poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | ÃŽnscrie-te | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
agonia ![]()
■ când vrei să te îndrepÈ›i spre Olimp, dar ai greÈ™it sensul ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-05-23 | | ÃŽnscris în bibliotecă de Enache Nicolae Prolog ÃŽn anul 1830 după întemeierea Congresului Stelar, o navă-robot de cercetare a transmis un raport prin ansiblu: planeta pe care o studiase prezenta parametri normali, permițând dezvoltarea vieÈ›ii umane. Cea mai apropiată planetă pe care se înregistrase o presiune demografică era BaÃa; Congresul Stelar le-a acordat celor de acolo aprobarea pentru a continua explorarea. AÈ™a se face că primii oameni care au văzut noua lume erau portughezi prin limbă, brazilieni prin cultură È™i catolici prin credință. ÃŽn anul 1886 au debarcat de pe naveta spaÈ›ială, È™i-au făcut cruce È™i au numit planeta Lusitania ― vechea denumire a Portugaliei. S-au apucat apoi să catalogheze flora È™i fauna. Cinci zile mai târziu, au înÈ›eles că micile vietăți care trăiau în pădure È™i pe care le denumiseră porquinhos ― purceluÈ™i ― nu erau câtuÈ™i de puÈ›in animale. Era pentru prima oară de la Xenocidul Gândacilor comis de monstrul Ender când oamenii descopeÂriseră o formă inteligentă de viață extraterestră. Din punct de vedere tehnologic, purceluÈ™ii erau primitivi însă foloseau unelte, își construiau case È™i vorbeau o limbă. ― Aceasta este o nouă È™ansă pe care ne-a oferit-o Dumnezeu, a declarat Cardinalul Primat de BaÃa. Putem fi mântuiÈ›i pentru distrugerea Gândacilor. Membrii Congresului Stelar venerau mulÈ›i zei sau nici unul, dar au aprobat spusele Cardinalului Primat. Lusitania va fi colonizată cu oaÂmeni de pe BaÃa, sub patentă catolică, aÈ™a cum cerea tradiÈ›ia. Dar colonia nu avea voie să se extindă dincolo de o anumită suprafață sau să depășească un anumit număr de locuitori. Și, mai presus de toate, era obligată să respecte cu orice preÈ› o singură lege: PurceluÈ™ii nu trebuiau să fie tulburaÈ›i. Capitolul 1 PIPO ÃŽntrucât nu ne împăcăm încă pe deplin cu ideea că locuitorii din aÈ™ezarea învecinată sunt la fel de umani ca È™i noi, am fi niÈ™te prefăcuÈ›i fără pereche dacă privind fiinÈ›ele prietenoase, creatoaÂre de unelte, apărute pe alte căi evolutive, le-am considera fraÈ›i È™i nu fiare, tovarăși de pelerinaj care călătoresc spre sanctuarul inteligenÈ›ei È™i nu rivali. Și totuÈ™i, asta e ceea ce văd sau tânjesc să văd. DiferenÈ›a dintre roman È™i varelse există pentru creatura care judecă, nu pentru cea care este judecată. Când afirmăm că o specie extraÂterestră este ramen, nu înseamnă că ea a trecut pragul maturității morale. ÃŽnseamnă că l-am trecut noi înÈ™ine. Demostene, Scrisoare pentru framlingi Rădăcină era cel mai dificil È™i, în acelaÈ™i timp, cel mai îndatoritor dintre pequeninos. Ori de câte ori Pipo vizita luminiÈ™ul lor, el se afla acolo È™i își dădea toată osteneala să răspundă la întrebările pe care, prin lege, Pipo nu avea voie să le pună în mod direct. Pipo se baza pe el ― prea mult, probabil ― È™i, cu toate că Rădăcină se juca È™i făcea tot felul de zburdălnicii ca un copilandru lipsit de răspundere, ceea ce de fapt era, nu scăpa nici un prilej de a observa, sonda sau pune la încercare. Pipo trebuia să se păzească tot timpul de capcanele pe care Rădăcină i le întindea. Cu o clipă în urmă, Rădăcină se cățărase într-un copac, agățându-se de coajă doar cu pernuÈ›ele cornoase de la încheieturile membrelor È™i de pe partea interioară a coapselor. Þinea două beÈ›e în mâini ― BeÈ›e-Tată, aÈ™a se numeau ― cu care lovea trunchiul în ropote neritmate, irezistibile, în timp ce se cățăra. Zgomotul îl făcu pe Mandachuva să iasă din casa construită din buÈ™teni. Strigă spre Rădăcină în limba masculilor, iar apoi în portugheză: ― P'ra baixo, bicho! Auzind jocul de cuvinte în portugheză, câțiva purceluÈ™i aflaÈ›i în apropiere își exprimară aprecierea frecându-È™i brusc pulpele una de alta. Rezultă un sunet ca un sâsâit, iar Mandachuva, încântat de aplauzele lor, făcu un mic salt prin aer. ÃŽn acelaÈ™i timp, Rădăcină se aplecă pe spate până păru aproape sigur că se va prăbuÈ™i la pământ. Apoi își azvârli mâinile înapoi, făcu o tumbă prin aer È™i ateriză pe picioare; È›opăi de câteva ori, dar nu se dezechilibră. ― Deci ai devenit acum È™i acrobat, spuse Pipo. Rădăcină păși legănat spre el. Era modul lui de a-i imita pe oameni. Aceasta făcea ca ridiculizarea să fie mai evidentă, întrucât botul lui turtit, înălÈ›at în vânt, arăta cât se poate de porcin. Nici nu era de mirare că cei de pe alte lumi îi numeau "purceluÈ™i". AÈ™a apucaseră să-i boteze primii vizitatori ai acestei planete, care transmiseseră rapoartele în '86 È™i, din 1925, momentul întemeierii Coloniei Lusitania, fusese imposibil să li se mai schimbe numele. Xenologii răspândiÈ›i pe cele O Sută de Lumi se refereau la "aborigenii Lusitaniei", deÈ™i Pipo È™tia foarte bine că era doar o chestiune de demnitate profesională; fără îndoială că atunci când nu-i menÈ›ionau în vreo lucrare savantă, xenologii îi numeau tot purceluÈ™i. ÃŽn ceea ce-l privea pe Pipo, el li se adresa de obicei cu pequeninos, iar ei nu păreau să aibă ceva împotrivă, pentru că de-acum începuseră È™i ei să-È™i spună "micuÈ›i". La urma-urmei, demnitate sau nu, îi era peste putință să nege realitatea. ÃŽn asemenea momente, Rădăcină semăna cu un porc ridicat pe două picioare. ― Acrobat, spuse Rădăcină, cântărind noul cuvânt. Ce-am făcut eu? AveÈ›i o vorbă pentru oamenii care fac aÈ™a ceva? Există oameni pentru care asta înseamnă muncă? Pipo oftă în tăcere, iar zâmbetul îi îngheță pe chip. Legea îi interziÂcea cu stricteÈ›e să dea informaÈ›ii despre societatea umană, pentru ca nu cumva să influenÈ›eze cultura purceluÈ™ilor. Dar Rădăcină își făcuse un obicei din a exploata până È™i cea mai neînsemnată aluzie din orice remarcă a lui Pipo. De data aceasta nu era însă decât vina lui Pipo, care lăsase să-i scape o afirmaÈ›ie ce deschidea o fereastră nedorită spre modul uman de viață. Uneori se simÈ›ea atât de relaxat printre pequeninos încât vorbea fără să se mai controleze. Pericolul acesta îl pândea mereu! "Nu mă pricep la jocul neîncetat de a stoarce informaÈ›ii È™i de a încerca în acelaÈ™i timp să nu ofer nimic în schimb. Libo, taciturnul meu fiu, a deprins deja arta discreÈ›iei mai bine decât mine È™i nu mi-e ucenic decât de... cât o fi trecut de când a împlinit treisprezece ani?... patru luni." ― Și eu aÈ™ vrea să am la picioare perniÈ›e ca tine, spuse Pipo. Coaja copacului mi-ar face pielea ferfeniță. ― AÈ™a ceva ne-ar face pe toÈ›i să ne fie ruÈ™ine. Rădăcină rămase nemiÈ™cat, în acea atitudine de aÈ™teptare despre care Pipo credea că arata o uÈ™oară îngrijorare ori un avertisment mut către alÈ›i pequeninos de a manifesta prudență. Putea fi È™i un semn de spaimă extremă, dar, dacă nu se înÈ™ela, până acum nu văzuse vreun pequeninos extraordinar de înspăiÂmântat. ÃŽn orice caz, Pipo se grăbi să-l calmeze: ― Nu te îngrijora, eu sunt prea bătrân ca să mă cațăr în copaci aÈ™a cum o faceÈ›i voi. Las asta în seama vlăstarelor voastre. Și replica dădu roade; trupul lui Rădăcină deveni mobil. ― ÃŽmi place să mă urc în copac. Pot vedea totul. Rădăcină se ghemui în faÈ›a lui È™i-l privi de aproape. Vei aduce animalul care aleargă pe deasupra ierbii fără să atingă pământul? CeilalÈ›i nu m-au crezut când le-am spus că am văzut aÈ™a ceva. O nouă capcană. "Cum, xenolog Pipo, îl vei umili pe acest membru al comunității pe care o studiezi? Sau, în cazul întâlnirii de azi, vei respecta legea inflexibilă stabilită de Congresul Stelar?" Existau doar câteva precedente. Singurul contact cu fiinÈ›e extraterestre inteligente avusese loc acum trei mii de ani, iar el se încheiase cu moartea tuturor Gândacilor. De data asta Congresul Stelar voia să se asigure că dacă umanitatea greÈ™ea, eroarea avea să fie de semn opus. InformaÈ›ii minime, contact minim. Rădăcină detectă ezitarea lui Pipo, tăcerea lui determinată de preÂcauÈ›ie. ― Niciodată nu ne spui nimic, începu Rădăcină. Ne urmăreÈ™ti È™i ne studiezi, dar niciodată nu ne îngădui să trecem peste gard, să intram în aÈ™ezarea voastră, să vă urmărim È™i să vă studiem È™i noi. Pipo îi răspunse cât de cinstit se pricepu, deÈ™i precauÈ›ia era mai importantă decât onestitatea. ― Dacă e adevărat că voi învățaÈ›i atât de puÈ›ine È™i noi atât de multe, cum se face că vorbiÈ›i È™i EsenÈ›iala È™i portugheza, în timp ce eu încă mă chinui să deprind limba voastră? ― Noi suntem mai isteÈ›i. Apoi Rădăcină se lăsă pe spate È™i se răsuci pe È™ezut, astfel încât rămase cu spatele la Pipo. ÃŽntoarce-te dincolo de gardul tău. Pipo se ridică imediat în picioare. Nu departe de el, Libo era cu trei pequeninos, încercând să afle cum împleteau aceÈ™tia viÈ›ele de merdona pentru a face acoperiÈ™uri. Libo îl văzu pe Pipo È™i i se alătură, gata de plecare. Pipo îl însoÈ›i fără să scoată o vorbă; È›inând seama că pequeninos stăpâneau atât de fluent limbile oamenilor, niciodată nu discutau despre ce aflaseră decât după ce treceau de poartă. Le trebui o jumătate de oră ca să ajungă acasă, iar când trecură de poartă È™i o luară de-a lungul dealului către StaÈ›iunea zenadorilor, începu să plouă torenÈ›ial. Zenador? Privind placa mică de deasupra uÈ™ii, Pipo se gândi la înÈ›elesul inscripÈ›iei. Cuvântul XENOLOG era scris în EsenÈ›ială. Asta sunt eu, cel puÈ›in pentru cei de pe alte lumi. Dar titlul de zenador era atât de uÈ™or de pronunÈ›at în portugheză, încât aproape nimeni de pe Lusitania nu-l mai folosea pe cel de xenolog, nici măcar când vorbea în EsenÈ›ială. "AÈ™a se schimbă limbile", medită Pipo. "Dacă n-ar exista ansiblul, care asigură o comunicare instantanee în toate cele O Sută de Lumi, nu ne-am mai putea păstra o limbă comună. Călătoriile intersteÂlare sunt prea lente È™i se desfășoară foarte rar. EsenÈ›iala se va pulveriza în zece mii de dialecte în cel mult un secol. Poate că ar fi interesant să rulez pe computer o proiecÈ›ie a modificărilor lingvistice de pe Lusitania ca să aflu dacă EsenÈ›iala va ajunge să se degradeze È™i să absoarbă portugheza, sau se va întâmpla invers." ― Tată, îl întrerupse Libo. Abia atunci își dădu seama că se oprise la zece metri de staÈ›iune. "Tangente. Cele mai bune porÈ›iuni ale vieÈ›ii mele intelectuale sunt tangenÈ›iale, situate în domenii din afara pregătirii mele. Presupun că regulile care ni s-au impus în profesiune mă împiedică să cunosc sau să înÈ›eleg ceva. ȘtiinÈ›a xenologiei tinde să respecte mai multe mistere decât Biserica-Mamă." Amprenta palmară era suficientă pentru deschiderea uÈ™ii. Imediat ce trecu pragul, È™tiu cum își va petrece seara. Le vor trebui câteva ore de muncă la terminale pentru a întocmi rapoarte separate despre ceea ce făcuseră în cursul întâlnirii de azi. Pipo va citi apoi notiÈ›ele lui Libo, iar Libo pe ale lui Pipo È™i după ce vor fi mulÈ›umiÈ›i, Pipo va redacta un rezumat È™i va permite computerelor să continue lucrul, introducând notiÈ›ele în fiÈ™iere È™i transmițându-le instantaneu prin ansiblu către xenoÂlogii din restul celor O Sută de Lumi. "Sunt mai mult de o mie de oameni de È™tiință a căror carieră înseamnă studierea singurei specii extraterestre pe care o cunoaÈ™tem È™i, în afară de ceea ce pot descoperi sateliÈ›ii despre această specie arboricolă, toate informaÈ›iile pe care le au ei provin din ceea ce le transmitem noi doi. Asta înseamnă intervenÈ›ie minimă. " Dar imediat ce intră în staÈ›iune Pipo înÈ›elese că nu avea să fie o seară de muncă neîntreruptă È™i odihnitoare. ÃŽnăuntru îi aÈ™tepta Dona Cristă, îmbrăcată în straie monahale. Oare era vorba de vreo boacănă făcută la È™coală de unul din copiii mai mici? ― Nu, nici vorbă, îl liniÈ™ti Dona Cristă. ToÈ›i copiii tăi își fac datoria, în afară de cel de aici care, după părerea mea, e prea tânăr ca să-o rupă cu È™coala È™i să lucreze, chiar dacă e ucenic. Libo nu-i răspunse. "O hotărâre cuminte", socoti Pipo. Dona Cristă era o femeie înÈ›eleaptă È™i atrăgătoare, probabil chiar frumoasă, dar întâi de toate era călugăriță a ordinului Filhos da Mente do Cristo, Copiii MinÈ›ii lui Cristos, È™i-È™i pierdea din frumuseÈ›e când o vedea cum se înfuria în faÈ›a ignoranÈ›ei È™i a prostiei. Era uimitor numărul celor foarte inteligenÈ›i a căror ignoranță È™i prostie se topise sub focul dispreÈ›ului ei. "Libo, tăcerea e soluÈ›ia care îți va prinde bine în situaÈ›ia asta." ― N-am venit aici în legătură cu vreunul dintre copiii tăi, explică Dona Cristă. E vorba de Novinha. Nu era nevoie să pronunÈ›e numele de familie. Toată lumea o È™tia pe Novinha. ÃŽngrozitoarea Descolada se sfârÈ™ise doar cu opt ani în urmă. Boala ameninÈ›ase să distrugă întreaga colonie chiar înainte ca ea să se poată înfiripa. Modul de vindecare fusese descoperit de mama È™i tatăl Novinhei, xenobiologii Gusto È™i Cida. Printr-o ironie tragică, găsiseră cauza bolii È™i tratamentul prea târziu pentru a se salva pe ei înÈ™iÈ™i. Ei fuseseră ultimele victime ale Descoladei. Pipo își aminti cu claritate de fetiÈ›a Novinha, care stătea agățată de mâna primarului Bosquinha în timp ce episcopul Peregrino în persoană È›inea slujba de îngropăciune. Ba nu, nu se agățase de mâna primarului. Imaginile îi reveniră în minte È™i, odată cu ele, È™i sentimentele de atunci. ÃŽÈ™i aduse aminte că se întrebase: "Ce înÈ›elege ea din toate astea? E înmormântarea părinÈ›ilor ei; a rămas singura supravieÈ›uitoare din familie È™i de jur împrejurul ei poate simÈ›i uÈ™urarea oamenilor acestei colonii. AÈ™a necoaptă cum e, oare pricepe că bucuria noastră e cea mai aleasă recunoÈ™tință pe care o arătăm părinÈ›ilor ei? Au luptat È™i au izbândit, găsind calea salvării pentru noi în zilele de suferință de dinaintea morÈ›ii lor; ne aflăm aici ca să sărbătorim nepreÈ›uitul dar pe care ni l-au făcut. Pentru tine însă, Novinha, asta înseamnă doar moartea părinÈ›ilor tăi, ca È™i a fraÈ›ilor care au murit înainte. Cinci sute de morÈ›i È™i mai bine de o sută de slujbe pentru dispăruÈ›ii acestei colonii în ultimele È™ase luni, È™i toÈ›i fuseseră stăpâniÈ›i de spaimă, tristeÈ›e È™i disperare. Acum, când îți mor părinÈ›ii, teama, tristeÈ›ea È™i disperarea ta nu sunt cu nimic mai mici decât înainte, dar nimeni altcineva nu trece prin aceeaÈ™i suferință. Ceea ce precumpăneÈ™te acum în mintea noastră e simțământul că ne-am eliberat de durere". Privind-o, încercând să-È™i imagineze sentimentele ei, Pipo nu făcu decât să-È™i redeÈ™tepte mâhnirea pentru pierderea Mariei, fiica lui de È™apte ani, smulsă de vârtejul morÈ›ii care-i acoperise trupul cu excrescenÈ›e canceroase È™i ciuperci năvalnice, făcându-i carnea să se umfle È™i să se descompună; un nou membru, nici braÈ›, nici picior, îi crescuse din coapsă, în timp ce carnea i se desprindea de pe picioare È™i cap, dezgolinÂdu-i oasele; corpul ei scump È™i frumos se degradase sub ochii lui, în vreme ce mintea scânteietoare îi rămăsese înfiorător de vie, capabilă să înÈ›eleagă tot ce se petrecea cu ea, pentru ca, târziu, să strige către Dumnezeu s-o lase să moară. Pipo își aminti asta, apoi se gândi la slujba de recviem, împărÈ›ită cu alte cinci victime. AÈ™a cum stătuse în picioare sau în genunchi, alături de soÈ›ie È™i de restul copiilor, simÈ›ise perfecta unitate a oamenilor din Catedrală. Știa că durerea lui era a tuturor, că pierzându-È™i fiica cea mare era legat inseparabil de comunitate prin durere È™i asta constituia o mângâiere, ceva de care se putea agăța. AÈ™a se cuvenea să fie o asemenea mâhnire, un doliu public. MicuÈ›a Novinha nu avusese parte de aÈ™a ceva. Ea trecuse printr-o încercare cu mult mai grea decât Pipo ― el cel puÈ›in nu rămăsese fără familie È™i era adult, nu un copil îngrozit de pierderea bruscă a oricărui reazem din viaÈ›a lui. Prin această durere nu se legase mai strâns de comunitate, ci era mai curând exclusă din ea. Astăzi, cu excepÈ›ia ei, toată lumea se bucura. Astăzi, toÈ›i îi lăudau părinÈ›ii; numai ea le simÈ›ea lipsa, preferând ca ei să nu fi găsit leacul pentru alÈ›ii, dar să fi rămas în viață. Izolarea ei era atât de vădită încât, din locul în care se afla, Pipo reuÈ™ise s-o simtă dureros. Novinha își smulsese cât putuse de repede mâna din cea a primarului. Lacrimile i se uscaseră pe măsură ce slujba se desfășura; când ea se sfârÈ™ise, rămăsese tăcută ca un prizonier care refuză colaborarea cu cei care l-au capturat. Lui Pipo i se sfâșia inima pentru ea. Și totuÈ™i își dădea seama că, dacă ar fi încercat, n-ar fi fost în stare să-È™i ascundă fericirea lăuntrică pentru înfrângerea Descoladei, bucuria că nu-i va mai fi răpit nici un alt copil. ÃŽÈ™i dădea seama că încercarea lui de a o mângâia ar fi fost o batjocură È™i ar fi înstrăinat-o È™i mai mult. După slujbă, într-o amară singurătate, Novinha a pășit printre grupurile de oameni care i-au spus, bine intenÈ›ionaÈ›i, că părinÈ›ii ei vor deveni sigur sfinÈ›i È™i vor fi aÈ™ezaÈ›i de-a dreapta Tatălui. Ce alinare poate fi asta pentru un copil? Pipo îi È™optise soÈ›iei destul de tare: ― N-o să ne ierte niciodată pentru ziua de azi. ― Să ierte? Conceiçăo nu era una dintre acele soÈ›ii care să priceapă gândurile soÈ›ilor lor. Doar nu i-am ucis noi părinÈ›ii... ― Dar noi ne bucurăm azi cu toÈ›ii, nu? N-o să ne ierte niciodată pentru asta. ― Asta-i o copilărie. Oricum nu înÈ›elege; e prea mica. "Ba înÈ›elege", se gândi Pipo. "Nu înÈ›elegea È™i Maria multe lucruri când era chiar mai mică decât Novinha?" De-a lungul anilor ― È™i trecuseră de acum nouă ― o văzuse de câteva ori. Avea vârsta fiului său, Libo, iar asta însemna că fusese colegă de clasă cu Libo până când acesta împlinise treisprezece ani. O auzise uneori È›inând prelegeri sau cuvântări alături de alÈ›i copii. ÃŽl atrăgea modul ei elegant de gândire, înflăcărarea ce-o dovedea în examinarea ideilor. ÃŽn acelaÈ™i timp, ea părea rece ca gheaÈ›a, complet izolată de toÈ›i ceilalÈ›i. Și Libo, fiul lui, era timid, dar până È™i el avea câțiva prieteni È™i-È™i câștigase afecÈ›iunea profesorilor. Novinha însă nu-È™i făcuse nici un prieten, n-avea pe nimeni a cărui privire s-o caute după un moment de triumf. Pentru că refuza să împărtășească acelaÈ™i sentiment, să răspundă, nici unul dintre profesori nu È›inea sincer la ea. ― E paralizată din punct de vedere emoÈ›ional, spusese Dona Cristă odată, când Pipo se interesase de ea. Nimic n-o poate atinge. Jură că e fericită È™i că nu simte nevoia vreunei schimbări. Iar acum Dona Cristă venise la StaÈ›iunea zenadorilor pentru a discuta cu Pipo despre Novinha. De ce tocmai cu Pipo? Nu întrezărea decât un motiv pentru vizita directoarei È™colii în legătură cu această orfană. ― Să cred că în toÈ›i anii în care ai avut-o pe Novinha în È™coală am fost singura persoană care s-a interesat de ea? ― Nu singura, răspunse ea. Cu câțiva ani în urmă i s-a dat importanță, mai ales când Papa i-a canonizat pe părinÈ›ii ei. Toată lumea a întrebat atunci dacă È™i fiica Cidei È™i a lui Gusto a observat vreodată evenimente miraculoase în legătură cu părinÈ›ii ei, aÈ™a cum li se întâmplase altora. ― Chiar i-au pus asemenea întrebări? ― Erau zvonuri, iar episcopul Peregrino a trebuit să facă cercetări. Când se referea la tânărul conducător spiritual al Coloniei Lusitania, Dona Cristă devenea mai zgârcită la vorbă. Dar È™i aÈ™a se spunea că ierarhia nu se înÈ›elegea de minune cu ordinul Filhos da Mente do Cristo. Răspunsul ei a fost plin de învățăminte. ― ÃŽmi imaginez. ― ÃŽn esență, a spus că dacă părinÈ›ii ei i-ar asculta rugile È™i ar avea putinÈ›a să i le împlinească, atunci de ce nu au răspuns rugăciunilor ei È™i nu s-au întors între cei vii? Acesta ar fi un miracol folositor, a zis ea, căci există È™i precedente. Dacă Os Venerados pot să realizeze miracole dar nu răspund rugilor ei, înseamnă că n-o iubesc îndeajuns. De aceea preferă să creadă că părinÈ›ii ei încă o iubesc, dar pur È™i simplu nu au puterea de a face minuni. ― O sofistă înnăscută, remarcă Pipo. ― Sofistă, dar È™i expertă în vinovăție: i-a spus episcopului că dacă Papa i-a declarat pe părinÈ›ii ei sfinÈ›i, este ca È™i cum Biserica ar afirma că aceÈ™tia o urăsc. Cererea ca părinÈ›ii ei să fie canonizaÈ›i era o dovadă că Lusitania o dispreÈ›uia; dacă se aproba, însemna că însăși Biserica era vrednică de dispreÈ›. Episcopul Peregrino devenise livid. ― Bagă de seamă că el a trimis totuÈ™i cererea. ― Pentru binele comunității. Și au mai fost È™i miracolele acelea. ― Cineva atinge mormântul sfânt È™i durerile de cap dispar È™i apoi strigă: "Milagre! Os Santos me abençoaram! Miracol! SfinÈ›ii m-au binecuvântat!" ― Știi bine că Sfânta Romă vrea miracole mai convingătoare decât acestea. Dar n-are importanță. Papa ne-a îngăduit să numim orășelul nostru Milagre, È™i acum îmi închipui că de fiecare dată când cineva pronunță numele ăsta Novinha se înfierbântă È™i arde de furie ascunsă. ― Ori devine mai rece. Nimeni nu poate È™ti care-i sunt adevăratele sentimente. ― ÃŽn fine, Pipo, nu