Își fixă ochelarii pe nas, cu aroganța unui actor conștient de propria-i valoare, dar care, încă, nu cunoscuse succesul, și își începu, cu voce seducătoare, basmul pe care îl auzise, cu mulți ani în urmă, și care acum, în această viață de mare viteză, le-ar aduce amicilor un zâmbet prețios în colțul gurii…
- Un basm!, mustăcește amicul Nimeni… A fost odată ca niciodată… o soacră…, ca toate soacrele, când bună, când rea. Când rea, când bună. Iar bunătatea ei se explica prin aceea că era fericită. Și era fericită pentru că avea trei gineri falnici ca brazii, harnici ca albinele și frumoși ca răsăritul de soare. Astfel că se uita la ei cu ochii înlăcrimați de fericire, ca la sfinții pictați pe pereții bisericii.
Tare se mai bucura, iar fericirea îi umplea inima…

- În general, îl întrerupe AltCineva, despre orice soacră se crede că este răutăcioasă, cicălitoare, băgăcioasă, bombănitoare. Altfel, nu și-ar merita renumele de soacră! Este așa numai și numai din buna sa credință, în intenția sinceră de a ajuta, de a se face plăcută, și nu cum consideră lumea, pentru a se insinua în intimitatea altuia. Îmi amintesc de soacră-mea, fie-i țărâna ușoară: "N-am vrut decât să dau o mână de ajutor", se tânguia dumneaei după ce deja spăla vasele, evident, fără să fie nevoie. Iar când îi spuneam că asta e obligația mea și că îmi făceam treaba ori de câte ori era cazul, ea se scuza, în maniera sa răutăcioasă: “Dragul meu, dar am crezut că o să-ți prindă bine un ajutor dezinteresat", zicea dânsa, apăsând pe cuvântul “dezinteresat”. Și, de fiecare dată, scandalul plutea în aer. Chiar dacă i-aș fi mulțumit pentru ajutor sau nu i-aș fi zis nimic, oricum, cearta nu putea fi evitată. Așa că, mai bine, ce-i în gușă și-n căpușă: “Mamă-soacră, te rog, nu suport să-mi intre cineva în suflet, fără voia mea!”, i-am zis odată, aproape în clocot. Apoi, a urmat un lucru previzibil: incitarea la divorț. "Nu e, mamă, destul de bun pentru tine!, îi zicea, mereu, fiicei sale. Omul ăsta al tău nu-ți ajunge nici la degetul mic”, i-a tot repetat fiicei, până ce aia a ajuns să se creadă de sânge albastru și convinsă că se înjosise măritându-se cu unul ca mine, sărăntoc și, pe deasupra, și nătâng.

… Era fericită. Cu toate astea, un gând nefast îi dădea târcoale. Faptul că nu știa cât de mult țin ginerii la dânsa, o chinuia tare mult, și atunci devenea dintr-o dată rea, nu mai călca în casele ginerilor cu lunile, îi critica prin vecini, că nu sunt buni de nimic, că sunt leneși, haimanale, că sunt așa și pe dincolo. Iar dacă se întâmpla ca vreunul din gineri să-i treacă pragul, atunci când ea se găsea în zilele cele negre, îl trata ca pe un dușman, încât omul nu știa cum să plece cât mai repede. Însă, în zilele sale bune, era ca înmuiată-n miere, de o bunătate rar întâlnită la oameni, și amarnic se căina pentru purtarea sa dușmănoasă, pentru răutatea de care fusese capabilă. Își cerea iertare, se umilea în fața ginerilor și îi privea, iarăși, ca pe niște ființe pogorâte din rai.

