Profii de la școală îs cool, în general. Când mă văd în clasă, se miră prima dată, fac tot felul de comentarii idioate : « O, da’ ce onoare pe noi, d-nu’ Moga » sau « Þi-ai amintit unde-i școala ? » Toată clasa râde, și mie-mi vine să le zic una usturătoare… dar mă abțin și-mi înghit cuvintele sub o strâmbătură. Profii îmi vorbesc frumos, calm, încearcă să mă vrăjească, să-mi câștige bunăvoința cu fraze mieroase… Numai una, profa de istorie, n-a făcut așa. Întârziasem la oră, am ajuns pe la și 10 (fusesem cu Alin, care a rămas repetent de anul trecut, să fumăm o țigară în spatele liceului) și ea ne-a luat scurt și tăios :
- Acuma se vine ? Cât e ceasul la voi ?
Alin a bâiguit ceva, dar ea l-a întrerupt și ne-a trimis la loc. În ultima bancă, acolo mă pun eu întotdeauna, acolo nu-ți are nimeni baiul. Dar profa nu s-a lăsat. A zis « Deschideți cărțile și caietele ! » și pe urmă ne-a văzut pe noi.
- Unde vă sunt cărțile și caietele ?
- Acasă, am răspuns eu senin.
- De ce ?
- … … …
- Moga, de ce nu ți-ai adus cărțile și caietele ? a continuat, pe un ton ceva mai ridicat.
- N-am știut că avem istorie, i-am răspuns, la fel de senin.
- Du-te! s-a făcut ea că se miră. N-ai știut că joia, de la 1 la 2, ai istorie ? Păi normal, dacă nu frecventezi ora… D-nule Moga, ora de istorie e la fel de obligatorie ca și cea de matematică sau de română.
Am dat din cap a « Da, cum să nu… » Mai bine n-o făceam, că m-a scos în față, la răspuns. Și după mine l-a scos și pe Alin, că nu și-a putut ține gura, idiotul… Bineînțeles că nu știam nimic, nici unul dintre noi, așa că ne-a dat câte un 2 la fiecare… Și a strigat la noi, din ce în ce mai tare, pe măsură ce punea întrebările și eu ziceam tot « Nu știu ». La un moment dat mi-am acoperit urechile și am rugat-o să nu mai strige, dar asta n-a făcut decât să o întărâte și mai tare.
- Măi Moga, da’ nesimțit mai ești ! După ce chiulești pe rupte, vii fără carte și caiet și tot tu pui condiții ? Ai impresia că poți să faci ce vrei tu, fără să ți se întâmple nimic ? Ei bine, și eu pot să fac ce vreau – iar dacă vreau să strig, strig !
Într-adevăr, striga din ce în ce mai tare. În clasă se făcuse o liniște… nici unul nu mai avea curaj nici să respire. Numai idiotul de Alin s-a trezit să vorbească (nu e prea inteligent, pe bune). I-a tăiat-o scurt, amintindu-i că-l cunoaște de un an de zile, că ea nu l-a lăsat corigent și că se aștepta ca repetenția să-i fi dat mai multă minte… Și că s-a săturat de el și de cei ca el ca de mere acre (referirea la mine era evidentă).
După ce profa a început să predea lecția nouă, Alin mi-a șoptit « Las-o, mă, că e proastă ». Îmi venea să-i spun « Prost ești tu, nu ea ». Ea nu e proastă. E deșteaptă și, ca toți profesorii, se crede grozavă. Ea vrea să ne educe, să ne ajute… Ce vorbești, frate ?!… M-am uitat la ea. E tânără, e drăguță, e elegantă… Are pielea netedă și strălucitoare, haine de calitate, se vede pe ele... Mama mea are pielea galbenă și ridată și gura strâmbă și se îmbracă de la second-hand. Și e bună actriță profa de istorie. E capabilă să treacă într-o secundă de la privirea rece și vocea rea pe care mi le adresează mie la o expresie toată numai un zâmbet și un ton blând când vorbește cu alții din clasă. Își manifestă clar neplăcerea de a mă vedea. Se uită la mine cu dezgust, ca la un gândac. Așa se uită, ca la un gândac de care ți-e scârbă și ai vrea să-l strivești.
