Capitolul 5
Trist sau fericit este doar o alegere.


Următoarea zi a decurs pentru toți normal, dar pentru Papion a fost plină de întrebări și de sentimente diverse. În ziua aceasta el nu s-a mai simțit trist și nu și-a mai făcut probleme despre felul în care gândea cu adevărat, tot ceea ce aștepta era să vină seara ca să poată afla mai multe despre acea lume.
După o zi istovitoare la serviciu, el se simțea mai plin de energie decât fusese vreodată, nu simțea nevoia să se plângă de nimic, defapt nu simțea nevoia să vorbească cu nimeni, decât cu Airam.
Așa că la scurt timp după ce a ajuns acasă, deja o aștepta nerăbdător cu frunza în dinți și cu ochii mari, încercând să pătrundă în lumea fluturilor. Dar nimic, Airam nu era nicăieri.
După timp îndelungat, când ochii aproape că i se închideau din cauza somnului, auzi mult așteptatul râs.
-De ce râzi?! O întrebă el, totodată jenat de tonul grosolan și necorespunzător pe care îl folosise, în fața unei asemenea frumuseți.
Dar ea, cu nepătata veselie, îi răspunse:
-Pentru că ești amuzant. Și a continuat să râdă. Știi, te urmăresc de mult timp și vroiam să văd dacă într-adevăr ești interesat să vorbim sau…
- Sau ce?
-Sau nimic, îi răspunse ea cu entuziasmul ei caracteristic. Știi…te vedeam nerăbdător în timp ce mă așteptai, vrei să mă întrebi ceva?
-Vreau să te întreb un milion de lucruri! Îi răspunse Papion, rușinându-se de al său răspuns. Dar nu știu cu ce să încep.
-Pune prima întrebare care îți trece prin minte.
-Bun, dar îmi trec atât de multe și în plus sunt și stupide.
-Hei… nu există întrebări stupide! Haide, zi primul lucru care îți trece prin cap, chiar dacă nu este nici măcar o întrebare.
-Bine, atunci spune-mi te rog care au fost primele trei lucruri pe care ți le amintești să le fi învățat când erai mică?
-Primele două lucruri care se învață în lumea mea dintotdeauna, pe care le-am învățat și eu când eram mică, sunt: să ne ajutăm mereu aproapele și că există pe lumea asta ceva în care merită să crezi!!
Al treilea lucru este o veche învățătură lăsată de Giovanni Paolo II, despre ceva ce nu poți fi învățat, dar care trebuie să fie primul lucru pe care să-l înveți, și anume iubirea.
Acestea sunt fundamentele societății noastre:
Întrajutorarea, Credința și Dragostea!

Vezi tu…toate nu sunt decât măști ale unui singur lucru, ale lui Dumnezeu!
Toate în egală măsură pot fi numite porți sau punți spre Dumnezeu și toate fac parte din el.
Noi putem ajuta în orice fel găsim de cuviință, ceea ce suntem învățați, este să punem ajutorul celui de lângă noi pe primul loc.
Dacă toți facem asta, toți vom găsi ajutor exact lângă noi când vom avea nevoie!!
În ceea ce privește credința… noi putem să fim de orice religie vrem, și să îl numim pe creator cu ce nume vrem. Nu ne certăm între noi care religie este mai bună sau care este numele corect… îl acceptăm ca pe unul singur, chiar dacă acest El are multe nume. Căci numele nu contează, pentru că cel ce a creat totul este fără de nume, dar poate avea toate numele din lume. Papion dragule, nu aparența contează, ci doar esența care stă la baza vieții!
Vezi tu... pot exista un milion de credințe diferite, tu poți să o alegi pe care vrei, pentru că dacă în fiecare ești învățat să îl iubești pe creator și tot ceea ce el a creat, în toate înveți defapt să iubești și să respecți viața cu tot ceea ce te înconjoară!!
Atunci ce mai contează dacă îl numim Mohamed, Iisus, Budha sau Moise?
Și odată ce ai înțeles că totul este plin de viață și totul face parte din creator, îți dai seama că totul merită respectat și iubit.
Știi… John Lenon credea că :
“Nu există religii greșite, ci doar prost traduse!”

Iar despre Iubire...ei, asta nu te poate învăța nimeni. Dar asta este cheia, căci este fundația care stă la baza armoniei, altruismului, păcii, fraternității, respectului, ea îți deschide mintea, ea este puntea spre Dumnezeu și spre cel de lângă tine!!