De la locul său, din fotoliul decolorat de vreme, Cineva își iese din apatie:
- Zilele trecute, pe o vecină o auzeam cum îi zicea fiicei căsătorite: "Mamă, cu bagabontu’ ăsta cu cercel în nas ți-ai găsit să te măriți? Să știi, un om de afaceri ar fi fost bun pentru tine! Mai caută, mamă, că în altă parte găsești sufletul tău pereche!” Iar un alt vecin, mucalit din fire: „Mațele și tot se mai încurcă și chiorăie. Da’ femeile care stau în aceeași ogradă! Eu cu soacră-mea ne înțelegeam bine. Acu’, fi’n’că e bătrână, nu mai are mult de trăit, ne mai întărâtăm”. Și țața Leana, nevastă-sa: „Când eram mai tinerea, mă mai mițuia, că pierdeam vremea, că ardeam mâncarea... da’ ne împăcam repede. Și-apoi, dacă nu ne potoleam, venea omu’ meu și ne zicea: Mai tăceți dracului din gură, gâștelor! Și tăceam”.

... Și tot așa, când rea, când bună, până într-o zi când, în timpul său liber, Dumneazeu se milostivi de soacră și îi lumină mintea. Atunci hotărî dânsa să-și pună ginerii la încercare.
Zis și făcut. A doua zi, după ce se încredință că ginerele cel mare se afla acasă, soacra se furișă în curte și se aruncă în fântână.
- Ajutor! Ajutor! strigă dânsa, de se cutremură patul în care dormea ginerele, și-l trezi.
Pe dată recunoscu vocea mamei-soacre. Într-o clipită fuse deasupra fântânii, de unde o scoase, și o îmbrățișă. Iar printre lacrimi, grăi:
- Mamă, mamă! Draga mea mamă! Astfel, cuvintele și fapta ginerelui mai mare îi merseră la suflet bătrânei.
Nu mică îi fuse surpriza când, dis-de-dimineață, urmând a pleca la serviciu, el găsi în curte un autoturism și un bilețel pe banchetă, la vedere: „După faptă, și răsplată. Mama-soacră”.

- Certuri întâlnim în orice familie, chiar în cele cu pretenții. Ãla care susține că nu-i așa, minte. Neînțelegerile pot pleca de la niște flecuștețe, dar nu trebuie să degenereze în dușmănie, indiferent care soacră e în joc, cea mare sau cea mică, socotește Cineva. Eu am avut o relație excelentă cu mama-soacră. Oricum, chestiunea asta cu „soacra acră” nu trebuie generalizată, deși, într-adevăr, sunt multe mame care, vezi Doamne, trebuie să le știe ele pe toate, rostește, în rest, Cineva, cu voce scăzută, ca de teama de a nu fi, cumva, auzit. Pe vremuri, femeia nu mergea la școală, se mărita devreme și era în dependență totală față de bărbatul său și de familia acestuia, implicit de soacră. Și, de regulă, locuiau împreună. Așa că soacra era mereu cu ochii și cu gura pe noră, iar tânăra nu putea decât să i se supună. Azi, femeia nu mai este dependentă nici de soț, nici de soacră. Poate să facă o școală, poate să-și ia un serviciu. S-a schimbat, domnilor, optica!...
- I-auzi! zice AltCineva, ironic. Soacra cu nora se înțeleg?! N-au ele ce să recunoască. Se înțeleg cât să nu se omoare! Ha!
- Deh, se mai ceartă, se mai păruie unele, cum nu?!, cedează Cineva.
- Așa e toate, nu s-ar înțelege nici să le pici cu ceară! Așa-i dat!, își susține AltCineva punctul de vedere.

... Se scurse o bucată de vreme, se uită întâmplarea, și soacra își puse la încercare ginerele mijlociu. Se furișă în curte și se aruncă în fântână.
- Ajutor! Ajutor!, răcni dânsa, de-i fugi ginerelui pământul de sub picioare, iar sapa, cu care prășea grădina, îi scăpă din mână.
Recunoscu vocea și, fără grabă, se duse spre locul din care răzbea apelul. O scoase până aproape de gura fântânii și îi dădu drumul înapoi. Dar, milos din fire, se răzgândi și, în cele din urmă, își smulse soacra din ghearele morții.
- Ce dracu’ cauți aici?, o luă el la rost și plecă într-ale sale.
Vorbele ginerelui mijlociu nu o mulțumiră întrutotul pe soacră, dar socoti că nu e el atât de rău precum vrea să pară.
Așa se face că, dis-de-dimineață, când se pregătea să plece la treabă, ginerele mijlociu găsi în curte o motocicletă cu ataș și, spânzurat de coarne, un bilețel: „După faptă, și răsplată, Mama-soacră”.