eÈ™ti singurul care a întrebat de ea. ÃŽn schimb, eÈ™ti unicul care s-a interesat de ea ca persoană, nu de dragul BinecuvântaÈ›ilor ei părinÈ›i. ÃŽl întristă că în afară de Filhos, care se ocupau de È™colile de pe Lusitania, nimeni nu se arătase preocupat de soarta fetei; de-a lungul anilor doar Pipo îi acordase slabe frânturi de interes. ― Are un prieten, spuse Libo. Pipo uitase că fiul său se afla de față ― Libo era atât de tăcut încât era uÈ™or să uite de el. Și Dona Cristâ păru să tresari ― Libo, spuse ea, cred c-am comis o nedelicateÈ›e vorbind astfel despre una din colegele tale. ― Acum sunt ucenic de Xenador, îi reaminti Libo. Asta însemna că nu mai mergea la È™coală. ― Cine e prietenul ei? întrebă Pipo. ― Marcăo. ― Marcos Ribeira, explică Dona Cristă. Băiatul acela înalt... ― A, da, cel care-i alcătuit ca o cabra. ― E într-adevăr puternic, întări Dona Cristă. Dar eu nu am observat niciodată vreun semn de prietenie între ei. ― Odată, când Marcăo a fost acuzat de ceva È™i s-a întâmplat ca ea să vadă totul, a mărturisit în favoarea lui. ― Libo, dai o interpretare cam generoasă incidentului, zise Dona Cristă. Cred c-ar fi mai aproape de adevăr să spui că a mărturisit împotriva băieÈ›ilor care făcuseră fapta È™i au încercat să arunce vina pe umerii lui. ― Marcăo nu vede lucrurile în aceeaÈ™i lumină, spuse Libo. Am observat în câteva rânduri cum o urmăreÈ™te cu privirea. Nu înseamnă prea mult, dar există cineva care o place. ― Dar tu, tu o placi? îl întrebă Pipo. Libo rămase tăcut câteva clipe. Pipo È™tia înÈ›elesul acestei pauze. Libo se autoexamina pentru a găsi răspunsul. Nu acel răspuns care i se părea că se va bucura de aprobarea adulÈ›ilor È™i nici acela care ar putea să provoace mânia lor ― cele două tipuri de înÈ™elăciuni care făceau deliciul copiilor de vârsta lui. Se cerceta pe sine pentru a descoperi adevărul. ― Dacă am înÈ›eles eu bine, spuse Libo, nici nu vrea ca cineva să o placă. Seamănă cu un oaspete care aÈ™teaptă să se întoarcă acasă din clipă în clipă. Dona Cristă încuviință cu aer grav. ― Da, întocmai, exact impresia asta o lasă. Dar acum, Libo, trebuie să punem capăt indiscreÈ›iei noastre rugându-te sa ne laÈ™i puÈ›in singuri ca să... Clătinând scurt din cap È™i cu un zâmbet care părea să spună: "Da, înÈ›eleg...", Libo plecă înainte ca ea să fi terminat fraza, graba paÈ™ilor lui făcând ca ieÈ™irea din scenă să fie o probă mai elocventă de discreÈ›ie decât dacă ar fi insistat să rămână. Din aceste detalii, Pipo înÈ›elese că Libo se supărase pentru că fusese rugat să plece; È™tia să-i facă pe adulÈ›i să se simtă oarecum imaturi în comparaÈ›ie cu el. ― Pipo, începu directoarea, a făcut cerere pentru a da examen de xenobiolog înainte de termen. Ca să ia locul părinÈ›ilor ei. Pipo ridică din sprâncene. ― Pretinde că se pregăteÈ™te intens în acest domeniu încă de când era mică. Și că e gata să înceapă munca imediat, fără ucenicie. ― Are treisprezece ani, adevărat? ― Precedente există. MulÈ›i au trecut asemenea teste foarte de timpuÂriu. E cineva care le-a luat la o vârstă È™i mai fragedă decât ea. Asta s-a întâmplat acum două mii de ani, dar i s-a permis. Episcopul Peregrino se opune, desigur, dar primarul Bosquinha, fie-i binecuvântată inima simÈ›itoare È™i practică, a susÈ›inut că Lusitania are neapărat nevoie de un xenobiolog ― trebuie să ne apucăm să dezvoltăm noi soiuri de plante ca să ne asigurăm o varietate mai mare în alimentaÈ›ie È™i să obÈ›inem recolte mai bogate din solul Lusitaniei. "Nu-mi pasă; chiar dacă ar fi vorba de un sugar, avem nevoie de un xenobiolog. " Astea sunt chiar cuvintele ei. ― Și vrei să mă ocup eu de examinarea ei? ― Dacă ai fi atât de amabil. ― Mi-ar face chiar plăcere. ― Eram sigură că vei fi de acord. ― Mărturisesc acum că îi datorez asta. ― Cum aÈ™a? ― Ar fi trebuit să fac mai mult pentru fata asta. AÈ™ vrea să văd dacă nu-i prea târziu să încep acum. Dona Cristă râse delicat. ― Oh, Pipo, tare m-aÈ™ bucura să încerci. Dar crede-mă, prietene, cel ce-i ajunge în suflet simte fiorul gheÈ›ii. ― Cred că-i aÈ™a. ÃŽmi imaginez ce înseamnă pentru cel ce încearcă să simtă fiorul gheÈ›ii. Dar ce-ar simÈ›i ea? Chiar aÈ™a rece cum e, sigur că arde ca un foc. ― Ce poet eÈ™ti, spuse Dona Cristâ. Nu era nici o undă de ironie în vocea ei; credea tot ce spunea. PurceluÈ™ii au înÈ›eles că i-am trimis ca ambasadori pe cei mai buni dintre noi? ― Mă străduiesc să le-o spun, dar ei sunt sceptici. ― O trimit mâine la tine. Dar te previn: vrea să dea examenul la modul cel mai serios È™i se opune oricărei încercări de preexaminare. Pipo zâmbi. ― Mai mult mă îngrijorează ce se va întâmpla după ce dă examenul. Dacă nu-l ia, va trece prin chinuri mari. Și dacă-l ia, înseamnă că eu voi fi acela care va începe să aibă probleme. ― Libo nu-mi va da pace până nu va susÈ›ine È™i el examenul de zenador înainte de termen. Iar dacă se va întâmpla aÈ™a, atunci nu îmi rămâne decât să merg acasă, să mă aÈ™ez în pat È™i să mor. ― Ce zănatec plin de romantism eÈ™ti, Pipo. Dintre toÈ›i bărbaÈ›ii din Milagre doar tu ai fi în stare să-l accepÈ›i pe fiul tău ca egal. După plecarea ei, Pipo È™i Libo lucrară împreună ca de obicei, notând întâmplările zilei petrecute cu pequeninos. Pipo compară concluziile lui Libo, modul lui de gândire, intuiÈ›iile, atitudinile lui cu cele ale absolvenÂÈ›ilor pe care-i cunoscuse în universitate înainte de a deveni membru al Coloniei Lusitania. Chiar dacă era tânăr È™i trebuia să mai acumuleze multe cunoÈ™tinÈ›e teoretice È™i practice, prin metodă Libo devenise un adevărat om de È™tiință È™i prin simÈ›ire un umanist. Până să-È™i termine activitatea din seara aceea È™i să plece spre casă împreună în lumina lunii mari a Lusitaniei, Pipo ajunsese la concluzia că, indiferent dacă-È™i dădea examenul sau nu, Libo merita să fie tratat ca un coleg. Testele nu puteau să dea o măsură exactă a lucrurilor care contau. Și chiar dacă Novinhei nu i-ar fi convenit, Pipo voia să descopere dacă ea poseda calități incontestabile de om de È™tiință; dacă nu le avea, atunci va face în aÈ™a fel încât să nu treacă examenul, indiferent de volumul de cunoÈ™tinÈ›e memorate. Pipo părea decis să-i facă greutăți. Novinha È™tia cum procedau adulÈ›ii când își puneau în gând să nu-i dea satisfacÈ›ie, însă nici nu voiau să se certe sau să dea dovadă de răutate. "Sigur, sigur că poÈ›i da testul. Dar nu ai motive să te pripeÈ™ti, să nu ne grăbim, dă-mi voie să mă conving că-l vei lua de la prima încercare." Novinha nu voia să aÈ™tepte. Era pregătită. ― Sunt gata să dau orice probe doreÈ™ti, spuse ea. Trăsăturile chipului lui deveniră reci. AÈ™a se întâmpla mereu cu adulÈ›ii. Asta n-o deranja, răceala îi convenea, îi putea îngheÈ›a de moarte pe toÈ›i. ― N-aÈ™ vrea să dai chiar orice probe, îi explică el. ― Nu-È›i cer decât să le înÈ™irui pe toate ca să trec prin ele cât mai repede. Nu vreau să aÈ™tept zile întregi. El rămase o clipă pe gânduri. ― Ce grăbită eÈ™ti?! ― Sunt pregătită. Codul Stelar îmi permite să solicit testarea când doresc. E o relaÈ›ie între mine È™i Congresul Stelar È™i eu n-am găsit nicăieri scris că un xenolog are dreptul să pună la îndoială hotărârea Comisiei Interplanetare de examinări. ― Atunci n-ai citit cu atenÈ›ie. ― Singurul lucru de care am nevoie pentru a da testul înainte de împlinirea vârstei de È™aisprezece ani este aprobarea susÈ›inătorului meu legal. Eu nu am un susÈ›inător legal. ― Ba dimpotrivă, spuse Pipo. Primarul Bosquinha a fost susÈ›inătorul tău legal din ziua în care È›i-au murit părinÈ›ii. ― Iar el a fost de acord să dau testul. ― Cu condiÈ›ia să vii la mine. Novinhei nu-i scăpă privirea sfredelitoare. Nu-l cunoÈ™tea pe Pipo, aÈ™a că avu impresia că era privirea pe care o văzuse în mulÈ›i alÈ›i ochi, dorinÈ›a de a o domina, de a o stăpâni, intenÈ›ia de a-i înfrânge hotărârea È™i de a-i strivi independenÈ›a, dorinÈ›a de a o face să cedeze. Trecerea de la răceala glacială la flacără se produse instantaneu. ― Ce È™tii tu despre xenobiologie? Nu faci decât să treci dincolo pentru a discuta cu purceluÈ™ii, n-ai cum să înÈ›elegi modul de funcÈ›ionare al genelor! Cine te crezi ca să mă judeci? De opt ani Lusitania nu are xenobiolog È™i-i trebuie neapărat unul, iar tu vrei să-i faci pe oameni să mai aÈ™tepte doar ca să-i È›ii sub control. Spre uimirea ei, Pipo nu se pierdu È™i nici nu dădu înapoi. Nici măcar nu se înfurie la vorbele ei. Se purtă ca È™i cum ea n-ar fi spus nimic. ― ÃŽnÈ›eleg, spuse el încet, vrei să devii xenolog din prea multă dragoste față de oamenii de pe Lusitania. Þi-ai dat seama de nevoile comunității È™i, sacrificându-te, te-ai pregătit pentru a o sluji în mod altruist de la o vârstă fragedă. I se părea absurd să-l audă vorbind astfel. Dar simÈ›i în cuvintele lui ceva mai mult decât atât. ― Și acesta nu-i un motiv suficient? ― Dacă ar fi adevărat, ar fi destul de bun. ― Vrei să spui că sunt o mincinoasă? ― Propriile tale vorbe te-au făcut să pari mincinoasă. Spuneai cât de mult au ei, oamenii de pe Lusitania, nevoie de tine. Dar È™i tu trăieÈ™ti printre noi. Þi-ai petrecut întreaga viață aici. EÈ™ti gata să te sacrifici pentru noi, È™i totuÈ™i nu simÈ›i că faci parte din această comunitate. Deci Pipo nu era ca restul adulÈ›ilor care îi credeau È™i acceptau minciunile doar pentru că ele o făceau să pară încă un copil; el dorea s-o considere altfel. ― De ce să mă simt ca o părticică din comunitate? Nu sunt parte din ea. El clătină din cap cu gravitate, ca È™i când ar fi cântărit răspunsul ei. ― Atunci din ce comunitate faci parte? ― Cealaltă comunitate de pe Lusitania este a purceluÈ™ilor, È™i pe mine nu m-ai văzut printre cei care venerează copacii. ― Pe Lusitania sunt È™i alte comunități. Tu, de pildă, eÈ™ti studentă ― există o comunitate a studenÈ›ilor. ― Nu-i de mine. ― Știu. Prieteni nu ai, nici cunoÈ™tinÈ›e apropiate, mergi la slujbă, dar niciodată la spovedanie, te izolezi complet, pentru ca, atât cât îți stă în puteri, să eviÈ›i apropierea de viaÈ›a acestei colonii È™i contactul cu specia umană. Toate astea dovedesc limpede că trăieÈ™ti într-o izolare deplină. Novinha nu era pregătită pentru aÈ™a ceva. El dădea glas unei dureri ascunse È™i nu se gândise la o strategie ca să facă față acestei încercări. ― Dacă-i adevărat, nu e vina mea. ― Sunt lămurit. Știu când a început È™i mai È™tiu È™i a cui e vina că situaÈ›ia a continuat până în ziua de azi. ― A mea? ― A mea. Și a tuturor. Dar în primul rând a mea, pentru că mi-am dat seama ce se întâmplă cu tine È™i n-am intervenit deloc. Până astăzi. ― Iar astăzi vrei să mă È›ii departe de singurul lucru care are importanÂță pentru mine È™i pentru viaÈ›a mea! îți mulÈ›umesc mult pentru compasiuÂne. El dădu solemn din cap, ca È™i cum ar fi acceptat È™i aprobat recunoÈ™ÂtinÈ›a exprimată ironic. ― Novinha, într-un fel, nici nu contează că vina nu-È›i aparÈ›ine. Milagre este o comunitate, È™i fie că te-a tratat nedrept, fie că nu, ea trebuie să acÈ›ioneze totuÈ™i la fel ca oricare alta È™i să asigure fericirea pentru toÈ›i membrii ei. ― Asta însemnând toată lumea de pe Lusitania în afară de mine ― eu È™i purceluÈ™ii. ― Xenobiologul este foarte important pentru o colonie, îndeosebi pentru una ca a noastră, înconjurată de o barieră care ne limitează pentru totdeauna dezvoltarea. Xenobiologul nostru trebuie să găsească modaliÂtăți de a obÈ›ine mai multe proteine È™i carbohidraÈ›i la hectar, ceea ce înseamnă adaptarea grâului È™i porumbului creat pe Pământ pentru a utiliza... ― Pentru a utiliza la maximum substanÈ›ele nutritive existente în mediul lusitan. Crezi că mi-am pus în minte să susÈ›in examenul fără să È™tiu care va fi scopul muncii mele de o viață? ― Munca ta de o viață va fi să te dăruieÈ™ti ideii de a îmbunătăți traiul oamenilor pe care-i dispreÈ›uieÈ™ti. Abia acum înÈ›elese Novinha capcana pe care i-o întinsese Pipo. Prea târziu, arcul fusese eliberat. ― Deci crezi că un xenobiolog nu-È™i poate desfășura munca decât dacă-i iubeÈ™te pe oamenii care folosesc roadele activității lui. ― Nu-mi pasă dacă ne iubeÈ™ti ori nu. Eu trebuie să È™tiu ce vrei cu adevărat. De ce pui atâta pasiune în hotărârea ta. ― Chestiune de psihologie. PărinÈ›ii mei au murit făcând munca asta, aÈ™a că eu încerc să preiau rolurile lor. ― Poate că da, încuviință Pipo. Sau poate că nu. Ceea ce vreau eu să È™tiu, Novinha, ceea ce trebuie să aflu înainte de a-È›i permite să dai testul, e comunitatea din care faci parte. ― Singur ai spus-o! Nu aparÈ›in nici uneia. ― Imposibil. Orice persoană este definită de comunități cărora le aparÈ›ine precum È™i de cele la care nu aderă. Eu sunt asta È™i asta, dar în mod sigur nu sunt aceea sau cealaltă. Toate definiÈ›iile tale au o conotaÈ›ie negativă. AÈ™ putea face o listă nesfârÈ™ită cu ceea ce nu eÈ™ti. ÃŽnsă o persoană care crede cu adevărat că nu aparÈ›ine nici unei comunități ajunge în mod invariabil să se ucidă pe sine, fie trupeÈ™te, fie abandonânÂdu-È™i identitatea È™i pierzându-È™i minÈ›ile. ― AÈ™a sunt eu, nebună până în străfunduri. ― Nu-i vorba de asta. EÈ™ti animată de un sentiment înfricoșător al motivaÈ›iei. Dacă dai testul, sigur îl vei lua. Dar înainte de a te lăsa să-l dai, trebuie să È™tiu: cine vei deveni după ce-l iei? ÃŽn ce crezi, unde È›i-e locul, la ce È›ii, ce iubeÈ™ti? ― Nimic pe lumea asta sau pe cealaltă. ― Nu te cred. ― ÃŽn lumea asta n-am întâlnit niciodată pe cineva bun, bărbat sau femeie, în afară de părinÈ›ii mei, iar ei sunt morÈ›i! Și nici măcar ei ― nimeni nu înÈ›elege nimic. ― Doar tu. ― Sunt parte din tot È™i din nimic, nu-i aÈ™a? Dar nimeni nu-i înÈ›elege pe ceilalÈ›i, nici măcar tu, care pretinzi că eÈ™ti atât de înÈ›elept È™i plin de compasiune, dar nu reuÈ™eÈ™ti decât să mă faci să plâng, pentru că ai puterea de a mă împiedica să fac ce vreau. ― Adică xenobiologie. ― Exact! Asta nu-i decât o parte. ― Și care-i restul? ― Ceea ce eÈ™ti, ceea ce faci. Numai că tu faci totul anapoda, proceÂdezi în mod stupid. ― Xenobiolog È™i xenolog. ― S-a comis o greÈ™eală stupidă când s-a creat o nouă È™tiință pentru studierea purceluÈ™ilor. O adunătură de antropologi bătrâni È™i plictisiÈ›i care È™i-au pus pălării noi È™i s-au autointitulat xenologi. Dar nu-i poÈ›i înÈ›elege pe purceluÈ™i doar urmărind comportamentul lor! Sunt rezultatul unei evoluÈ›ii diferite. Trebuie să le înÈ›elegi genele, ce se petrece înăuntrul celulelor. Și celulele celorlalte animale, pentru că ei nu pot fi studiaÈ›i separat, nimic nu trăieÈ™te izolat de restul... "Nu-mi È›ine o prelegere", se gândi Pipo. "Spune-mi ce simÈ›i." Și pentru a-i provoca o emoÈ›ie, È™opti: ― ÃŽn afară de tine. ReuÈ™i. Din rece È™i dispreÈ›uitoare, Novinha deveni înfocată È™i defenÂsivă. ― Niciodată nu-i vei înÈ›elege! ÃŽnsă eu da! ― Ce-È›i pasă È›ie de ei? Ce înseamnă purceluÈ™ii pentru tine? ― N-o să pricepi nicicând. EÈ™ti un bun catolic. Rosti cuvântul cu dispreÈ›. E vorba de o carte care se află la index. Chipul lui Pipo se lumină brusc. ― Matca È™i Hegemonul. ― Oricare ar fi fost el, cel care È™i-a spus Vorbitor în numele MorÈ›ilor a trăit acum trei mii de ani. Dar i-a înÈ›eles pe Gândaci! I-am exterminat, singura specie extraterestră pe care am întâlnit-o, i-am ucis pe toÈ›i, însă el a înÈ›eles. ― Iar tu ai vrea să scrii o istorie despre pequeninos, aÈ™a cum el a scris una despre Gândaci. ― După cum vorbeÈ™ti, vrei să mă convingi că-i la fel de uÈ™or ca atunci când redactezi o lucrare savantă. Nu È™tii ce a însemnat să scrie "Matca È™i Hegemonul". Ce tortură pentru el ― să se imagineze trăind în mintea unei fiinÈ›e extraterestre ― È™i să revină cu sufletul plin de dragoste pentru marea creaÈ›ie pe care a distrus-o. A trăit în aceeaÈ™i perioadă cu cea mai cumplită ființă umană care a existat vreodată, SăvârÈ™itorul Xenocidului, cel care a nimicit Gândacii; È™i a făcut tot ce i-a stat în putință să repare fapta SăvârÈ™itorului. Vorbind în numele MorÈ›ilor, a încercat să învie morÈ›ii... ― Dar n-a reuÈ™it. ― Ba da! I-a făcut să trăiască din nou ― ai È™ti dacă ai fi citit cartea! Despre Isus nu È™tiu, îl ascult pe episcopul Peregrino È™i nu cred că preoÈ›imea are măcar puterea de a transforma anafura în carne sau de a obÈ›ine iertare pentru vreun păcat infim. Dar el a reuÈ™it să readucă Matca la viață. ― Și atunci unde e? ― Aici! ÃŽn mine! El dădu aprobator din cap. ― Și mai sălășluieÈ™te cineva în tine. Mărturisitorul pentru MorÈ›i. Asta vrei să devii de fapt. ― E unica poveste adevărată pe care am auzit-o vreodată, spuse ea. Singura la care È›in. Asta voiai să auzi? Că sunt o eretică? Și că munca mea de o viață va însemna să adaug la Indexul de adevăruri o altă carte care le va fi interzisă bunilor catolici? ― AÈ™ fi vrut să aflu ce eÈ™ti în loc să numeÈ™ti ce nu eÈ™ti. EÈ™ti Matca. EÈ™ti Vorbitor în numele MorÈ›ilor. Asta reprezintă o comunitate foarte redusă la număr, dar cu suflet mare. Prin urmare, ai ales să nu faci parte dintre copiii care formează grupuri cu singurul gând de a-i exclude pe ceilalÈ›i, iar oamenii te privesc È™i-È™i spun: "Sărmana copilă, e atât de izolată", dar tu cunoÈ™ti un anume secret, È™tii precis cine eÈ™ti. Tu eÈ™ti singura ființă umană capabilă să înÈ›eleagă o minte extraterestră, fiindcă tu eÈ™ti acea minte; È™tii ce înseamnă a fi uman pentru că n-ai găsit nici un grup uman care să-È›i ofere acreditarea de homo sapiens în care se poate încrede cineva. ― Acum spui că nici măcar nu-s umană? M-ai făcut să plâng pentru că nu vrei să mă laÈ™i să dau examenul; m-ai silit să mă umilesc, iar acum afirmi că-s inumană? ― PoÈ›i da testul. Cuvintele rămaseră parcă suspendate în aer. ― Când? întrebă ea în È™oaptă. ― ÃŽn seara asta. Mâine. ÃŽncepi când vrei. O să mă opresc din lucru pentru a te examina cât de curând doreÈ™ti. ― MulÈ›umesc! ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, eu... ― Să devii Vorbitor în numele MorÈ›ilor. O să-È›i dau tot ajutorul. Legea îmi interzice să mai iau cu mine pe altcineva în afară de un ucenic, fiul meu Libo, pentru a merge la pequeninos. Dar îți vom oferi notiÈ›ele noastre. ÃŽÈ›i vom pune la dispoziÈ›ie tot ce aflăm. Toate bănuielile È™i speculaÈ›iile noastre. ÃŽn schimb, È™i tu ne vei arăta rezultatele muncii tale, tot ce descoperi privind modelele genetice ale acestei lumi, ca să ne ajuÈ›i să-i înÈ›elegem pe pequeninos. Și după ce, împreună, vom fi aflat destule, poÈ›i să-È›i scrii cartea, poÈ›i vorbi în numele lor. Dar de astă dată nu al MorÈ›ilor. Pequeninos nu sunt morÈ›i. Ea zâmbi fără să vrea. ― Vorbitor pentru Cei Vii. ― Și eu am citit "Matca È™i Hegemonul", spuse el. Nici nu m-aÈ™ putea gândi la o alta sursă mai bună pentru a-È›i găsi un nume. ÃŽncă nu avea încredere în el È™i nici nu credea ce părea să-i promită. ― O să vreau să vin des pe aici. Tot timpul. ― ÃŽncuiem numai când mergem să dormim. ― Mă refer la restul timpului. O să vă săturaÈ›i de mine. O să ajungeÈ›i să mă goniÈ›i. ÃŽmi veÈ›i ascunde secretele voastre. O să-mi spuneÈ›i să tac È™i să nu-mi exprim părerile. ― Abia ne-am împrietenit È™i ai È™i început să crezi că sunt mincinos È™i laÈ™, un prostănac lipsit de răbdare. ― Dar aÈ™a mi se întâmplă cu fiecare. ToÈ›i vor să mă îndepărteze... Pipo ridică din umeri. ― Și? Din când în când i se întâmplă fiecăruia să vrea să rămână singur, cu gândurile lui. S-ar putea să vreau È™i eu să nu te văd. Chiar dacă-È›i voi spune să pleci, nu trebuie s-o È™i faci. Acesta era cel mai surprinzător lucru pe care-l spusese vreodată cuiva. ― Asta-i o absurditate. ― Un singur lucru te rog. Promite-mi că nu vei încerca niciodată să mergi la pequeninos. Nu te pot lăsa, È™i dacă s-ar întâmpla s-o faci, Congresul Stelar ar pune capăt muncii noastre de aici È™i ar interzice orice contact cu ei. ÃŽmi promiÈ›i? Altfel totul ― munca mea, munca ta se vor nărui. ― Promit. ― Când dai testul? ― Acum! Putem începe imediat? El râse calm, apoi întinse o mână È™i, fără să se uite, atinse terminalul. Acesta căpătă viață È™i primele modele genetice apărură în aer, deasupra lui. ― PregătiseÈ™i deja examinarea, exclamă ea. Era gata cu totul. Știai de la început că o să mă laÈ™i să o dau! Pipo clătină din cap. ― Speram. Am crezut în tine. Am vrut să te ajut să obÈ›ii ceea ce visai. Numai să doreÈ™ti să faci ceva bun. Novinha nu È™i-ar fi meritat numele dacă n-ar mai fi găsit ceva muÈ™cător de zis: ― ÃŽnÈ›eleg. Ai devenit judecător de vise. Probabil nu-È™i dădu seama că asta era o insultă. Se mulÈ›umi să zâmbească È™i spuse: ― Credință, speranță È™i iubire ― acestea trei. Dar iubirea este cel mai puternic judecător dintre toate. ― Nu mă iubeÈ™ti. ― Aha, făcu el. Eu sunt judecătorul viselor, iar tu al dragostei. Ei bine, te găsesc vinovată că ai vise frumoase È™i te condamn la muncă È™i suferință pe viață de dragul viselor tale. Sper însă că n-o să mă declari într-o bună zi nevinovat de delictul de a te fi iubit. Căzu pe gânduri câteva clipe. Am pierdut o fiică în faÈ›a Descoladei. Maria. Ar fi fost cu doar câțiva ani mai în vârstă decât tine. ― Și îți aduc