Să știi că nu mă refer doar la acea dragoste dintr-un cuplu, părintească sau familială. Nu că acestea nu ar fi importante, dar, de exemplu, dragostea de cuplu, te umple de căldură și face ca fiecare celulă a ta să vibreze și să radieze iubire, ei… și atunci începi să vezi viața mai frumoasă, începi să recunoști magia unui răsărit de soare… sau unicitatea unei picături de ploaie.
Dar, dacă acea dragoste nu este poarta prin care, după ce ai deschis-o, să descoperi adevărata dragoste nemărginită, dezinteresată, absolută, și anume dragostea pentru viață… pentru plante… pentru apă…pentru viermi…pentru fluturi… pentru flori… pentru animale…pentru aer…pentru studiu… pentru oameni… pentru cel vânat și pentru prădător!
Dacă nu înțelegi că toate acestea sunt legate între ele, atunci nu este iubire! Oricine este capabil să-și iubească părinții sau copiii, soțul sau soția, chiar și un criminal.
Mulți dintre noi, când pierdem acea ființă pe care o iubim, nu mai simțim nevoia să trăim.
Pierdem și dragostea pentru viață, dar asta nu înseamnă că noi defapt nu am iubit niciodată, cu adevărat, această viața?!
-Stai puțin, Airam, căci pe mine m-ai pierdut, cum adică toți suntem conectați? Prada cu prădătorul sunt conectați?
Eu la școala am învățat că prădătorul este dușmanul vânatului!
Cum ar putea fi util un animal care omoară, nu merită și el aceeași pedeapsă? Cum aș putea eu să iubesc o așa creatură?!? Nu cumva exagerezi?
-Uite, în plimbările mele se întâmplă adesea să aud povești, și parcă nimic nu îmi face mai multă plăcere decât să le ascult.
Vrei să îți împărtășesc una? Poate vei înțelege mai bine la ce mă refer.

Într-una din călătoriile mele în îndepărtata Asie, am găsit în vârful unui deal, într-una din acele case frumoase cu pereții din hârtie de orez, un bunic cu trei nepoți.
Îi țin minte, căci de la ei am învățat o mulțime de povești, pentru că în fiecare seară înainte că băiețeii să adoarmă, el mergea la ei în cameră și le spunea câte o poveste. Iar aceștia, ca și mine, ascultau fascinați și adormeau cu zâmbetul pe buze și mintea plină de imaginile ce luau naștere din poveștile bunicului.
De fiecare dată, în dimineața următoare, încercau, prin joaca lor, să reproducă fabula bunicului. Fiecare dintre ei își asuma câte un rol cât mai divers, cine astăzi era un războinic neînfricat mâine putea fi un fulg de nea…
Așa se făcea ca în fiecare zi curtea era animată de scenetele lor. Văzduhul era însuflețit de râsetele copiilor, ca și sufletul bunicului care se încălzea cu dragostea pe care o primea de la nepoții săi.
Îmi aduc aminte că într-una dintre ultimele zile pe care eu le-am petrecut pe lângă această familie, l-am auzit pe cel mic, dar și cel mai curios dintre băieți, când îl întreba pe bunicul său:
-Bunule, dar cum se face că în poveștile tale câmpurile din împrejurimi erau pline de iarbă pe care creșteau cu sutele bovinele și oile tuturor oamenilor din sat? Te întreb pentru că acum cu greu mai vezi câte o iesle cu oi sau vaci.
-Hei, dragul meu, răspunse bunicul cu ochii ațintiți pe geam și cu mintea departe, departe, în trecut.
Când eram eu de vârsta voastră au ajuns zvonuri de la alte sate precum că tigrii au început să atace câte o stână și că uciseseră deja trei sau patru oi. Vestea a surprins, pentru că tigrii de obicei vânau și trăiau departe de așezările omenești. Dar spaima a venit după ce și satul nostru a intrat în teritoriul lor de vânătoare și am pierdut și noi o oaie.
După ce au atacat și a doua oară, bărbații din satul nostru au organizat o vânătoare de tigrii. Când s-a auzit de curajul lor, li s-au alăturat și alți viteji din celelalte sate.
Și când au văzut ei în ce număr mare s-au strâns, au prins atâta curaj încât au decis să nu se întoarcă acasă până nu vor ucide și ultimul tigru din toate cele șapte văi.
Și așa au făcut.
Au trecut multe zile și multe nopți până ce vitejii noștri s-au întors victorioși și fiecare casă a fost împodobită cu câte o blană de tigru.
