Cei trei prieteni se adunară într-o zi de vineri, pentru ei, zi scurtă de lucru și, încă de la început, hotărâră să-și petreacă timpul relaxant, fără politică, numai cu câte o cafea în față și, printre sorbituri, cu glume, bancuri. „Fără politică?!”, izbucniră cu mirare. „Fără”, se hotărâră ei și bătură palma, bucuroși.

- Să vă spun un banc, zice Nimeni, apoi continuă: Nu știu bancuri... Ha, ha..., făcu de unul singur și, văzând că gluma nu prinde, își mușcă buza și tăcu, îmbufnat. Măi, măi, presimt că astăzi nu ne merge bine, răbufni, într-un târziu, la lipsa de reacție a amicilor. Sunteți imposibili.

Omul avea dreptate. Fiecare cu ale lui. Chiar dacă nu o arătau în mod direct, îngrijorarea lor le tulbura comportamentul. Căci, frica le inhiba orice încercare de a se purta precum oamenii normali, siguri pe ei și cu mintea acasă, urmare nestăvilitei isterii provocate de iminenta apocalipsă ce avea să se petreacă în chiar această zi, de 21 decembrie a lui 2012. O aliniere a planetelor la centrul galaxiei, o ciocnire a planetei cu vreun asteroid damblagit, o inversare a polilor magnetici, o pârjolire a leagănului nostru terestru din cauza exploziilor solare, vreo erupție a monștrilor vulcanici, ori vreo gaură neagră vulpavă, ei bine, ar aduce, în mod fatal, sfârșitul lumii.

Unii zic „Fugi, nene, de-aicea!”, alții: „Fraților, ați înnebunit!”, iar alții:” Și, dacă totuși se întâmplă?”. Specialiști în calendarul maya, scriitori, cititori în stele, lideri spirituali, tipi mai mult sau mai puțin informați își dau cu părerea în tot acest peisaj halucinant din care nu lipsesc oameni ce se pregătesc, după puterea fiecăruia, pentru marele prăpăd; bogătanii își amenajează mici cartiere sub pământ, cu școală, săli de sport, bazine de înot, spital, sere, coafor, bordel..., iar calicii se refugiază, smeriți, în peșteri, în munți neprietenoși, sau, mai la îndemână, în beciuri, subsoluri...
- O veni, maică, o veni sfârșitu’. La tot ce se întâmplă în lumea asta, în țara asta, o fi și ăsta un semn de la Domnul. Cum se ceartă ăștia, cum se ceartă pe putere... Fără să se gândească la ceilalți, la oamenii obișnuiți, la sărmani... O veni sfârșitu’... Dar, de ziua și de ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl... De vărsarea celor șapte cupe ale mâniei și cele șapte urgii ce vin asupra Pământului...
- Dragu’ moșului, circulă zvonuri că se vor întâmpla cine știe ce catastrofe. Da’ i-am văzut pe popii care au vorbit la televizor și ne-am liniștit...

Dacă oricine cu ifose de oracol își poate da cu presupusul despre sfârșitul lumii, nu știu de ce noi nu am face-o. Eu recunosc, nu sunt calificat pentru o așa chestiune, dar am oareșicare abilități de clarvăzător în legătură cu lucruri ce nu au legătură cu mine, așa cum este și sfârșitul lumii!

- Dragul meu, atenție! mă pune la zid amicul Nimeni. E sfârșitul unei cărți, nu sfârșitul lumii! Cred că este ultima noastră ședință. Știm: o carte, o lume. Sfârșitul unei cărți, sfârșitul unei lumi; așadar, nu „sfârșitul lumii”!
- Pentru mine, sfârșitul lumii a venit deja!, declamă Cineva. Mi-am pierdut inspirația!
- Una din profeții spune că pe 21.12.2012 întreg pământul se va scufunda în întuneric, că soarele va dispărea și că vom rămâne fără electricitate, fără telefon, televizor, fără speranță, rostește deprimat AltCineva. Eu cred într-un prăpăd total, iar optimiștii într-o schimbare în bine, în sensul că vom deveni mai înțelepți, mai blânzi, mai credincioși.
- Nu, domnule, cu astfel de lucruri să nu te joci. Psihologii atrag atenția că mulți oameni pot înnebuni. Din cauza zvonurilor despre Apocalipsă, unii nu mai pot mânca, nu mai pot dormi, nici măcar sughița, iar în mintea altora apar gânduri sinucigașe... Pe ăștia din urmă i-aș sfătui să-și amâne gândurile până după Apocalipsă..., mai zice Nimeni.

