poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1905 .



Cartea
proză [ ]
fragment

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [L.I.Muresan ]

2013-04-06  |     | 



Și trecu o vară și se făcu toamnă. Apoi iarnă. Atunci am ieșit pe ușă mai hotărît ca niciodată. M-am oprit la oficiul pentru recrutarea forței de muncă și am acceptat. Voi lucra zilnic cîteva ore, m-am decis, voi pune în gură ceva hrănitor, voi aștepta mîntuirea în viață!

,,Dacă închizi un ochi, orizontul vizual se diminuează, dacă închizi ambii ochi, acesta dispare. Dacă ai putea închide urechile, nările, pielea, atunci simțurile toate ar dispărea lăsînd loc spiritului să distingă lumea prin sine insuși". Acesta este cel mai important citat din cartea pe care aștaptam cu nerăbdare să mi-o publice una dintre edituri. Și, de fiecare dată cînd aveam ocazia, îl recitam colegilor de muncă sau chiar trecătorilor pe stradă. Munca însă nu era punctul meu forte, părea un chin, iar viața o inutilitate. Gînduri suicidare mă cuprindeau adesea și cu greutate le făceam față. Unori mă vedeam în cadă, leșinat, cu sîngele scurgîndu-se din antebrațele ciopîrțite, alteori atîrnînd de craca unui copac în inima
pădurii, mîncat de viermi, un hoit pufrezit și nedescoperit de nimenea. Diminețile mă, trezeam brusc, plin de sudoare, un tren venind înspre mine să-mi curme suferința. Doream să se sfîrșească odată calvarul, singurul argument ce mă,ținea în viață fiind speranța că totuși adevărul revelat va ieși la lumină. Și singura revelație era cartea aceea la care pusesem suflet alături de inspirația divină. Psalmul
îmi devenise un fel de rugăciune a inimii, îl recitam în gînd pină cînd se făcea una cu adîncul personal, acel adînc care nu lasă omul să se desprindă nici măcar pentru o clipă cu totul de sine. Uneori închideam un ochi, apoi celelalte simțuri, dar, tocmai cînd să reușesc închiderea totală înspre lume totul se destrăma și o lumină îmi spărgea poarta ferecată cu întuneric. Asociam lumina aceea cu farurile aprinse ale unui tren în noaptea ce punea stăpînire pe mine.
De cîteva săptămîni nu mai venise pe la mine. Mi se părea evitant, nici măcar nu mai cînta psalmul ce ne legase spiritual. Și de cîteva zile un alt Gabriel își făcu loc în inima mea. Părea la fel de real, ba chiar mai apropiat și mai fidel mîntuirii prin mine, unealtă și ernanație divină. Acest Gabriel mă însoțea neîncetat, un tovarăș dedicat scopului suprem și adoratorul meu necondiționat. Îl asemuiam arhanghelului cu același nume, iar aceasta nu mi se părea pură întîmplare, ci doar o confirmare a harismei pe drumul căreia am pornit. De cîteva zile am început să recitesc cartea, pagină după pagină, zi după zi. Trebuia să-mi insușesc cele mai mici amănunte, o teamă puse stăpînire pe mine, teama de a nu pierde legătura și ințelegerea. Iar Gabriel îmi ținea isonul citind alături de mine. Uneori se volatiliza și-l inspiram. În acele momente o forță pe care nu aș putea-o descrie punea stăpînire pe mine și însumi mă volatilizam absorbit de univers, iar psalmul ținea legat atom de atom dincolo de forțele nucleare. Psalmul meu e bosomul îmi spuneam, revenirea la starea de trup fiind dureroasă și traumatizantă.
Ideea de a încerca convertirea unor suflete îmi veni într-o zi mohorîtă, prilej de reflexie și încordare psihică. Vremea mă influența din ce în ce mai tare, astfel că dispozițiile sufletești deveniră dependente de aceasta. Fări să-mi dau seama am evoluat spre descoperirea secretelor viitorului încît dispoziția mi se schimba înainte de schimbările vremii. Știam cu siguranță dacă va ploua sau ninge în ziua următoare, dacă va fi arșiță sau izotermie, dacă norii vor acoperi parțial sau total cerul. Transformările prin care treceam îmi dădeau oarecare speranță, erau zile în care nu-mi mai apăreau idei suicidare, ba chiar o sete de viață mă cuprindea în anumite momente. Optimismul îl puneam pe seama destinului charmic fiind încredințat de rolul istoric ce mi-a fost hărăzit. În acea zi mohorîtă am ieșit pe stradă privind fețele trecătorilor. Și, dincolo de mimica fiecăruia, vedeam o altă față, cea ascunsă în spatele personei, acea mască pe care fiecare muritor și-o perfectează, de-a lungul vieții. Atunci am descoperit că trăiesc un teatru și toți ceilalți erau ba actori, ba regizori, puțini, foarte puțini scenariști. Am înțeles că scenaristul suprem sînt eu, că acea carte e cu adevărat piesa mîntuirii și trebuia cumva să distribui roluri tuturor pămîntenilor.