În anii ce au urmat a fost liniște și toată lumea povestea aventurile vânătorilor. Eu eram mic și ascultam fascinat.
Dar odată cu dispariția tigrilor, au început să se înmulțească în neștire cârdurile de gazele, antilope și alte ierbivore, într-atât încât pajiștile au rămas fără iarbă și pentru animalele noastre. Iar noi nu mai aveam cu ce să hrănim turmele de oi și de vite.
Eu acum sunt bătrân și viața m-a învățat că Dumnezeu a făcut ca totul să fie în echilibru și că totul este conectat.
Dar noi, în ignoranța noastră, am ucis toți tigrii de frică, pentru că au mâncat câteva oi. Iar acum, în locul sutelor de oi și de vaci, avem câte o blană de tigru în casă.
-Ce frumoasă poveste, Airam, dar nu poate fi o coincidență… și bunicul, chiar dacă e bătrân, să se înșele?
- Posibil, chiar dacă eu nu cred în coincidențe, știi ce spunea Einstein vizavi de coincidențe?
-Nu. Ce spunea?
-Că este modul lui Dumnezeu de a se implica fără să se facă văzut!
Cât despre faptul că bătrânul se înșela sau nu, nu știu ce să îți răspund. Dar dacă el se înșela, atunci și eu mă înșel acum. Sunt total de acord cu faptul că în lumea asta totul este în echilibru și toți suntem conectați, atât cu Dumnezeu, cât și între noi.
Doar că majoritatea ignoră acest lucru!
Uite, dacă mai ai timp să stai, îți mai povestesc una, de data asta din bătrâna Europă.
-Scuză-mă că te întrerup, nu vreau să fiu bădăran dar…
- Dar ești, spuse Airam și începu să râdă în modul ei caracteristic.
-Tu îmi povesteai de Asia, acum Europa, sunt aproape locurile astea unul de altul?
-Nu, dragul meu, sunt două continente mari, cu mult mai mari decât copacul unde locuiești tu, și sunt cu mult mai îndepărtate decât distanța de la craca cea mai de jos a copacului vostru de piatră și până în vârf.
-Uauu … asta înseamnă că ai călătorit foarte mult.
-Da, dragul meu, trăiesc într-o lume așa de frumoasă, așa mult aș vrea să o vezi și tu… Știi, sfântul Augustin spunea că “Dacă Lumea este cea mai frumoasă carte, cei ce nu călătoresc citesc în fiecare zi doar prima pagina.”
-Ce frumos trebuie să fie în lumea ta, Airam, ce mult aș vrea să citesc fiecare pagină a acelui roman. Acum iartă-mă că te-am întrerupt, te rog povestește-mi mai departe din Europa, așa spuneai că se cheamă locul?
-Da, așa se numește și este un continent, iar locul de care vreau eu să îți povestesc se numește Bosco Chiesanuova și este un orășel mic de munte, care face parte dintr-o provincie care se numește Verona, dintr-o zonă care se numește Veneto și dintr-o țară care se numește Italia, din continentul care, cum îți spuneam , se numește Europa.
-Airam, te deranjează dacă eu țin minte doar de Europa?
-Nu, dragul meu, ai dreptate, sunt prea multe nume noi pentru tine și nici nu este așa important cum se numește locul, ci ceea ce se întâmplă în el.
Deci... într-o frumoasă grădină, plină de flori de munte, exact când eu le polenizam, nu departe de casă, era o fetiță cu ochi căprui, care țipa de zor la o pisică și printre lacrimi îi declara că o urăște. Auzind acestea, bunicul ei întâi o luă în brațe, o pupă, și, fără să o întrebe nimic, îi spuse că totul va fi bine, și o ținu la pieptul lui cu aceeași dragoste cu care o obișnuise de când era bebelușă. Aștepta cu nemăsurata lui răbdare ca nepoțica să se liniștească, și de-abia după aceea o întrebă ce s-a întâmplat de plânge și de este atât de furioasă pe pisică. Ea îi povesti cum în fiecare zi pisica deranjează iepurașii și aceștia, speriați, fug care încotro, și că din motivul ăsta o urăște, pentru că este rea, și își dorește să dispară, și ea și toate pisicile din vecini, ca drăgălașii iepurași să trăiască liniștiți.
Auzind toate acestea, bunicul începu să zâmbească și o pupa pe frunte zicându-i: “Dragostea mea, odată cu pisicile vor dispărea și iepurașii.”