Ieri am avut confirmarea acestei impresii. Se sunase deja, întârziasem la oră și urcam în grabă scările, când am auzit două voci pe culoarul pustiu. Profa de istorie și unul dintre ingineri mergeau către clase, cu cataloagele sub braț și se opriseră în dreptul ușii clasei noastre. M-am oprit și eu după colț și i-am ascultat.
- Așa că eu una mă declar învinsă în războiul acesta inegal, zicea profa de istorie. Nu mai pot și nu mai vreau să-mi pierd vremea cu toate rebuturile irecuperabile, gen Moga, Lupaș (ăsta e Alin) sau alții ca ei… E prea târziu, la liceu. Asta trebuia făcut mult mai demult.
- Din familie, o completă inginerul.
- Exact ! Eu știu că ei nu-s de vină pentru ce-au ajuns, că e vina părinților, în primul rând, și a societății în general, dar nici eu n-am nici o vină aici. Nu-s eu de vină pentru toate relele prin care au trecut în viață – atunci de ce să mă chinuie pe mine ? Și, în plus, n-am fost formată să lucrez cu astfel de copii, după cum nici dumneavoastră n-ați fost.
- Așa e, o aprobă inginerul, foarte îndatoritor. (Femeile astea drăguțe îi prostesc întotdeauna pe bărbați.)
- Asta e o altă carență a sistemului de învățământ din România. Ne pregătesc să lucrăm numai cu copii buni și foarte buni, ne pretind numai să facem performanță. Dar niciodată, nici în liceul pedagogic, nici în facultate, nimeni nu ne-a vorbit și despre copiii-problemă. Ce să facem cu ei, cum să-i recuperăm… De altfel, ce să mai recuperăm, că-s irecuperabili.
- Și totuși, și ei trebuie educați, și ei sunt ai noștri, insistă inginerul.
- De acord, dar nu de mine. Eu sunt deja depășită de cazurile acestea extreme. Pentru ei ar trebui… nici nu știu… un regim militar, un preceptor care să fie cu ei de dimineața până seara. Un preceptor – un elev. Să-i dea deșteptarea, să-l pună la treabă, să-i predea lecțiile, să-i explice o dată, de două, de zece ori până pricepe, să-l controleze și să-l supravegheze tot timpul… Și pentru orice greșeală, o pedeapsă : 100 de flotări, 200 de genoflexiuni, să facă șmotru prin casă – sau așa ceva. Și până seara la « Tatăl Nostru » să fie cu el.
- Dar nu se poate așa ceva, zise cu o urmă de regret inginerul.
- Bineînțeles că nu ! Nu se poate un preceptor particular la fiecare elev, dar măcar să avem profesori de sprijin ca-n alte țări, ca de exemplu Finlanda…
- Ei, Finlanda e un caz aparte…
- Eu aș zice că România e un caz aparte, nu se lăsă profa. Oricum, eu m-am săturat de astfel de specimene… Vor să priceapă și se pun pe treabă – foarte bine, nu vor – suportă consecințele. Mi-e așa o silă și o scârbă când știu că vorbesc cu pereții, că ăstora nici nu le pasă… Eu nu-i trec, dacă nu știu. Mai bine 18 într-o clasă, dar să te poți înțelege cu ei, decât 25 și un sfert să fie leneși și nesimțiți…
Profii au intrat pe urmă în clase, iar eu am coborât încet scările. Așa deci, d-na profesoară, vă e silă și scârbă de mine… Mă compătimiți pentru câte am suferit în viață… Dar eu n-am nevoie de mila dumneavoastră, n-am nevoie de mila nimănui !!! Voi ați avut noroc. Ia să te văd eu, drăguță d-ră profesoară de istorie, dacă aveai un tată alcoolic și o mamă bolnavă și săracă, mai ajungeai tu profesoară, să-mi dai mie lecții ??? Ei, dacă așa de tare vă dezgust, nici o problemă, că n-o să mă mai vedeți la orele de istorie, niciodată !!!
