Cocleală, gust amar, de sânge. Cocleală peste tot, ca o pătură groasă care te sufocă, care nimicește omul din tine și îi dă bestiei, animalului un motiv întemeiat să-și zboare creierii în timpul cel mai scurt de la realizare. Cocleală în relații, în amiciții, o spuză infectă a sufletelor bolnave ce caută alinare între cuțite și bandaje supurante. Praf peste tot, o cenușă neagră care lasă urme albastre peste foi îngălbenite. Și măcar dacă ar veni de la stele, dar ele s-au stins cu un râs sardonic ce răsună încă în vidul ce ne înconjoară.

Zburăm la altitudini uriașe, cu aripi frânte de lacrimi și cu ochii împăienjeniți de griji, goi și reci ca ochii unui mort sub apă. Nu vedem necazurile ca să ne păstrăm fărâma de suflet care ne-a rămas între filele poveștilor noastre nescrise. Ce frumos sunau în tinerețe, cântece de dor și ducă ce acum au devenit tânguiri la funerarii.

Ne prăbușim, gustul acela sărat, amar, acru, gustul acela pestilențial inundându-ne, mușcând din carnea prea flască ca să mai rămână pe oase. Acid ne corodează, intestinele – verzui de acum, unele necrozate – zburând peste câmpiile moarte. Suntem toți victime ale unei inimi zbuciumate, ale unei minți frământate.

Mă văd, dedublat, triplat, sunt peste tot, minge de foc neagră arzând mocnit, cu gura larg deschisă într-un țipăt mut. Nicio picătură de sânge, nicio ultimă suflare. Sunt mort de mult timp, doar un cadavru plutitor care interacționează doar cu sine, animat de zdruncinăturile drumului, ale vântului.

Cocleală, amăreală, funingine înnegrită în sânge, atât se alege de deciziile mele de a cunoaște, de a ajuta. Un morman de oase într-o zonă moartă. O priveliște dezolantă, într-un pat gol, din mijlocul unui oraș plin, forfotitor. Frig, ceață, frică, ură și neliniște emană din pernele îmbitate cu lacrimi bătute de soartă.

Sufocantă senzație îți dă singurătatea.