Soneria zbârnăie neîntrerupt, semn că la ușa apartamentului se află o persoană grăbită. Mă ridic din fotoliu vizibil enervat și mă îndrept spre ieșire. În prag, ce crezi! Vecinul. Vecinul meu, Gongu. Nu mă așteptam să-l văd acolo, stingherit, plângăcios, la o oră când oamenii de casă își văd de treburi și nu tulbură viața altora.
- Vecine, știu că nu e o oră potrivită...
- Nu deranjezi, dar sunt într-o discuție cu niște amici...
- Vecine, prăpădul! Vine.
- Ce spui, omule?
- Sfârșitul lumii! Am văzut la televizor.
- E o nebunie să nu crezi ce se spune la televizor, filozofez eu. Dar și mai mare nebunie e să crezi doar că se spune la televizor...
- Nene, ești sonat! N-auzi că vine? Sfârșitul lumii, ce mai? Ia-ți „bagajul”, adică pe amicii ăia, și hai la subsol. Am un buncăr. Hai, mă!, țipă el și trage de mine.
- Stai! Bagajul!
Alerg în cameră și iau musafirii mai mult pe sus:
- Repede, repede... Vine sfârșitul. Amin!

- Unii cred în Apocalipsa care vine astăzi, alții că, dimpotrivă, ziua de 21 marchează începutul unei ere noi, a iubirii. Niște schimbări vor fi, dar nu în plan material, ci în cel spiritual. Calea pe care am mers până acum nu a fost una bună. Ne îndreptăm spre o altă cale, cea spirituală.
- Abia aștept. Daaa. Să vină! Apocalipsa. Și să scape toți cei care cred că pot stăpâni lumea. Abia aștept să le văd mutrele, după.

Coborâm cât de iute putem la subsolul blocului. Un miros puternic de rânced ne apucă de nas, iar pânza de păianjen ni se lipește pe ochi.
- Repede..., repede...

În spatele unei uși metalice, vopsită în negru, descoperim așa-zisul buncăr: o încăpere improvizată din betoane și cărămizi de la demolări, cu pereți netencuiți, mobilată în stil anarhic, cu paturi din fier ruginite și dulapuri metalice pe de lături. Pe paturi, saltele peticite, saci de dormit, pături roase de molii...
Ne așezăm în jurul unui butuc de lemn, cu rol de măsuță, în așteptarea marelui prăpăd. Îmi privesc prietenii: sunt mulțumiți, se cred, poate, în Rai. Între timp, vecinul trântește pe „masă” un borcan cu murături și o garniță cu carne de porc păstrată în untură. Alături, apare, ca din senin, o sticlă cu rachiu și un bidon cu zaibăr marcă înregistrată, luat de la mama lui, chiar de la Băilești, îndeajuns ca emoția ce pusese stăpânire pe noi să dispară, după primele înghițituri de tărie.
Încet-încet, atmosfera se încălzește, frigul dispare și, odată cu el, orice sentiment de frică, în definitiv prăpădul are și o parte bună; după, vine și fericirea: trai neneacă și adio criză, adio griji, adio chin!