Atunci fetița a făcut ochii mari, căci drept vorbind, dacă i-ar fi spus altcineva, nici nu ar fi crezut așa ceva, dar venind din partea bunicului care spunea întotdeauna adevărul, acum era tare curioasă, așa că spuse: “Păi cum bunicule, ce treabă au pisicile cu iepurii?”
“Vezi tu, draga mea, pisicile au grijă ca hrana iepurașilor să fie în siguranță și din belșug”
“Bunule, tu de data asta mă păcălești, căci eu știu ce mănâncă iepurașii mei iubiți și știu și că pisicile nu au nici o legătură cu mâncarea lor!”
“Ce mănâncă, draga mea?” o întrebă bunicul.
“Păi iepurașii cel mai mult și cel mai mult mănâncă trifoiul pe care îl culegem eu și bunica în fiecare dimineață de pe câmp, și acolo nu am văzut niciodată pisici care să-l păzească, ele, din contră, sunt tot timpul în grădină stând la soare și deranjând iepurii.”
Da, draga mea, dar noaptea când tu dormi, pisicile pleacă pe câmp să vâneze șoricei și șobolani. Dacă ele ar dispărea, atunci șobolanii și șoarecii s-ar înmulți și mâncarea iepurașilor s-ar diminua.” Dar cum fetița nu avea răbdare să asculte tot ce bunicul avea să-i spună, zise grăbită :
“Bine, bine, dar șoarecii nu mănâncă trifoi, nu? Și nici nu vin la noi în grădină să supere iepurașii cum fac pisicile!”
Bunicul zâmbi în continuare, și, cu aceeași răbdare, îi răspunse : “Scumpa mea, știi care este felul de mâncare preferat al șoarecilor?”
“Nu, bunicule, dar sunt sigură că nu este trifoiul.”
“Ai dreptate, nu este trifoiul, ci bondarii, iar aceste insecte ajută la polenizarea trifoiului cu mult mai mult decât albinele, și unde sunt mulți bondari este și mult trifoi. Deci, fără pisici ar fi mai mulți șoareci care mănâncă bondari, și fără bondari trifoiul aproape că ar dispărea, iar noi nu am mai avea cu ce hrăni toți iepurașii.”
Nici nu apucă bine să termine ce avea de zis, ca nepoțica sări din brațele sale mângâind și alintând pisica ce acum torcea, zicându-i: “Curajoasa mea!”
Pe cât de ciudat i se părea lui Papion, era absolut de acord cu cuvintele ei, parcă o înțelegea mai bine pe Airam decât a înțeles lumea sa de când s-a născut și până în acea zi. Așa că o ascultă mai departe în timp ce ea povestea despre cele un milion de credințe din lumea ei, care nu erau altceva decât aceeași credință într-un milion de limbi diferite, pentru ființe din zone și ere diferite.
Timpul parcă zbura când o asculta pe Airam, doar că ea, de data aceasta, trebuia să plece, căci tocmai ce se pregătea să zboare la școală unde învățau să vindece fluturi și flori.
-Ce ciudată este lumea în care trăiesc eu… aici viermii cei bolnavi sunt alungați din societate, fiind puși să lucreze la fabrica de mătase până când vor muri. Mai devreme sau mai târziu vine rândul fiecăruia dintre noi să se îmbolnăvească și să dispară.
Oare nu s-a gândit nimeni, niciodată, că dacă ne îmbolnăvim ne putem și vindeca? Dacă este adevărat că 98% dintre boli au la bază stresul, nu este normal ca noi cei ce ne stresăm din orice să avem aproape sută la sută șanse să ne îmbolnăvim?!?
Oare nu ne-ar fi mai bine dacă am lua exemplul fluturilor?
Ce ciudați sunt doctorii în lumea mea, își dau cu părerea, și în cel mai bun caz îți spun că dacă nu îți revii singur, ei nu au ce să-ți facă, și asta în cazul în care îți dau vreo șansă să îți revii. Iar ca să ai parte de puțină atenție, trebuie sa le oferi o cantitate mare de frunze, dar nu toți au posibilitatea de a oferi aceste frunze așa că mulți...
Mă întreb dacă toți am fi conștienți cât de dăunător este stresul, tot așa am trăi? Din păcate cred că da, este ca și cu pachetul de țigări pe care scrie că fumatul ucide, și de fiecare dată când aprinzi o țigară citești cu indiferență. Oricât de stupid ar părea, asta este realitatea mea.
-La noi nu este așa, dar nu îi mai judeca, încearcă tu să schimbi ceva!