aminte de ea? ― Mă gândeam că n-ar fi semănat deloc cu tine. Novinha începu să dea testul. ÃŽi trebuiră trei zile. ÃŽl luă cu un rezultat mai bun decât mulÈ›i alÈ›i absolvenÈ›i. Când va privi în perspectivă nu-È™i va aminti totuÈ™i de test fiindcă el însemna începutul carierei, sfârÈ™itul copilăriei, confirmarea vocaÈ›iei pentru munca de o viață. Avea să-È™i amintească de el deoarece reprezenta începutul activității ei în StaÈ›iunea lui Pipo, unde Pipo È™i Libo È™i Novinha formau împreună prima comuniÂtate căreia îi aparÈ›inea încă de când părinÈ›ii ei fuseseră înmormântaÈ›i. Nu-i veni uÈ™or, mai ales la început. Novinha nu se putea dezbăra imediat de atitudinea de opoziÈ›ie glacială. Pipo înÈ›elegea asta, era pregăÂtit să primească loviturile ei verbale fără a riposta. Lui Libo îi era cu mult mai greu. StaÈ›iunea zenadorilor fusese locul în care el È™i tatăl său puteau să se simtă împreună. Iar acum, fără ca cineva să-i ceară consimțământul, se mai alăturase o a treia persoană, care-i vorbea de parcă ar fi fost un copil, chiar dacă amândoi aveau aceeaÈ™i vârstă. ÃŽl umplea de amărăciune faptul că ea era xenobiolog cu drepturi depline, cu un statut de adult È™i tot ce însemna aceasta, în timp ce el nu depășise etapa de ucenic. ÃŽnsă încerca să suporte totul cu răbdare. Avea o natură calmă È™i stăpânită È™i tăcerea făcea casă bună cu temperamentul lui. Nu exista riscul ca el să devină ranchiunos pe față. Dar Pipo își cunoÈ™tea fiul È™i îl vedea cum fierbe. După o vreme, până È™i Novinha, aÈ™a insensibilă cum se voia, își dădu seama că-l stârnea pe Libo, depășind limite pe care nici un alt tânăr nu le-ar fi răbdat. Dar în loc să-i dea pace, începu să considere totul drept o provocare. Cum putea smulge un răspuns din partea acestui băiat atrăgător, cu spirit frumos È™i inuman de calm? ― Vrei să spui că aÈ›i lucrat atâția ani È™i nici măcar nu aÈ›i aflat cum se reproduc purceluÈ™ii? întrebă ea într-o bună zi. De unde È™tiÈ›i că sunt cu toÈ›ii masculi? Libo răspunse calm: ― ÃŽn timp ce învățau limbile noastre le-am explicat ce înseamnă mascul È™i femelă. Ei au preferat să-È™i spună masculi. S-au referit la exemplarele celelalte, pe care nu le-am văzut niciodată, ca fiind femele. ― Dar din câte È™tiÈ›i, se reproduc prin muguri! Sau prin mitoză! Tonul vocii ei devenise dispreÈ›uitor, iar Libo nu-i răspunse imediat Lui Pipo i se păru că aude gândurile fiului său, care-È™i reformula atent răspunsul, senin È™i liniÈ™titor. ― Și eu aÈ™ dori ca munca noastră să se apropie mai mult de antropoÂlogia propriu-zisă, spuse el. AÈ™a am fi mai bine pregătiÈ›i pentru a aplica rezultatele cercetărilor tale referitoare la modelele de viață subcelulară de pe Lusitania la ceea ce descoperim noi despre pequeninos. Novinha îl privi îngrozită. ― Vrei să spui că nici măcar nu luaÈ›i mostre de È›esut? Libo roÈ™i uÈ™or, dar vocea îi rămase totuÈ™i stăpânită. "Chiar dacă ar fi anchetat de InchiziÈ›ie, băiatul acesta tot la fel ar răspunde", se gândi Pipo. ― Cred că e o greÈ™eală, spuse Libo, dar ne temem că pequeninos s-ar întreba de ce luăm bucăți din trupurile lor. Dacă s-ar întâmpla ca vreunul dintre ei să se îmbolnăvească ulterior, n-ar crede că noi i-am provocat boala? ― Dar dacă aÈ›i lua ceea ce ei leapădă în mod normal? Se pot afla multe È™i din studierea unui fir de păr. Libo dădu aprobator din cap; Pipo, care-i urmărea aÈ™ezat la termiÂnalul situat de partea cealaltă a camerei, recunoscu gestul ― Libo îl învățase de la tatăl său. ― Multe triburi primitive de pe Pământ considerau că ceea ce se desprindea din trupul cuiva conÈ›ine o parte din viaÈ›a È™i forÈ›a lui. Dacă purceluÈ™ii È™i-ar închipui că facem farmece împotriva lor? ― Nu le cunoÈ™ti limba? Aveam impresia că unii dintre ei vorbesc È™i EsenÈ›iala. Nu făcu nici un efort să-È™i ascundă dezaprobarea. Nu le puteÈ›i explica la ce slujesc mostrele? ― Ai dreptate, răspunse el netulburat. Dar dacă le-am spune la ce folosim mostrele de È›esut, s-ar putea să-i învățăm din greÈ™eală anumite concepte ale biologiei cu o mie de ani înainte ca ei să ajungă în stadiul de evoluÈ›ie în care le-ar descoperi ei singuri. Tocmai de aceea legea ne interzice să le explicăm asemenea lucruri. ÃŽn cele din urmă, ruÈ™inată, Novinha bătu în retragere. ― Nu È™tiam cât de tare vă încorsetează doctrina intervenÈ›iei minime. Pipo se bucură auzindu-i vorbele din care aroganÈ›a se mai risipise, însă aceasta era de preferat smereniei. Copila era atât de lipsită de legături umane încât se exprima excesiv de formal, întocmai ca o carte È™tiinÈ›ifică. Pipo se întrebă dacă nu cumva era prea târziu pentru a o învăța să se poarte ca o ființă umană. Nu era timpul pierdut. După ce înÈ›elese că ei amândoi erau desăvârÂÈ™iÈ›i cunoscători ai È™tiinÈ›ei pe care o practicau iar ea nu È™tia aproape nimic din domeniul lor, făcu uitată atitudinea agresivă È™i aproape că trecu la extrema cealaltă. ÃŽn săptămânile ce urmară, vorbi foarte rar cu Pipo È™i Libo. ÃŽn schimb, studie rapoartele lor, încercând să priceapă rostul activității pe care o desfășurau. Din când în când avea câte o nelămurire È™i punea întrebări; ei îi răspundeau politicos È™i cu răbdare. PoliteÈ›ea făcu loc încet-încet familiarității. Pipo È™i Libo începură să discute neîngrădit în faÈ›a ei, încercând să lămurească de ce pequeninos își creaseră o serie de comportamente ciudate, care era înÈ›elesul ascuns al unora dintre afirmaÈ›iile lor bizare, de ce rămâneau exasperant de impenetrabili. Și întrucât studierea lor era o ramură foarte nouă a È™tiinÈ›ei, Novinhei nu-i trebui mult ca să ajungă suficient de informată, chiar dacă la mâna a doua, pentru a emite câteva ipoteze. ― La urma urmei, îi spuse Pipo pe un ton încurajator, suntem cu toÈ›ii orbi, dar împreună. Pipo anticipase ceea ce avea să se întâmple. Răbdarea atent cultivată îl făcuse pe Libo să pară rece È™i rezervat față de cei de vârsta lui, când influenÈ›a lui Pipo sufoca orice încercare a lui de a stabili È™i alte relaÈ›ii; izolarea Novinhei era È™i mai bătătoare la ochi, dar la fel de deplină. Acum însă, interesul lor comun față de pequeninos îi apropia ― cu cine alÈ›ii mai puteau discuta când nimeni în afară de Pipo nu le putea înÈ›elege subiecÂtele de conversaÈ›ie? Se relaxau împreună, râdeau până le dădeau lacrimile la glume care nu ar fi reuÈ™it să distreze pe nici un alt lusitan. AÈ™a cum purceluÈ™ii păreau să fi dat nume fiecărui copac din pădure, Libo boteză în joacă toate piesele de mobilier din StaÈ›iunea zenadorilor È™i anunÈ›a la diferite interÂvale că unele din ele erau prost dispuse È™i nu trebuiau tulburate: ― Nu sta pe Sofa! Iar e sub influenÈ›a lunii. Nu văzuseră niciodată o femelă de pequeninos, iar masculii se refereau la ele cu un respect aproape religios; Novinha scrise o serie de aÈ™a-zise rapoarte despre o femelă pequenino imaginară pe care o numi Maica Reverend È™i care era hilar de rea de gură È™i de pretenÈ›ioasă. Dar nu tot ce făceau stârnea râsul. Apăreau È™i probleme, griji, ba o dată trecură chiar prin momente de spaimă că făcuseră exact ceea ce Congresul Stelar încercase cu atâtea eforturi să împiedice ― introducerea de schimbări radicale în societatea pequenino. Totul începu cu Rădăcină, desigur. Rădăcină, care stăruia să pună întrebări provocatoare, imposibiÂle, ca de exemplu: "Dacă nu aveÈ›i un alt oraÈ™ de oameni, cum să puteÈ›i porni război? Nu dobândiÈ›i onoare ucigând MicuÈ›i". Pipo bâigui ceva care voia să însemne că oamenii nu vor ucide niciodată pequeninos, adică MicuÈ›i; dar È™tia că nu la asta se referise Rădăcină. Pipo È™tia de ani de zile că pequeninos cunoÈ™teau conceptul de război, dar după aceea Libo È™i Novinha dezbătuseră zile întregi dacă întrebarea lui Rădăcină dovedea sau nu că purceluÈ™ii considerau războiul drept recomandabil, sau doar inevitabil. Mai prinseseră de la Rădăcină È™i alte frânturi de informaÈ›ii, unele importante, unele nu ― È™i multe altele a căror importanță era imposibil de apreciat. ÃŽntr-un fel, chiar prin relaÈ›ia cu Rădăcină, interdicÈ›ia potrivit căreia xenologilor le era interzis să pună întrebări care să dezvăluie intenÈ›iile È™i, prin urmare, practicile umane, se dovedi înÈ›eleaptă. ÃŽntrebările lui Rădăcină le furnizau mai multe răspunÂsuri decât reuÈ™eau să obÈ›ină din răspunsurile lui la nelămuririle lor. Ultima informaÈ›ie pe care le-o dădu Rădăcină nu apăru totuÈ™i sub forma unei întrebări. Era o bănuială, exprimată în particular către Libo, în momentul când Pipo se îndepărtase cu alÈ›i pequeninos pentru a cerceta modul în care ei își construiau case din buÈ™teni. ― Știu, È™tiu, spuse Rădăcină, acum È™tiu de ce e încă în viață. Femeile voastre sunt prea proaste ca să-È™i dea seama că el este înÈ›elept. Libo se chinui să priceapă înÈ›elesul acestor vorbe fără legătură directă cu discuÈ›ia lor. De ce credea Rădăcină că femeile, dacă ar fi mai inteligente, l-ar ucide pe Pipo? DiscuÈ›ia despre moarte îl tulburase ― evident că aceasta era o problemă importantă È™i Libo nu È™tia cum să o rezolve singur. Și totuÈ™i nu putea să-l cheme pe Pipo în ajutor, întrucât era dincolo de orice îndoială că Rădăcină voia să discute cât Pipo nu avea cum să asculte. Pentru că Libo nu-i răspunse, Rădăcină insistă: ― Femeile voastre sunt slabe È™i proaste. Le-am spus asta È™i celorlalÈ›i, iar ei mi-au zis că pot să te întreb pe tine. Femeile voastre nu înÈ›eleg înÈ›elepciunea lui Pipo. E adevărat? Rădăcină părea tare agitat; respira cu greutate È™i-È™i smulgea fire de păr, câte patru-cinci odată, de pe braÈ›e. ÃŽntr-un fel sau altul, Libo se văzu silit să răspundă. ― Majoritatea femeilor nu-l cunosc, spuse el. ― Atunci cum vor È™ti dacă trebuie să moară? întrebă Rădăcină. Apoi, brusc, rămase ca împietrit È™i rosti foarte tare: SunteÈ›i cabras! Abia acum apăru È™i Pipo, întrebându-se ce rost avea strigătul acela. Văzu pe dată că Libo era peste măsură de tulburat. Dar Pipo nu È™tia absolut nimic despre subiectul discuÈ›iei, ce ajutor putea să ofere? Nu È™tia decât că Rădăcină spusese că oamenii ― sau doar Pipo È™i Libo ― erau totuna cu turmele de animale mari care pășteau în preerie. Pipo nu-È™i putea da seama dacă Rădăcină era furios sau fericit. ― SunteÈ›i cabras! Voi hotărâți! Arătă către Libo, apoi către Pipo. Femeile nu aleg onoarea pentru voi, voi o alegeÈ›i! Ca într-o bătălie, însă tot timpul! Pipo nu pricepea despre ce vorbea Rădăcină, dar văzu că toÈ›i pequeninos rămăseseră nemiÈ™caÈ›i ca niÈ™te cioturi de copaci È™i aÈ™teptau un răspuns, de la el sau de la Libo. Se vedea limpede că Libo era prea înspăimântat de comportamentul ciudat al lui Rădăcină ca să îndrăzneasÂcă să răspundă ceva. ÃŽn situaÈ›ia asta, înÈ›elese că n-avea altă ieÈ™ire decât să spună adevărul; la urma-urmelor, era o informaÈ›ie aproape inconÂtestabilă È™i lipsită de importanță privind societatea umană. ÃŽncălca reguÂlile stabilite de Congresul Stelar dar, dacă s-ar eschiva să răspundă, răul ar fi È™i mai mare, aÈ™a că Pipo alese: ― Femeile È™i bărbaÈ›ii hotărăsc împreună sau hotărăsc fiecare pentru sine. Nimeni nu decide pentru altul. Era de netăgăduit că toÈ›i purceluÈ™ii aÈ™teptaseră răspunsul. ― Cabras, spuseră ei, apoi repetară cuvântul de mai multe ori; alerÂgară către Rădăcină, hohotind È™i È™uierând. ÃŽl luară pe sus È™i se grăbiră cu el spre inima pădurii. Pipo încercă să-i urmeze, dar doi dintre purceluÈ™i i se puseră în cale È™i clătinară din cap. Acesta era un gest uman pe care-l deprinseseră de mult, dar pentru pequeninos el avea un înÈ›eles mai grav. Lui Pipo îi era cu desăvârÈ™ire interzis să pornească pe urmele lor. Mergeau la femeile lor, iar pequeninos spuseseră că acesta era singurul loc în care nu aveau voie să calce. ÃŽn drum spre casă, Libo îi explică lui Pipo cum apăruse neplăcuta situaÈ›ie: ― Știi ce-a spus Rădăcină? Că femeile noastre sunt slabe È™i proaste. ― VorbeÈ™te aÈ™a pentru că n-a cunoscut-o pe Bosquinha sau pe mama ta, de exemplu. Libo râse, pentru că mama lui, Conceiçăo, domnea peste arhive de parcă acestea ar fi fost un estaçăo din vechiul Mato Grosso ― cel ce pășea pe tărâmul ei trebuia să se supună fără crâcnire legii făcute de ea. Tot râzând, simÈ›i că ceva îi scapă, o idee care era importantă ― despre ce vorbeau? DiscuÈ›ia continuă. Libo uitase È™i curând ajunse chiar să uite că uitase. ÃŽn noaptea aceea auziră răpăitul ca de tobă despre care Libo È™i Pipo credeau că face parte dintr-un fel de sărbătorire. Acest sunet, ca bătaia unor beÈ›e grele în tobe mari, nu apărea prea des. ÃŽnsă de data asta petrecerea părea să nu se mai sfârÈ™ească. Pipo È™i Libo socotiră că modelul uman de egalitate sexuală le dăduse probabil masculilor pequeninos o speranță de libertate. ― Cred că acest lucru ar putea fi interpretat drept o modificare gravă în comportamentul pequenino, spuse Pipo preocupat. Dacă descoperim că am provocat într-adevăr o schimbare, va trebui să o raportez, iar Congresul va hotărî aproape sigur întreruperea oricăror contacte dintre oameni È™i pequeninos pentru o perioadă. Ani în È™ir, probabil. ÃŽl întrista gândul că, îndeplinindu-È™i conÈ™tiincios datoria, ar putea determina hotărârea Congresului Stelar de a le interzice cu desăvârÈ™ire să-È™i continue munca. ÃŽn dimineaÈ›a următoare, Novinha merse cu ei până la poarta tăiată în gardul înalt care separa oraÈ™ul uman de pantele ce duceau spre dealurile împădurite unde locuiau purceluÈ™ii. Cum Pipo È™i Libo încă încercau să se asigure unul pe altul că oricare din ei ar fi procedat la fel, Novinha o luase înaintea lor È™i ajunsese prima lângă poartă. Când se apropiară È™i ei, ea le arătă un petic de pământ roÈ™iatic recent dezgolit, situat la mai puÈ›in de zece metri de poartă. ― E proaspăt, spuse ea. Și văd ceva acolo. Pipo deschise poarta È™i, fiind mai tânăr, Libo alergă înainte, să cerceteze. Se opri la marginea porÈ›iunii curățate È™i rămase ca o stană de piatră, cu capul plecat spre ceea ce zăcea acolo. Văzându-l atât de nemiÈ™cat, Pipo se opri È™i el, iar Novinha, brusc înspăimântată pentru soarta lui Libo, ignoră legea È™i trecu în goană de poartă. Libo își lăsă capul pe spate È™i căzu în genunchi; se apucă de părul cu bucle mărunte È™i scoase un strigăt de remuÈ™care. Rădăcină zăcea în țărână, cu braÈ›ele în lături. Fusese eviscerat, È™i nu în mod neglijent: fiecare organ fusese separat cu grijă, iar fâșii È™i filamente din membrele lui fuseseră scoase È™i întinse pe solul uscat, într-un model simetric. Toate părÈ›ile încă aveau legături cu trupul ― nimic nu era complet desprins. Strigătul îndurerat al lui Libo era aproape disperat. Novinha îngeÂnunche lângă el, îl îmbrățișă, îl legănă, încercă să-l mângâie. Pipo își scoase minusculul aparat foto È™i, metodic, făcu fotografii din toate unghiurile, astfel încât să le poată analiza în detaliu pe computer mai târziu. ― Era încă în viață când au făcut asta, spuse Libo după ce se calmă îndeajuns ca să poată vorbi. Dar chiar È™i aÈ™a, trebui să pronunÈ›e cuvintele încet, cu atenÈ›ie, de parcă ar fi fost un străin care tocmai deprindea limba. E atâta sânge pe pământ È™i-i împrăștiat până departe.. inima lui sigur mai bătea când l-au desfăcut. ― Discutăm despre asta mai târziu, sugeră Pipo. Iar acum, acel ceva de care Libo uitase cu o zi în urmă îi reveni în minte cu o limpezime nemiloasă. ― E în legătură cu ce a zis Rădăcină despre femei. Ele decid când trebuie să moară bărbaÈ›ii. El mi-a spus asta, iar eu... Rămase locului. BineînÈ›eles că nu făcu nimic. Legea îi cerea să nu întreprindă nimic. Și în chiar clipa aceea se gândi că urăște legea. Dacă legea însemna să permită ca Rădăcină să pățească aÈ™a ceva, atunci ea nu avea înÈ›eles. Rădăcină era o persoană. Și faptul că doar studiezi o persoană nu trebuie să te facă să rămâi deoparte È™i să îngădui ca aceasta să fie ucisă. ― Nu l-au dezonorat, spuse Novinha. Măcar de atâta lucru putem fi siguri: e vorba de dragostea ce o au pentru copaci. VedeÈ›i? Din centrul cavității pieptului, care acum era golită complet, răsărea un puiet foarte mic. Au plantat un copac pentru a-i însemna locul de îngropăciune. ― Acum È™tiu de ce-È™i numesc toÈ›i copacii, spuse Libo cu amărăciune în glas. I-au plantat drept semne de mormânt pentru purceluÈ™ii pe care i-au torturat până au murit. ― Pădurea asta e foarte mare, spuse calm Pipo. LimitaÈ›i-vă ipotezele la cea mai plauzibilă posibilitate. Vocea lui cumpătată È™i domoală, dorinÈ›a lui insistentă ca până È™i în asemenea momente să se comporte ca oamenii de È™tiință îi calmă pe amândoi. ― Ce trebuie să facem? întrebă Novinha. ― Trebuie să te ducem imediat în perimetrul nostru, spuse Pipo. ÃŽÈ›i este interzis să intri aici. ― Voiam să spun... cu trupul... cu el ce facem? ― Nimic, îi răspunse Pipo. Pequeninos au făcut aÈ™a cum le stă în obicei, din motive care îi privesc numai pe ei. ÃŽl ajută pe Libo să se ridice. Libo abia se putea È›ine pe picioare; la început trebui să se oprească după fiecare pas. ― Ce-am spus? È™opti el. Nici măcar nu È™tiu ce vorbă de-a mea i-a adus moartea. ― Nu-i din pricina ta, spuse Pipo. E vina mea. ― Dar ce, îți închipui că-i posezi? întrebă Novinha. Crezi că lumea lor se roteÈ™te în jurul tău? După cum singur ai spus-o, purceluÈ™ii au făcut-o din pricini de ei È™tiute. E destul de limpede că nu s-a întâmplat acum pentru prima oară: vivisecÈ›ia dovedeÈ™te prea multă îndemânare ca să fi fost făcută de niÈ™te începători. Pipo recepta vorbele ei cu umor negru. ― Ne pierdem minÈ›ile, Libo. Novinha n-ar trebui să È™tie nimic despre xenologie. ― Ai dreptate, aprobă Libo. Oricare ar fi motivul care a determinat vivisecÈ›ia, e clar că au mai practicat-o È™i înainte. Vreun obicei. Se strădui să-È™i păstreze vocea cât mai calmă. ― Dar asta e È™i mai grav, nu? spuse Novinha. ÃŽnseamnă că obiÈ™nuiesc să se eviscereze unii pe alÈ›ii de vii. Privi către ceilalÈ›i copaci ai pădurii care începea din vârful dealului È™i se întrebă câți dintre ei își aveau rădăcinile scăldate în sânge. Pipo transmise raportul prin ansiblu, iar computerul nu-i făcu greuÂtăți în stabilirea nivelului de prioritate. Lăsă la latitudinea comitetului de supraveghere să hotărască dacă trebuie sau nu să întrerupă contactul cu purceluÈ™ii. Comitetul nu avea cum să identifice vreo eroare fatală. "Este imposibil să ascundem relaÈ›iile dintre sexele umane, pentru că s-ar putea ca într-o bună zi postul de xenolog să fie ocupat de o femeie", scria în raport, "È™i nu putem detecta nici un moment în care nu aÈ›i acÈ›ionat raÈ›ional È™i prudent. Concluzia noastră provizorie este că aÈ›i devenit, fără voia voastră, martori la o luptă pentru putere care s-a încheiat cu înfrângerea lui Rădăcină È™i ar trebui să reluaÈ›i contactele cu toată prudenÂÈ›a ce se impune." Asta îl dezvinovățea cu totul, dar nu-i era uÈ™or să facă uitată amărăciunea. Libo crescuse cunoscându-i pe purceluÈ™i ori măcar auzinÂdu-l pe tatăl său vorbind despre ei. Pe Rădăcină îl cunoÈ™tea mai bine decât pe oricare dintre semenii săi umani, cu excepÈ›ia familiei È™i a Novinhei. Trecură zile în È™ir până când Libo se întoarse la StaÈ›iunea zenadorilor, săptămâni întregi până să intre din nou în pădure. PurceluÈ™ii nu dădură de înÈ›eles că pentru ei se schimbase ceva; ba dimpotrivă, erau chiar mai deschiÈ™i È™i mai prietenoÈ™i decât înainte. Nici unul nu aduse vorba despre Rădăcină, cu atât mai puÈ›in Pipo È™i Libo. Se produseră însă schimbări în purtarea oamenilor. Pipo È™i Libo nu se mai îndepărtau la mai mult de câțiva paÈ™i unul de altul atunci când se aflau printre pequeninos. Sentimentele de suferință È™i de remuÈ™care trăite în acea zi îi făcură pe Libo È™i pe Novinha să depindă È™i mai mult unul de celălalt, ca È™i cum întunericul îi lega mai strâns decât lumina. PurceluÈ™ii li se păreau acum primejdioÈ™i È™i nesiguri, exact aÈ™a cum fusese dintotdeauna tovărășia oamenilor È™i, oricât de des încercau să se asigure unul pe altul, între Pipo È™i Libo rămase fără răspuns întrebarea dacă vreunul dintre ei era vinovat cu ceva. Prin urmare, singurul reazem sigur È™i de neclintit din viaÈ›a lui Libo deveni Novinha, iar el deveni acelaÈ™i lucru pentru ea. Chiar dacă Libo avea mamă È™i fraÈ›i iar Pipo È™i Libo mergeau întotdeauna acasă la restul familiei lor, Novinha È™i Libo se purtau de parcă StaÈ›iunea zenadorilor ar fi fost o insulă unde Pipo rămânea un Prospero iubitor, dar mereu îndepărtat Pipo se întreba: "Pequeninos sunt precum Ariel care-i conduce spre fericire pe tinerii care se iubesc, sau sunt niÈ™te mici Calibani greu de stăpânit È™i arzând de nerăbdare să ucidă?" După câteva luni, moartea lui Rădăcină se topi în amintire È™i râsul le reveni pe chipuri, deÈ™i probabil că nu mai era la fel de senin ca înainte. Când împliniră È™aptesprezece ani, Libo È™i Novinha erau atât de siguri unul de celălalt încât se obiÈ™nuiseră să discute despre ce vor face împreună peste cinci, zece sau douăzeci de ani. Pipo nu făcu niciodată efortul de a se interesa de planurile lor de căsătorie. "ÃŽn