13 Octombrie 2011. Miez de toamnă, însă căldura verii tot nu și-a găsit loc de hibernare. Lumea arată ca un recipient plin cu o cremă de caramel topit; curgândă, arzândă și plină de aspirații necântărite. O lume rea, fără șoapta bunătății zidită-n suflet și fără gustul responsabilității simțit în gurile minții. O lume dezechilibrată.

Am nevoie de mai mult noroc, gândi concentrată Liv, apăsând cu ciudă accelerația.

Iconița portocalie de pe bord pâlpâia nebună, indicând cantitatea minimă de motorină. Femeia scrâșni din dinți, dar nu se lăsă păgubașă. Își ținu piciorul înfipt în pedala de accelerație, nedorind să renunțe la viteza animalică. Geamurile mașinii erau toate lăsate, aerul intrând nebun în cabină, împleticindu-se în părul ei roșu-deschis, precum culoarea pală de portocaliu a amurgului de-afară. Nu-i păsa de răceala ce-o ținea de mai bine de trei săptămâni, sau de curentul ce se izbea rece de ceafa ei umedă. Mintea îi stătea numai la apelurile primite cu o seară în urmă. Pe un ton intrigant, bărbatul misterios care nu dorise să se prezinte îi spuse niște cuvinte, într-o ordine aleatorie. Atâta tot, lăsând astfel rațiunea lui Liv să se sfărâme lent în bătaia pesimismului ce-o acaparase. Își dădu seama într-un sfârșit că era vorba de un puzzle a cărui rezolvare era mai dificilă și mai surprinzătoare decât se așteptase.

Când în sfârșit pusese cap la cap cuvintele-cheie, teama de-a afla adevărul nu-i mai dădea drumul. Panica se pliase îndrăzneață pe ființa ei de obicei puternică, făcând-o, astfel, să devină vulnerabilă. Într-un ansamblu de mișcări nervoase, Liv capsase fițuicile una după alta, construind dezastruoasa frază.

„Unde soarele cade ucis în țepii verzi din necredința nisipului.” Aceea fu singura variantă cât de cât coerentă. Celelalte n-aveau niciun sens. Totuși, în ultimul apel primit, bărbatul îi spusese că ceea ce avea să obțină îi indica locul în care trebuia să ajungă. Așadar, ce fel de loc se încadra în tiparele acelei propoziții?

Cu o vizibilă frustrare, femeia pufni de câteva ori, amintindu-și cu exactitate ordinea cuvintelor. Încercase o grămadă de metode; își schimbase intonația de zeci de ori, cu speranța că avea să-i pice fisa; rostea fiecare cuvânt în parte, exploatându-i înțelesul greoi și vârându-l într-un alt suport al acelei propoziții. Nimic.

Poate că era vorba de un alt stat, de un alt oraș. Sau pur și simplu de un cartier mărginaș! Sau, ironic, de cel mai populat loc al globului. Poate un mall enorm, poate un chioșc. Degeaba. Nimeni n-avea atât de multă răbdare încât să analizeze prostia aceea.

Sub torentul de înjurături ce-i explodase în piept, lăsă baltă problema și se așeză stresată pe covor, cu spatele lipit de canapea și cu laptopul argintiu în brațe. Respirația îi era neregulată, sunând ca o mașinărie defectă. Pentru a se calma, începu să-și concentreze atenția asupra următoarei sale vacanțe, pe care o dorea perfectă. Deschise folderele cu poze și începu să le deruleze rapid. În intensa ei căutare, dădu peste o fotografie artistică, ce prezenta cu finețe un amurg roșu ca văpaia focului, purtând în baza culorii un soare galben, tremurat. Pe fundalul sângeriu se desena o familie de cactuși cu forme neclare. Lumina difuză, roșiatică ce bătea din spate, le fura toată culoarea, scoțându-le, pe de altă parte, în evidență șinele de țepi lungi.

Texas, gândi ea cu un zâmbet micuț pe chip. Însă, în imediat următoarele secunde, fericirea igenuă îi dispăru, zâmbetul estompându-i-se și făcând loc unei expresii stupefiate. Uimirea de proporții i se transformă în groază. Înghiți în sec de câteva ori, holbându-se paralizată la fotografia cu pricina. „Unde soarele cade ucis…” – amurgul. „…în țepii verzi…” – cactușii. „…din necredința nisipului” – solul specific, uscăciunea.

Texas!urlă mintea ei, alarmată.

Iar, după o analiză mai adâncă a acelei ghicitori groaznice, iat-o în toropeala nesfârșită a Texasului. Conducându-și vechiul Chevelle, din 1970, moștenit de la tatăl său și înjurând toți Sfinții cerului.

Ochii săi lunguieți, de un verde argintat, scrutau zările însângerate ale acelei seri, emanând o neliniște colosală.

- Ce cauți aici, Liv?mârâi printre dinți, mușcându-și buza.

