poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1905 .



Strada Orelor (roman)
proză [ ]
Capitolul 1 (prima parte)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Kranich ]

2011-09-26  |     | 



I.
Unghiile străpungeau pământul și se răsuceau mult deasupra mea în bolți de spini. Fărâmițau lumina până când din ea rămânea apă. Îi auzeam cum rodeau sicriele și cum încercau să umble. Scurmau și se văitau încontinuu și se zvârcoleau sub mine. Lutul acela galben trepida sub tălpi. Mă strecuram anevoie printre unghiile de care atârnau chiorchini de bace rubinii. Mă împiedicam și, fără să vreau, ca să mă ridic, înfigeam degetele în orbitele lor, în carnea lor ca într-o gelatină, umplându-le de țărână. Știam că din morții ăia creșteau iarba, statuile și cerul. Știam că tot din ei crescusem și eu. Eram otrăvit.
O doamnă în doliu își lipise arătătorul de buze și îmi cerea să tac. Sau să fiu în pace. Degetul ei de marmură scânteia în amurg. Sufeream de trismus. Norocul meu că vorbele erau de o consistență păstoasă, galbene-verzi ca lămâia, ușor acide și vag mentolate. Mi-ar fi trebuit o rangă, un punct de sprijin și un braț zdravăn care să-mi desfacă larg fălcile și să smulgă dinăuntru râsul pantagruelic. Mi se zguduia pieptul și efortul de a opri acel râs în esofag, de a-l reînghiți, era istovitor. Oricum mi-ar fi țâșnit pe nas și s-ar fi împrăștiat dincolo de doamna cernită. Gura încă era sigilată și doar pe la colțuri se prelingeau vorbe nu foarte adânci.
Un gândac fără aripi se târa pe o fotografie prinsă de cruce cu un cui înecat. Lăsase în urmă o dâră fosforescentă. L-am strivit și l-am mâncat. Am simțit un soi de plăcere metafizică. Parcă însuși Dracul, transformat într-o insectă, ar fi ales să deseneze mustăți luminoase unui mort surprins cu degetul în nas de aparatul de pozat. Parcă Dracul ăsta ar fi nimerit acum pe limba mea. Parcă tot răul din lume se retrăgea odată cu gustul amar de sămânță stricată, ca și cum aș fi apăsat pe butonul de fast backward al unui casetofon Mekosonic. Doar că în loc să urce înapoi în Dumnezeu și să se desăvârșească, Dracul se cuibărise la terminus în stomacul meu sărăcăcios mobilat.
M-am uitat în jur, uau, ce mare e locul, ce mare, ce mare! M-am pișat pe o piatră cubică, neagră, inscripționată bilingv în chirilică și arabă. Doamna în doliu își mutase umbra aiurea.
Mi-am scuturat hainele și pentru prima dată m-am întrebat cine sunt. Ideea s-a insinuat de la un bilet scos din sacou. Era o scrisoare de dragoste pentru un câine. Fără semnătură. Textul cam siropos, dar trist. Multe greșeli de gramatică. Poate că o copilă își îngropase bichonul maltez și acum îl rechema printre vii. Poate eram rudă cu mucoasa, poate îmi era nepoată sau fiică sau soră. După câteva minute de temeinică pipăire a membrelor și a feței, am eliminat ultimele două variante. Pielea mea era un burete. Se anina flască, pătată, năpădită de negi și traversată de riduri. Mi-am dat vreo 60, poate 65 de ani.
Până una, alta, m-am botezat Alteu și mi-a părut bine de cunoștință.
Abia mai târziu aveam să descopăr pe spatele scrisorii, schițat cu un creion și șters pe alocuri, un releveu al unei săli hipostile.
Nu scăpam de trismus. Capul meu se transformase în clopot de biserică. În rest o liniște ca o menghină.
Nu zărisem nici om, nici strigoi. Doar statuia înfățișând o Mater Dolorosa îmi mai insufla senzația că mă aflu printre ai mei. Că sunt în siguranță. Se întunecase, o noapte vâscoasă, fără lună. Un mărfar înainta foarte lent peste mine. Număram roțile gigantice. Scrâșneau, măcinându-mi măselele. Șinele între care mă rostogolisem ca să nu fiu strivit erau corodate și strâmbe. Vijelia avea să se dezlănțuie din clipă în clipă. Lumina roșie a sutelor de candele tremura, invitând în lupanarele morții.
Lupanarele morții, am repetat, din ce în ce mai șoptit, ca să adaug viziunii un ecou.
II.