Toți vorbesc în același timp, dar nu ascultă nimeni:
- Cică, în timp, soarele ar îmbătrâni și s-ar transforma într-o stea roșie, aflată în continuă expansiune. Și, zice-se, cu cât s-ar apropia de Pământ, căldura de la soare ar fi din ce în ce mai mare, temperatura planetei ar crește, oceanele s-ar evapora, atmosfera s-ar satura cu vapori de apă și, sub acel efect de seră, planeta s-ar sufoca.
- Fel de fel de prooroci anunță, din când în când, sfârșitul lumii. Până acum, însă, nu au avut dreptate. Vă spun cu certitudine: De când mă știu, sfârșitul lumii nu a avut loc.
- În chestiunea asta cu „sfârșitul lumii” e suficient ca prezicătorii să aibă dreptate o singură dată. Nu?
- Domnilor, Apocalipsa durează de mult, mai precis de când sunt ăștia la putere. Și, din păcate, va mai dura până la viitoarele alegeri.
- Fără politică, domnilor! Așa ne-am înțeles.

Un sentiment confuz nu-mi dă pace: cum s-ar face ca lumea să dispară, iar noi, cei din beci, să putem scăpa. Sfârșit doar pentru ei, nu și pentru noi! Dar, dacă, între timp și cei de afară, și noi, ăștia, ne-am prăpădit? Dacă acum eu sunt mort și nu realizez?

Mă pipăi, îmi dau o palmă, îmi mușc buza de jos, mă trag de urechea dreaptă, mă ciupesc tare de obraz, de nas, de burtă. Însă, nu simt nimic. Doamne, ferește, să fiu cumva „dincolo” și să nu conștientizez?! Vecinul meu, Gongu, să nu fie ceea ce pare?
Nu, nu, nu se poate să fiu „acolo”! Nu e posibil să fi trecut Styxul, fără să să-mi dau seama. Iar Gongu n-o fi bătrânul Charon, luntrașul de serviciu de pe Styx! Îl privesc cu ochi ficși și-l văd rânjind, cu fața sa hidoasă și lividă, ca de mort, și mă cuprind fiorii: Vecinul! El e! Luntrașul! M-a înșelat! M-a atras în cursă!

- Sfârșitul lumii își are cauza în noi, nu în afara noastră, încearcă să ne liniștească Nimeni. Marile nenorociri provocate de om sunt suficiente: droguri, lăcomie, destrăbălare, minciună, manipulare, îndobitocire, spălare de creiere, sărăcie, mafie, corupție, distrugere de natură...
- Atât timp cât viața e un chin, ea nu se va sfârși. Abia când fericirea ar deveni globală, abia atunci ar trebui să ne facem griji, ne încurajează și Cineva.
- Nu cred că se sfârșește așa de simplu. Nu cred eu că scăpăm așa de ușor. Mai avem mult de chinuit, lălăie și AltCineva.

... Frig, domne’, frig! Magistrala de apă caldă este ținută în amorțire, nici măcar în porțiunile cu izolația deteriorată nu se simte căldura.
- De ce este închisă?
-Vecine, eu am închis. În caz de cutremur, o inundație ne-ar pune viața în pericol. Și apoi mai facem și economii. După eveniment vom avea mai puțin de plată la întreținere.
- Dar ne îmbolnăvim!, țip eu, într-un acces de mânie.
- Hei, și dumneata! Cum ne-o fi norocul. Am eu ceva „medicament” în stoc. Rachiu. Dublu rafinat. O să vezi mata!
Mă uit la rafturi: pe ele, zac înghesuite baxuri cu apă, conserve, gemuri, compoturi, bulioane, lumânări, alimente, ca și când sfârșitul ar veni doar afară, nu și la subsolul blocului. În plus, săpun și frânghie; fie vorba între noi, nu înțeleg la ce folosesc, poate pentru spânzurat, în caz de supraviețuire!
- Dacă murim în buncăr, lămurește vecinu’ Gongu, avem ce mânca!

După câteva pahare, începem să ne simțim mai bine.
- Eu percep Apocalipsa ca pe o mare realizare a Guvernului, declară Cineva, ușor îmbujorat.
- Domnule, fără politică! Nu ne-am înțeles?, se impacientează AltCineva.
- Unii au înțeles..., da’ nu toți se prezintă bine la capitolul pricepere..., zice, ironic, vecinu’ Gongu.