-Ce aș putea eu schimba în lumea asta tristă?!
-Vezi tu, Buddha a lăsat o mare învățătură și este cam așa:
“Schimbă-te tu și totul se va schimba în jurul tău.”
Eu am încredere că tu poți să schimbi ceva, și de aceea te rog să începi cu tine! Deocamdată concentrează-te doar pe defectele tale și încearcă să le schimbi, eu sunt sigură că, dacă vrei, vei reuși!!
-Îți mulțumesc din suflet, Airam, pentru încrederea ta și pentru ajutorul pe care mi-l dai! Înainte de a pleca pot să te mai întreb ceva?
-Sigur că mă poți întreba!
-Voi aveți timp liber?
-Da, normal că avem!
Și din nou camera gri a lui Papion se umplu de cristalinul râs al acestei făpturi magice.
-Tu ce faci în timpul tău liber, povește-mi dragă Airam, de exemplu ce faci într-o zi de sâmbătă?
-Hei… nu pot să îți povestesc ce fac într-o zi de sâmbătă, căci nu toate sâmbetele sunt la fel, dar îți pot povesti ce am făcut sâmbăta trecută.
M-am trezit, am făcut curat, am făcut singurul lucru pe care îl repet sâmbăta, și anume am curățat covorașul din camera mea. De când eram mică, mama mă punea să îl curăț în fiecare sâmbătă dimineață cu atâta grijă de mă exaspera, până când, într-o zi, când am întrebat-o de ce mă pedepsește în halul acesta. Ea cu dragoste mi-a răspuns că nu o face pentru a mă pedepsi, și mi-a zis că oricine este în stare să cumpere un covor nou, dar nu toți sunt în stare să aibă un covor vechi care să arate ca nou.
-Este foarte înțeleaptă mama ta.
-Da, pe mine m-a ajutat mult, pentru că de atunci am încercat nu doar covorului să îi acord această atenție, ci și relațiile cu celelalte persoane să le tratez cu aceeași atenție și grijă! Și faptul că fac acest lucru în fiecare sâmbătă mă ajută să nu uit cum trebuie să mă port cu ceilalți!
După aceea, am adunat polen din șapte flori și am pregătit o prăjitură ce i-am dus-o unui bătrânel, încercând astfel să îndeplinesc regula de bază a unui adevărat doctor, regulă ce ne-a fost lăsată drept învățătură de către străbuni.
Vezi tu, Zamolxe a fost întruchiparea lui Dumnezeu pentru înțelepții daci, și acesta i-a învățat pe ei, iar ei ne-au învățat pe noi că nu putem vindeca corpul fără să ținem cont de suflet, cum nu putem vindeca sufletul fără să ținem cont de trup.
-Bun, să spunem că aș putea înțelege ideea aceasta, dragă Airam, dar ceea ce nu înțeleg este cum să pui în practică această idee. Poți fi, te rog, mai explicită?
Așa, Papion a aflat de la ea că, în timp ce Zeta-Zet sâmbăta nu se gândesc decât la ei și la distracțiile de wekeend, care îi ajută să uite cât de urâtă este viața în restul săptămânii, această ființă avusese timp să facă o prăjitură din polenul cules de ea și să i-o ducă unui fluture bătrân, care nu mai avea pe nimeni și era singur și trist în spital, tocmai pentru a-l înveseli.
Odată ajunsă cu prăjitura, a rămas și l-a ascultat în timp ce el i-a povestit viața lui. Când ea a plecat, bătrânul fluture i-a mulțumit cu lacrimi în ochi.
Așa sentimentală era când povestea, că Papion îi împărtășea emoțiile, și, în timp ce o asculta, parcă tot ceea ce ea spunea avea sens.
-Dar asta ai făcut pentru că așa ai simțit, sau pentru că așa ai fost învățată?
-Of, dragul meu, venim din lumi atât de diferite… Nu cred că ai înțeles, dar noi suntem învățați doar valori care să stea la baza acțiunilor noastre, nu și ce tip de acțiuni să avem.
Cum poți să înveți pe cineva să ducă un tort la spital fără să înțeleagă cu adevărat de ce o face? Nu este mai bine să îi explici esența și să îl lași pe acel cineva să fie stăpân pe acțiunile sale?
Dacă cineva are un suflet curat și o minte limpede, păi acțiunile sale nu vor reflecta aceste două mari calități?
Pentru noi cuvintele lui Dalai Lama:
“Dăruiește-i celui pe care-l iubești aripi să zboare,
rădăcini să se întoarcă și motive ca să rămână!”