Devenea din ce în ce mai nesigură, o vină însemnată având și peisajul șters ce-o înconjura; vegetație sărăcăcioasă, iarbă uscată și puzderii de cactuși; pe ici, pe colo câte o stâncă deformată care să-nțepe cerul neted, fără niciun nor… Singura mică alinare era drumul care – slavă Domnului! – continua să existe. Dacă acela se termina, fiind nevoită s-o ia pe câmp, s-ar fi simțit mai în stare să-și dea foc decât să-și continuie drumul. Dacă nu ar fi existat acea amenințare din ultimul apel primit, nici nu s-ar fi gândit să plece spre Texas într-o așa circumstanță. Dar „Dacă nu te prezinți, mori. Avem ceva pentru tine.” nu era tocmai ușor de ignorat.

Vorbele criminalului îi răsunau fioros în ungherele minții, împietrindu-i din nou rațiunea, strivindu-i curajul. Se gândise de câteva ori să sune la poliție și să lase treaba pe mâna lor, dar își aminti cât de dobitoci erau cei de la secție. Le trebuia o grămadă ca să considere problema plauzibilă, apoi le lua și mai mult ca să-și intre-n mână. Așadar, își dădu seama că ea era singura care putea rezolva problema. Fiind și excesiv de curioasă, ca de obicei, teama i se diminua… În ea creștea o dorință enormă de-a vedea, atinge și privi cu atenție.

Mintea începu să-i creeze imagini sinistre, derulându-i-le prin fața ochilor cu o viteză anostă. Se simțea slăbită și descurajată. Înghiți din nou în sec, dorind să îndepărteze nodul ce i se pusese în mijlocul gâtului. Degetele ei albe și lungi pipăiră tremurânde după bidonul cu apă. Când îl depistase, îl luă cu hotărâre în mână, desfăcu dopul cu dinții și-l goli instant. Cu o privire ciudoasă, inspectă interiorul sticlei cu speranța că poate mai era ceva apă, apoi, constatând contrariul, aruncă obiectul pe scaunul din dreapta, unde se mai aflau aletele patru golite.

Părul i se înfoia sălbatic în vâltoarea curentului din cabină, arătând ca o flacără nebună. Prin ochelarii discreți, cu o ramă finuță, argintie, se desenau doi ochi aprinși de furie, de un verde deschis ce licărea continuu, ca stelele în plină noapte. Buzele îi erau crăpate; chiar dacă băuse aproape 10 litri de apă, senzația de deshidratare îi înțepa organismul. Ideea că murea de sete pleca din subconștientul ei stresat, întins la maxim. Pistruii de pe nas îi ofereau aceeași notă rebelă chipului său deosebit, întinzându-se spre pomeții frumos ridicați. Conturul negru ce-i scoatea în evidență culoarea ochilor i se scursese vag pe sub gene, imitând paloarea unor cearcăne cronice. Pentru ca imaginea spontană de femeie complexă să fie pusă-n plină valoare, în nara stângă îi stătea curbat un cercel foarte simplu, dar care puncta întocmai șarmul ales al acesteia.

- Texas ca Texas, m-am prins. Dar unde anume în Texas?!se răsti disperată, aruncându-și teatral o mână în aer. Conduci de mai bine de trei ore și n-ai dat de niciun birt. Nici măcar un birt!

Privi încă o dată spre linia înflăcărată a orizontului, observând cu aceeași neliniște cum soarele intrase aproape complet în pământ. Ideea că avea s-o prindă noaptea-n pustiul acela terifiant îi făcea pielea ca de găină. Pe lângă toate acelea, rezervorul mașinii avea să se golească în cel mult o jumătate de oră.

Radioul nu prindea decât o singură frecvență, iar aceea rulând numai genul country pe care ea nu-l prea suporta. Însă era mult mai bine decât să audă aceeași liniște spintecătoare infiltrându-se pe oriunde. Tot privind peisajul morbid, tindea să compare Texasul cu New Jersey… Circumstanțele întâlnite și duzina de sentimente provocate de acestea… Era o diferență ca de la cer la pământ, iar senzația că avea s-o pățească îi dădea din ce în ce mai des târcoale.

Simțindu-se neputincioasă, nu făcu decât să zâmbească strâmb. Îi veni în minte să se gândească la ceva frumos, pozitiv, dar nu avea cum. Parcă și aerul ce-l respira era infectat…

După ce bordul i se aprinsese în luminițe de toate culorile, se auzi un sunet ascuțit apoi motorul mașinii se opri cu un huruit puternic.

Liv rămase nemișcată, cu ochii larg deschiși către întunecimea de afară. Singura sursă de iluminare din cabină era alarma vizuală a telefonului, care indica apelurile nepreluate. Nu îndrăzni să facă vreo mișcare. A rămas așa, lipită de scaun cu un gust amar în gură. Nu știa dacă-i era întocmai frică sau dacă era mai mult furioasă.

