Ploaia bătea în geamurile castelului. Se lăsase întunericul. În bibliotecă, în fotoliul contelui de Hertfordshire, stătea o tânără. Își ridică ochii pentru câteva clipe din hârtiile împrăștiate pe birou și privi picăturile ce se scurgeau pe fereastră. Oftă profund și rămase pe gânduri, privind ploaia. Gândurile ei zburau departe. Mai oftă o dată și își întoarse privirea spre focul ce ardea în șemineul impunător. Acolo, se odihnea câinele ei, o dihanie mare cât un vițel, care băga spaima în străinii ce veneau neanunțați la castel.
- Se pare că mâine va trebui să inspectăm barajele, Wolf! spuse tânăra, privind cum capul imensului animal se ridică alene de pe podea. Câinele o privi pentru câteva secunde, apoi se întoarse la somnul său. Era cel mai bun prieten al ei, era mereu acolo, ascultând-o, fără să o critice. Îi știa toate gândurile, toate temerile.
Trăgându-și șalul pe umeri, tânăra se întoarse la hârtiile de pe birou. De când preluase administrarea moșiilor lăsate moștenire de tatăl ei, era mai mereu acoperită de hârtii, registre contabile sau facturi. Așadar, se reîntoarse la munca ei, făcând abstracție de sunetul ploii. Nu observase nici persoana ce stătea în pragul ușii.
- Milady, cina este gata!
- Tom, ți-am spus de multe ori să nu îmi mai spui milady. Poți să îmi spui Eliza. E numele meu, până la urmă. Ai tot dreptul să îmi spui așa. Doar am fost crescută de tine încă de când aveam cinci ani. Cât despre cină, vin acum.
Bătrânul Tom o privi cum se ridică de la birou și pășește grațios pe lângă el. Mersul ei îi amintea de mama Elizei, o femeie elegantă și grațioasă, ce murise la scurt timp după nașterea Elizei. Copilul moștenise de la ea doar ochii albaștri- întunecați, mersul și ținuta elegantă. Restul preluase de la conte. Acesta fusese un bărbat puternic, care avusese un succes fantastic în afaceri. Șarmant și deosebit de isteț, reușise să dubleze veniturile familiei, lăsând astfel o imensă avere fetiței lui. Din păcate, își urmase soția în mormânt după cinci ani de la moartea ei.
Sarcina de a o crește pe Eliza căzuse pe umerii lui Tom, secretarul și omul de încredere al contelui. Tom nu avea familie, așa că nu știuse niciodată dacă educația
oferită tinerei contese e cea corectă. Până la 17 ani, tânăra fusese liberă. Tom o lăsase să facă ce vrea, fără a putea să îi refuze ceva. Așa că, aceasta învățase să se lupte cu sabia, să tragă cu pistolul, să călărească asemeni bărbaților. Știa să se apere și iubea vânătoarea. Abia la 17 ani, Tom realiză că tânăra era foarte băiețoasă. Așadar, începu să introducă elemente feminine în educația ei. Lupta cea mai mare o avusese cu schimbarea vestimentației. Rochiile o îngrozeau pe Eliza, motiv pentru care de fiecare dată când trebuia sa îmbrace o rochie, castelul se cutremura sub certurile dintre cei doi.
Acum, după cinci ani, Tom observă că Eliza se transformase într-o tânără fascinantă, puternică, isteață și independentă. Preluase administrarea moșiilor de doi ani și reușise să își crească veniturile. Era mereu pe domeniile ei, vizita satele și cunoștea pe toată lumea ce lucra pe moșiile ei. Era alături de oamenii ei la fiecare botez, cununie sau înmormântare. Era iubită de aceștia, primită mereu cu brațele deschise. Calitățile moștenite de la părinții ei le cizelase și le adusese la un alt nivel.
Urmând-o în sala de cină, Tom realiză că era momentul să deschidă un subiect, ce mereu ducea la priviri ucigașe din partea Elizei.
- Eliza, cred că anul acesta va trebui să mergem măcar la un bal în Londra. E timpul să îți faci apariția în societate. Am ratat deja 5 sezoane. Cred că e timpul să cunoști oameni, nobili. Poate îți vei găsi un soț.
Liniștea se așternu în sală. Eliza se opri cu lingura la jumătatea drumului către gura ei, îl privi pe sub sprâncene, oftă și puse lingura înapoi în farfurie. Era conștientă că nu putea să îl refuze la nesfârșit. Timp de cinci ani, reușise să scape de balurile londoneze: o fractură la vânătoare, o răceală urâtă, o urgență pe un domeniu îndepărtat, o epidemie de febră tifoidă într-un sat și reorganizarea castelului în care trăia. Știa că Tom o lăsase în pace. Dar epuizase deja toate motivele.
