Fill părăsise de mult reședința coborând poteca pietonală șerpuitoare, străjuită de o balustradă de protecție uitată de vreme și cu vopseaua sărită pe alocuri. Ajunsese în strada aglomerată, dar gândul îi era încă la ultima parte a convorbirii cu Margaret și era puțin supărat că ea nu mai apucase să-i spună care era al doilea motiv pentru care el trebuia să plece.
O luă la întâmplare în dreapta, poate atras instinctual de faptul că strada cobora, și, e mai ușor să faci acest lucru, decât să urci, amestecându-se printre vilegiaturiști aflați la promenadă. Răcoarea plăcută a serii și briza mării pe care o simți și o inspiră adânc, ca un ogar obișnuit cu adulmecările, îi creară lui Fill o stare de bine și chiar plăcerea de a hoinări fără țintă.
După un timp, fu plăcut surprins de locul în care se afla și nu-și mai amintea cu exactitate cum ajunsese aici. Pașii îl purtaseră parcă de la sine, psihicul lui fiind probabil influențat de perechile sau singuraticii ce dansau și râdeau în jurul lui și care îl „luaseră” și-l asimilaseră în mijlocul lor. Această masă de oameni, tineri în special, care, asemănătoare unui fluviu tulbure, ce lua în puhoiul lui învolburat − după ce inunda un oraș −, tot felul de obiecte ducându-le la gura de vărsare, îl luase și pe el și se pomenise în mijlocul mulțimii, lăsându-se antrenat de veselia lor, ajungând aici pe faleză unde avea loc un spectacol: un carnaval, înțelese el după măștile pe care le purtau majoritatea participanților. Dacă la început îl bine-dispusese toată agitația și veselia din jur, la un moment dat simți că-l obosește și realiză că totuși, cu toată bună-voința, locul lui nu era acolo. Nu-l deranja faptul că nu are o parteneră anume de dans – cu toate că observase cu plăcere că în jurul lui se unduiau provocator câteva tinere – și chiar dacă el mai mult mergea decât dansa, deoarece mai observase, că mai erau destui care se distrau și dansau la fel ca el, parcă se liniști pe moment, dar simți că îl deranjează și chiar îl enervează puțin faptul că el nu avea un costum adecvat sau o mască sub care să-și ascundă adevărata identitate, pentru că, observase el, cei care purtau așa ceva pe față se agitau și dansau cel mai tare, și parcă ar fi vrut să facă și el asta. Sub mască, sigur ar fi fost mai liber, s-ar fi descătușat psihic, ar fi scăpat de această încorsetare meschină care-l oprea să fie el însăși, s-ar fi deslănțuit, ar fi lăsat frâu liber armăsarului tânăr din el, să galopeze și să necheze în voie… dacă și el ar fi mască?
Se hotărî și părăsi în pași de dans hărmălaia și zgomotul asurzitor pe care îl făceau acum cei din jurul său, evident după ce degustaseră din belșug multe halbe cu bere întâlnite la tot pasul. Coti pe aleea care ducea spre digul artificial, luminat pe ambele părți și care înainta câțiva zeci de metri în largul mării, semănând cu o imensă limbă de balaur. Cu cât înainta mai mult pe dig, cu atât simțea și mai mult binefacerile și răcorea brizei marine. Acum avea și liniștea necesară − hărmălaia rămăsese undeva în urmă și doar zgomote estompate mai ajungeau până la el − și timpul de partea lui, să se gândească în voie la discuția avută cu Margaret, la tot ce văzuse și trăise în ultimele ore. Putea acum ca informațiile culese să le pună pe toate cap la cap, să le filtreze și pe cele mai interesante să le stocheze într-un sertar al memoriei.
Ajuns la capătul digului se sprijini cu ambele mâini de balustrada albă, ușor umedă, privind nostalgic cum se zbat valurile mării, călătoare născute din larg, ușor agitate sau poate chiar supărate, că un dig și niște stabilopozi le stopează așa de brutal călătoria. Fără să vrea, îl fură imensitatea albastră ce se întindea cât vedeai cu ochii, și nici nu auzi când cineva se apropie, venind în spatele lui, doar la câțiva pași.
− Tinere domn, nu e bine ce faci!
Trezit din reveria muzicală a valurilor, se întoarse brusc, foarte surprins de claritatea glasului, atât de cald și liniștitor, o voce-cântec, care parcă era în dezacord cu zbaterea furioasă și monotonă a valurilor, lovindu-se aproape sacadat de stabilopozi, timbru ce te îndemna la pace, meditație și reculegere.
Văzu în fața lui, că la doar câțiva pași îl privea compătimitor o doamnă elegantă în vârstă, sprijinită într-un baston.