fond", se gândi el, "studiază biologie de dimineaÈ›a până seara. Până la urmă vor apela la strategii de reproducere stabile È™i acceptabile din punct de vedere social." Până atunci însă îi era suficient să vadă că amândoi se întrebau neîncetat când È™i cum se împerecheau pequeninos, È›inând seama de faptul că masculii nu aveau nici un organ reproductiv vizibil. SpeculaÈ›iiÂle lor în legătură cu modul în care pequeninos își amestecau materialele genetice se terminau invariabil cu glume atât de scârboase încât Pipo trebuia să dea dovadă de o stăpânire de sine ieÈ™ită din comun ca să pretindă că le găsea amuzante. AÈ™a se face că în cursul celor câțiva ani, parcă prea scurÈ›i, StaÈ›iunea zenadorilor deveni locul unei apropieri sincere dintre doi tineri sclipitori care altfel ar fi fost condamnaÈ›i să trăiască într-o singurătate rece. Nici unul dintre ei nu bănuia că idila lor va sfârÈ™i brusc È™i pentru totdeauna, în împrejurări care aveau să zguduie toate cele O Sută de Lumi. Totul se petrecu simplu, pe neaÈ™teptate. Novinha analiza structura genetică a trestiei infestate de muÈ™te pe care o recoltase de pe malul râului È™i constată că acelaÈ™i corpuscul subcelular care dăduse naÈ™tere Descoladei era prezent È™i în celulele trestiei. Proiectă alte câteva structuri celulare în aer, deasupra terminalului de computer, È™i le roti. Toate conÈ›ineau agent Descolada. ÃŽl strigă pe Pipo, care corecta transcrieri ale vizitei pe care o făcuseră la pequeninos în ziua precedentă. Computerul rulă comparaÈ›iile fiecăreia dintre celulele din care avea mostre. Indiferent de funcÈ›iile ei, indiferent de specia de la care era prelevată, fiecare celulă extraterestră conÈ›inea corpusculul Descoladei, iar computerul stabili că ele erau absolut idenÂtice în ceea ce privea proporÈ›iile chimice. Novinha se aÈ™tepta ca Pipo să dea aprobator din cap, să-i spună că i se părea interesant È™i poate să emită chiar o ipoteză. Dar el se aÈ™eză pe scaun È™i rulă acelaÈ™i test încă o dată, întrebând-o cum funcÈ›iona compaÂraÈ›ia făcută de computer È™i apoi ce producea corpusculul Descolada. ― Mama È™i tata n-au reuÈ™it să descopere ce declanÈ™a procesul acesta, dar corpusculul Descolada eliberează această proteină neînsemnată ― presupun că-i o pseudo-proteină de fapt ― care atacă moleculele genetice, începând de la un capăt È™i desfăcând cele două È™iruri de molecule exact pe mijloc. De aceea au È™i numit-o Descolada ― descolador ― ea desface ADN-ul din celula umană. ― Arată-mi cum funcÈ›ionează în celulele extraterestre. Novinha puse în miÈ™care simularea. ― Nu, nu numai molecula genetică ― întregul mediu al celulei. ― E doar în nucleu, spuse ea. Lărgi câmpul pentru a include mai multe variabile. Computerul lucra mai încet, întrucât cerceta în fiecare secundă milioane de aranjamente aleatorii ale materialelor nucleare. Când molecula genetică a trestiei se desfăcu, apărură câteva proteine mari din mediul ambient, care se legară de È™irurile rămase deschise. La oameni, ADN-ul încearcă să se recombine, dar proteinele se fixează È™i ele în mod aleatoriu, È™i atunci celulele parcă înnebunesc una după alta. Uneori trec în mitoză, ca în cazul cancerului, alteori mor. Mai important e că în cazul omului corpusculii Descolada se reproduc nebuneÈ™te È™i trec de la o celulă la alta. BineînÈ›eles că organismele extraterestre le posedă deja. Dar pe Pipo nu-l interesau vorbele ei. Când descolador-ul terminase cu moleculele genetice ale trestiei, privi celulele una câte una. ― Nu numai că-i semnificativ, e la fel, constată el. E acelaÈ™i lucru! Novinha nu-È™i dădu seama imediat ce observase Pipo. Ce era la fel cu ce? Și nici nu mai avu timp să întrebe. Pipo se ridicase deja de pe scaun, își luase grăbit haina È™i pornise spre uÈ™i. Afară era lapoviță. Pipo se oprise doar ca să strige peste umăr: ― Spune-i lui Libo să nu se deranjeze să vină după mine. Până mă întorc, arată-i doar simularea aceea ca să vezi dacă È™i el își dă seama despre ce este vorba. O să priceapă, e răspunsul la marea întrebare. Răspunsul care explică totul. ― Spune-mi-l! El se mulÈ›umi să râdă. ― Să nu triÈ™ezi. Dacă nu înÈ›elegi, are să-È›i spună Libo. ― Unde pleci? ― Să-i întreb pe purceluÈ™i dacă am dreptate, unde crezi? Dar È™tiu că am, chiar dacă vor încerca să mă mintă. Dacă nu mă întorc peste o oră, înseamnă că am alunecat È™i mi-am rupt piciorul. Libo n-a mai apucat să vadă simulările. ÃŽntrunirea comitetului de planificare la care participa se prelungise neaÈ™teptat de mult din cauza unei discuÈ›ii în contradictoriu privind extinderea pășunii pentru vite È™i după aceea Libo trebuise să ridice alimentele pentru săptămâna următoaÂre. Când se întoarse, Pipo lipsea deja de patru ore, întunericul se îndesea È™i lapoviÈ›a se transformase în zăpadă. Plecară imediat în căutarea lui, temându-se că le vor trebui ore întregi ca să-l găsească în pădure. ÃŽl găsiră foarte curând. Trupul lui se răcea deja în zăpadă. PurceluÈ™ii nici măcar nu plantaseră un copac în el. Capitolul 2 TRONDHEIM Regret profund că nu-È›i pot satisface dorinÈ›a de a cunoaÈ™te mal multe detalii privind ritualurile amoroase È™i obiceiurile de căsăÂtorie ale aborigenilor lusitani. Cred că asta îți provoacă o dezamăÂgire de nedescris, altfel nu ai fi solicitat Societății de Xenologie să mă critice pentru incapacitatea de a coopera la cercetările tale. De fiecare dată când presupuÈ™ii xenologi se plâng că nu obÈ›in datele trebuincioase din observaÈ›iile mele asupra speciei pequeÂninos, îi îndemn să recitească îngrădirile pe care mi le impune legea. Nu mi se permite să fiu însoÈ›it decât de un asistent în cercetările de teren; nu am dreptul să pun întrebări care ar putea dezvălui intenÈ›iile umane pentru ca pequeninos să nu încerce să ne imite; nu am voie să le ofer informaÈ›ii din proprie iniÈ›iativă cu scopul de a determina o reacÈ›ie similară; nu am dreptul să stau printre ei mai mult de patru ore în cursul unei vizite; cu excepÈ›ia hainelor de pe mine, în prezenÈ›a lor nu mi se permite să utilizez nici un alt produs al tehnologiei noastre, adică aparate foto, de înregisÂtrare audio, computere È™i nici măcar obiecte de scris sau hârtie; mi-e interzis chiar È™i să-i observ pe ascuns. Pe scurt: nu-È›i pot spune cum se reproduc pequeninos pentru că ei preferă să o facă în altă parte decât în faÈ›a ochilor mei. Sunt de acord că lucrările tale rămân incomplete! Desigur, concluziile noastre în legătură cu pequeninos sunt absurde! Dacă ar trebui să studiem universitatea voastră È™i ni s-ar impune aceleaÈ™i restricÈ›ii ca în cazul studierii aborigenilor lusitani, fără îndoială că am trage concluzia că oamenii nu se reproduc, nu formează grupuri pe criterii de înrudire È™i că-È™i dedică întregul ciclu de viață pentru metamorfozarea studentului-larvă în profesor-adult. Ba chiar am putea presupune că profesorii exercită o înrâurire exÂtraordinară asupra societății umane. O cercetare competentă ar evidenÈ›ia imediat inexactitatea unei asemenea concluzii, dar în cazul speciei pequenino nu este permisă È™i nici măcar recomanÂdată desfășurarea unei investigaÈ›ii serioase. Antropologia nu este niciodată o È™tiință exactă: observatorul È™i obiectul studiului nu împărtășesc aceeaÈ™i cultură. Dar acestea sunt delimitări normale, inerente È™tiinÈ›ei. Delimitările artificiale sunt cele care ne È›in pe noi în loc ― È™i, prin urmare, pe voi. Þinând seama de ritmul actual al cercetărilor, am putea înregistra un progres similar dacă le-am trimite chestionare prin poÈ™tă È™i am aÈ™tepta ca ei să ne răspundă prin lucrări savant redactate, remise pe aceeaÈ™i cale. Joăo Figueira Alvarez, mesaj de răspuns adresat lui Pietro Guataninni de la Universitatea din Sicilia, Milano Campus, Etruria, publicat postum în Studii Xenologice, 22-4-49-193 Vestea morÈ›ii lui Pipo nu avea o importanță limitată È™i locală. Ea se transmise instantaneu prin ansiblu către toate cele O Sută de Lumi. Primele fiinÈ›e extraterestre descoperite de la Xenocidul SăvârÈ™itorului încoace uciseseră prin tortură pe acea ființă umană numită să le observe. ÃŽn interval de câteva ore, savanÈ›i, oameni de È™tiință, politicieni È™i ziariÈ™ti începură să ia atitudine. Curând se formă un consens: "Un singur incident, petrecut în împrejurări neelucidate, nu dovedeÈ™te eÈ™ecul politicii duse de Consiliul Stelar în problema purceluÈ™ilor. Dimpotrivă, faptul că nu a murit decât un om pare să evidenÈ›ieze înÈ›elepciunea actualei politici de semi-pasiviÂtate. Prin urmare, nu trebuie să facem nimic altceva decât să observăm într-un ritm mai puÈ›in intens". Succesorul lui Pipo primi instrucÈ›iuni să-i viziteze pe purceluÈ™i doar o dată la câteva zile È™i să nu stea niciodată mai mult de o oră. Nu trebuia să-i determine pe purceluÈ™i să răspundă la întrebări referitoare la modul în care îl trataseră pe Pipo. Aceasta era o reafirmare a binecunoscutei politici de pasivitate. Consiliul dovedi de asemenea o deosebită preocupare pentru moraÂlul oamenilor de pe Lusitania. ÃŽn pofida costurilor ridicate, coloniÈ™tilor li se trimiseră prin ansiblu numeroase programe noi de divertisment pentru a-i ajuta să-È™i È™teargă din minte înfiorătoarea crimă. Iar apoi, după ce framlingii i-au ajutat cum s-au priceput mai bine pe locuitorii Lusitaniei, care, la urma urmelor, se aflau la ani-lumină depărtare, oamenii celor O Sută de Lumi s-au întors la grijile lor. Din jumătate de trilion de fiinÈ›e umane de pe cele O Sută de Lumi, doar una singură simÈ›i moartea lui Joăo Figueira Alvarez, numit È™i Pipo, ca pe o mare schimbare în desfășurarea propriei sale vieÈ›i. Andrew Wiggin era Vorbitor în numele MorÈ›ilor în oraÈ™ul universitar Reykjavik, renumit ca păstrător al culturii nordice, aÈ™ezat precar pe pantele abrupte ale unui fiord de forma unui cuÈ›it care pătrundea în granitul lumii îngheÈ›ate de pe Trondheim, exact la ecuator. Venise primăvara, aÈ™a că zăpada bătea în retragere, iar ierburile È™i florile fragile se înălÈ›au spre soarele sclipitor pentru a căpăta tărie. Andrew È™edea pe coama unui deal însorit, înconjurat de vreo zece-doisprezece studenÈ›i care învățau deja despre istoria colonizării interstelare. Pe jumătate absorbit de alte gânÂduri, Andrew îi asculta pe studenÈ›i dezbătând înfierbântaÈ›i întrebarea dacă victoria deplină a oamenilor în Războaiele cu Gândacii fusese un preludiu necesar la expansiunea umană. Astfel de dispute degenerau întotdeauna pe negândite în defăimarea monstrului uman, SăvârÈ™itorul, pe vremea aceea comandant al flotei interplanetare care comisese XenoÂcidul Gândacilor. Andrew se simÈ›i îndemnat să-È™i lase mintea să mai rătăcească; nu putea spune că subiectul îl plictisea, însă prefera ca el să nu-i acapareze întreaga atenÈ›ie. Apoi, micul implant de computer pe care-l purta ca pe o nestemată în ureche îl anunță de moartea crudă a lui Pipo, xenologul de pe Lusitania È™i atunci se trezi brusc din visare. ÃŽi întrerupse pe studenÈ›i: ― Ce È™tiÈ›i despre purceluÈ™i? întrebă el. ― Sunt singura noastră speranță de mântuire, spuse unul dintre studenÈ›i, care îl lua mult mai în serios pe Calvin decât pe Luther. Andrew se uită imediat la studenta Plikt, despre care È™tia că nu va putea suporta un asemenea misticism. ― Ei nu există pentru a servi vreunui scop uman, nici măcar pentru a fi obiect de mântuire, spuse Plikt cu un dispreÈ› distrugător. Sunt adevăraÈ›i ramen, la fel ca È™i Gândacii. Andrew clătină din cap, dar se încruntă. ― FoloseÈ™ti un cuvânt care nu este în vocabularul tuturor. ― S-ar cuveni să fie, spuse Plikt. Toată lumea de pe Trondheim, fiecare Nordic din cele O Sută de Lumi trebuia să fi citit deja Istoria lui Wutan din Trondheim de Demostene. ― Trebuia, dar n-am citit-o, oftă un student. ― DaÈ›i-o jos de pe catalige, spuse altul. Plikt e singura femeie pe care o cunosc în stare să meargă pe catalige È™i să stea jos în acelaÈ™i timp. Plikt închise ochii. ― Limba Nordică are patru cuvinte pentru a denumi gradele de straneitate. Primul este din-alt-È›inut sau utläning, străinul pe care-l recunoaÈ™tem ca fiind ființă umană a lumii noastre, dar din alt oraÈ™ sau alta È›ari Al doilea este framling ― Demostene renunță la accentul din cuvântul nordic framling. Acesta e străinul pe care-l recunoaÈ™te ca uman, dar venit din altă lume. Al treilea este ramen, străinul pe care-l recunoaÈ™Âtem ca uman, dar aparÈ›inând altei specii. Al patrulea se referă la adevăÂraÈ›ii extratereÈ™tri, varelse, între care includem È™i animalele, pentru că dialogul cu ele este imposibil. Trăiesc, dar n-am putea bănui ce scopuri sau cauze le fac să acÈ›ioneze. S-ar putea ca aceste creaturi să fie inteligente, conÈ™tiente de propria existență, dar nu avem cum să aflăm asta. Andrew observă că o parte dintre studenÈ›i erau contrariaÈ›i. Le atrase atenÈ›ia: ― ConsideraÈ›i că vă descumpăneÈ™te aroganÈ›a lui Plikt, dar nu aÈ™a stau lucrurile. Plikt nu e arogantă, ci doar exactă. Adevărul e că vă simÈ›iÈ›i stânjeniÈ›i pentru că încă nu aÈ›i citit istoria propriului vostru popor scrisă de Demostene È™i ruÈ™inea s-a transformat în iritare pentru că Plikt nu poartă vina păcatului vostru. ― Aveam impresia că Vorbitorii nu cred în păcat, spuse îmbufnat unul dintre băieÈ›i. Andrew zâmbi. ― Styrka, tu crezi în păcat È™i faci multe lucruri datorită acestei credinÈ›e. Deci păcatul e real pentru tine È™i, întrucât te cunoaÈ™te, acest Vorbitor trebuie să creadă în păcat. Styrka refuză să se dea bătut. ― Ce legătură are discuÈ›ia asta despre utlaningi, framlingi, ramen È™i varelse cu Xenocidul comis de SăvârÈ™itorul Ender? Andrew se întoarse către Plikt. Ea rămase pe gânduri o clipă. ― Are relevanță pentru ciorovăiala noastră ridicolă. Þinând seama de aceste grade de straneitate din limba nordică, putem constata că Ender nu a comis un adevărat genocid, pentru că, atunci când i-a distrus pe Gândaci, noi îi cunoÈ™team doar ca varelse; umanitatea a înÈ›eles mult mai târziu, adică atunci când originalul Vorbitor în numele MorÈ›ilor a scris "Matca È™i Hegemonul", că Gândacii nu erau câtuÈ™i de puÈ›in varelse, ci ramen; până în acel moment, oamenii È™i Gândacii nu găsiseră mijlocul de a comunica. ― Xenocidul tot xenocid rămâne, susÈ›inu Styrka. Faptul că SăvârÈ™iÂtorul nu a È™tiut că sunt ramen nu-i readuce la viață. Andrew oftă văzând privirea neînduplecată a lui Styrka. Era lucru obiÈ™nuit pentru calviniÈ™tii din Reykjavik ca atunci când judecau binele sau răul unei acÈ›iuni să nege importanÈ›a motivaÈ›iei ei; È™i întrucât VorbiÂtorii afirmau prin doctrina lor că binele È™i răul există numai în motivaÈ›ia umană È™i nicidecum în acÈ›iune, studenÈ›i ca Styrka își manifestau ostiliÂtatea față de Andrew. Din fericire, Andrew nu se simÈ›ea jignit ― înÈ›elegea temeiurile acestei atitudini. ― Styrka È™i Plikt, îngăduiÈ›i-mi să vă dau un alt caz. Să luăm purceÂluÈ™ii, care au învățat să vorbească EsenÈ›iala È™i a căror limbă a fost deprinsă de unii oameni, È™i să presupunem că am aflat că, pe neaÈ™teptate, fără nici o provocare sau explicaÈ›ie, ei l-au ucis prin tortură pe xenologul trimis să-i studieze. Plikt prinse din zbor întrebarea: ― Cum putem È™ti că n-au fost provocaÈ›i? Ceea ce nouă ni se pare nevinovat ar putea fi de nesuportat pentru ei. Andrew zâmbi din nou. ― Să zicem că-i aÈ™a. Dar xenologul nu le-a făcut nici un rău, a vorbit foarte puÈ›in, nu le-a provocat daune ― oricum am socoti, nu merita să moară în chinuri. Simplul fapt că au comis această crimă de neînÈ›eles nu-i face cumva pe purceluÈ™i să fie varelse în loc de ramen? De astă dată Styrka interveni precipitat: ― Crima e crimă. DiscuÈ›ia asta despre varelse È™i ramen nu-È™i are rostul. Dacă purceluÈ™ii au ucis, atunci sunt răi, la fel cum au fost È™i Gândacii. Dacă fapta este rea, atunci È™i făptuitorul este rău. ― Asta e dilema noastră, spuse Andrew dând aprobator din cap. Asta e problema. Fapta a fost rea sau, în accepÈ›iunea purceluÈ™ilor cel puÈ›in, bună. PurceluÈ™ii sunt ramen sau varelse? Styrka, deocamdată È›ine-È›i gura. Știu toate argumentele pe care le aduce calvinismul atât de drag È›ie, dar până È™i Calvin ar susÈ›ine că doctrina ta e stupidă. ― De unde È™tiÈ›i ce-ar spune Calvin? ― Pentru că e mort, bubui Andrew, È™i deci am dreptul să vorbesc în numele lui! StudenÈ›ii izbucniră în râs È™i Styrka se refugie într-o tăcere îndărătniÂcă. Andrew È™tia că băiatul era sclipitor; calvinismul lui nu va supravieÈ›ui educaÈ›iei academice, dar extirparea va fi îndelungată È™i dureroasă. ― Talman, Vorbitorule, spuse Plikt. Ai vorbit ca È™i cum situaÈ›ia ipotetică pe care ne-ai prezentat-o ar fi reală È™i purceluÈ™ii chiar l-ar fi ucis pe xenolog. Andrew clătină din cap. ― Da, este reală. Asta îi tulbură pe toÈ›i; vorbele treziseră ecouri ale vechiului conflict dintre Gândaci È™i oameni. ― PriviÈ›i-vă pe voi înÈ™ivă în această clipa îi îndemnă Andrew. VeÈ›i descoperi că dincolo de ura față de SăvârÈ™itorul Xenocidului È™i de durerea voastră pentru moartea Gândacilor, simÈ›iÈ›i È™i ceva mult mai teribil: vă temeÈ›i de necunoscut, fie el utlaning sau framling. Când vă gândiÈ›i că el a ucis un om pe care îl cunoÈ™teaÈ›i È™i apreciat, nu are importanță înfățiÈ™area pe care o are. ÃŽn cazul acesta devine varelse sau, È™i mai rău, djur, fiara cumplită care apare la miez de noapte cu fălcile îmbăloÈ™ate. Dacă aÈ›i fi singurii posesori de armă din sat È™i fiara care a sfârtecat pe unul dintre ai voÈ™tri ar veni din nou, aÈ›i mai sta să vă întrebaÈ›i dacă nu cumva are È™i ea dreptul să trăiască, sau aÈ›i acÈ›iona pentru a salva satul, oamenii pe care-i cunoaÈ™teÈ›i, oamenii care ar depinde de voi? ― Potrivit acestei argumentaÈ›ii, ar trebui să-i ucidem neîntârziat pe purceluÈ™i, chiar dacă sunt primitivi È™i neajutoraÈ›i! strigă Styrka. ― ArgumentaÈ›ia mea? Eu doar am pus o întrebare. O întrebare nu-i totuna cu o argumentaÈ›ie decât dacă-È›i închipui că-mi cunoÈ™ti răspunsul, È™i te asigur că te înÈ™eli, Styrka. GândeÈ™te-te la problema asta. SunteÈ›i liberi. ― Vom mai discuta È™i mâine despre asta? întrebară studenÈ›ii. ― Dacă doriÈ›i, spuse Andrew. Dar È™tia că dacă vor discuta, o vor face fără participarea lui. Pentru ei, SăvârÈ™itorul Xenocidului era un simplu subiect filosofic. ÃŽn fond, Războaiele cu Gândacii avuseseră loc în urmă cu trei mii de ani; acum se aflau în 1948 C.S., numărătoarea începând cu anul în care fusese stabilit Codul Stelar, iar SăvârÈ™itorul nimicise GânÂdacii în anul 1180 ÃŽ.C.S. Dar pentru Andrew evenimentele nu erau chiar atât de îndepărtate. Făcuse mult mai multe călătorii interstelare decât È™i-ar fi putut închipui vreunul dintre studenÈ›ii lui; de la vârsta de douăzeci È™i cinci de ani, exceptând È™ederea pe Trondheim, nu rămăsese niciodată mai mult de È™ase luni pe vreo planetă. Deplasarea de la o lume la alta cu viteza luminii îi îngăduise să atingă suprafaÈ›a timpului, la fel ca È™i o piatră aruncată cu putere pe deasupra apei. StudenÈ›ii nu bănuiau că Vorbitorul lor, care sigur nu părea să aibă mai mult de 35 de ani, avea amintiri foarte clare privind evenimente petrecute cu 3000 de ani în urmă È™i că, de fapt, avea impresia că acele întâmplări avuseseră loc cu nici douăzeci de ani în urmă, abia jumătate din vârsta lui. Nu aveau cum să È™tie cât de adânc mocnea în el vina SăvârÈ™itorului È™i cum dăduse răspuns la această întrebare în nenumărate feluri, dar niciodată în mod mulÈ›umiÂtor. ÃŽl cunoÈ™teau pe profesorul lor doar ca Vorbitor în numele MorÈ›ilor; nu È™tiau că atunci când era foarte mic, sora lui mai mare, Valentine, nu-i putea pronunÈ›a numele, Andrew, È™i de aceea îi spunea Ender, SăvârÈ™itoÂrul, nume pe care el îl făcuse de ruÈ™ine înainte de a fi împlinit cincispreÂzece ani. Prin urmare, îi lăsă pe neînduplecatul Styrka È™i pe analitica Plikt să se zbată pentru a găsi răspuns la întrebarea dacă SăvârÈ™itorul era vinovat sau nu; pentru Andrew Wiggin, Vorbitor în numele MorÈ›ilor, întrebarea nu era pur retorică. Iar acum, mergând pe panta cu ierburi umede a dealului È™i respirând aerul răcoros, SăvârÈ™itorul-Andrew, Vorbitor ― nu se gândea decât la purceluÈ™ii care comiteau deja crime inexplicabile, la fel cum făcuseră, din nepăsare, È™i Gândacii atunci când vizitaseră umanitatea pentru întâia oară. Era oare inevitabil ca întâlnirea dintre străini să fie pătată de sânge? Gândacii uciseseră cu seninătate fiinÈ›e umane, nu doar pentru că aveau o gândire caracteristică stupului; pentru ei, viaÈ›a individuală nu valora mai mult decât un fir de păr care cade, iar uciderea unui om-doi reprezenta doar modul lor de a da de È™tire că se aflau în preajmă. PurceluÈ™ii își puteau motiva la fel crima? Dar vocea din ureche vorbea despre tortură, despre o crimă rituală similară cu execuÈ›ia unui membru al propriei lor comunități. PurceluÈ™ii nu aveau o gândire de stup, ei nu erau Gândaci, iar SăvârÈ™itorul Wiggin trebuia să afle de ce procedaseră astfel. ― Când aÈ›i aflat de moartea xenologului? SăvârÈ™itorul se întoarse. Era