Amurgul își făcuse numărul. Acum, sub aura nopții, se țesea o negură cenușie, ce-ți permitea să deslușești conturul și forma oricărui obiect sau…om. La gândul acela, Liv începu să râdă nervos. Ar fi preferat să audă zgomotul a mii de animale sălbatice decât să vadă o siluetă umană. Și ce n-ar fi dat să aibăcompania unui lup de stepă sau a vreunei hiene.

- Am dat de naiba, râse lipindu-și fruntea de volan.

În mintea ei gândurile se ciocneau continuu, încețoșându-i și mai mult judecata. Intrase într-o criză nervoasă. Și totuși, frica demonstra că avea instincte bune. Ce altceva ar fi trebuit să simtă? Curaj? Cine era ea să se simtă vitează în fața unor indivizi care îi promiseseră moartea dacă nu făcea ce i se spusese?!

Într-un moment de stranie luciditate, își aminti de telefonul ei mobil. Îl deblocă, apoi verifică ora: 10:30 p.m. Înjurând în surdină, listă apelurile nepreluate. Șase erau, toate primite de la prietena ei Sandra. Era pur conștientă de faptul că n-avea cum să-i vorbească… Nu, în niciun caz!

Când dădu să închidă telefonul, observă cu indignare că nu avea deloc semnal. Se încruntă. De aceea „oamenii-secreți” nu o mai sunaseră, deoarece nu era semnal. Ba mai mult. Se bazaseră pe acel lucru, fiind astfel siguri că ea nu putea vorbi cu nimeni.

Inteligență și abilități analitice din partea lor. Încă un motiv de teamă.

***

Cerul era neted precum mătasea, prinzând aceeași tentă de albastru-închis peste tot. Doar unde luna prindea o strălucire astrală nuanțele acestuia căpătau încrengături luminoase. Liv mergea încordată pe marginea drumului, privind din minut în minut înapoi spre mașină. În josul parbrizului, lumina capătul unei lanterne micuțe. O pusese acolo cu scopul de-a ști cum să se întoarcă – deși acea posibilitate era cu greu atinsă…

Aerul se răci brusc. Spatele ei se arcuise din cauza fricii. Își cuprinse umerii reci, mișcându-și palmele de-a lungul brațelor cu intenția de a-și încălzi pielea. Privi din nou spre mașină, apoi își întoarse capul fugitiv, evitând să se uite prin împrejurimile întunecoase care o speriau groaznic.

- Detest locul ăsta!îi dădu grai ultimului gând.

Vocea îi sunase răutăcioasă, plină de venin.

- Nu-mi vine să cred că am vrut să vin aici în vacanță. Mă torturează psihic.

…Și nu era vorba neapărat de ceea ce ascundea acel ținut, oamenii cu pricina, ci de imaginea în sine a acestuia. Ca și când băgai un șervețel alb în smoală – o schimbare atât de monotonă a culorii; dar în același timp, monotonia schimbării fiind prin seva ei firească o amenințare. Simplitatea lucrurilor spărgea calmul…

Îndrăzni – într-un moment de maximă neliniște, când i se păru că aude ceva – să-și ridice capul din pământ și să privească înainte. Inima îi bubuia în piept, pompându-i o adrenalină periculoasă. În intensitatea griului nocturn, depistă la o oarecare depărtare o lumină galben-vezuie. Miji ochii, speranța sădindu-i-se în colțurile sufletului. Pe urmă, fiind sigură că acela trebuia să fie un local, se mai uită o dată spre mașină și o luă la fugă înainte. Cu cât alerga mai repede, cu atât frica se înfoaia mai tare în interiorul ei. Impresia că cineva o urmărea nu-i dădea pace și, brusc, i se părea că luna nu mai era pe cer, întunericul albicios devenind o negură groasă.

Când ajunse în dreptul sursei de lumină, realiză că localul cu pricina nu era tocmai un…local. N-aducea nici a birt economic, nici a bar, nici a han… Se propti în scândurile gardului masiv, dar ridicat într-un stil barbar, și-și trase sufletul. O sudoare rece i se așezase pe frunte, făcând-o să se simtă și mai bolnavă.

Analiză îndoielnică aspectul clădirii din lemn, strâmbă sugestiv din nas, cum făcea de fiecare dată, apoi își plimbă privirea împrejur. O liniște rigidă curgea prin fisurile vagi ale cerului, desenând laolaltă cu întunecimea un aspect groaznic al naturii. Își dădu seama că aceea era presupusa destinație… Deoarece nu mai părea să fie altceva în apropiata învecinătate. Dându-și seama că impostorii aceia lucrau după firul logic al unei astfel de acțiuni, Liv deveni sigură că acolo se aflau. Aceea era prima construcție de pe șoseaua principală, deci aia urmăriseră. Neprimind informații clare cu privire la locul respectiv, clar că cea mai evidentă dintre toate trebuia să fie destinația. Singura.