− Viața merită trăită, tinere domn! Știu, poate că ai să-mi reproșezi că-ți reproduc un clișeu vechi, repetat din generație în generație, însă e mereu de actualitate, și indiferent ce povară trebuie să duci, indiferent ce provocare te încearcă, repet: viața merită trăită. Avem doar una singură, încă nu știm dacă mai avem sau dacă vom mai trăi și alta sau altele, și nu vom afla noi, în mod sigur, niciodată clarul adevărul… De aceea, un obstacol, indiferent sub ce formă îți apare în cale, că e mic sau mare, nu trebuie să te împiedice să mergi mai departe! Ia aminte… ascultă… privește și învață de la natură sau, cu toate că nu e cel mai elocvent exemplu, de la lupta asta surdă a valurilor, care se dă neîncetat la picioarele dumitale, chiar dacă aici se sparg de dig și mai încolo de țărm, ele tot nu renunță, altele se nasc din larg și vin tot aici, val după val…
Fill, zâmbi:
− Nu este nici pe departe, stimată doamnă, la ce vă gândiți dumneavoastră!
− O!… și fața i se lumină brusc. Atunci mă bucur pentru dumneata! Am crezut că ai gânduri din acelea − tăcu și mai făcu câțiva pași, sprijinindu-se în baston − că ai gânduri din acelea, triste! repetă ea ajungând lângă el, rezemându-și bastonul de balustradă, apoi prinzând-o în mâini cu multă fermitate, își ridică capul semeață și adulmecă briza. Nu te-am mai văzut pe aici! Probabil că ai venit de curând în vacanță, mai spuse ea privind marea, cu ochii mijiți, așa cum privește un miop să vadă mai bine.
− Da, am venit de curând.
− Mă numesc, Anastasia, tinere domn, Anastasia Romanov! Dar, n-am nicio legătură cu fosta familie a țarului, e doar o simplă coincidență de nume și atâta tot, specifică ea.
− Fill, Fill Norman!
− Rudă cu actorul sau cântărețul? îl întrebă repede Anastasia, zâmbind.
− Nu, doamnă! Nici, nici!
− Știi, la început mă amuza uimirea, efectul și chiar neliniștea pe care o provoca numele meu când era auzit! Asta până în ziua în care un bărbat rus − un comunist fanatic, am aflat eu mai târziu văzându-l într-un documentar în prezidiul dumei de stat −, m-a făcut cățea burgheză și asta doar la aflarea numelui… Ești englez?
− Nu, stimată doamnă, sunt american!
− American!? Cum bănuiești, după nume, eu am rădăcini în Rusia, mama ortodocxiei europene, dar nu urăsc americanii! spuse Anastasia zâmbind cu subînțeles. De fapt, nu mai vreau să urăsc pe nimeni, deoarece mi-am impus asta! Dacă urăști pe cineva − m-a învățat pe mine viața și ar fi bine să nu uiți nici dumneata asta − totul se întoarce împotriva ta, ca un bumerang! Și nu pe moment, ci în timp! mai adăugă ea tot cu privirea în larg, parcă căutând sau așteptând ceva de la mare.
− …Vezi dumneata, tinere dragă! reluă Anastasia după un timp, dacă nu simt în nări, izul acesta unic al brizei, iar pe buze și în gură gustul sării, o zi, sau, dacă seara nu vin aici să le spun „noapte bună!”, nu aș putea să dorm. O iubesc mult pe această hoață perfidă, cu toate că ea, marea asta atât de minunată și plină de enigme și mistere, mi-a luat ce-am avut mai drag pe lume, lăsându-mă pentru totdeauna, pustie pe dinăuntru…
− Și cui spuneți „noapte bună”? întrebă Fill încet, fiindu-i teamă să nu o tulbure.
− Lor… dragilor, soțului și fiilor mei!… Mă culc cu ei în gând și mă trezesc cu ei în gând, știu că sună a șablon, dar așa se întâmplă, și eu mai trăiesc acum, cred, doar pentru asta. Chiar dacă au trecut cinci ani de atunci, de când hoața asta frumoasă de mare mi i-a furat, și-a luat tributul cum se spune, ei sunt încă vii în mintea mea. Uneori o urăsc pentru tăcerea ei, apoi o iubesc fără să știu de ce… Simt că sunt geloasă pe ea, doar pentru faptul că undeva în adâncurile ei, ea poate mereu să-i mângâie și chiar să-i sărute. Uneori o bat și cu pietre… apoi plâng fiindu-mi teamă că am rănit-o.
− Mă scuzați, puteți să-mi povestiți ce s-a întâmplat, dacă nu vă supărați și dacă nu vă tulbură prea mult, dar m-ați făcut curios.

- va urma -