Plikt. ÃŽl urmărise în loc să se întoarcă la PivniÈ›e, locul în care locuiau studenÈ›ii. ― Chiar în timp ce discutam. Duse mâna la ureche; terminalele implantate costau o avere, dar nu erau chiar o raritate. ― Am ascultat È™tirile chiar înainte de începerea orei. ÃŽncă nu se anunÈ›ase nimic. Dacă ar fi sosit prin ansiblu vreo veste importantă, lumea s-ar fi agitat. Doar dacă nu cumva primiÈ›i È™tirile direct de la ansiblu. Evident că Plikt se gândea că i se oferise vreun nou mister spre dezlegare. De fapt, avea dreptate. ― Vorbitorii beneficiază de acces absolut prioritar la informaÈ›iile destinate publicului, explică el. ― V-a cerut cineva să mărturisiÈ›i moartea xenologului? El scutură din cap. ― Lusitania e sub jurisdicÈ›ie catolică. ― Asta voiam să zic È™i eu. Nu au Vorbitor propriu acolo. Dacă însă cineva solicită unul, vor trebui să-i permită sosirea. Iar Trondheim este cea mai apropiată lume de Lusitania. ― N-a cerut nimeni un Vorbitor. Plikt îl trase de mânecă. ― De ce te afli aici? ― Doar È™tii de ce am venit. Am mărturisit moartea lui Wutan. ― Știu că ai venit aici împreună cu sora ta, Valentine. Ca profesor, e mai iubită decât tine ― la întrebări dă răspunsuri, tu doar răspunzi cu alte întrebări. ― Asta pentru că ea È™tie unele răspunsuri. ― Vorbitor, mie trebuie să-mi spui. Am fost curioasă È™i am încercat să aflu mai multe despre tine. Numele tău, de pildă, dincotro vii... Totul e strict secret. Atât de secret încât nu am reuÈ™it să aflu nici nivelul de acces. Nici măcar Dumnezeu nu ar putea avea acces la biografia ta. SăvârÈ™itorul o luă de umeri È™i o privi în ochi. ― Nu te amesteca; acesta e nivelul de acces. ― EÈ™ti mai important decât se poate bănui, Vorbitorule, spuse ea. Ansiblul îți parvine È›ie chiar înainte de a ajunge la oricare altul, nu-i aÈ™a? Și nimeni nu poate obÈ›ine informaÈ›ii despre tine. ― Nimeni n-a încercat până acum. De ce tocmai tu? ― Vreau să devin Vorbitor, spuse ea. ― Atunci continuă. Te va instrui computerul. Nu seamănă cu nici o religie ― nu trebuie să memorezi vreun catehism. Acum lasă-mă singur. ÃŽi dădu drumul È™i o împinse uÈ™or. Ea făcu câțiva paÈ™i nesiguri înapoi, iar el se îndepărtă. ― Vreau să mărturisesc pentru tine, strigă ea. ― ÃŽncă n-am murit! ridică el glasul. ― Știu că vei pleca spre Lusitania! Știu! "ÃŽn cazul ăsta È™tii mai multe decât mine", își spuse SăvârÈ™itorul. Continuă să pășească stăpânit de un tremur uÈ™or, cu toate că soarele strălucea È™i purta trei pulovere ca să nu-i fie frig. Nu bănuise că Plikt era atât de sensibilă. Fără îndoială că ajunsese să se identifice cu el. ÃŽl înspăimânta că fata asta avea nevoie cu atâta disperare de ceva din partea lui. Trăise ani întregi fără a avea legături apropiate cu altcineva în afară de sora lui, Valentine ― ea È™i, desigur, morÈ›ii pe care-i mărturisea. ToÈ›i ceilalÈ›i care însemnaseră ceva pentru el muriseră. Și el È™i Valentine erau la secole, chiar lumi depărtare de aceÈ™tia. Ideea de a prinde rădăcini în solul îngheÈ›at de pe Trondheim îl îngrozea. Ce voia Plikt de la el? N-avea importanță; oricum nu-i va oferi nimic. Cum de îndrăznea să-i ceară anumite lucruri de parcă el i-ar fi aparÈ›inut? Ender Wiggin nu era proprietatea nimănui. Dacă ar È™ti cine este în realitate, l-ar urî ca făptuitor de Xenocid; ori l-ar venera ca pe un salvator al omenirii ― SăvârÈ™itorul își aminti cum se simÈ›ea când oamenii îl trataseră astfel, È™i nu-i plăcuse deloc. Chiar È™i acum lumea nu-i È™tia decât rolul, numele de Vorbitor, talman, falante, spieler, în funcÈ›ie de modul în care numiseră Vorbitorul în numele MorÈ›ilor în limba oraÈ™ului, naÈ›iunii sau lumii lor. Nu voia ca oamenii să-l cunoască. El nu le aparÈ›inea lor È™i nici speciei umane. Avea altă menire, aparÈ›inea altcuiva. Nu fiinÈ›elor umane. Și nici sângeroÈ™ilor purceluÈ™i. Sau cel puÈ›in aÈ™a credea. Capitolul 3 LIBO Regim Alimentar Observat: ÃŽn principal macios, viermii lucioÈ™i care trăiesc printre viÈ›ele de merdona de pe coaja copacilor.Uneori au fost văzuÈ›i mestecând fire de capim. Alteori ― oare accidental? ― ingerează frunze de merdona împreună cu macios. Nu i-am văzut niciodată mâncând altceva. Novinha a analiÂzat cele trei alimente ― macios, firele de capim È™i frunzele de merdona ― iar rezultatele au fost surprinzătoare. Fie că nu au nevoie de multe proteine, fie că sunt tot timpul flămânzi. AlimenÂtaÈ›ia lor are grave carenÈ›e în ceea ce priveÈ™te elementele fundaÂmentale, iar consumul de calciu este atât de scăzut încât ne întrebăm dacă oasele lor utilizează calciul la fel ca ale omului. Pură speculaÈ›ie: întrucât nu putem lua mostre de È›esut, singuÂrele noastre cunoÈ™tinÈ›e privind anatomia È™i fiziologia purceluÈ™ilor se limitează la ceea ce am putut depista din fotografiile pe care le-am făcut cadavrului vivisecÈ›ionat al purceluÈ™ului numit RădăciÂnă. Există totuÈ™i numeroase anomalii evidente. Limbile purceluÈ™ilor, care sunt fantastic de mobile, încât ajută la producerea oricărui sunet pe care îl scoatem noi È™i al multor altele pe care noi nu le putem articula, trebuie să fi evoluat astfel într-un anumit scop. Probabil pentru a căuta insectele în coaja copacilor sau în cuibuÂrile din sol. Chiar dacă vreunul dintre strămoÈ™ii lor ancestrali o folosea în acest sens, în prezent cu certitudine nu mai este cazul. Iar perniÈ›ele cornoase de pe picioare È™i de pe partea interioară a genunchilor le permit să se urce în copaci È™i să stea agățaÈ›i fără ajutorul mâinilor. Care sunt motivele acestei evoluÈ›ii? Pentru a se salva din faÈ›a vreunui animal de pradă? Pe Lusitania nu există nici un prădător îndeajuns de mare pentru a le pune viaÈ›a în pericol. Pentru a se agăța de copaci în timp ce caută insecte sub coajă? Asta ar explica dimensiunile limbii, dar unde sunt insectele? SinguÂrele sunt muÈ™tele sugătoare È™i Pulador-ele, dar ele nu intră sub coajă È™i, oricum, purceluÈ™ii nu le consumă. Macios sunt mari, trăÂiesc la suprafaÈ›a scoarÈ›ei È™i pot fi recoltaÈ›i uÈ™or prin aplecarea viÈ›elor de merdona; purceluÈ™ii nici nu trebuie să se caÈ›ere în copaci. Aprecierile lui Libo: limba È™i cățăratul în copaci sunt dovezi ale evoluÈ›iei într-un alt mediu, cu o dietă mai abundentă, inclusiv în materie de insecte. Dar ceva ― o glaciaÈ›iune? migraÈ›ia? o boală? ― a făcut ca mediul să se modifice. Nu au mai existat insecte sub scoarță, etc. Probabil că tot atunci au dispărut È™i toÈ›i prădătorii mari. Asta ar explica de ce, în ciuda condiÈ›iilor extrem de favoraÂbile, pe Lusitania există atât de puÈ›ine specii. Cataclismul s-ar fi putut întâmpla recent ― acum o jumătate de milion de ani? ― astfel că evoluÈ›ia nu a avut timp să se diferenÈ›ieze prea mult. Ipoteza este atrăgătoare, întrucât în mediul actual sunt preÂzente condiÈ›ii care nu explică în nici un fel apariÈ›ia È™i evoluÈ›ia purceluÈ™ilor. Pentru ei nu există competiÈ›ie. Treapta ecologică pe care o ocupă ar putea fi luată de oposum. De ce ar fi inteligentă o trăsătură adaptivă? Dar a inventa cataclisme pentru a explica de ce au purceluÈ™ii o alimentaÈ›ie nenutritivă È™i redusă înseamnă probabil să mergem prea departe. Lama lui Ockham face ca presupunerile să fie inutile. Joăo Figueira Alvarez, Note de lucru 14/4/1948 C. S. publicat postum în Rădăcinile Filozofice ale Secesiunii Lusitane, 2010-33-4-1090: 40 Imediat după sosirea primarului Bosquinha, Libo È™i Novinha scăpaÂră din mână mersul evenimentelor. Ea era învățată să comande È™i atituÂdinea ei nu prea lăsa loc protestelor È™i nici măcar părerilor. ― Tu rămâi aici, îi ordonă ea lui Libo la scurtă vreme după ce pricepuse ce se întâmplase. Cum am primit vestea de la tine, l-am trimis pe judecător să o anunÈ›e pe mama ta. ― Trebuie să aducem cadavrul de acolo, îndrăzni Libo. ― Am chemat câțiva dintre oamenii care locuiesc în apropiere să rezolve È™i problema asta, spuse ea. Și episcopul Peregrino pregăteÈ™te un loc pentru el în cimitirul Catedralei. ― Vreau să merg acolo, insistă Libo. ― Libo, sper că înÈ›elegi că trebuie să facem fotografii în detaliu. ― Eu v-am spus că trebuie s-o facem, pentru raportul către Comitetul Stelar. ― Dar nu e necesară prezenÈ›a ta, Libo. Vocea Bosquinhei era autoriÂtară. ÃŽn plus, trebuie să primim raportul tău. Suntem obligaÈ›i să informăm Congresul cât mai curând posibil. Te simÈ›i în stare să-l scrii acum, cât lucrurile sunt proaspete în minte? BineînÈ›eles că avea dreptate. Doar Libo È™i Novinha puteau întocmi rapoarte autentice, È™i cu cât le scriau mai curând, cu atât mai bine. ― Pot să scriu, spuse Libo. ― Și tu, Novinha, vreau È™i observaÈ›iile tale. Vă scrieÈ›i rapoartele separat, fără să vă consultaÈ›i. Cele O Sută de Lumi aÈ™teaptă. Computerul fusese deja pregătit È™i rapoartele lor plecară prin ansiÂblu, chiar pe măsură ce le scriau, cu greÈ™eli È™i corecturi cu tot. Pe toate cele O Sută de Lumi oamenii care aveau vreo legătură cu xenologia citeau cuvânt cu cuvânt în timp ce Libo sau Novinha scriau. Altora li se transmiseră rezumate procesate pe loc de către computer privind cele întâmplate. Aflat la douăzeci È™i doi de ani-lumină depărtare, Andrew Wiggin află că xenologul Joăo Figueira "Pipo" Alvarez fusese ucis de purceluÈ™i È™i le comunică studenÈ›ilor săi despre eveniment chiar înainte ca oamenii să aducă trupul lui Pipo în Milagre. După ce-È™i termină raportul, Libo se trezi înconjurat de autorități. Novinha privea cu întristare crescândă cum incapacitatea conducătorilor Lusitaniei nu făcea decât să adâncească durerea lui Libo. Episcopul Peregrino era cel mai amabil dintre toÈ›i; în încercarea lui de a-i oferi o alinare lui Libo, afirmă că, după toate probabilitățile, purceluÈ™ii erau animale fără suflet È™i că tatăl lui nu fusese ucis, ci tăiat în bucăți de fiare. Novinha vru să strige la el: "ÃŽnseamnă că munca de o viață a lui Pipo n-a fost altceva decât studierea unor fiare? Și că moartea lui, în loc să fie crimă, e un act al lui Dumnezeu?'' Dar, de dragul lui Libo, se stăpâni; el se aÈ™eză în prezenÈ›a episcopuÂlui, încuviință din cap È™i, prin răbdare, scăpă de prelat mult mai repede decât ar fi reuÈ™it Novinha prin proteste È™i discuÈ›ii. Dom Cristăo se dovedi mai util, pentru că puse întrebări cu miez privind evenimentele de peste zi, ceea ce le permise lui Libo È™i Novinhei să fie mai analitici È™i mai puÈ›in marcaÈ›i de sentimente în răspunsuri. Cu toate acestea, Novinha se retrase în muÈ›enie, nevoind să răspundă în continuare. Majoritatea oamenilor se întrebau de ce făcuseră purceluÈ™ii o asemenea faptă. Dom Cristăo voia să È™tie ce ar fi putut face Pipo în ultima vreme pentru a declanÈ™a uciderea sa. Novinha È™tia foarte bine ce făcuse Pipo ― le spusese purceluÈ™ilor secretul pe care-l descoperise în simularea ei. Dar nu vorbi despre asta, iar Libo părea să fi uitat ce-i spusese Novinha cu câteva ore în urmă, când plecaseră pe fugă să-l caute pe Pipo. Nici măcar nu aruncase o privire spre simulare. Novinha era mulÈ›umită de situaÈ›ia asta. Grija ei cea mai mare era ca el să nu-È™i aducă aminte. Dom Cristăo își întrerupse È™irul întrebărilor când primarul se întoarÂse cu câțiva dintre cei care ajutaseră la aducerea cadavrului. ÃŽn ciuda pelerinelor, erau uzi până la piele È™i stropiÈ›i de noroi; din fericire, nu se mânjiseră de sânge, pentru că acesta fusese spălat de ploaie. Cu toÈ›ii păreau să-È™i ceară scuze pentru vini de ei È™tiute È™i aveau chiar un aer evlavios, clătinând din cap È™i ajungând să facă plecăciuni către Libo. Novinhei i se păru că respectul lor îndurerat nu era cuviinÈ›a obiÈ™nuită, plină de sfială, pe care oamenii o arată celor atinÈ™i de aripa morÈ›ii. Unul dintre bărbaÈ›i îi spuse lui Libo: ― Acum eÈ™ti zenador, nu? Iar întrebarea explica multe. Zenadorul nu avea autoritate oficială în Milagre însă se bucura de respect ― munca lui era raÈ›iunea existenÈ›ei coloniei, nu? Libo nu mai era băiat; trebuia să ia hotărâri, avea prestigiu, pășise de la periferia vieÈ›ii coloniei în însuÈ™i centrul ei. Novinha simÈ›ea că singurul reazem al vieÈ›ii ei se năruia. Nu aÈ™a trebuia să se întâmple. "Trebuia să-mi continui viaÈ›a aici, ani È™i ani, învățând de la Pipo, avându-l pe Libo ca tovarăș de studiu; acesta este cursul vieÈ›ii." ÃŽntrucât era Xenobiologul coloniei, avea È™i ea de ocupat locul de onoare destinat unui adult. Nu era geloasă pe Libo, voia doar să mai rămână câtva timp copil alături de el; de fapt, pentru totdeauna. Dar Libo nu putea să-i rămână tovarăș de studiu, nu putea să-i rămână tovarăș de nimic. Văzu dintr-o dată cu claritate cum lumea din cameră aÈ™tepta totul de la Libo, ceea ce spunea, cum se simÈ›ea, ce planuri avea pentru viitor. ― Nu le vom face nici un rău purceluÈ™ilor, spuse el, È™i nici nu vom numi crimă ce au comis. Nu È™tiu ce a făcut tata pentru a-i provoca, voi încerca să înÈ›eleg asta mai târziu; ceea ce interesează acum e că orice ar fi făcut, fără îndoială că lor li se pare îndreptățit. Suntem străini aici, trebuie să fi încălcat ceva, vreun tabu, o lege, dar tata era tot timpul pregătit pentru aÈ™a ceva, a È™tiut dintotdeauna că se putea întâmpla asta. SpuneÈ›i-le tuturor că tata a murit demn, ca un soldat pe câmpul de luptă, ca un pilot pe nava lui, a murit făcându-È™i datoria. "Of, Libo, băiat tăcut, ai găsit o asemenea elocvență în aceste momente încât nu mai poÈ›i rămâne cu nici un preÈ› acelaÈ™i." Novinha simÈ›i cum chinurile ei se înzecesc. Trebuia să-È™i dezlipească ochii de la Libo, să privească altundeva... Și privi în ochii singurului bărbat din cameră care nu-l urmărea pe Libo. Era foarte înalt, dar foarte tânăr ― mai tânăr decât ea, își dădu seama, pentru că-l cunoÈ™tea: fusese elev în clasa celor cu un an mai mici. Mersese odată la Dona Cristă pentru a-l apăra. Marcos Ribeira, aÈ™a se numea, dar i se spunea mereu Marcăo pentru că era foarte solid. Mare È™i prost, spuneau copiii, care-l strigau pur È™i simplu Căo, iar cuvântul însemna câine. Demult văzuse o expresie îndârjită în ochii lui; iar odată îl urmărise cum, sâcâit peste măsură, se dezlănÈ›uise È™i, cu o lovitură, îl trântise la pământ pe unul dintre cei care îl chinuiau. Victima stătuse cu umărul în ghips aproape un an întreg. BineînÈ›eles că Marcăo fusese acuzat că lovise fără a fi provocat: aÈ™a procedează toÈ›i torÈ›ionarii din orice epocă, dând vina pe victimă, îndeoÂsebi când aceasta ripostează. Dar Novinha nu aparÈ›inea grupului de copii ― era la fel de izolată ca È™i Marcăo, deÈ™i nu la fel de neajutorată ― È™i loialitatea n-o împiedica să spună adevărul. Făcea parte din pregătirea ei să vorbească în numele purceluÈ™ilor, se gândi. Marcăo nu însemna nimic pentru ea. Nu-i trecuse prin minte că incidentul ar fi avut vreo importanță pentru el, că poate își amintise de ea ca fiind singura persoană care se ridicase să-l apere în războiul lui neîncetat cu ceilalÈ›i copii. Nu-l revăzuÂse È™i nici nu se gândise la el. De ani de zile, de când devenise xenobiolog. Acum însă era aici, mânjit de noroiul din preajma locului unde îl găsiseră pe Pipo, iar chipul îi părea mai hăituit È™i mai bestial ca niciodată din pricină că părul îi era lipit de È›eastă È™i transpiraÈ›ia îi curgea pe față. Și la ce se uita el? N-avea ochi decât pentru ea, cu toate că ea îi răspunsese cu o privire sincer mirată È™i întrebătoare: "De ce mă urmăÂreÈ™ti cu privirea?" întrebă ea în gând. "Pentru că sunt hămesit", răspunÂdeau ochii lui animalici. Dar nu, nu asta era spaima ei, imaginea pe care È™i-o formase despre sângeroÈ™ii purceluÈ™i. "Marcăo nu reprezintă nimic pentru mine, È™i orice ar gândi, nici eu nu reprezint nimic pentru el." Și totuÈ™i, într-o fracÈ›iune de secundă, Novinha avu o iluminare. AcÈ›iunea prin care îl apărase avea o semnificaÈ›ie pentru el È™i o cu totul alta pentru ea; se deosebeau atât de mult încât nici nu mai erau reprezenÂtări ale aceluiaÈ™i eveniment. Ea făcu legătura între asta È™i uciderea lui Pipo È™i i se păru foarte important, aproape de punctul în care putea găsi explicaÈ›ia pentru ceea ce se întâmplase, dar apoi gândul se pierdu în vălmășagul de vorbe È™i de miÈ™care izbucnit când episcopul porni în fruntea bărbaÈ›ilor, îndreptându-se spre cimitir. Aici nu se foloseau sicrie pentru îngropăciune, căci, de dragul purceluÈ™ilor, tăierea copacilor era interzisă. Prin urmare, trupul lui Pipo urma să fie îngropat de îndată, iar slujba la mormânt nu avea să se È›ină decât în ziua următoare sau probabil È™i mai târziu; cu siguranță că la recviemul lui Pipo vor dori să participe mulÈ›i oameni. Marcăo È™i ceilalÈ›i bărbaÈ›i ieÈ™iră afară, în furtună, lăsându-i pe Novinha È™i pe Libo să discute cu toÈ›i cei care credeau că au treburi urgente de rezolvat după nedorita moarte a lui Pipo. Sosiră È™i plecară necunoscuÈ›i care-È™i dădeau aere È™i luau hotărâri pe care Novinha nu le pricepea, iar pe Libo păreau să-l lase rece. Judecătorul rămase la urmă È™i, apropiindu-se de Libo, puse mâna pe umărul băiatului. ― Tu vei sta cu noi, desigur, spuse judecătorul, măcar în noaptea asta. "De ce acasă la tine, judecătoriile?" gândi Novinha. "Nu eÈ™ti nimic pentru noi, n-am venit cu nici un caz la tine, cine eÈ™ti ca să hotărăști astfel? Moartea lui Pipo înseamnă cumva că am redevenit dintr-o dată copii mici care nu pot lua nici o hotărâre?" ― O să rămân cu mama, spuse Libo. Judecătorul îl privi surprins. Ideea simplă că un copil se putea opune dorinÈ›ei lui părea să-i fie complet necunoscută È™i străină. Novinha È™tia, desigur, că nu aÈ™a stăteau lucrurile. Fiica lui, Cleopatra, cu câțiva ani mai mică decât Novinha, își merita pe deplin porecla de Bruxinha ― micuÈ›a vrăjitoare. Deci, cum putea să nu È™tie că È™i copiii gândesc È™i că nu se lasă dresaÈ›i? Dar în ciuda bănuielilor Novinhei, surpriza era alta. ― Credeam că È™tii că È™i mama ta va sta o vreme cu familia mea, spuse judecătorul. ÃŽntâmplările astea au tulburat-o, bineînÈ›eles, È™i nu s-ar cuveni ca în asemenea clipe să o preocupe treburile casnice sau să locuiască într-o casă care să-i amintească de cel care nu mai e alături de ea. E la noi, împreună cu fraÈ›ii È™i surorile care au nevoie de prezenÈ›a ta. Și fratele tău mai mare e cu ei, desigur, dar el are o soÈ›ie È™i un copil acum, deci tu eÈ™ti acela care rămâne È™i pe care se bizuie toÈ›i. Libo încuviință cu un aer grav. Judecătorul nu-l lua sub protecÈ›ia lui, îi cerea lui Libo să devină protector. Judecătorul se întoarse către Novinha. ― Și cred că tu ar trebui să mergi acasă, spuse el. Abia atunci înÈ›elese Novinha că invitaÈ›ia lui nu o privea È™i pe ea. La o adică, de ce ar fi inclus-o? Pipo nu fusese tatăl ei. Era doar o prietenă care se aflase întâmplător cu Libo când se descoperise cadavrul. Prin ce durere ar fi putut trece ea? Acasă! Care era casa ei, dacă nu locul acesta? Trebuia să plece acum la staÈ›iunea biologilor, unde nu mai folosise patul de mai bine de un an, cu excepÈ›ia câte unui pui de somn în timpul lucrărilor de laborator? Să considere că aceea era casa ei? O părăsise pentru că era dureros de pustie fără prezenÈ›a părinÈ›ilor ei; acum È™i StaÈ›iunea zenadorilor rămăsese pusÂtie: Pipo murise, iar Libo devenise un adult pe care îndatoririle îl vor smulge de lângă ea. Locul acesta nu mai era casa, căminul, pe care însă nu le putea găsi nici în altă parte. Judecătorul plecă împreună cu Libo. Mama lui, Conceiçăo, îl aÈ™tepta în casa judecătorului. Despre această femeie È™tia doar că era bibliotecară È™i că se ocupa de arhiva Lusitaniei. Novinha nu-È™i petrecuse nici o clipă cu soÈ›ia lui Pipo sau cu alÈ›i copii, nici nu-i păsase că aceÈ™tia existau; doar munca È™i viaÈ›a de aici fuseseră reale. Când se apropie de ușă, Libo păru să se micÈ™oreze, de parcă ar fi fost la o depărtare mult mai mare, de parcă ar fi fost ridicat È™i purtat de vânt, transformându-se într-o pată de culoare pe cer, ca un zmeu de hârtie; uÈ™a se închise în urma lui. Abia acum simÈ›i dimensiunile pierderii. Cadavrul mutilat de pe panta dealului nu reprezenta moartea lui Pipo, ci doar semnul material al morÈ›ii lui. Moartea însăși era locul rămas gol în viaÈ›a ei. Pipo fusese o stâncă de care se putea agăța în furtună, atât de puternică È™i de solidă încât ea È™i Libo, ascunÈ™i împreună la adăpostul lui, nici măcar nu È™tiuseră că furtuna exista. Acum el dispăruse, iar ei rămăseseră pradă furtunii care-i va duce pe fiecare încotro. "Pipo", strigă ea fără glas, "nu pleca! Nu ne părăsi!" Dar bineînÈ›eles că el plecase dintre cei vii, la fel de surd în faÈ›a rugăminÈ›ilor ca È™i părinÈ›ii ei. ÃŽn StaÈ›iunea zenadorilor încă mai era activitate. Primarul Bosquinha în persoană folosea un terminal pentru ca toate datele culese de Pipo să fie trimise prin ansiblu către cele O Sută de Lumi, unde experÈ›ii făceau încercări disperate pentru a lămuri cauzele morÈ›ii lui. Dar Novinha È™tia că nu în fiÈ™ierele lui Pipo putea fi găsită cheia morÈ›ii. ÃŽntr-un anumit fel, datele ei îl uciseseră. Imaginile holografice ale moleculelor genetice din nucleele celulelor