Curios era că folosiseră banalul ca suport al acelei…răpiri de la distanță.

Își reluă poziția dreaptă, zâmbind cu amărăciune. În tot acel timp reușise să-și dea seama de multe lucruri, însă nu și de ce ea. De ce fusese ea cea chemată acolo? Ce anume aveau cu persoana ei?

Întrebările îi roiau prin minte, dar de acea dată nu reușiră să-i zdruncine calmul și puterea de concentrare.

Traversă curtea neîngrijită, cu petice de iarbă uscată și cărărui pline de gropi. Se opri la câțiva pași distanță de intrare, inspirând adânc și studiind aspectul dărăpănat al construcției. Deasupra ușii de lemn, pe care erau scrijelite tot felul de ciudățenii, atârna în bătaia ușoară a vântului o mică pancardă publicitară pe care era compus din luminițe verzui numele localului. Mai sus, pe fațada dezastruoasă a casei, se desenau într-o ramă albă două ferestre ciobite – semn că nu locuia nimeni acolo. Dincolo de sticla murdară se compunea o întunecime densă care împrăștia o înfrigurare de gheață. În mintea sa, Liv începu să-și definească viața sub diferite forme, terminând de fiecare dată cu cuvântul curaj.

Inspiră adânc, simțind cum frica îi îngheța sângele, apoi, cu o privire ascuțită, bătu în ușa de lemn maroniu-deschis. Așteptă preț de câteva secunde, neîndrăznind nici măcar să respire, apoi își lipi pumnul încă o dată de suprafața plină de așchii. De data aceea, prin crăpătura de sub ușă se întrezări un fascicul de lumină. Se opri cu mâna-n aer și făcu un pas înapoi. Inima îi pompa cu bezmeticie în piept.

Viață și moarte, gândi cu un zâmbet la fel de amar, interpretându-și teama ca fiind o dereglare morală. Ce ironie… Cu câteva zile în urmă, la ora aceea, vorbea la telefon cu prietena ei Sandra, râzând și făcând caterincă.

Din interior, răsună un scârțâit lent, înfiorător. În cele din urmă, ușa se deschise, punându-i capăt așteptării sufocante ce se încolăcise de propria-i ființă ca un șarpe. Degetele ei se înfipseră în materialul cămășii, culegându-i emoția negativă. În cadrul umbros al ușii apăru o siluetă înaltă. Omul ținea în mâna îmbrăcată cu o mănușă neagră, de piele-ntoarsă jumulită, un felinar cu gaz. Liv își umezi buzele, refuzând să privească chipul individului. Avea o presimțire sobră, desigur că avea, iar ideea de-a-și îndrepta privirea spre trăsăturile animalului ăluia îi îneca orice seacă urmă de curaj.

- Iată-te!sună sarcastică vocea bărbatului.

Timbrul acela vocal îi făcu pielea ca de găină.

- Am început să ne facem griji. Bine c-ai ajuns.

În voce i se identifica oboseala, pe lângă doza maximă de sarcasm ce-o încuia de tot pe biata femeie. Liv simți nevoia să icnească, să suspine, să urle – orice; numai să scape de plumbul cei atârna de inimă.

- Vino înăuntru…oftă peste cuvinte și dispăru din cadrul morbid al ușii, cu tot cu lumina.

Aceasta își ridică fața, surprinsă, și căută cu privirea silueta ce dispăruse în bezna din casă. Poate că totuși n-aveau să-i facă nimic, doar să-i arate motivul cu pricina.

Știind că nu putea să calce pe cuvântul bărbatului, își luă inima în dinți și păși dincolo de pragul prăfuit al încăperii. În urma ei, ușa se trânti cu un zgomot năucitor, ce-o făcu să țipe scurt și ascuțit. Imediat după, își duse mâna la gură potolindu-și icnetele.

- Taci și vino după mine, mormăi la fel de obosită și sarcastică vocea individului, iar ea își putu imagina din start o rotire a ochilor ce aducea dispreț cu carul.

Făcu ce i se spuse, urmărind lumina intermitentă a felinarului. Putea simți răcoarea tăioasă a întunericului ce-o bântuia în urmă, capetele fricii ascuțindu-i-se cu și mai multă înverșunare. Și firesc, se simțea vânată. Odată ce pătrunse în adâncul atmosferei apăsătoare a intrândului, un iz înțepător îi inundă nările. Mirosea a tămâie, diluant și vag a fum… Și nu numai, însă celelalte „parfumuri” erau foarte greu de deslușit.

Era prea încrâncenată ca să stea la o distanță mare de individul acela, în bezna ce se croșeta monstruoasă în spatele scânteii de lumină, așa că pășea grăbită în direcția lui, deși detesta că trebuia să facă aia. Podeaua scârțâia în anumite locuri, sunând uneori ca și când călca în gol.