- Bine, voi merge. Tot voiam să îmi cumpăr un cal nou. Vei merge cu mine la Tatter`s Hall! zâmbi, privindu-l pe Tom cum se schimbă la față. Știa că era un loc frecventat doar de gentlemeni, dar ura să lase cumpărăturile în seama lui Tom.
Simțindu-se șantajat, Tom decise să intre în jocul ei. Liniștit, își continuă masa, spunând:
- Sigur, vom merge. Am adus deja o croitoreasă pentru a-ți croi noile rochii. Mă gândeam că vei avea nevoie de cel puțin cinci rochii. Și am răspuns deja la trei invitații pentru bal. Eliza simți cum o voce interioară începe să se enerveze. Dar pentru a nu crea o scenă, fiindcă învățase pe pielea ei unele lupte nu trebuiesc luptate, se stăpâni și zâmbi politicos. A doua zi, plecă cu Wolf în inspecția terenurilor. Ploaia de ziua trecută nu făcuse ravagii mari, dar Eliza dorea să fie sigură că orice eveniment nefast poate fi prevenit. La întoarcere, prin pădure, își lăsă calul să încetinească. Plimbarea o relaxa, pădurea înverzită era fascinantă. Liniștea o făcea să se simtă liberă. Liberă ca pasărea cerului. Wolf mergea alături de cal, mirosind plantele de pe marginea potecii. - Și când te gândești că Tom vrea să mă ducă la Londra! Unde e plictiseală, norme stricte de comportament. Wolf, mă gândesc foarte serios să te iau cu mine. Trebuie să mă ajuți să trec peste această tortură la care Tom mă va supune. Rochii, baluri, lume multă ce se va uita la mine ca la un animal la circ. Și milioanele de întrebări. A, să nu uit și de veșnicii vânători de averi sau nobili ce vor dori să se lupte pentru atenția mea. Câtă plictiseală! Cu duelurile interzise, chiar nu mai e niciun amuzament în ”arta curtării”. Wolf lătră scurt, fugind după un iepure ce se ivise pe potecă. Eliza îl privi cum dispare în pădure. Știa că masivul ei prieten va obosi repede și se va întoarce la ea. Gândurile ei se reîntoarseră la situația Londrei. Încercă să își amintească toate regulile pe care le învățase. La castel, nu le aplicase niciodată. Vizite nu primea decât dacă erau anunțate dinainte. Iar cum lumea nu o cunoștea, pragul castelului era rareori trecut de câte o rudă venită pentru interese personale. Administratorii moșiilor erau obișnuiți cu stilul ei bărbătesc și o apreciau pentru mintea ei, uneori chiar și pentru aspectul ei. Hainele pe care le purta, stilul masculin, se așezau superb pe silueta ei. Ajunsă la castel, îl văzu pe Tom în ușă. Ochii lui zâmbeau blând. Era mândru de ea, o crescuse bine. Totuși, avea emoții cu privire la debutul ei în societate. Totul stătea pe umerii Elizei. Deși, la averea ei, multe puteau fi trecute cu vederea, Tom voia perfecțiune. Eliza descălecă în stilul ei unicat și alergă spre Tom. Îl îmbrățisă ca pe un părinte și depuse un sărut pe obrazul acestuia. - Milady, croitoreasa a venit. Trebuie să mergi pentru probe.
- Iar îmi spui milady? Of, Tom...îmi ești ca un tată. Renunță la cuvântul astă. Știi că nu suport să îl aud venind din partea ta. Plecă fără a-i lăsa lui Tom ocazia să răspundă. Urcă cu repeziciune în camera ei, unde găsi mai multe rochii și o croitoreasă cu zâmbetul până la urechi. Eliza mimă plăcerea nespusă și se lăsă pe mâna croitoresei. La finalul zilei, după nenumărate probe, alese 5 rochii, toate de un albastru-închis, cu benzi negre sau roșii. Rochiile înfățișau în oglindă o ființă desprinsă parcă din alte lumi. Privindu-se, Eliza descoperea cu surprindere că este încântată...Totuși, asta nu o impiedica să ticluiască totodată în mintea-i neobosită un plan. Toți cunoscuții urmau să aibă o surpriză, iar Londra avea să fie la picioarele ei.