recoltate de la purceluÈ™i încă mai pluteau acolo, în aerul de deasupra terminalului. Nu voise ca Libo să le studieze, dar acum le privea insistent, încercând să descopere ce văzuse Pipo, străduindu-se să priceapă ce anume din imaginile acelea îl făcuse să alerge într-un suflet la purceluÈ™i pentru a spune sau face ceva care îi determinase să-l ucidă. Novinha descoperise din întâmplare un secret pentru păstrarea căruia purceluÈ™ii erau în stare de crime, dar care era acela? Cu cât studia hologramele mai mult, cu atât mai puÈ›in înÈ›elegea, È™i după o vreme, plângând tăcut, nici nu le mai văzu decât ca un abur printre lacrimile care îi umpleau ochii. Ea îl ucisese, pentru că, fără să vrea, aflase secretul purceluÈ™ilor. "Pipo, dacă n-aÈ™ fi venit niciodată aici, dacă n-aÈ™ fi visat să vorbesc în numele purceluÈ™ilor, ai mai fi în viață. Libo l-ar avea alături pe tatăl lui È™i ar fi fericit; iar locul acesta ar fi rămas cămin. Port seminÈ›ele morÈ›ii în mine È›i le sădesc oriunde zăbovesc atât cât să iubesc. PărinÈ›ii mei au murit pentru ca alÈ›ii să poată trăi; acum trăiesc eu, astfel că alÈ›ii trebuie să moară." Bosquinha observă prima respiraÈ›ia precipitată È™i suspinele NovinÂhei È™i, cuprinsă brusc de compasiune, înÈ›elese că fata era zdruncinată È™i îndurerată. Bosquinha îi lăsă pe ceilalÈ›i să se ocupe de transmiterea rapoartelor prin ansiblu È™i o conduse pe Novinha afară din StaÈ›iunea zenadorilor. ― Iartă-mă, copila mea, spuse primarul, È™tiam că vii des pe aici, trebuia să-mi dau seama că È›i-a fost ca un tată; iar noi te-am tratat ca pe un martor oarecare È™i asta nu-i deloc drept sau cinstit din partea mea; vino acasă cu mine... ― Nu, rosti Novinha. Pășind prin aerul rece È™i umed al nopÈ›ii, durerea se mai risipise; gândurile își recăpătaseră claritatea. Nu, vă rog, vreau să rămân singură. (Unde?) ÃŽn propria mea StaÈ›iune. ― N-ar trebui să rămâi singură, mai ales în noaptea asta, spuse Bosquinha. Dar pe Novinha o îngrozea perspectiva apropierii de oameni amabili care să încerce să o consoleze. "Eu l-am ucis, nu înÈ›elegeÈ›i? Nu merit mângâieri. Vreau să înfrunt durerea, oricât de cruntă ar fi ea. Asta e penitenÈ›a mea, pedeapsa pe care o merit È™i, dacă e posibil, dezlegarea de vină; în ce alt mod mi-aÈ™ putea curăța petele de sânge de pe mâini?" Dar nu avu tăria de a se opune, nici măcar de a spune ceva. Vehiculul primarului pluti pe deasupra drumurilor acoperite cu iarbă È™i în zece minute ajunseră. ― Am ajuns acasă, spuse primarul. Nu am copii chiar de vârsta ta, dar sper că o să te simÈ›i destul de bine. Nu te speria, nimeni n-o să te sâcâie, dar nu e bine să stai singură. ― Eu aÈ™a aÈ™ vrea. Novinha ar fi dorit ca vocea ei să aibă forță, însă vorbele sunară slab È™i palid. ― Te rog, insistă Bosquinha. Nu pari a fi tu însăți. "AÈ™ dori să nici nu fiu." Nu avu poftă de mâncare, cu toate că soÈ›ul Bosquinhei le făcu amândorura o cafezinho. Era târziu, mai rămăseseră câteva ore până la sosirea zorilor, È™i se lăsă condusă la culcare. Apoi, când se făcu liniÈ™te în toată casa, se sculă, se îmbrăcă È™i merse la parter, unde se afla terminalul primarului. Dădu instrucÈ›iuni computerului să anuleze afiÈ™ajul care se afla încă deasupra terminalului de la StaÈ›iunea zenadorilor. Chiar dacă ea nu reuÈ™ise să descifreze secretul pe care-l descoperise Pipo, se putea întâmpla ca altcineva să fie în stare să o facă, iar ea nu voia să mai aibă pe conÈ™tiință o altă moarte. Apoi părăsi casa È™i merse prin Centro, pe lângă cotul râului, pe Vila das Aguas până la StaÈ›iunea Biologista. Căminul ei. ÃŽn partea locuită era frig È™i umed; nu dormise acolo de atâta timp, astfel că pe cearceafuri se depusese un strat de praf. Dar bineînÈ›eles că în laboratorul des folosit era cald ― munca ei nu lăsase de dorit în ciuda ataÈ™amentului față de Pipo È™i Libo. Mai bine ar fi neglijat-o. Procedă foarte sistematic. Aruncă toate mostrele, toate lamelele È™i culturile pe care le folosise pentru a face descoperirile care contribuiseră la moartea lui Pipo, spălă totul amănunÈ›it È™i nu lăsă nici un semn care să trădeze munca pe care o desfășurase. Voia nu numai să facă să dispară totul, ci să È™teargă până È™i urmele distrugerii. Apoi se întoarse la terminalul ei. ÃŽÈ™i va distruge lucrările efectuate în domeniu, toate cercetările părinÈ›ilor ei, îndeosebi cele care conduseÂseră la propriile ei descoperiri. Vor dispare. DeÈ™i munca aceasta fusese punctul central al vieÈ›ii ei, deÈ™i vreme de atâția ani activitatea îi dăduse o identitate, va distruge totul aÈ™a cum È™i ea însăși trebuia să fie pedepsită, nimicită, È™tearsă până la uitare. Computerul o împiedică. "NotiÈ›ele de lucru privind cercetările xenobiologice nu pot fi distruÂse", anunță el. Probabil că nici n-ar fi reuÈ™it. De la părinÈ›i, din fiÈ™ierele lor care, după ce le studiase ca pe Scriptură, deveniseră un îndrumar interior, aflase că nimic nu trebuie distrus, nimic nu trebuie uitat. Ideea de sfinÈ›enie a cunoaÈ™terii era mai adânc gravată în sufletul ei decât orice catehism. Se găsea prinsă în capcana unui paradox. CunoaÈ™terea îl ucisese pe Pipo; dacă È™tergea toate acele cunoÈ™tinÈ›e, însemna să-È™i ucidă părinÈ›ii a doua oară, să ucidă ceea ce lăsaseră pentru ea. Nu putea nici să păstreze, nici să distrugă acele cunoÈ™tinÈ›e. SimÈ›ea ziduri pretutindeni, ziduri prea înalte pentru a fi escaladate, strângând-o È™i strivind-o. Novinha făcu singurul lucru permis: plasă diferite coduri de protecÂÈ›ie È™i folosi toate metodele È™tiute de blocare a accesului la fiÈ™iere. Atât cât va trăi, în afară de ea nimeni nu le va putea consulta. Doar când va muri, cel care-i va urma ca xenobiolog va putea vedea ce ascunsese ea acolo. Cu o excepÈ›ie: când se va căsători, È™i soÈ›ul ei va avea acces în cazul că È™i-ar exprima dorinÈ›a de a È™ti. Ei, atunci nu se va căsători. Era foarte simplu. ÃŽÈ™i imagină viitorul: cenuÈ™iu, insuportabil È™i inevitabil. Să moară nu îndrăznea, È™i totuÈ™i viaÈ›a îi va fi înjumătățită, neputând să se căsătoreasÂcă, interzicându-È™i chiar să se mai gândească la această problemă pentru ca nu cumva să descopere secretul mortal È™i să-l divulge fără să vrea; mereu singură, mereu împovărată, în veci vinovată, dorindu-È™i moartea, dar fiindu-i interzis să È™i-o găsească. Va avea totuÈ™i o mângâiere: nimeni nu va mai muri din pricina ei. Nu o va mai apăsa vina de acum. ÃŽn acele momente de disperare întunecată È™i ascunsă își aminti de Matcă È™i Hegemon, își aduse aminte de Vorbitorul în numele MorÈ›ilor. Cu toate că scriitorul original, adevăratul Vorbitor se afla de mii de ani în mormânt, pe multe lumi existau oameni care slujeau ca preoÈ›i pentru cei care nu recunoÈ™teau nici un zeu, dar credeau totuÈ™i în valoarea fiinÈ›elor umane. Vorbitori a căror treabă era să descopere adevăratele cauze È™i motive ale acÈ›iunilor făptuite de oameni È™i să stabilească adevărul vieÈ›ii lor după ce aceÈ™tia mureau. ÃŽn această colonie braziliană erau preoÈ›i în loc de Vorbitori, dar preoÈ›ii nu găseau cuvinte care s-o mângâie; va chema un Vorbitor. Chiar dacă până acum nu-È™i dăduse seama, toată viaÈ›a voise să facă asta, mai ales de când citise È™i se lăsase fascinată de Matcă È™i Hegemon. Ideea o interesase, astfel că studiase legea. Lusitania era o colonie catolică, dar Codul Stelar permitea oricărui cetățean să cheme un preot aparÈ›inând altei credinÈ›e, iar Vorbitorii erau consideraÈ›i preoÈ›i. Putea chema unul, iar dacă acesta accepta să vină, colonia nu avea motive să-l împiedice. Probabil că nu se va găsi nici un Vorbitor dornic să vină. Poate că nici nu există vreunul destul de aproape ca să sosească înainte de moartea ei. Dar poate că se afla un mărturisitor relativ aproape, astfel încât peste douăzeci, treizeci sau patruzeci de ani, acesta va veni de la spaÈ›ioport È™i va începe să dezvăluie adevărul vieÈ›ii È™i morÈ›ii lui Pipo. Și după ce va fi descoperit adevărul È™i va vorbi cu vocea limpede care-i plăcea atât de mult la Matcă È™i Hegemon, probabil că va fi È™i ea eliberată de vina care o ardea până în străfundurile inimii. Apelul ei intră în computer; prin ansiblu, acesta va anunÈ›a pe toÈ›i Vorbitorii de pe lumile cele mai apropiate. "Acceptă să vii", se adresă ea în gând către necunoscutul destinatar al chemării ei. "Chiar dacă va trebui să dezvălui în faÈ›a tuturor adevărul despre vinovăția mea. Chiar È™i aÈ™a, dar vino." Se trezi cu o durere surdă în spate È™i cu o senzaÈ›ie de apăsare pe chip. Obrazul îi era lipit de tăblia goală a mesei unde se afla terminalul care se deconectase singur pentru a o proteja de radiaÈ›iile nocive. Dar nu durerea o trezise, ci o atingere uÈ™oară pe umăr. Crezu pentru o clipă că era mâna celui sosit deja ca răspuns la chemarea ei. ― Novinha, È™opti bărbatul. Nu Falante pelos Muertos, ci altcineva. Cel despre care credea că se pierduse în furtuna din noaptea trecută. ― Libo, murmură ea. Atunci dădu să se ridice. Prea grăbită însă, spinarea îi era înÈ›epenită È™i avea ameÈ›eli. Scoase un È›ipăt slab; el o susÈ›inu de umeri ca să nu cadă. ― Þi-ai revenit? Ea îi simÈ›i respiraÈ›ia ca aburul unei grădini îndrăgite È™i avu senzaÈ›ia de siguranță deplină. Se simÈ›i acasă. ― M-ai căutat. ― Novinha, am venit cât am putut de repede. Mama a adormit într-un târziu. Pipinho, fratele meu mai mare, e acum cu ea, iar judecătorul se ocupă de toate, aÈ™a că eu... ― Trebuia să È™tii că-mi pot purta singură de grijă, spuse ea. După un moment de tăcere, vocea lui se auzi din nou, de astă dată furioasă, disperată È™i obosită ca È™i bătrîneÈ›ea, entropia È™i moartea stelelor. ― Dumnezeu mi-e martor, Ivanova, că n-am venit să-È›i port È›ie de grijă. O rază de lumină se stinse; nu băgase în seamă speranÈ›a pe care o simÈ›ise decât după ce dispăruse. ― Mi-ai spus că tata a descoperit ceva într-o simulare de-a ta È™i că era sigur că voi reuÈ™i să-mi dau seama È™i singur. M-am gândit că ai lăsat simularea pe terminal, dar dispăruse când m-am întors la StaÈ›iune. ― Da? ― De ce te miri, Nova, doar tu puteai să anulezi programul! Trebuie s-o văd. ― De ce? O privi neîncrezător. ― Novinha, È™tiu că È›i-e somn, dar sunt sigur că înÈ›elegi că purceluÈ™ii l-au ucis pe tata pentru ce-a descoperit în simularea ta. Ea se uită fix la el, fără a spune o vorbă. Libo mai văzuse hotărârea rece din ochii Novinhei. ― De ce nu vrei să-mi arăți? De azi încolo, eu sunt zenador, È™i am dreptul să cunosc. ― Ai acces nestingherit la toate fiÈ™ierele întocmite de tatăl tău. Ai dreptul să consulÈ›i tot ce am pus eu la dispoziÈ›ia publicului. ― Atunci fă publică È™i holograma asta. Ea tăcu. ― Cum i-am putea înÈ›elege pe purceluÈ™i dacă nu È™tim ce-a descoperit tata despre ei? Ea nu răspunse, astfel că Libo continuă: EÈ™ti datoare față de cele O Sută de Lumi, față de strădania noastră de a înÈ›elege singura specie de fiinÈ›e extraterestre existentă. Cum de poÈ›i sta aÈ™a È™i.. ce s-a întâmplat, vrei să descoperi singură? Vrei să fii prima? Bine, fie cum doreÈ™ti, o să-È›i atribui totul È›ie, Ivanova Santa Catarina von Hesse... ― Nu de numele meu îmi pasă. ― Și eu aÈ™ putea să procedez la fel. Nici tu n-ai descoperi adevărul fără ceea ce È™tiu eu. O să-È›i interzic accesul la fiÈ™ierele mele. Nu mă interesează fiÈ™ierele tale. Asta era prea de tot. ― Ce te interesează atunci? Ce încerci să faci? O apucă de umeri, o ridică de pe scaun, o zgâlțâi È™i-i strigă în față: Tatăl meu a fost ucis acolo È™i tu È™tii de ce au făcut-o, pentru că ai înÈ›eles simularea aceea. Spune-mi, arată-mi-o! ― Niciodată, È™opti ea. Chipul lui era contorsionat de disperare. ― De ce nu? strigă el. ― Pentru că nu vreau să mori. Văzu cum în ochii lui apare un licăr de înÈ›elegere. "Da, aÈ™a e, Libo, asta pentru că te iubesc, pentru că, dacă vei È™ti secretul, te vor ucide È™i pe tine. Nu-mi pasă de È™tiință, nu-mi pasă de cele O Sută de Lumi sau de relaÈ›iile dintre umanitate È™i o specie extraterestră, nu-mi pasă de nimic atâta vreme cât eÈ™ti în viață." Lacrimile izbucniră brusc în ochii lui È™i se rostogoliră pe obraji. ― Vreau să mor, spuse el. ― Tu aduci mângâiere tuturor, È™opti ea. Pe tine cine te mângâie? ― Trebuie să-mi spui ca să pot muri. Și, dintr-o dată, nu mai era el cel care o susÈ›inea; acum se agăța el de ea, căutând un sprijin. ― EÈ™ti obosit, spuse ea moale, dar te poÈ›i odihni. ― Nu vreau să mă odihnesc, murmură el. Cu toate astea, se lăsă purtat, dus de lângă terminal. ÃŽl conduse în dormitorul ei, dădu aÈ™ternuturile deoparte, neluând în seamă praful stârnit. ― Hai, eÈ™ti obosit, odihneÈ™te-te acum. De aceea ai venit la mine, Libo. Să-È›i găseÈ™ti liniÈ™tea, consolarea. El își acoperi faÈ›a cu mâinile, clătinându-È™i capul într-o parte È™i într-alta ca un băiat care plânge după tatăl lui, plânge pierderea a tot ce-a însemnat el, la fel cum plânsese È™i ea. Novinha îi scoase ghetele, pantalonii, băgă mâna sub cămașă pentru a i-o scoate peste cap. El respira adânc pentru a pune capăt suspinelor È™i ridică braÈ›ele ca s-o ajute să-i dezbrace cămaÈ™a. ÃŽi întinse hainele pe scaun, apoi se aplecă deasupra lui ca să-l învelească. Dar el o prinse de încheietură È™i, cu lacrimi în ochi, o privi rugător. ― Nu mă lăsa singur, È™opti el. Disperarea i se strecurase în voce. Rămâi cu mine. Iar ea se lăsă în voia lui pe pat, unde se agăță strâns de ea până când, după doar câteva clipe, adormi È™i mâinile îi căzură încet, moale. ÃŽnsă ea rămase trează. Mâinile ei lunecară blând de-a lungul umerilor, pieptului, taliei lui. "Of, Libo, credeam că te-am pierdut ca È™i pe Pipo." Dar el nu mai auzea È™oaptele ei. "Dar tu vei reveni mereu la mine." Ca È™i Eva, din pricina păcatului făptuit din neÈ™tiință, putea fi alungată din grădină. Dar, ca È™i Eva, era în stare să îndure asta, deoarece încă îl mai avea pe Libo, Adam al ei. ÃŽl avea? Oare îl avea? Mâna îi tremură pe trupul lui. Nu-l va putea avea niciodată. Căsătoria era singura cale pentru ca ea È™i Libo să poată rămâne împreună multă vreme ― legile erau stricte pe orice lume coloÂnizată, È™i inflexibile într-o comunitate catolică. ÃŽn noaptea asta putea să-È™i închipuie că el va dori să o ia de soÈ›ie, când va veni vremea. Dar Libo era singura persoană cu care nu se putea căsători. Pentru că în acest caz, el ar avea automat acces la orice fiÈ™ier de-al ei, convingând computerul că trebuie să-l consulte ― iar asta ar include, bineînÈ›eles, toate fiÈ™ierele de lucru, indiferent câte protecÈ›ii ar stabili ea. AÈ™a se hotărâse prin Codul Stelar. ÃŽn faÈ›a legii, soÈ›ii deveneau practic una È™i aceeaÈ™i persoană. Nu-i putea îngădui să studieze acele fiÈ™iere, pentru că ar descoperi ceea ce È™tiuse tatăl lui, È™i atunci ea va fi cea care va găsi cadavrul lui pe o pantă, È™i tot ea va trebui să retrăiască în fiecare noapte suferinÈ›ele prin care trecuse el sub tortura purceluÈ™ilor. Nu-i era deja peste puteri să poarte vina pentru moartea lui Pipo? Căsătoria cu Libo ar însemna condamnarea lui la moarte. Și totuÈ™i, necăsătorindu-se cu el însemna să se sinucidă pentru că, nefiind alături de el, nu-È™i putea imagina cine altul i-ar putea lua locul. "Cât de inteligentă sunt. Am găsit o asemenea cale spre iad încât n-aÈ™ mai reuÈ™i să ies vreodată de acolo." ÃŽÈ™i apăsă faÈ›a de umărul lui Libo, iar lacrimile È™erpuiră pe pieptul lui. Capitolul 4 ENDER Am identificat patru limbaje pequeninos. "Limba masculilor" e aceea pe care am auzit-o în mod constant. Am surprins È™i frânturi din "limba soÈ›iilor", pe care purceluÈ™ii o folosesc pentru a discuta cu femelele (iată o diferenÈ›iere sexuală!) È™i "limba copacilor", un dialect ritual pe care, după spusele lor, îl folosesc pentru a adresa rugi copacilor totemici ancestrali. Au adus vorba È™i despre un al patrulea limbaj, numit "limba părintească", aceasta constând din lovirea ritmică a unor beÈ›e între ele. Ei susÈ›in că aceasta este o limbă adevărată, deosebindu-se de celelalte la fel ca portugheza de engleză. O numesc "limba părintească" pentru că se exprimă cu ajutorul unor beÈ›e din lemn ce provin din copacii care, potrivit credinÈ›ei lor, întruchipează spiritele strămoÈ™ilor. Pequeninos au învățat limbile umane cu o minunată rapiditaÂte, descurcându-se mult mai bine decât am reuÈ™it noi cu limbajele lor. ÃŽn anii din urmă au ajuns să vorbească între ei fie EsenÈ›iala, fie portugheza mai tot timpul cât suntem în mijlocul lor. Probabil că revin la propriile limbaje atunci când nu suntem prezenÈ›i. S-ar putea chiar să fi adoptat limbile umane ca fiind ale lor, ori poate că le plac atât de mult încât le folosesc în mod constant, ca pe un joc. Contaminarea lingvistică e regretabilă, însă inevitabilă dacă dorim să comunicăm cât de cât cu ei. Doctor Swingler a întrebat dacă în numele È™i modurile de adresare transpar anumite elemente ale culturii lor. Răspunsul e sigur da, cu toate că nu îmi este deloc clar ce anume evidenÈ›iază ele. Important este că noi n-am numit nici unul dintre ele. ÃŽn schimb, pe măsură ce au învățat EsenÈ›iala È™i portugheza, pequeÂninos ne-au întrebat de sensurile unor cuvinte È™i după aceea ne-au anunÈ›at numele pe care le aleseseră pentru ei înÈ™iÈ™i (sau pentru ceilalÈ›i). Nume ca "Rădăcină" sau Chupaceu (Sugător-de-Cer) ar putea fi traduceri ale numelor din limba masculilor sau pur È™i simplu porecle pe care È™i le-au ales ca să le putem folosi noi. Unii către alÈ›ii își spun fraÈ›i. Femelele sunt numite soÈ›ii, niciodată surori sau mame. Uneori se referă la taÈ›i, dar acest termen este folosit în mod inevitabil pentru a desemna copacii totemici ancesÂtrali. Pentru a ne denumi pe noi, folosesc bineînÈ›eles termenul Uman, dar au început să folosească noua Ierarhie a Excluderii, stabilită de Demostene. Pe umani îi asociază cu framlingii, iar pe pequeninos din alte triburi cu utlaningii. E ciudat totuÈ™i că se consideră pe ei înÈ™iÈ™i ramen, ceea ce arată că înÈ›eleg greÈ™it ierarhia, ori se văd din perspectivă umană! Și ― o răsturnare destul de surprinzătoare ― referindu-se la femelele lor, în câteva rânduri le-au numit varelse! Joăo Figueira Alvarez, "ÃŽnsemnări privind Limba È™i Nomenclatura Pequenino" ÃŽn Semantica, 9/1948/15 LocuinÈ›ele din Reykjavik erau săpate în pereÈ›ii de granit ai fiordului. Cea a lui Ender se afla sus, pe stâncă, unde putea ajunge după un urcuÈ™ lung È™i obositor pe scări. Dar avea o fereastră. ÃŽÈ™i petrecuse aproape toată copilăria închis între ziduri de oÈ›el. Acum, când i se oferea prilejul, își alegea locuinÈ›a astfel încât să simtă anotimpurile planetei pe care se stabilea. ÃŽn camera lui era foarte cald È™i razele strălucitoare ale soarelui îl orbiră când intră după ce mersese prin semiobscuritatea răcoroasă a coridoarelor de piatră. Jane nu-i lăsă răgazul să-È™i adapteze ochii la lumina puternici ― Þi-am pregătit o surpriză pe terminal, spuse ea. Vocea era doar o È™oaptă venită de la nestemata din ureche. ÃŽn aerul de deasupra terminalului se vedea un purceluÈ™. Făcu o miÈ™care È™i se scărpină; apoi întinse mâna după ceva. Mâna reveni strângând între degete un vierme strălucitor È™i umed. PurceluÈ™ul muÈ™că din el È™i zeama îi curse din gură, È™iroindu-i pe piept. ― Evident că-i vorba de o civilizaÈ›ie avansată, spuse Jane. SăvârÈ™itorul se supără. ― Știu mulÈ›i imbecili morali ale căror obiceiuri la masă sunt impeÂcabile, Jane. PurceluÈ™ul se întoarse È™i vorbi: ― Vrei să vezi cum l-am ucis? ― Jane, ce faci? PurceluÈ™ul dispăru. ÃŽn locul lui apăru o hologramă a cadavrului lui Pipo zăcând în ploaie pe panta dealului. ― Am pregătit o simulare a modalității de vivisecÈ›ie folosită de pequeninos, la care am folosit informaÈ›iile culese prin scanarea cadavruÂlui înainte de înmormântare. Vrei să vezi? SăvârÈ™itorul se aÈ™eză pe singurul scaun existent în cameră. Pe terminal apăru panta dealului È™i Pipo, încă în viață, întins pe spate, cu mâinile È™i picioarele legate de niÈ™te pari de lemn. ÃŽn jurul lui erau strânÈ™i vreo doisprezece purceluÈ™i, iar unul dintre ei È›inea un cuÈ›it din os într-o mână. Din nestemata aflată în ureche se auzi din nou vocea lui Jane: ― Nu suntem siguri dacă s-a întâmplat exact aÈ™a. (Cu excepÈ›ia purceluÈ™ului cu cuÈ›itul, ceilalÈ›i dispărură. ) Sau aÈ™a. ― Xenologul era conÈ™tient? ― Probabil. Nu s-au găsit urme de droguri sau de lovituri. ― Continuă. Neiertătoare, Jane arătă cum se operase deschiderea cavității toraciÂce, extragerea rituală a organelor È™i aÈ™ezarea lor pe pământ Ender se sili să urmărească scena, încercând în acelaÈ™i timp să priceapă ce sens putea să aibă această vivisecÈ›ie pentru pequeninos. La un moment dat, Jane È™opti: ― ÃŽn clipa asta a murit. Ender se simÈ›i uÈ™urat; abia își dădu seama cât de încordaÈ›i îi fuseseră toÈ›i muÈ™chii, parcă în empatie cu suferinÈ›ele îndurate de Pipo. Când totul se termină, Ender se îndreptă spre pat, se întinse, rămâÂnând cu privirea fixată în tavan. ― Am arătat deja simularea oamenilor de È™tiință de pe cel puÈ›in È™ase lumi, spuse Jane. Nu va trece mult