Prea speriată ca să aibă o atenție distributivă, nu-și dădu seama că intrase într-o altă încăpere. Călcă pe ceva moale, imediat ce trecu ce un prag înalt. Înăbușindu-și pentru a nu știu câta oară țipătul, își lipi violent palma de buze.

- Ce mai e și porcăria asta?se întrebă pe sine cu un glas răgușit, tremurat.

Faptul că-și deschisese gura o făcu să se sperie. Privi neîncrezătoare bruta solidă ce-o conducea, închipuindu-și cum acesta scotea un pistol, trăgea piedica plin de tact și satisfacere… și-apoi îi zbura un glonț în cap. Inedit, se gândi la sânge. Ultima oară când îl simțise pe piele fu la aniversarea lui Kennice, când căzuse peste o tavă cu pahare… Senzația provocată de căldura aceea înșelătoare a lichidului o anesteziase deîndată, ferecând-o sub o hipnoză inexplicabilă. Se cutremură, înfricoșată, așteptând reacția animalului.

Însă bărbatul nu-și deschise gura, ci o înșfăcă brusc de brațul drept, o împinse înainte și lipi felinarul fierbinte de spatele ei, asigurând-o că n-are cum să dea înapoi.

Simți din nou nevoia de-a vorbi, dar, din fericire, reuși să se controleze. Se bază pe ochii ei pricepuți, cercetând fiecare perete în parte, cu fiecare tablou agățat, orice unghi și orice formă a încăperilor. Studiind atât de intens, reușea să se calmeze într-o oarecare măsură.

Oare avea să fie apreciată pentru performanța ei de-a găsi scorbura criminalilor într-un timp atât de bun? Îi veni să râdă. Acelea erau gânduri-surpriză, ivite la contactul cu exasperarea; se obișnuise cu ele.

- Ia-o la dreapta. sună glasul coleric al brutei ce tocmai se mutase în spatele ei. Și totuși, plictiseala ce-o emana nu înceta s-o surprindă.

Îl ascultă, pășind în ramificația dreaptă a coridorului. Aerul se mai răci, devenind oarecum mai respirabil. I se păru că aude niște voci… în paralel cu sunetul scos de-o mașinărie. Inima începu să-i fremete din nou în piept, și chiar o simțea sunând de nebună în întreg interiorul corpului. Nu se înșelă. Bărbatul ce-o însoțea o ocoli drept ca un stâlp, lovind-o cu umărul, și intră în blestemata încăpere slab luminată. Îi porunci un la fel de plictisit „Rămâi aici”, înainte să pășească înăuntru.

Doar atât? gândi Liv surprinsă și înfrigurată de spaimă. Aică, putea cât ai clipi să fugă… Cine-o împiedica, din moment ce fusese lăsată singură. Clipi derutată. Și totuși, se lega. Ca și când nenorociții știau cum funcționa mintea ei, se bazaseră pe ideea că nu avea să fugă; de frică. Așa era. Nu fugea din cauza fricii, și așa se simțea îndeajuns de vânată.

Făcu un pariu cu rațiunea: dacă avea s-o trădeze sau nu. Ea paria că avea să o părăsească, lăsând-o pradă exasperării tipice ei. Pe de altă parte, rațiunea paria că avea să rămână acolo.

Umbra de nestrăpuns începu să cadă moartă la impactul cu lumina felinarului. Același bărbat apăru în cadrul ușii scoase din țâțâni și rezemată de perete. Îi făcu semn din două degete să-l urmeze, iar ea se supuse fără a sta pe gânduri. Spatele îi era la fel de încovoiat, iar mâinile încrucișate la piept. Volumul vocilor creștea cu cât inainta spre centrul încăperii luminate albastru. Observă curioasă că, sub neonul ciobit într-unul din colțuri, era o masă în jurul căreia stăteau mai mulți inși; câțiva bărbați și o singură femeie, căreia i se vedea doar bărul blond, scurt, aceasta stând cu spatele.

Bruta de om ce-o condusese până acolo scoase o înjurătură puternică, dintr-un motiv străin ei, și stinse porcăria aceea ce funcționa pe gaz, urât mirositoare. Trase cu violență scaunul liber, mai lângă masă, și se așeză încrâncenat. Ochii lui oblici și negri căzură asupra lui Liv, făcând-o să înghețe. Nimeni nu vorbea, nimeni nu mișca. Se auzea doar sunetul pieselor de domino mișcate de mâinile rigide ale individului mai bătrân. Stătea acolo, în picioare, așteptând să fie ucisă de privirile ce aveau să cadă asupra ei.

- Ai adus femeia?mormăi unul din ei.

- Dar ce am spus când am intrat?!răbufni cel întrebat, sărind de pe scaun și gesticulând isteric.