Încă nu începuse să plouă cînd m-am așezat pe bordura de piatră din fața catedralei. I-am făcut loc lui Gabriel în dreapta mea și am început să cîntăm psalmul. M-am trezit din reverie fericit, încărcat de putere divină. Împrejurul nostru cîteva făpturi, oameni ai străzii, dintre cei decăzuți, cu pungi din care inspirau viață sau moarte. Mirosul acestora părea miros de om și ne-am simțit bine. Ei nu aveau măști asemeni celorlalți oameni. Chipuri triste, hidoase, îndurerate, actori ai unei piese reale, aceștia se înfruptau din seva bosomului meu. M-am ridicat și gura mea slăvea existența, viața, dorința și posibilitatea mîntuirii. Apoi Gabriel s-a făcut fum și m-a pătruns încît glasul îmi devenise tunet, iar sărmanii priveau parcă a înțelege mesajul. Veniți după mine le-am zis și am intrat în catedrală iar ei m-au urmat vrăjiți de cuvintele mele.
Clădirea era maiestuoasă, icoanele păreau vii iar deasupra, în cupola celui mai înalt tun, trona sfîntul Gabriel. Chipul său îmi era cunoscut, identic cu prietenul pe care îl purtam aproape de inimă. Le-am vorbit cîteva ore fără întrerupere, ascultau parcă vrăjiți, fără să scoată un sunet, fără să facă vreun gest care să distrugă mirajul. Doar oboseala trupului m-a oprit din recitarea propriilor scrieri. Le-am propus să ne întîlnim a doua zi, apoi iară și iară. Fie caniculă, fie ploaie, zilnic actorii fără-de-mască treceau pragul catedralei pentru a primi vorbele mîntuitoare ale cărții. Erau tot mai mulți, tot mai entuziaști, au înlocuit pungile din care inspirau cu luminări subțiri, galbene, din care un firicel negru se ridica spre cupolă. Încheiam de fiecare dată cu psalmul, un cor ad-hoc dar care părea profesionist, cu zeci și sute de ore de antrenamente. Femei, bărbați și copii înălțau vocea spre cer, bosomul meu fiind calea aleasă spre mîntuire.
Abia spre iarnă, cînd se apropiau sărbătorile creștine, am ajuns la capitolul final.
,,Dacă închizi un ochi, orizontul vizual se diminuează, dacă închizi ambii ochi, acesta dispare. Dacă ai putea închide urechile, nările, pielea, atunci simțurile toate ar dispărea lăsînd loc spiritului să distingă lumea prin sine insuși". Repetau după mine fraza aceasta și încercau hipnotizați să-și închidă orice legătură cu lumea. Închideau ochii, își acopereau urechile cu palmele, își prindeau nările cu agrafe de lemn, lăsau ceara fierbinte a lumînării să le picure pe piele și nu simțeau durerea. Sînteți pregătiți pentru mîntuire, le-am spus, apoi am citit ultimul capitol. Atît de emoționant, atît de convingător, atît de necesar și imperativ încît moartea părea singura ușă spre desăvîrșire. Și-o doreau cu toții, erau hotărîți să renunțe la trupurile acestea fără mască, precum și la piesa pe care o jucau atît de jalnic. S-au strîns împrejurul altarului, s-au lăsat pe genunchi și au aruncat lumînările. M-ai întîi s-a aprins covorul, apoi fața de masă, la urmă hainele murdare ale făpturilor ce se țineau de mîini cu ochii închiși asemeni tuturor simțurilor. Altarul deveni torță iar eu, gata să gata să pășesc în mijlocul acelor suflete mîntuite. Atunci Gabriel mă părăsi precum un fum și zbură spre icoana ce-l întruchipa, iar aura din jurul capului său deveni roșie. Trezit ca dintr-o comă profundă am ieșit repede în stradă. Afară ploua mărunt, iar trecătorii sunau disperați la 112.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!