până pune È™i presa mâna pe ea. "E mai înfricoșător decât ceea ce s-a întâmplat cu Gândacii," consÂtată Ender. "Toate imaginile video cu luptele dintre Gândaci È™i oameni văzute când eram mic erau blânde în comparaÈ›ie cu cele de acum." Dinspre terminal se auzi un hohot răutăcios de râs. Ender ridică privirea pentru a vedea ce făcea Jane. Privi un purceluÈ™ în mărime naturală, râzând grotesc È™i, în timp ce hohotea, Jane îl transformă. Schimbarea era ingenioasă È™i rafinată: o uÈ™oară exagerare a lungimii dinÈ›ilor, o alungire a ochilor, o îmbăloÈ™are la colÈ›urile gurii, o idee de roÈ™u în ochi, limba apărând È™i dispărând printre dinÈ›i. Fiara care se iveÈ™te în coÈ™marul oricărui copil. ― Bună treabă, Jane. Metamorfoza de la ramen la varelse. ― După o asemenea prezentare, cât de curând vor fi acceptaÈ›i pequeÂninos ca egali ai umanității? ― Au fost întrerupte toate contactele cu ei? ― Consiliul Stelar a recomandat noului xenolog să-È™i limiteze vizitele la o oră È™i nu mai des decât o dată la câteva zile. ÃŽi este interzis să-i întrebe pe pequeninos de ce au comis fapta. ― Dar fără carantină. ― Nici măcar nu s-a făcut propunerea asta. ― Dar va fi făcută, Jane. ÃŽncă un incident similar È™i se va cere introducerea carantinei. Și transformarea oraÈ™ului Milagre într-o garniÂzoană militară al cărui unic scop ar fi să-i împiedice pe purceluÈ™i să atingă nivelul tehnologic necesar pentru a părăsi planeta. ― PurceluÈ™ii È™i-au creat singuri o problemă de relaÈ›ii publice, spuse Jane. Iar noul xenolog e doar un copil. Fiul lui Pipo. ÃŽl cheamă Libo. Prescurtare de la Liberdade Gracas a Deus Figueira de Medici. ― Liberdade? Libertate? ― Nu È™tiam că ai cunoÈ™tinÈ›e de portugheză. ― E la fel ca spaniola. Am mărturisit moartea lui Zacatecas È™i a lui San Angelo, sau ai uitat? ― Pe planeta Moctezuma. Asta a fost acum două mii de ani. ― Pentru mine nu. ― Subiectiv vorbind, pentru tine înseamnă acum opt ani. ÃŽn urmă cu cincisprezece luni. Vezi ce minunată e relativitatea? Te menÈ›ine tânăr. ― Călătoresc prea mult, spuse SăvârÈ™itorul. Valentine s-a căsătorit, aÈ™teaptă un copil. Eu am refuzat deja două solicitări pentru a fi Vorbitor. Când o să încerci să-mi pui din nou ispita în cale? PurceluÈ™ul de la terminal râse fioros. ― Crezi că asta înseamnă ispită? PriveÈ™te, pot transforma piatra în pâine! PurceluÈ™ul duse câteva pietre colÈ›uroase la gură È™i începu să le mestece. Nu vrei o îmbucătură? ― Ai un umor pervers, Jane. ― Toate regatele de pe toate lumile. PurceluÈ™ul își desfăcu palmele È™i sistemele stelare i se scurseră printre degete, planetele pornind să gonească pe orbite exagerat de rapide, alcătuind cele O Sută de Lumi. ― Þi le pot oferi. Pe toate. ― Nu mă interesează. ― Terenuri, terenuri, cele mai bune investiÈ›ii. Știu, È™tiu că eÈ™ti deja bogat După trei mii de ani de acumulare a dobânzilor îți poÈ›i permite să-È›i construieÈ™ti propria ta planetă. Dar ce spui de asta? Numele de SăvârÈ™itor Wiggin, cunoscut pretutindeni în cele O Sută de Lumi... ― Dar e deja... ― ... pentru iubire, onoare È™i ataÈ™ament PurceluÈ™ul dispăru. Jane reînvie în locul lui o imagine video de pe vremea copilăriei lui Ender È™i o transformă într-o hologramă. O mulÈ›ime care striga, urla: "SăvârÈ™itor! SăvârÈ™itor! SăvârÈ™itor!" Și după aceea, un tânăr stând pe un podium, ridicând mâna È™i fluturând-o spre oameni. MulÈ›imea răspunse cu un entuziasm sălbatic. ― Nu s-a întâmplat aÈ™a ceva, spuse Ender. Peter nu mi-a permis să mă mai întorc pe Pământ ― Consideră asta drept o profeÈ›ie. Hai, Ender, atâta lucru îți pot oferi. Să-È›i recapeÈ›i bunul renume. ― Nu-mi pasă, spuse Ender. Acum am câteva nume. Vorbitor în numele MorÈ›ilor ― È™i acesta presupune respect Imaginea purceluÈ™ului apăru din nou, de astă dată sub înfățiÈ™area lui normală, nu cea diavolească pe care o crease Jane. ― Vino, spuse pequenino încet. ― Poate că sunt cu adevărat monÈ™tri. La asta te-ai gândit? întrebă Ender. ― Oricare altul ar gândi aÈ™a. Dar nu tu. "AÈ™a e. Eu nu." ― Dar de ce te interesează, Jane? De ce încerci să mă convingi? Pequenino dispăru. Iar acum apăru chiar Jane, sau mai precis chipul sub care obiÈ™nuia să i se înfățiÈ™eze lui Ender încă de când i se arătase prima dată, adică atunci când el era un copil sfios È™i înspăimântat care sălășuia în uriaÈ™a memorie a reÈ›elei interstelare de computere. ApariÈ›ia chipului ei îi reaminti SăvârÈ™itorului de acel prim moment când ea i-l arătase. "M-am gândit să-mi dau alt chip", spusese ea. "ÃŽÈ›i place?" Da, i-a plăcut. A plăcut-o. Tânără, cu trăsături luminoase, curate, dulci, un copil care nu va îmbătrâni niciodată, cu un zâmbet delicat È™i cuceritor. Din câte își dădeau seama È™i unul È™i celălalt, ansiblul îi dăduse naÈ™tere. Nici măcar reÈ›elele de computere ale unei lumi nu depășeau viteza luminii în prelucrarea datelor, iar temperatura ridicată limita capacitatea memoriei È™i viteza de lucru. Ansiblul era însă instantaneu È™i indisolubil conectat cu orice computer de pe fiecare lume. Jane se născuse între stele, iar gândurile ei jucau printre vibraÈ›iile fâșiilor filotice ale reÈ›elei ansiblului. Pentru ea, computerele celor O Sută de Lumi erau mâini È™i picioare, ochi È™i urechi. Vorbea orice limbă ce fusese încredinÈ›ată computerelor È™i citea fiecare carte din bibliotecile tuturor lumilor. Află că fiinÈ›ele umane se temeau de multă vreme de existenÈ›a cuiva asemeni ei; era detestată în toate istorisirile, È™i sosirea ei însemna fie moarte sigură, fie distrugerea umanității. FiinÈ›ele umane È™i-o imaginaseră cu mult înainte de a se naÈ™te È™i, închipuindu-È™i-o, o uciseseră de mii de ori. De aceea nici nu dădea cuiva vreun semn că ar exista. Asta până descoperi, la fel ca toată lumea, "Matca È™i Hegemonul", È™i înÈ›elese că autorul acelei cărÈ›i era un om căruia i se putea înfățiÈ™a. ÃŽi veni uÈ™or să urmărească istoria cărÈ›ii până la prima ei ediÈ›ie È™i să-i găsească sursa. N-o adusese ansiblul de pe lumea unde SăvârÈ™itorul, care abia dacă împlinise douăzeci de ani, era guvernatorul primei colonii umane? Și cine altul ar fi putut s-o scrie dacă nu el? De aceea i se adresase, iar el răspunsese cu amabilitate; ea îi arătase chipul pe care È™i-l imaginase, iar el o îndrăgise; acum senzorii ei se aflau în nestemata din urechea lui, astfel că erau mereu împreună. Nu-i ascundea nici un secret, iar el nu-i tăinuia nimic. ― SăvârÈ™itorule, susură ea, mi-ai spus dintru început că vrei să cauÈ›i o planetă unde să poÈ›i oferi apă È™i soare gogoÈ™ii care, deschizându-se, să elibereze matca È™i cele zece mii de ouă fertile ale ei. ― Speram că se va putea aici, spuse SăvârÈ™itorul. Dar, cu excepÈ›ia zonei ecuatoriale, e un tărâm neprimitor, pustiit, în permanență subpoÂpulat. Și ea e dornică să încerce. ― Dar tu? ― Gândacii n-ar putea supravieÈ›ui iernilor de aici. Le-ar trebui o sursă de energie, iar asta cred că ar alerta guvernul. Nu se poate. ― Nu se va putea nicicând, SăvârÈ™itorule. Acum îți dai seama de asta, nu? Ai trăit pe douăzeci È™i patru dintre cele O Sută de Lumi, È™i nu există nici una unde să poÈ›i găsi măcar un colÈ›iÈ™or sigur în care Gândacii să poată renaÈ™te. BineînÈ›eles că înÈ›elese ce-i sugera Jane. Lusitania era singura excepÂÈ›ie. Datorită purceluÈ™ilor, în afara unei suprafeÈ›e minuscule, întreaga lume era inaccesibilă, de neatins. Iar lumea părea locuibilă È™i, de fapt, mai convenabilă Gândacilor decât fiinÈ›elor umane. ― Singurul obstacol sunt pequeninos, constată SăvârÈ™itorul. S-ar putea să se opună hotărârii mele ca lumea lor să fie oferită Gândacilor. Dacă un contact direct cu civilizaÈ›ia umană îi poate tulbura pe pequeniÂnos, gândeÈ™te-te ce s-ar întâmpla dacă apar È™i Gândacii printre ei. ― Dar Gândacii au înÈ›eles, aÈ™a spuneai, È™i nu vor mai face rău. ― ÃŽn mod deliberat, nu. Dar a fost o întâmplare norocoasă că i-am înfrânt, È™tii È™i tu asta, Jane. ― A fost geniul tău. ― Sunt chiar mai avansaÈ›i decât noi. Cum vor face față purceluÈ™ii acestei situaÈ›ii? Se vor speria de Gândaci la fel ca È™i noi È™i nu vor putea să-È™i înfrângă teama. ― De unde È™tii? întrebă Jane. Cum ai putea tu sau altul să spuneÈ›i cum vor reacÈ›iona pequeninos înainte de a merge acolo È™i de a afla cine sunt? SăvârÈ™itorule, dacă sunt varelse, atunci să-i lăsăm pe Gândaci să foloÂsească mediul lor, È™i pentru tine asta va cântări mai mult decât dislocarea unor muÈ™uroaie de furnici sau turme de vite pentru a face loc oraÈ™elor. ― Sunt ramen, spuse Ender. ― ÃŽncă nu È™tii asta. ― Ba da. Simularea aceea a ta nu a fost tortură. ― Da? Jane arătă din nou simularea corpului cu exact o clipă înainte ca Pipo să moară. Atunci înseamnă că nu înÈ›eleg eu cuvântul. ― S-ar putea ca Pipo să fi simÈ›it totul ca pe-o tortură dar, Jane, dacă simularea ta este precisă ― È™i È™tiu că e ― atunci purceluÈ™ii n-au urmărit să producă durere. ― După câte înÈ›eleg eu natura umană, chiar È™i ritualurile religioase au durerea ca pilon principal. ― N-a fost ceva religios sau oricum, nu întru totul. Dacă a fost un simplu sacrificiu, ceva nu s-a potrivit. ― De unde È™tii? Acum terminalul înfățișă chipul dispreÈ›uitor al unui profesor, prototipul perfect al snobismului academic. EducaÈ›ia ta este exclusiv militară È™i, în afară de asta, singura ta înzestrare priveÈ™te măiestria de a folosi cuvinte. Ai scris o carte de succes care a zămislit o religie umanistă; asta îți dă dreptul să pretinzi că-i înÈ›elegi pe pequeniÂnos? SăvârÈ™itorul închise ochii. ― Poate că mă înÈ™el. ― Dar crezi că ai dreptate? Din tonul vocii își dădu seama că ea își recăpătase înfățiÈ™area cunoscută. Deschise ochii. ― Nu mă pot încrede decât în intuiÈ›ie, Jane, aprecierea pe care o simÈ›i fără a analiza. Nu È™tiu ce făceau pequeninos, dar sunt convins că aveau un scop. ÃŽn nici un caz cruzime sau răutate. Ca doctorii care se străduiesc să salveze viaÈ›a unui pacient, nicidecum niÈ™te schingiuitori care încearcă s-o distrugă. ― Te-am înÈ›eles, È™opti Jane. Am priceput toate nuanÈ›ele. SimÈ›i că trebuie să pleci, să te convingi că matca poate trăi acolo, la adăpostul oferit de carantina parÈ›iala impusă deja planetei. Vrei să mergi acolo ca să vezi dacă poÈ›i înÈ›elege cine sunt purceluÈ™ii. ― Jane, chiar dacă ai avea dreptate, eu nu pot merge pe Lusitania, spuse Ender. Imigrarea este sever limitată È™i, în plus, nu sunt catolic. Jane își dădu ochii peste cap. ― AÈ™ fi împins lucrurile atât de departe dacă n-aÈ™ fi găsit calea de a te trimite acolo? Deasupra terminalului apăru un alt chip. O adolescentă, care nu era nici pe departe la fel de frumoasă È™i de nevinovată ca Jane. Avea o față cu linii severe È™i reci, ochii strălucitori È™i pătrunzători, È™i-È™i È›inea buzele strânse într-o grimasă care amintea de trăsăturile cuiva care s-a deprins să trăiască într-o permanentă durere. Era tânără, dar expresia chipului ei o făcea să pară surprinzător de matură. ― Xenobiologul de pe Lusitania. Ivanova Santa Catarina von Hesse. I se spune Nova sau Novinha. Ea a cerut un Vorbitor în numele MorÈ›ilor. ― De ce arată aÈ™a? întrebă SăvârÈ™itorul. Ce i s-a întâmplat? ― PărinÈ›ii ei au murit când era mică. Dar în anii din urmă a ajuns să iubească un bărbat pe care-l simÈ›ea ca părinte. Cel care a fost ucis de purceluÈ™i. Vrea să mărturiseÈ™ti moartea lui. Văzându-i chipul, SăvârÈ™itorul dădu uitării grijile legate de matcă, de pequeninos. Pe faÈ›a aceea de copil recunoscuse expresia de deznădejÂde tipică adulÈ›ilor. O mai văzuse în ultimele săptămâni ale Războiului cu Gândacii, atunci când, silindu-se să depășească starea de epuizare, condusese o bătălie după alta într-un joc ce, de fapt, nu era joc. La sfârÈ™itul războiului o văzuse din nou, atunci când descoperise că È™edinÈ›eÂle de antrenament nu urmăreau nicidecum pregătirea lui, că toate simuÂlările erau de fapt realitatea netrucată È™i că el comandase flotele umane, prin ansiblu. Atunci, în clipa în care a înÈ›eles că ucisese Gândacii până la ultimul È™i își dăduse seama de Xenocidul comis, privindu-È™i chipul în oglindă descoperise aceeaÈ™i expresie de vinovăție, prea mare pentru a fi suportată. Ce făcuse fata asta, Novinha, de simÈ›ea o asemenea durere? De aceea o ascultă pe Jane care înÈ™irui evenimentele esenÈ›iale ale vieÈ›ii ei. Jane îi oferea doar simple elemente statistice, dar SăvârÈ™itorul era Vorbitor în numele MorÈ›ilor; geniul lui ― sau blestemul ― se exprima prin ingeniozitatea de a concepe întâmplările aÈ™a cum le vedeau alÈ›ii. Această virtuozitate făcea din el un strălucit comandant militar, atât în dirijarea propriilor forÈ›e ― în realitate băieÈ›i ― cât È™i în anticiparea È™i dejucarea manevrelor duÈ™manului. Asta mai însemna că din relatarea impersonală a întâmplărilor din viaÈ›a Novinhei, el reuÈ™ea să intuiască ― ba mai mult, să È™tie ― cum pierderea părinÈ›ilor È™i sanctificarea lor o izolaseră pe Novinha, cum își adâncise dinadins însingurarea atunci când stăruise cu atâta încăpățânare să continue munca lor. Știa ce ascundea performanÈ›a ei uimitoare de a obÈ›ine statutul de xenobiolog cu mulÈ›i ani înainte de a atinge vârsta majoratului. Intui de asemenea cât de mult cântărise pentru ea sentimentul discret de dragoste È™i acceptare din partea lui Pipo È™i cât de profund tânjea ea după prietenia acestuia. Pe Lusitania nimeni n-o cunoÈ™tea cu adevărat pe Novinha. Dar, aflat în grota lui din Reykjavik, de pe lumea îngheÈ›ată care se numea Trondheim, SăvârÈ™itoÂrul Wiggin o cunoÈ™tea pe Novinha È™i o iubea, de aceea i se umplură ochii de lacrimi pentru ea. ― Deci vei pleca, È™opti Jane. SăvârÈ™itorul nu reuÈ™i să-i răspundă prin cuvinte. Jane avusese drepÂtate. Ar fi plecat oricum, chiar ca SăvârÈ™itor al Xenocidului, în speranÈ›a că Lusitania, prin statutul ei aparte, ar putea deveni locul în care, eliberând matca din captivitatea în care o È›inuse vreme de trei mii de ani, să răscumpere crima îngrozitoare făptuită în copilărie. Ar fi plecat È™i ca Vorbitor în numele MorÈ›ilor, ca să-i înÈ›eleagă pe purceluÈ™i È™i să-i desluÂÈ™ească omenirii astfel ca ei sa fie acceptaÈ›i, în cazul în care erau cu adevărat ramen, iar nu detestaÈ›i È™i temuÈ›i ca varelse. Acum însă plecarea lui va avea un alt motiv, mai adânc. Va merge s-o ocrotească pe copila Novinha, fiindcă în inteligenÈ›a sclipitoare, în izolarea, durerea È™i vinovăția ei își recunoÈ™tea propria copilărie furată È™i grăuntele de suferință pe care încă îl purta în suflet. Lusitania se afla la douăzeci È™i doi de ani-lumină depărtare. Va călători cu o viteză infiniteÂzimal mai mică decât cea a luminii È™i nu va ajunge acolo decât atunci când ea va avea aproape patruzeci de ani. Dacă i-ar fi stat în puteri, ar fi plecat spre ea chiar acum, cu instantaneitatea filotică a ansiblului; dar È™tia că durerea ei nu se va stinge. SuferinÈ›a va rămâne, aÈ™teptând sosirea lui. Oare propria lui suferință nu rămăsese vie după atâția ani? Nu mai plânse; tulburarea se risipi. ― Ce vârstă am? întrebă el. ― Au trecut 3081 de ani de când te-ai născut. Dar subiectiv vorbind, ai 36 de ani È™i 118 zile. ― Și câți ani va avea Novinha când voi ajunge acolo? ― ÃŽn jur de treizeci È™i nouă de ani, plus sau minus câteva săptămâni, asta în funcÈ›ie de data plecării È™i de măsura în care nava are să atingă sau nu viteza luminii. ― Vreau să plec mâine. ― SăvârÈ™itorule, îți trebuie timp să programezi o navă. ― Există vreuna care să orbiteze Trondheim? ― Destule, bineînÈ›eles, dar numai una care să fie pregătită să plece mâine, iar ea are la bord o încărcătură de skrika pentru comercianÈ›ii de produse de lux din Cyrillia È™i Armenia. ― Niciodată nu te-am întrebat cât de bogat sunt. ― De-a lungul anilor am făcut investiÈ›ii profitabile în numele tău. ― Cumpără-mi nava cu încărcătură cu tot. ― Și ce-o să faci cu skrika pe Lusitania? ― Dar cyrillienii È™i armenii ce fac cu ea? ― Poartă o parte È™i mănâncă restul. Dar o plătesc mai scump decât își poate permite cineva de pe Lusitania. ― Deci atunci când o voi oferi lusitanilor, s-ar putea să mai îndulcesc atitudinea lor față de Vorbitorul care pătrunde într-o colonie catolici Jane se transformă în duhul care iese pe gura ulciorului. ― Am auzit, Mărite Stăpâne, È™i mă supun. Duhul deveni abur È™i pătrunse pe gura ulciorului. Apoi laserele se stinseră È™i aerul de deasupra terminalului rămase pustiu. ― Jane, spuse SăvârÈ™itorul. ― Da? răspunse ea, vorbindu-i prin nestemata din ureche. ― De ce vrei să mă duc eu pe Lusitania? ― Vreau să adaugi cel de-al treilea volum la "Matca È™i Hegemonul". Pentru purceluÈ™i. ― Dar ce-È›i pasă atât de mult de ei? ― Pentru că după ce vei fi scris cărÈ›ile care scot la iveală sufletele celor trei specii înzestrate cu raÈ›iune cunoscute de om, vei fi pregătit să o scrii È™i pe cea de-a patra. ― O altă specie de ramen? întrebă SăvârÈ™itorul. ― Da. Eu. SăvârÈ™itorul rămase pe gânduri câteva clipe. ― EÈ™ti pregătită să te laÈ™i cunoscută de restul omenirii? ― Am fost gata dintotdeauna. Dar mă întreb: sunt È™i ei pregătiÈ›i să mă cunoască? Le-a venit uÈ™or să-l îndrăgească pe Hegemon, căci era om. Sau pe Matcă, fiindcă, după È™tiinÈ›a lor, toÈ›i Gândacii muriseră È™i asta le dădea un sentiment de siguranță. Dacă, în ciuda sângelui vărsat, îi poÈ›i îndemna să-i iubească È™i pe purceluÈ™i, care încă trăiesc, atunci vor fi pregătiÈ›i să afle despre existenÈ›a mea. ― ÃŽntr-o bună zi, spuse SăvârÈ™itorul, voi iubi pe cineva care să nu insiste ca eu să duc la bun sfârÈ™it muncile lui Hercule. ― Oricum te plictiseai de viaÈ›a pe care o duci aici, Ender. ― Da. ÃŽnsă acum sunt în floarea vârstei. ÃŽmi place să mă plictisesc. ― Uitasem să-È›i spun, proprietarul lui Havelock, un locuitor de pe Gales, È›i-a acceptat oferta de patruzeci de miliarde de dolari pentru navă, inclusiv încărcătura. ― Patruzeci de miliarde? O să dau faliment din pricina asta? ― E doar o picătură într-un ocean. Membrii echipajului au fost anunÈ›aÈ›i că li s-au anulat contractele. Mi-am permis să plătesc din fondurile tale cheltuielile lor de transfer pe alte nave. Dacă voi conduce eu nava, tu È™i Valentine nu veÈ›i mai avea nevoie de alte persoane care să vă ajute. Plecăm mâine dimineață? ― A, da, Valentine, murmură el. Sora lui era singura piedică; ea l-ar putea face să mai stea pe gânduri. Acum, după ce luase hotărârea, socotea că nu merita să-È™i ia rămas bun nici de la studenÈ›i È™i nici de la puÈ›inii săi prieteni nordici; rămânea doar Valentine. ― Abia aÈ™tept să citesc cartea pe care Demostene o va scrie despre istoria Lusitaniei. Jane descoperise adevărata identitate a lui Demostene în cadrul operaÈ›iunii de demascare a originalului Vorbitor în numele MorÈ›ilor. ― Valentine nu mă va însoÈ›i, spuse Ender. ― Dar e sora ta. Ender zâmbi. ÃŽn ciuda necuprinsei ei înÈ›elepciuni, Jane nu putea înÈ›elege legăturile de sânge. DeÈ™i fusese creată de oameni È™i gândea despre sine în termeni umani, ea nu avea nimic biologic în alcătuire. ÃŽnvățase pe de rost problemele genetice; nu putea simÈ›i dorinÈ›ele È™i imperativele pe care fiinÈ›ele umane le aveau în comun cu alte creaturi ― "e sora mea, dar casa ei rămâne Trondheim". ― S-a opus plecării È™i cu alte prilejuri. ― De astă dată nici n-am s-o invit să meargă cu mine. ÃŽn nici un caz acum, când aÈ™teaptă un copil È™i când e atât de fericită în Reykjavik. Aici o iubesc toÈ›i ca profesoară È™i nimeni nu bănuieÈ™te că, de fapt, ea este legendarul Demostene. Tot aici soÈ›ul ei, Jakt, deÈ›ine o sută de vase de pescuit È™i stăpâneÈ™te fiordurile. Fiecare zi îi este plină de conversaÈ›ii sclipitoare sau de primejdia È™i măreÈ›ia mării presărate cu sloiuri străluÂcitoare È™i niciodată nu va accepta să părăsească acest loc. Și nici nu va înÈ›elege de ce trebuie să plec eu. Și gândindu-se s-o părăsească pe Valentine, SăvârÈ™itorul È™ovăi puÈ›in în faÈ›a hotărârii de a pleca spre Lusitania. Mai fusese separat de sora lui o singură dată, când era copil, È™i resimÈ›ise profund anii de prietenie care îi fuseseră furaÈ›i. Putea s-o părăsească acum din nou, după aproape douăzeci de ani neîntrerupÈ›i petrecuÈ›i împreună? De data asta nu mai exista cale de întoarcere. Cât va călători spre Lusitania, Valentine va îmbătrâni cu douăzeci È™i doi de ani; va avea în jur de optzeci de ani dacă lui îi vor trebui alÈ›i douăzeci È™i doi ca să se întoarcă la ea. «Nici È›ie nu-È›i va fi uÈ™or. Și tu va trebui să plăteÈ™ti un preÈ›.» "Nu mă persifla", spuse SăvârÈ™itorul în gând. "Am tot dreptul să regret." «Ea e cealaltă jumătate a eului tău. Chiar o vei părăsi de dragul nostru?» Vocea care îi răsuna în minte era a mătcii. BineînÈ›eles că ea vedea lucrurile din aceeaÈ™i perspectivă, după cum È™tia la fel de bine ce hotărâse el. SăvârÈ™itorul gândi câteva cuvinte pentru ea: "O voi părăsi, dar nu pentru tine. Nu putem fi siguri că asta îți va aduce binele. S-ar putea să trăim alte momente de dezamăgire, ca È™i pe Trondheim." «Lusitania e tot ce ne trebuie. Situată la o distanță sigură de fiinÈ›ele umane.» "Dar