Zbierătul acela fusese mai mult decât groaznic. I se infiltrase în spațiile psihicului, terminând-o cu totul. Își cuprinse umerii și mai strâns, înfigându-și caninii în buza de jos.

Bărbatul care pusese întrebarea luă între degete o piesă neagră, lovind cu ea în masă în timp ce pășea sacadat către celălalt. Istericul ce răbufnise stătu nemișcat, privind cu coada ochiului cum bărbatul îmbrăcat într-o cămașă cenușie îi scotea pistolul din strânsoarea curelei. Liv încremeni, anticipând ceea ce avea să urmeze. Învârti obiectul metalic, de un gri strălucitor, scoțând un un râset dur și satisfăcut. Imediat după, îi întoarse spatele respectivului și o privi pe Liv. Inițial, femeia vru să se dea cu câțiva pași înapoi, simțind cum, parcă, privirea aceea rece și sigură o gâtuia, o asfixia. Pe chipul rotund al bărbatului apăru un rânjet aprobator, ca și când acesta o recunoscuse. Însă ei nu-i era nici pe departe familiară acea expresie.

- A fost ușor, ridică din umeri, mimând inocența. Te-am atras aici cu mai multă ușurință decât credeam.

Alt timbru vocal… Alt tonaj de sarcasm… Urechile îi țiuiră de neputință și furie, iar brusc lăsă mâinile să-i cadă pe lângă corp, strângându-și degetele în pumni. Înghiți în sec și simți curajul mergându-i mândru prin vene.

- Dar ce altceva crezi că ar fi făcut o femeie amenințată cu moartea?sâsâi printre dinți, pe un ton scăzut.

Sub influența furiei, lăsa să iasă la suprafață setul de gesturi caracteristice.

- Ar fi sunat la poliție?falsă în aceeași enervantă măsură individul.

- Ha ha ha, făcu Liv la fel de sarcastică, și deja una din sprâncene începu să-i tremure ușor. Ca mai apoi să fie ucisă, nu? Haide, ridică sugestiv din mână, a lehamite. Fii un criminal în toată regula, nu devia de la tipar.

În ochii ei verzi se aprindea un pigment închis, ce-i colora irișii în nuanțe violente. Fruntea îi era dungată de nenumărate cute, iar asta îi conferea un șarm aparte. Furia în sine scotea superlativul frumuseții din ea, arătând în aceeași măsură cât de sigură pe ea putea fi în astfel de momente.

Rânjetul relativ relaxat al bărbatului prinse a crește. Îl mulțumea reacția ei, îl ațâța.

- Ia te uită cât curaj, râse plin de satisfacție. Categoric! Nu știe despre ce-i vorba… mimă teatral un stres de proporții, gesticulând către ceilalți.

Încă două capete se întoarseră către Liv, purtând aceleași perechi de ochi plictisiți, ce ilustrau maniera lejeră a criminalilor de-a săvârși lucruri complicat de necurate. Ea nu fu deloc atinsă de acea dată; dădu înainte, înflăcărându-și privirile în direcția celui care vorbea.

- Cu siguranță nu știe…scutură din cap, ochii săi de un căprui apos arătându-i fanatismul.

Ridică la nivelul feței pistolul ce-l avea în mână, îl studie ironic, apoi trase piedica. Sunetul provocat sădi o sămânță de șovăială în pieptul ei, dar nu o dezarmă întocmai. Ce era chiar așa? Știuse că acolo avea să se ajungă, nu-i mai păsa că-și grăbise moartea. Acum privea amuzată într-un fel macabru țeava pistolului, cu intrândul acela întunecos. Se gândea din nou la sânge. Un fluid cald, ruginiu, ce se prelinge cleios pe o piele perfect albă; ca mai apoi să simți cum te răcești spre infinitatea neființei.

Bărbatul se opri la câțiva centimetri distanță de ea, cu mâna ce ținea obiectul rece, suspendată în aer. Lărgi același rânjet satisfăcut, iar în clipa în care cu toții se așteptau ca țeava să fumege în direcția femeii, îndreptă pistolul spre cel care o însoțise pe Liv până acolo și apăsă pe trăgaci.

Trupul brutei căzu inert peste scaun, brațele alunecându-i pe margini, clătinându-se.

Liv nu mai reuși să repsire, doar privi nemișcată, cu sufletul la gură, cadavrul omului. Criminalul scoase un oftat artificial, apoi aruncă arma la întâmplare și-și șterse sugestiv palmele de cămașă.

- A naibii viață.

- Chiar că a naibii…spuse ea, râzând isterică. Când te gândești că eu trebuia să fiu aia nimerită.

De data aceea, fură toți cei care s-au întors pentru a-și săvârși analiza viitoarei-ucise-invitate. La unison cu râsul ei grotesc, începu să se audă o altă ploaie de hohote. Zgomotul veni de undeva din spatele lui Liv. Aceasta se opri la fel de brusc cum și începu, întorcându-se și scrutând colțul încăperii.