Nu sunt doar simple cuvinte, ci reflectă filozofia cu care părinții noștri au crescut, cu care ei ne-au crescut pe noi, și cu care noi îi vom crește pe copiii noștri!!! Copiii în lumea mea nu sunt învățați doar cum să se poarte, ci noi suntem mai atenți la valorile, principiile care vor sta la baza acțiunilor lor.
-Bun, dar să presupunem că un astfel de fluture are o zi proastă și este obosit fizic și psihic, mai poate fi el așa în ziua în care totul merge împotriva voințelor lui?!
-Într-o zi îl ascultam pe Wayen Dayer în timp ce vorbea mulțimii, și așa mult mi-au plăcut cuvintele lui, că aș vrea să le folosesc. Trebuie să ai răbdare un pic și să găsim împreună răspunsul la întrebarea ta, oricât ți s-ar părea de nepoliticos că îți răspund cu o întrebare.
-Te rog Airam, întreabă-mă ce vrei! Eu nu sunt aici să judec felul în care tu te exprimi, eu sunt aici să învăț de la tine, te rog, întreabă-mă orice!
-Orice?
-Da! Orice!
-Bine, atunci să presupunem că tu ai fi capabil să storci o portocală, ce ar ieși din portocală?
-Airam, îți bați joc de mine? Ce legătură are asta cu ce te-am întrebat eu?
-Ai spus că te pot întreba orice? Asta a fost întrebarea lui Dayer adresată mulțimii, și, în plus, ai încredere în mine, întrebarea asta este esențială, dar dacă vrei putem încheia discuția.
-Nu! Scuză-mi ignoranța și comportamentul de vierme, vrei te rog să repeți întrebarea?
-Dacă noi am stoarce o portocală, ce ar curge din ea? Sucul portocalei sau unt?
-Suc de portocale.
-Bun, și dacă ar stoarce-o un copil sau un bătrân ar fi vreo diferență, ar afecta cumva ceea ce curge din ea?
-Nu, normal că nu, ar fi tot suc de portocale!!
-Dar dacă ar stoarce-o… o ființă însărcinată ar curge altceva? Ar curge de exemplu suc de ananas?
-Ar curge tot suc de portocală, Airam, și este normal, căci dacă este o portocală nu contează cine o stoarce, căci din ea va ieși mereu suc de portocală! Indiferent dacă este stoarsă sau cade pe jos și se zdrobește de pământ, din ea va țâșni tot suc de portocală! Asta se găsește în interiorul ei, și atunci este exclus să iasă suc de roșii, de grapefruit sau orice altceva ai mai vrea tu să zici.
-Bun, este exact ce spunea și dr. Dayer, mă bucur că ești de acord cu el.
-Airam, dar ce legătură are asta cu fluturele și cu ziua proastă?
-Tot același drag doctor ne explică faptul că atunci când ești supus probelor de zi cu zi, sau când se exercită mai multă presiune din exterior asupra ta, tot ceea ce va ieși la suprafață, nu va fi decât ceea ce tu ai în tine. Și atunci, dintr-un fluture cu sufletul curat și mintea limpede, în urma presiunii care poate veni din exterior, și a tuturor problemelor care îl pot stoarce la maxim, ce crezi că va ieși la suprafață? Cum crezi că se va comporta?
Pe cât de diferiți și departe erau unul de altul, Papion se simțea mai aproape de ea decât de lumea în care trăia și cu care, în interiorul său, era în conflict de când se știa.
O ascultă și încă nu avea curaj să spună nimic din ceea ce gândea, iar când ea și-a luat la revedere, el parcă ar fi concentrat toate gândurile sale într-o singură propoziție și, plin de sinceritate, a spus:
- Aș vrea și eu să cunosc mai mulți fluturi așa ca tine!
Iar răspunsul ce avea să-l primească urma să-i schimbe viața pentru totdeauna.
-Când tu vei deveni un fluture, mulți fluturi vor intra în viața ta!!!
Zicând acestea i-a zâmbit și și-a luat zborul din floarea în care vorbea cu el.

Papion a stat o noapte întreagă cu ochii deschiși, visând la lumea ei.
Cu mare drag continua să își repete în minte tot ce auzise de la ea și de fiecare dată când își amintea era la fel de plăcut surprins.

NU POATE FI VINDECAT TRUP FÃRÃ SPIRIT
CUM NICI SPIRIT FÃRÃ TRUP.
Zamolxe, zeul dacilor