Discuția dintre cei trei amici decurgea în același fel:
- Dacă pleci de la ideea că soacra e rea, urâtă și a dracului, nu se poate să ai o relație bună cu ea. Ori că nora nu știe să gătească și că nu-i o bună gospodină.
- Un lucru e sigur: soacra-mamă-de-băiat e mai rea decât soacra-mamă-de-fată.
- Războiul soacră-noră e o luptă pentru putere: prima vrea să arate mereu că are dreptate, a doua, că-i mai frumoasă și că poate să-și facă soțul, băiatu’mamei, fericit.
- De obicei, încăpățânarea soacrei de a deține controlul ține chiar de patologic: de la scandal până la șantaj sentimental, cu scopul de a-și proteja odrasla, fie fată sau băiat. Iar disensiunile se înmulțesc atunci când vine pe lume un nepot. Tendința bunicii este să ia micuțul: «Aduceți-l la buni, să-l crească ea, că voi nu aveți timp de el!».

... Mai trecu o altă bucată de vreme, până se uită și această întâmplare, și soacra se decise să-l încerce și pe ultimul ginere. Procedă întocmai, ca și în cazul celor doi. Se furișă în curte, se aruncă în puț și strigă de se dărâmă coșul casei.
Ginerele cel mic auzi zbierătul din podul casei, de acolo de unde trebăluia. Recunoscu vocea soacrei și, isteț cum era, își făcu următoarea socoteală:
„Ginerelui mai mare i-a dăruit o mașină, ginerelui mijlociu i-a făcut cadou o moticicletă, mie, probabil, îmi va dărui o bicicletă, de care n-am nevoie, pentru că mai am una: o semicursieră grozavă, cu care fac naveta de ani de zile și care nu m-a lăsat niciodată în pană.
Și ginerele cel mic își văzu mai departe de treburi. Auzi cum strigătul se pierde, treptat, și cum se stinge, într-o înfiorătoare bolboroseală. Coborî, apoi, din pod și-o scoase pe înecată din puț.
Mare îi fu însă mirarea când, a doua zi, în zori, găsi în curte o limuzină, cum nu mai văzuse până atunci, și un bilețel pe banchetă: „După faptă, și răsplată. Tata-socru”.

- Când îmi vedeam soacra mai nervoasă, mă feream din fața ei. Așa tre’ să facă toți, ca să fie bine, rostește sfătos Cineva, fără să râdă la poanta din finalul basmului.
- Toată treaba ține de educație și de caracter. Soacrele trebuie, odată pentru totdeauna, să-și schimbe mentalitatea!, se ofensează AltCineva.
- Pentru a păstra o relație bună cu socrii, arată-le că îi respecți; în rest, zi ca ei și fă ca tine. Și să nu te gândești că le-ai putea schimba părerile despre lume și viață. Ar fi o încercare eșuată din fașă, continuă cu acreală Cineva.
- Domnilor, am să închei cu un epitaf, din Cimitirul Vesel, de la Săpânța, zice amicul Nimeni, dezamăgit de lipsa de umor a confraților săi:
„Sub această cruce grea/ Zace biata soacră-mea/ Trei zile de mai trăia/ Zăceam eu și cetea ea/ Voi care treceți pă aici/ Încercați să n-o treziți/ Că acasă, dacă vine/ Iară’i cu gura pă mine/ Da’ așa eu m-oi purta/ Ca ’napoi n-a înturna/ Stai aicea, dragă soacră-mea”.