Nu m-am mai dus la ore ieri. Și nici azi. Astăzi de dimineață m-a sunat Gigi, că vrea să vorbim… Ne-am întâlnit și mi-a dat un pliculeț de « iarbă ». Mmmmm, bun băiat Gigi… L-am fumat gândindu-mă la profa de istorie, ce două peste bot i-aș fi dat dacă m-aș fi întâlnit cu ea atunci… Partea proastă a fost că, exact în momentul în care Gigi îmi dădea iarba, a trecut pe acolo profa de fizică, o hoașcă bătrână, aproape pensionată, care a văzut totul… M-am făcut că nu o văd, dar degeaba, văzuse totul baba… Așa că nu m-am mai dus la școală, ci în parc, unde am fumat, relaxat, iarba.
Gigi mi-a zis că deseară trebuie să-l ajut cu o treabă, ca plată pentru « iarba » de azi. Că asta nu mai e gratis, că și pe el îl costă și nu poate să facă acte de binefacere… I-am spus că poate conta pe mine fără nici o grijă. Gigi are o mașină tare, tunată, pe care toată lumea o cunoaște în cartier. Nu mi se poate întâmpla nimic cât sunt cu el.

Șase luni mai târziu

Intrând în sala profesorală, Silvia Andrei constată că era destul de mare agitație. Doi polițiști stăteau de vorbă cu diriginta clasei a IX-a C, care, văzând-o, o chemă și pe ea :
- Dânsa este profesoara de istorie, Silvia Andrei, dacă vreți să vorbiți și cu dânsa…
Polițiștii se recomandară și ei.
- Desigur, vrem să vorbim cu toți profesorii clasei, să vedem dacă cineva a sesizat ceva…
- Dar despre ce e vorba, că eu nu știu nimic ?
- Despre elevul d-voastră Lucian Moga. Știați că e implicat în traficul de droguri?
- Nu, deloc. De altfel, nu prea știu cu ce v-aș putea ajuta. La mine la oră nu a mai fost din noiembrie trecut, așa că… Trafic de droguri, ziceți ?
- Da, și gruparea din care făcea parte s-a bătut cu o alta… Un om a murit.
- Sper că nu Moga…
- Nu, nu el. El e cercetat doar pentru complicitate.
- Și ce i se poate întâmpla ?
- Întrucât are deja 16 ani, va merge într-un centru de reeducare. Acolo va face școală, va învăța o meserie…
- Hm… Dacă pot să vă întreb – care este procentul de reintegrare pentru cei trecuți prin centrele acestea ?
Polițiștii evitară răspunsul. Priveau încurcați pe pereți.
- Așa m-am gândit și eu, zise sec profesoara de istorie.
- Mie mi-e milă de mama lui, interveni diriginta.
- Și mie, dar cel mai milă îmi e de el… Aveți nevoie de o declarație scrisă, ceva ? se adresă ea din nou polițiștilor. Am oră liberă acuma, vă pot ajuta cu ceva…
- Da, sigur, dacă vreți… Avem nevoie de un număr de declarații de la profesorii lui și dacă sunteți liberă o puteți scrie acuma. Aveți o foaie A4 ?
Se auzi soneria, vestind sfârșitul pauzei. Rând pe rând, profesorii își luară cataloagele și ieșiră. Mai rămaseră doar diriginta de la a IX-a C și Silvia Andrei. Și polițiștii. Profesoarele luară câte o foaie de hârtie și începură să scrie declarațiile, după indicațiile polițiștilor :
« Eu, subsemnata…., născută la data de…, fiică a lui… și a …, posesor al C.I. seria… nr. …, CNP…………, domiciliată în……………., în prezent profesoară la Liceul…………………, specialitatea………………., declar pe propria răspundere :
Îl cunosc pe învinuitul Moga Lucian, elev la Liceul………………, în clasa a IX-a C ……... »