Încă un pahar și ne încărcăm cu suficientă energie pozitivă. Apocalipsa îmi apare înaintea ochilor în toată splendoarea, ca un spectacol: o mantie de ceață care învăluie pământul, ca un amestec de praf roșu, sare marină de culoare albastră, fum verzui și particule albe de sulfați. Cocoșii cântă, găinile stau înghesuite unele în altele în jurul cotețului, oile behăie, vacile mugesc, câinii zac tolăniți, fără a scoate un scâncet, păsările cerului se dau ascunse sub frunziș, florile din glastre se pleoștesc, cerul trece înspre gri. Se întunecă, apoi, ca și cum s-ar înnora de ploaie...
„Dacă asculți glasul pământului, al plantelor și viețuitoarelor lui, afli multe. Că nici o gâză și nici cea mai firavă buruiană nu se mișcă fără să ne transmită ceva”, îmi zic eu, în tăcere.
- Auziți, păcat de ăla care a murit ieri. Săracu’, nu mai apucă să vadă Apocalipsa..., jelește vecinul Gongu.

- Domnule, eu n-am timp de Apocalipsă!, zice AltCineva, preocupat mai mult de soarta proprie, decât de lume, și adaugă cu oarecare regret: Deși, așa ceva se vede foarte rar!

Cu privirea rătăcită, Nimeni zice:
- Într-un fel, ar trebui să se întâmple. Lumea are nevoie de o nouă ordine de viață. Reînnoită, va fi o lume desăvârșită și incoruptibilă.
- Om trece noi și peste Apocalipsa asta, că doară n-o fi sfârșitul lumii!, își îmbărbătează Gongu musafirii, și mersul îi devine nesigur, în drumul său până la raft, pentru „aprovizionare”. Să vă zic una bună, rostește vecinu’, pronunțând sacadat cuvintele: Cică doi ..., din ăștia, bețivi..., la pescuit, pe malu’ unui lac, văd un om înecat, la care unu’: Vezi, bă, dacă a băut apă?!

După încă un pahar, simt cum mă trec toate transpirațiile, iar înaintea ochilor pornesc a mi se perinda imagini decupate parcă din altă lume, cu alți oameni. Iar unul din oameni, sărac fiind, mulțumit, totuși, că îi dădea Domnul atâta cât să o ducă de pe o zi pe alta, simți impulsul lăuntric de a sădi un pom. Luă cazmaua din dulapul cu unelte de grădinărit și, cu sentimentul împăcării cu soarta, începu lucrul. Chiar dacă i se părea inutil gestul, nu avea de gând să renunțe. Și, ciudat, pe măsură ce săpa, teama de moarte îi dispărea ca luată cu mâna, iar înaintea ochilor îi apărea o rază de lumină, de un alb strălucitor, care îi dădu curaj și speranță, în timp ce un glas sfânt spinteca Cerurile: „Și a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi plăcuți la vedere și cu roade bune de mâncat, iar în mijlocul Raiului este pomul vieții și pomul cunoașterii binelui și răului”.

- Ascultați voi la mine! ... Auziți? ... Liniște!, ridică AltCineva vocea, în felul său de a-și cere dreptul la respect: Pomul vieții simbolizează regenerare și nemurire. Băgați bine la cap: De când se știe, pomul a fost un simbol al vieții. Pomul este imaginea omului. Iar acela care sădește un pom, înțelege ce este omul.
- Înțeleg ce vrei să zici, deși e evident că tu nu înțelegi, îl persiflează vecinu’ Gongu și sughiță: Hâc! Apoi cade într-o rână, cu capul pe butuc.

După o vreme, îi urmează amicul Nimeni, apoi Cineva și apoi AltCineva. Cad ca secerați, care pe unde apucă, pe saltele, pe saci de dormit, sau, pur și simplu, pe pardoseala de beton.

Polii magnetici ai pământului se inversează în fiecare clipă, cocoșii behăie, găinile mugesc, câinii cotcodăcesc, păsările cerului croncănesc a doliu. Iar eu apuc să mai strig, înainte de a-mi găsi sfârșitul: Apocalipsa, măăă! Fugiți, măăă, fugiți! Scapă cine poate!