Pe un preș zdrențuit, în lumina slabă a neonului ce bătea până-n-tracolo, ședea lejer, plictisit și plin de aspirații neortodoxe, un ins al cărui ființă fusese creată pentru a distruge – asta credeau cu toții. Liv își trecu inconștientă vârfurile degetelor peste buze, mărind ochii. Inima începu din nou să-i bată haotică, năucind-o de tot. Era atât de fericită, încât se speria. Și totodată atât de speriată, încât se bucura.

Urmări admirativ acea manieră de-a râde, gestica bărbatului ce ședea rebel, ca mai apoi să fie uluită de capacitatea acestuia de-a redeveni serios cât ai zice pește. Buzele lui se strânseră într-o linie dreaptă instant, și-și dădu ochii peste cap. Liv icni, iar mâinile-i căzură pe lângă corp. Își aminti cât de mult îl amuza pe Anthony râsul ei; unul dintre puținele lucruri care îl amuzau…

Fața lui palidă se întinse, perfectă, iar ochii albaștri-cenușii rămăseseră nemișcați în splendoarea lor. Fruntea îi era vag umbrită de câteva șuvițe rebele, negre ca tăciunele, ce-i atârnau în josul tâmplelor. În toată perfecțiunea cadrului facial, sprâncenele erau nota discordantă, fiind ușor curbate. Expresia lui denota interesul pentru Liv, plăcerea lui sinistră de a-i explora ființa până la refuz. Femeia oftă, încet-încet prinzând să-și revină din transă.

- Thony. Ce cauți aici?întrebă ușor, nepăsându-i de ceilalți.

Anthony își înclină capul aproape imperceptibil, mijind ochii spre ea. Se opri din râcâit lemnul cu briceagul, îl strânse și-l aruncă la voia întâmplării, neluându-și ochii de la ea. Liv nu se aștepta să-i răspundă de la prima întrebare, pentru că acela era el – un nenorocit mai mut ca peștele, cu o minte construită diabolic… și aspru de perfect odată ce cădeai prinsă în capcanele sale privind dragostea.

Se ridică într-un salt rapid, elastic precum o felină, și veni către ea. Când erau unul în fața celuilalt, la câțiva centimetri distanță, el schiță un zâmbet micuț, cum nu se poate mai ironic. Liv zâmbi resemnată.

- Ce cauți aici?repetă întrebarea la fel de calmă.

Grimasa ce-o afișase Anthony dispăru. Se încălzise ușor la impactul cu ideea că ea îl cunoaștea mai bine decât se cunoștea el pe sine, uneori.

- Te privesc pe tine. răspunse plat, fără să-și ia privirea din ochii ei.

Melodicitatea involuntară a vocii sale parcă o înțepă în inimă, sufocând-o. Niciodată nu-l mai simțise atât de tare ca atunci. Și aia doar spunând patru cuvinte amărâte… Își strânse palmele la piept, ca într-un mănunchi, simțind cum se rupe ceva în ea. Treptat, își amintea sub influența rațiunii cât îl ura. Îl ura, îl ura și iar îl ura! Simți cum țipetele de furie voiau să iasă, dar se abținu.

- Thony, prietene. Ce-ar fi să faci tu treaba asta?bătu apropoul bărbatul cu cămașă cenușie, din nou sarcastic.

Privirea lui Liv se concentră în cea a lui Anthony, întrebătoare. Acesta își întoarse capul pe jumătate spre criminalul cu pricina, rămânând la fel de inexpresiv și dur ca o stâncă, apoi își reconcentră atenția pe femeia roșcată, delicată și totodată atât de puternică. O prinse hotărât de mână și o trase către masa în jurul căreia ședeau cu toții, încă învârtind piesele de domino.

Ai să mori, își spuse ea. Dar nu își trase mâna dintr-a lui, deoarece adora să-l simtă.

Anthony luă cel mai apropiat scaun, îl poziționă atent și îi făcu semn să stea jos. Ea se așeză, dându-i drumul, totuși, la mâna rece. Îl privi cum se îndreaptă spre femeia blondă. Abia după câteva secunde realiză că respectiva nici măcar nu mișca. Stătea ușor adusă de spate, cu mâinile împreunate în poală și cu ochii larg deschiși undeva spre masă. O pereche de ochi verzi, mari și goi… Un fior îi străbătu spinarea. Anthony o apucă pe femeia inertă, o ridică în brațe și o puse pe scaunul din fața lui Liv. Avea mâinile strânse cu o bandă adezivă, la fel și picioarele. Când o așeză, capul îi căzu într-o parte, iar ochii îi rămăseseră la fel de goi și eliptici.