Am luat una dintre candele și am încercat să mă orientez. Am ajuns înaintea unui cavou în formă de blochaus, înalt de vreo doi metri, cu zece etaje. Semăna cu miile de clădiri din Era de Aur. În balcoane fluturau, înșirate pe lițe, rufe liliputane. De o antenă ca o limbă atârna un elastic. La capătul elasticului sălta încontinuu o păpușă de porțelan, cu capul crăpat și pletele încâlcite. Scena asta îmi amintea de ceva încă proaspăt, de ieri, de alaltăieri, din care nu rămăseseră decât culorile, galben și violet, în straturi succesive, din ce mai aprinse, fără a se amesteca și ținând captivă în mijloc o formă ciudată, volatilă, pe care oricât încercam să mi-o reprezint, nu reușeam decât să o asociez cu o uriașă broască țestoasă. Am icnit, gata să scap din mine râsul acela ca o vomă. Am scos păpușa din laț și am săpat cu un bețigaș în lut. Am așezat-o pe spate, pe o scândură și am acoperit-o cu o frunză. I-am uns părul cu clei. Am rupt câteva bace și am umplut craniul ei spart. Am îngropat-o. Abia atunci râsul s-a retras și am putut să respir în voie.
Cavoul în formă de blochaus nu avea nicio intrare. L-am înconjurat de mai multe ori și am căutat vreo ușă secretă, vreun perete fals. Doar cărămizi minuscule și acele balcoane și acele ferestre. M-am ridicat pe vârfuri. Am cercetat acoperișul. Am dat peste un mâner. Undeva, în spatele meu, era o statuie. Un Lenin de un metru, cu brațul drept întins spre viitor. M-am opintit și l-am înclinat, lipindu-i creștetul atacat de calviție de una dintre laturile cavoului. Încropisem un soi de scară, pe care m-am suit, sau mai degrabă m-am târât, până pe acoperișul blocului. Am tras de mâner. Dinăuntru s-a umflat o ciupercă de răcoare fetidă.
Ploaia s-a revărsat brusc, cu furie, o perdea opalescentă, ce se cuta de fiecare dată când încercam să mă apăr. Mi-am tras sacoul pe cap și m-am uitat după vreun refugiu. Parcă se multiplicase cavoul. Împrejur am zărit, siluete vagi, dreptunghiulare, luminate de câte un singur ochi roșu, alte și alte și alte blocuri. Între ele se ramifica o rețea de lițe, ca pânza unui păianjen. Mi-a trecut prin minte că eram King Kong din filmul cu Fay Wray, urcat pe Empire State Building și vânat de patru avioane. Doar că jucam prost sau reprezentam o sosie nereușită, un monstru fragil, nimerit nu se știe unde și cum, singur într-un cimitir, părăsit de frumoasa blondă și ud până la piele. Iar mă pândea dindărătul uvulei râsul acela rece. Îi simțeam solzii.
N-am găsit altă scăpare decât să mă strecor, prin fantă, înăuntrul cavoului. Greu, istovitor pentru un om în etate. Am dibuit un fel de trepte laterale, destul de teșite. Pantofii nu mă ajutau deloc. M-am descălțat, mi-am scos șosetele și le-am făcut sul, am legat șireturile între ele și mi-am atârnat pantofii după gât.
Am tras în urma mea trapa și am continuat să cobor. Vântul se atingea, ca un șmirghel, de ferestre. Vedeam cum rufele din balcoane erau smulse și rostogolite în noapte. Bustul lui Lenin acoperea cu totul primele etaje. În dreptul geamurilor de la parter, am reușit să disting buzunarul de la pardesiul său din bronz reiat.
Când am ajuns la subsol, mi s-a părut că deslușesc, undeva sub mine, un glas. N-am înțeles ce spunea, vântul urla prea tare afară, părea totuși să repete un soi de incantație, nu mai mult de trei-patru cuvinte. Prima reacție pe care trupul meu a avut-o a fost să se retragă. Repede, repede, înainte ca eu să iau o decizie și să o transmit mâinilor și picioarelor. M-am lovit de tavan și am simțit, în zona tâmplei, o durere pulsatilă, ce s-a extins apoi în semicerc deasupra arcadei. Am încercat să-mi dau seama cât de grav mă rănisem și m-am dezechilibrat.
În vreme ce cădeam, râsul exploda, sfâșiindu-mi buzele și levitând, în spirală, tot mai sus. A bufnit în trapa ruginită și a smuls-o. S-a pierdut în furtună. Ploaia a țâșnit după mine, i-am văzut picăturile rânduite ca dinții unui fierăstrău, vârful lor sclipea în lumina felinarului. Parcă se răsturnase imaginea și patul de cuie era cel care se repezea în carnea fachirului.
Mă izbisem deja de podeaua din ciment, când picăturile m-au ajuns și s-au înfipt în obraji, în lobii urechilor, în ochi, în umeri și genunchi, până și sub unghii. Mi-a luat câteva ore să le scot pe toate și să le stivuiesc într-o cutie de chibrituri.
Abia apoi m-am îndrăgostit de ea.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!