Raționând la foc mare, Liv începea să prindă conturul realității. Căscă gura terifiată și se lăsă mai în față, privind mai îndeaproape chipul cadaveric al ființei ăleia. Pornind de la ureche și până la clavicula stângă, se întindea o tăietură larg deschisă, din care începu să curgă liber un sânge atât de aprins, încât îi dădea impresia că era foc. Era moartă. Anthony, brusc expresiv, îi rupse cămașa femeii blonde, dezvelindu-i pieptul brăzdat de tăieturi care mai de care mai adânci. Maieul alb era îmbibat de sânge, iar pielea fină a gâtului era descusută în graficul literei E.

Privirea i se încețoșă și, nemaireușind să se abțină, zbieră cu toată puterea. Scutură din cap, pe jumătate leșinată, iar când simți lama rece a briceagului străpungându-i pântecul, încetă. Durerea se ramifica în mii de înțepături care-i amorțeau fiecare parte a corpului. Simți sângele prelingându-i-se pe piele… Răsuflă apăsat, simțindu-și ultima gură de aer, apoi intră cu privirea în ochii sălbatici ai lui Anthony, cel care o ucisese.

Perspectiva lui Liv


- Nu, nu, nuu!

Mi-am lipit palma transpirată de perete, răsuflând haotic. Abia dacă-mi puteam ține ochii deschiși din cauza lacrimilor ce ieșeau continuu, fără tihnă. Am dus cealaltă mână la burtă, în zona în care simțisem lama cuțitului.

Fusese un coșmar. Un alt coșmar.

Inima mi se umfla în piept mai rău ca niciodată, provocându-mi o stare insuportabilă de greață. Eram transpirată, iar din acea cauză părul mi se lipise de gât și de spate…

- Fir-ar să fie de treabă… am spus plângăcioasă.

Și n-am uitat să mă blestem; pe mine împreună cu acele coșmaruri animalice.

De ce Anthony, totuși? La naiba! De ce el?!

Fusese prima oară când îmi apăruse într-un vis, de la despărțire încoace. Postura în care se aflase nu mă surprinsese, totuși. Mi-era ușor să-l văd un criminal… ucigându-mă. Dar de ce îl visasem?

Am oftat apăsat, ștergându-mi obrajii, apoi am încercat să mă ridic. Mi-am înfipt unghiile în pernă și m-am proptit în ele. Odată ajunsă în poziție bipedă, am simțit un tumult zdravăn în moalele capului.

- A naibii amețeală, am înjurat apatică, lipindu-mi palma de frunte.

Alarma telefonului sună abia atunci, semn că mă trezisem la timp. Tot răul spre bine – măcar nu mai întârziam la prima oră de curs.

Mi-am luat ochelarii de pe noptieră și am verificat apelurile nepreluate. Bineînțeles că Sandra sunase… Mi-am dat ochii peste cap, resemnată, apoi am apelat. După tonul lung și enervant, care-mi tocea și mai mult nervii, răspunse:

- Neața, roșcato!

- Neața…am mormăit și mi-am desfăcut un iaurt.

- Auci. Ce s-a întâmplat?

- Ce să se întâmple? Trebuie neapărat să se întâmple ceva?

- Da. Ai visat, așa-i?

Mi-am închis ochii, mai mult decât supărată. Ce fusese cu tonul acela, totuși? Ea era cea mai bună prietenă a mea, și nu-mi voia decât binele.

Vaco.

- Mda, ai dreptate, mi-am controlat furia.

- Oh, Liv… Din nou… Asta chiar nu e bine.

- Știu, m-am plâns ca de fiecare dată, fleoncănind iaurtul fără pic de delicatețe.

- Trebuie neapărat să discutăm. Nu se mai poate așa. Hmm.. Trebuie să-i duc pe pici la școală, e imediat opt fără un sfert.

- Ah, desigur!m-am trezit, ca o nesimțită ce eram. Scuze că te rețin, am uitat complet. Știi tu… Eu n-am nici pisică.

Aceasta râse în receptor.

- Stai calmă. Uite. Vino în seara asta la cină. Te așteptăm toți patru. Nu accept niciun refuz, știi bine.

- În regulă, am zâmbit, liniștindu-mă.

- Bun. Așa rămâne.

Am salutat-o și mi-am cerut scuze încă o dată, de data aceea și pentru tonul neadecvat. Bineînțeles că nu se supărase… Niciodată nu o făcea. Inedit, mă gândeam la cum aș fi reacționat eu dacă-mi vorbea cineva așa. Ha!

Trebuia să-mi îndes bine în minte ideea că aia era doar o altă zi obișnuită, că nu visasem nimic și că eram OK. Că trebuia să merg la Universitate, să predau cum se cuvine ce aveam de predat, să nu mă cert cu doamna Hooper, să nu-i vărs cafeaua în cap Aliciei și să nu fac prost studentul care mă invită la un suc. Am clătinat din cap, îndoielnică. Dacă aveam să respect ceea ce-mi propusesem, mă consideram mai mult decât pe coama demersului sistematic către excelență.