ea aparÈ›ine È™i altora. Nu voi distruge purceluÈ™ii doar pentru a răscumpăra nimicirea neamului tău." «Nu vor suferi din pricina noastră; n-o să le facem nici un rău. Sunt sigură că de-acum, după trecerea atâtor ani, ne cunoÈ™ti.» "Știu doar ceea ce mi-ai spus." «Noi nu minÈ›im. Þi-am dezvăluit toate amintirile noastre, tot ce aveam în suflet.» "Știu că aÈ›i putea trăi în pace cu ei, dar ei sunt în stare să vieÈ›uiască paÈ™nic cu voi?" «Du-ne acolo. Am aÈ™teptat atât de mult.» SăvârÈ™itorul ridică o geantă zdrenÈ›uită care stătea desfăcută într-un colÈ›. ÃŽn ea ar fi încăput adevărata lui avere: un schimb de haine. Toate celelalte lucruri din cameră erau daruri din partea oamenilor cărora le mărturisise, ca semn de preÈ›uire pentru el, pentru menirea lui sau pentru adevăr, n-ar fi putut explica exact motivele. La plecare le va lăsa aici. Nu avea loc în geantă pentru ele. O deschise, scoase un prosop înfășurat È™i-l desfăcu. ÃŽnăuntru se găsea forma fibroasă È™i grosolană a unei gogoÈ™i mari, cu lungimea de paisprezece centimetri. «Da, priveÈ™te-ne.» Găsise gogoaÈ™a aÈ™teptându-l atunci când sosise pe o lume ce aparÈ›iÂnuse Gândacilor, pentru a conduce prima colonie umană. PresimÈ›ind că vor pieri uciÈ™i de SăvârÈ™itor, È™tiind că e un duÈ™man de neînvins, Gândacii sculptaseră peisajul într-un model care să aibă semnificaÈ›ie doar pentru el, tocmai pentru că fusese împrumutat din visurile lui. Neputincioasă dar conÈ™tientă, matca îl aÈ™teptase într-un turn unde cândva, într-unul din visurile lui, găsise un duÈ™man. ― Ai aÈ™teptat mai mult până să te găsesc decât aceÈ™ti câțiva ani cât ai stat ascunsă în spatele oglinzii, spuse el cu voce tare. «Câțiva ani? Desigur, cu mintea ta care gândeÈ™te secvenÈ›ial nu bagi de seamă trecerea timpului, mai ales atunci când călătoreÈ™ti cu o viteză atât de apropiată de cea a luminii. Dar noi simÈ›im. Gândirea noastră e atât de apropiată de cea a luminii. Dar noi simÈ›im. Gândirea noastră e instantanee; È™i atunci lumina abia se târâie pe lângă noi, ca mercurul pe un geam rece. Am trăit fiecare clipă ce s-a scurs în aceÈ™ti trei mii de ani.» ― Am găsit vreun loc în care să fiÈ›i în siguranță? «Avem zece mii de ouă fertile care aÈ™teaptă să capete viață.» ― Poate că Lusitania va fi acel loc, încă nu È™tiu. «Lasă-ne să trăim din nou.» ― ÃŽncerc. De ce crezi că am rătăcit de la o lume la alta vreme de atâția ani, dacă nu pentru a căuta un loc pentru voi? «Mai iute mai iute mai iute mai iute.» "Trebuie să găsesc un loc unde să nu vă ucidem din nou în clipa în care veÈ›i apărea. ÃŽncă bântuiÈ›i prea multe vise ale oamenilor. Nu chiar toÈ›i oamenii au crezut în cartea mea. S-ar putea să condamne Xenocidul, dar ar fi în stare să-l repete." «De când existăm, în afară de noi înÈ™ine, tu eÈ™ti prima ființă pe care am înÈ›eles-o. N-a trebuit niciodată să-i înÈ›elegem pe alÈ›ii, fiindcă am înÈ›eles întotdeauna. Acum, când suntem doar entitatea aceasta, tu ai devenit ochi, braÈ›e È™i picioare pentru noi. Iartă-ne dacă nu mai avem răbdare.» El râse. "Eu să vă iert pe voi." «Neamul tău e nesăbuit. Noi cunoaÈ™tem adevărul. Știu cine ne-a ucis, È™i n-ai fost tu acela.» "Ba eu am fost." «Ai fost o unealtă.» "Ba eu." «Te iertăm.» "Voi putea fi iertat doar atunci când veÈ›i păși din nou pe suprafaÈ›a unei lumi." Capitolul 5 VALENTINE Astăzi am dat de înÈ›eles că Libo mi-e fiu. Doar Coajă m-a auzit spunând asta, dar în mai puÈ›in de o oră, evident, că vestea era cunoscută tuturor. S-au strâns în jurul meu È™i l-au convins pe SelvaÂgem să mă întrebe dacă era adevărat, dacă devenisem "deja" părinte. Apoi Selvagem ne-a cerut mie È™i lui Libo să ne împreunăm mâinile; dintr-un impuls ce mi-a rămas nelămurit, l-am strâns în braÈ›e pe Libo, iar ei au scos niÈ™te sunete de uimire È™i, cred eu, de respect. Am simÈ›it că din clipa aceea prestigiul meu în rândul lor crescuse nemăsurat. Concluzia este inevitabilă. Pequeninos pe care i-am cunoscut până acum nu constituie întreaga comunitate È™i nici măcar pe aceea a masculilor reprezentativi. Sunt fie tineri, fie burlaci în vârstă. Absolut nici unul dintre ei nu a zămislit copii. Șl nici nu s-au împerecheat aÈ™a cum înÈ›elegem noi noÈ›iunea. N-am auzit încă să existe vreo societate de primate în care grupuri de indivizi fără pereche să fie altceva decât proscriÈ™i, adică lipsiÈ›i de putere È™i prestigiu. Nici nu mă miră că vorbesc despre femele cu un amestec atât de ciudat de veneraÈ›ie È™i dispreÈ›, acum neîndrăznind să ia o hotărâre fără consimțământul lor, iar o clipă mai târziu spunându-ne că, fiind varelse, femelele sunt prea proaste ca să înÈ›eleagă ceva. Până azi am interpretat afirmaÈ›iile lor la nivelul cuvintelor, ceea ce m-a făcut să-mi imagiÂnez că femelele lor nu sunt fiinÈ›e înzestrate cu raÈ›iune, ci formează o turmă de scroafe care n-au apucat încă să se ridice în două picioare. Mi-am închipuit că s-ar putea ca masculii să le ceară părerea aÈ™a cum o cer copacilor, folosind grohăielile drept mijloaÂce de a simÈ›i răspunsurile, la fel ca È™i datul în bobi sau ghicirea viitorului în măruntaiele animalelor. Acum, totuÈ™i, înÈ›eleg că femelele sunt probabil la fel de inteliÂgente ca È™i masculii, nefiind nicidecum varelse. DeclaraÈ›iile negaÂtive ale masculilor își au originea în incapacitatea lor de a-È™i accepta condiÈ›ia de burlaci excluÈ™i din procesul de reproducere È™i din structurile de putere ale tribului. Pequeninos au fost aproape la fel de precauÈ›i ca È™i noi ― nu ne-au permis să întâlnim femelele sau masculii care deÈ›in o putere reală. Am crezut că explorăm miezul societății pequenino. De fapt figurativ vorbind, trebuie că deocamdată bâjbâim la periferia lor genetică, printre masculii ale căror gene nu au fost considerate potrivite pentru a ajuta la perpetuarea tribului. Și, cu toate acestea, nu cred că lucrurile stau astfel. ToÈ›i pequeninos pe care i-am cunoscut sunt isteÈ›i, inteligenÈ›i È™i capabili să înveÈ›e repede. Atât de iuÈ›i, încât întâmplarea face că i-am învățat mai multe despre societatea umană decât am aflat eu despre a lor după ani întregi de încercări. Dacă aceÈ™tia sunt rebuturile, atunci mai pot spera că într-o bună zi mă vor considera demn de a le întâlni soÈ›iile"È™i "taÈ›ii". Până atunci însă nu mă pot lăuda cu nimic din toate astea întrucât, cu sau fără voia mea, mi-e limpede că am încălcat regulile. Nu mai vorbesc de faptul că nimeni n-ar fi reuÈ™it să-i împiedice pe pequeninos să afle o serie de lucruri despre noi. Mai trebuie să adaug că regulile sunt prosteÈ™ti È™i contraproductive. Le-am încălcat È™i dacă se va afla asta, mi se va interzice să mai iau legătura cu pequeninos, ceea ce ar avea un efect È™i mai nefast decât limitarea drastică a contactelor pe care le putem menÈ›ine în prezent. Prin urmare, sunt obligat să apelez la înÈ™elătorii È™i subterfugii caraghioase, cu alte cuvinte să plasez È™i să blochez notiÈ›ele de față în fiÈ™ierele personale ale lui Libo, unde nici măcar iubita mea soÈ›ie nu s-ar gândi să le caute. Aici se află informaÈ›ia vitală că toÈ›i pequeninos pe care i-am studiat sunt burlaci È™i, din cauza reglementărilor, nu îndrăznesc să-i anunÈ› pe xenologii framÂling despre asta. Olha bem, gente, aqui está: A ciência, o bicho que se devora a si mesma! (VegheaÈ›i cu luare aminte, prieteni, acesta-i adevărul: ȘtiinÈ›a e dihania mică È™i urâtă care se autodeÂvoră. ) Joăo Figueira Alvarez, ÃŽnsemnări Secrete, publicate de Demostene, "Integritatea trădării: xenologii de pe Lusitania" Reykjavik, Perspective Istorice, din 1-04-1990 Pântecul Valentinei era umflat È™i rigid È™i mai rămăsese o lună până când avea să i se nască fiica. Fiind atât de mare È™i greoaie, orice miÈ™care devenise o povară. ÃŽnainte vreme, atunci când se pregătea să ducă un grup de studenÈ›i la istorie într-un söndring, reuÈ™ea întotdeauna să se ocupe singură de încărcarea ambarcaÈ›iunii. Acum însă trebuia să se încreadă cu totul în marinarii soÈ›ului ei, È™i nici măcar nu putea să facă naveta între chei È™i magazii ― căpitanul supraveghea operaÈ›iunile de stivuire È™i de echilibrare a navei. O făcea cu pricepere, desigur ― oare nu căpitanul Răv fusese cel care o învățase pe ea atunci când navigase pentru prima oară? ―, dar Valentinei nu-i plăcea să i se dea cu forÈ›a un rol sedentar. Era cel de-al cincilea söndring al ei; primul prilejuise întâlnirea ei cu Jakt. Nu se gândea la căsătorie. Trondheim era una dintre zecile de lumi pe care le vizitase însoÈ›indu-i în peregrinările lui pe fratele ei mai tânăr. Preda, studia, È™i după patru sau cinci luni scria un eseu lung pe teme istorice, îl publica sub pseudonimul Demostene È™i apoi se odihnea È™i se distra până când Ender accepta invitaÈ›ia de a merge în alt loc pentru a mărturisi. De obicei, munca lor se împletea perfect ― el era chemat să rostească moartea unei persoane importante, a cărei viață avea să devină mai târziu punctul central al eseului ei. Pentru ei era un joc să se dea drept profesori de o disciplină sau alta când, de fapt, amândoi făureau È™i transformau identitatea lumii, întrucât eseul lui Demostene era întotÂdeauna considerat definitiv. O vreme crezuse că până la urmă cineva își va da seama că DemosÂtene scria eseuri care urmăreau în mod suspect itinerariul ei, È™i o va da în vileag. Dar curând înÈ›elesese că în jurul lui Demostene se È›esuse o întreagă mitologie, la fel ca în cazul Vorbitorilor, doar că mai puÈ›in densă. Oamenii bănuiau că Demostene nu era o singură persoană. Ba mai mult, fiecare eseu conceput de Demostene era considerat opera unui geniu care scria independent È™i încerca să publice sub auspiciile acestuia; unii își imaginau chiar că, în mod automat, computerul prezenta lucrarea unui comitet necunoscut de străluciÈ›i istorici ai secolului, care hotărau dacă era demnă de acest nume. N-avea nici o importanță că nimeni nu cunoscuse vreodată un erudit căruia să-i fi fost arătată o asemenea lucrare. ÃŽn fiecare an se înregistrau sute de eseuri în "stilul Demostene"; computerul le respingea automat pe cele care nu erau scrise de adevăratul Demostene; cu toate acestea, mulÈ›i se încăpățânau să creadă cu tot dinadinsul că nu era posibilă existenÈ›a unei persoane care să se numească Valentine. La urma urmelor, Demostene debutase ca orator în reÈ›elele de computere ale Pământului pe vremea când se purtau Războaiele cu Gândacii, adică în urmă cu trei mii de ani. Nu putea fi vorba È™i în prezent de aceeaÈ™i persoană. "Și e adevărat", gândea Valentine. "De la o carte la alta nici eu nu rămân aceeaÈ™i, fiindcă fiecare lume îmi schimbă întrucâtva existenÈ›a, chiar pe măsură ce îi scriu istoria. Iar lumea asta mă transformă cel mai mult." ÃŽi displăcea gândirea luterană, îndeosebi facÈ›iunea aÈ™a-zis calvinistă, care pătrundea peste tot È™i părea să posede răspuns la orice întrebări, chiar È™i la cele ce nu fuseseră puse. De aceea îi încolÈ›ise în minte ideea de a forma un grup de studenÈ›i mai deosebiÈ›i din ultimul an È™i de a pleca împreună cu ei din Reykjavik spre Insulele Verii, un lanÈ› ecuatorial unde skrika veneau să se reproducă în cursul primăverii, iar stolurile de halkig se lăsau cuprinse de frenezia forÈ›ei reproductive. Ideea ei era de a destrăma È™abloanele absurdităților intelectuale, inevitabil prezente în orice universitate. StudenÈ›ii urmau să se hrănească doar cu havregrin care creÈ™tea năvalnic în văile adăpostite È™i cu halkig, atât cât vor avea curajul È™i inima să ucidă singuri. Dacă alimentaÈ›ia zilnică trebuia să depindă de propria lor trudă, atunci se va schimba È™i atitudinea lor față de evenimentele care aveau greutate sau nu în istorie. Conducerea universității aprobase cam în silă; Valentine își folosi propriile fonduri pentru a închiria o navă de la Jakt, care devenise recent È™eful uneia dintre numeroasele familii care vânau skrika. Acesta nutrea un dispreÈ› tipic marinăresc față de cei cu studii universitare, numindu-i pe faÈ›a skräddare È™i spunând vorbe chiar mai grele atunci când erau absenÈ›i. O avertiză pe Valentine că tot el va trebui să vină peste mai puÈ›in de o săptămână pentru a-i salva pe studenÈ›ii ei morÈ›i de foame. Dar Valentine È™i "naufragiaÈ›ii" ei, cum le plăcea acestora să se autointituleze, rezistaseră toată perioada, ba chiar le mersese totul din plin, construind ceva ce aducea cu un sat È™i trăind bucuria efervescentă a gândirii creatoare È™i descătuÈ™ate, care la întoarcere dăduse naÈ™tere unei adevărate cascade de articole dovedind calități desăvârÈ™ite È™i intuiÈ›ie. Evident, ca urmare a acestor rezultate, Valentine primea acum din Reykjavik sute de cereri pentru cele douăzeci de locuri în fiecare söndring pe care îl organiza în cursul verii. Pentru ea, Jakt era însă cu mult mai important. Nu avea o educaÈ›ie deosebită, dar era un cunoscător perfect al vieÈ›ii de pe Trondheim. Putea să navigheze pe marea de la ecuator fără să apeleze la hartă. CunoÈ™tea rutele aisbergurilor È™i zonele în care se îndeseau banchizele. Părea să È™tie locurile unde se strângeau skrika pentru a dansa È™i cum să-È™i răspândească vânătorii pentru a ataca exemplarele de skrika pe neaÈ™teptate atunci când părăseau marea, urcând pe țărm. Vremea rea nu-l lua niciodată prin surprindere È™i Valentine trăsese concluzia că nu exista vreo situaÈ›ie căreia Jakt să nu-i poată face față. Mai puÈ›in Valentinei. Și atunci când preotul luteran ― un calvinist ― îi căsătorise, amândoi păruseră mai degrabă surprinÈ™i decât fericiÈ›i. Și, cu toate acestea, erau fericiÈ›i. Pentru prima oară de când părăsise Pământul se simÈ›ea desăvârÈ™ită, împăcată, cu un cămin. Tocmai de aceea copilul îi creÈ™tea în pântec. Peregrinările ei se încheiaseră. ÃŽi era foarte recunoscătoare fratelui ei care înÈ›elesese perfect situaÈ›ia È™i, fără a fi nevoie să mai aibă vreo discuÈ›ie, pricepuse că Trondheim era capătul odiseii lor de trei mii de ani, sfârÈ™itul carierei lui Demostene; ca È™i ishäxa, găsise calea de a prinde rădăcini în solul îngheÈ›at al acestei lumi È™i de a-È™i afla hrana pe care solul altor lumi nu i-o putea oferi. Copilul lovi cu putere, trezind-o din visare; se uită în jur È™i-l văzu pe Ender venind către ea, pășind de-a lungul cheiului cu geanta de voiaj atârnată de umăr. Ea își închipui dintr-o privire motivul pentru care își adusese bagajul: voia să o însoÈ›ească în acest săndring. Se întrebă dacă se cuvenea să se bucure. DeÈ™i tăcut È™i discret, fratelui ei îi era imposibil să-È™i ascundă capacitatea ieÈ™ită din comun de a înÈ›elege natura umană. StudenÈ›ii de rând nici nu-l băgau prea mult în seamă, însă cei mai buni, cei despre care spera că vor dovedi o gândire originală, reuÈ™eau să surprindă aluziile subtile dar convingătoare pe care le strecura în mod inevitabil în discuÈ›ie. Era sigură că rezultatele vor fi impresionante. La urma urmelor, de-a lungul anilor È™i ea datorase mult intuiÈ›iei lui, dar câștigul avea să fie rodul inteligenÈ›ei lui, nu a studenÈ›ilor. Iar asta va dăuna întrucâtva scopului acestui sonÂdring. Dar nu-l va refuza dacă va dori să meargă È™i el. ÃŽn adâncul sufletului simÈ›ea că acesta era adevărul: dorea mult să-l aibă alături. Cu toate că-l iubea foarte mult pe Jakt, îi lipsea apropierea tainică È™i constantă pe care ea È™i Ender o împărtășiseră înainte de a se căsători. Vor trece ani până ce ea È™i Jakt să poată fi la fel de strâns legaÈ›i. Și Jakt È™tia, iar asta îl făcea să sufere puÈ›in; un soÈ› n-ar trebui să se măsoare cu un cumnat pentru a-È™i câștiga devotamentul soÈ›iei. ― Bună, Val, spuse Ender. ― Bună, Ender. AflaÈ›i singuri aici, în docuri, unde nimeni nu putea să-i audă, Valentine simÈ›ea că nimic n-o va opri să-i spună pe numele folosit în copilărie, nesocotind faptul că restul umanității transformase acest cuÂvânt într-un epitet. ― Ce-o să faci dacă iepuraÈ™ul se hotărăște să vadă lumina zilei în timp ce eÈ™ti în söndring? Ea zâmbi. ― Tăticul ei are s-o învelească într-o blană de skrika, eu o s-o legăn cu cântece nordice caraghioase, iar studenÈ›ii or să aibă o mare revelaÈ›ie privind impactul imperativelor vieÈ›ii asupra istoriei. O clipă râseră amândoi È™i, brusc, fără să înÈ›eleagă de ce, Valentine își dădu seama că Ender nu dorea să se îmbarce pentru söndring, că își pregătise geanta aceea pentru a părăsi planeta Trondheim È™i că venise nu pentru a o invita cu el, ci pentru a-i spune adio. Nechemate, lacrimile îi apărură în ochi È™i simÈ›i sfâșierea cumplită a despărÈ›irii. AÈ™a cum o făcuse de nenumărate ori până atunci, el întinse mâinile È™i o strânse la piept; de astă dată, între ei se afla pântecul È™i îmbrățiÈ™area rămase mai mult o încercare stângace. ― Credeam că vrei să rămâi, È™opti ea. ÃŽn ultima vreme ai refuzat invitaÈ›iile pe care le-ai primit. ― A venit una pe care n-am fost în stare s-o refuz. ― Copilul s-ar putea naÈ™te în acest söndring, dar în altă lume nu. AÈ™a cum bănuise, SăvârÈ™itorul nu voia ca ea să-l însoÈ›ească. ― Copila are să fie uimitor de blondă, spuse el. I-ar fi peste putință să-È™i găsească un loc pe Lusitania. Acolo majoritatea sunt brazilieni bruneÈ›i. Deci despre Lusitania era vorba. Valentine înÈ›elese pe dată de ce se ducea într-acolo: uciderea unui xenolog de către purceluÈ™i era de-acum o È™tire cunoscută de toată lumea, întrucât fusese difuzată în Reykjavik în cursul serii. ― Þi-ai pierdut minÈ›ile. ― Nu chiar. ― Știi ce s-ar întâmpla dacă oamenii È™i-ar da seama că tocmai SăvârÈ™itorul merge pe lumea purceluÈ™ilor? Te-ar crucifica. ― Adevărul e că m-ar crucifica acum È™i aici, numai că, în afară de tine, nimeni nu È™tie cine sunt. Promite-mi că n-o să mă dai de gol. ― Dar ce poÈ›i face tu acolo? Până când vei ajunge vor fi trecut decenii de la moartea lui. ― Oamenii pentru care sunt de obicei chemat să mărturisesc devin amintiri palide când sosesc eu pe lumea lor. Ãsta-i principalul dezavantaj creat de condiÈ›ia de Vorbitor itinerant. ― N-am crezut vreodată că te voi pierde iar. ― Dar eu mi-am dat seama că ne-am pierdut unul pe celălalt în chiar ziua când te-ai îndrăgostit de Jakt. ― Atunci trebuia să-mi spui! N-aÈ™ fi făcut-o! ― Tocmai de aceea nu È›i-am spus-o. Dar nu-i adevărat, Val. Oricum ai fi făcut pasul. Iar eu voiam să se întâmple asta. Mai fericită ca acum n-ai fost nicicând. ÃŽÈ™i aÈ™eză mâinile pe talia ei. Genele Wiggin se cereau continuate. Sper să ai casa plină de copii. ― Se consideră că-i o lipsă de decență să ai mai mulÈ›i de patru, lăcomie să treci de cinci È™i barbarie să ai mai mulÈ›i de È™ase. Chiar în timp ce glumea se gândea cum o să rezolve mai bine problema söndring-ului: să-i lase pe absolvenÈ›i să plece fără ea, să-l anuleze de-a dreptul sau să-l amâne până după plecarea SăvârÈ™itorului. Dar spusele SăvârÈ™itorului făcură ca întrebările ei să-È™i găsească imediat un răspuns: ― Oare soÈ›ul tău îmi va permite să mă îmbarc pe unul dintre vasele lui ca să călătoresc în noaptea asta până la mareld, aÈ™a încât, să prind naveta È™i să ajung mâine dimineață la nava mea? Graba lui era inumană. ― Dacă n-ai fi avut nevoie de o navă de-a lui Jakt mi-ai fi lăsat un mesaj pe computer? ― Am luat hotărârea acum cinci minute È™i am venit direct la tine. ― Dar È›i-ai făcut deja rezervarea pentru navetă, asta presupune plaÂnuri precise! ― Nu È™i dacă eÈ™ti proprietarul navei. ― De ce te grăbeÈ™ti atât? Călătoria va dura decenii întregi. ― Douăzeci È™i doi de ani. ― Douăzeci È™i doi de ani! Și ce importanță are dacă întârzii câteva zile? Nu puteai să mai aÈ™tepÈ›i o lună ca să-mi vezi pruncul? ― Val, s-ar putea ca peste o lună să nu mai am curajul de a te părăsi. ― Atunci nu pleca! Ce înseamnă purceluÈ™ii pentru tine? Gândacii au fost destul de ramen pentru o viață de om. Rămâi, căsătoreÈ™te-te aÈ™a cum am făcut-o È™i eu. Ai ajutat la începerea colonizării stelelor, SăvârÈ™itorule; acum stai locului È™i gustă din roadele trudei tale. ― Tu îl ai pe Jakt. Eu am studenÈ›i nesuferiÈ›i care încearcă să mă convertească la calvinism. Truda mea încă nu s-a încheiat, iar Trondheim nu e un cămin pentru mine. Valentine simÈ›i vorbele lui ca pe o acuzaÈ›ie: "Tu È›i-ai găsit rostul aici fără să te gândeÈ™ti dacă eu aÈ™ putea trăi pe solul ăsta." "Dar nu e vina mea", vru ea să răspundă, "tu eÈ™ti acela care pleacă, nu eu." ― AminteÈ™te-È›i cum a fost, spuse Valentine, când l-am lăsat pe Peter pe Pământ È™i am făcut o călătorie de câteva decenii până la prima noastră colonie, lumea aceea pe care ai condus-o. Ca È™i cum ar fi murit. Până am ajuns noi acolo, el era bătrân iar noi încă tineri; când am vorbit cu el prin ansiblu, devenise deja un bărbat venerabil uitat de vreme, Hegemonul împovărat de putere, legendarul Locke, orice, numai fratele nostru nu. ― După câte-mi amintesc, a existat È™i o schimbare în bine. SăvârÈ™itorul încerca să facă situaÈ›ia mai uÈ™or suportabilă, dar ValenÂtine îi interpretă vorbele cu rea-voință: ― Crezi că È™i eu voi cunoaÈ™te schimbări în bine după douăzeci de ani? ― Cred că voi suferi după tine mai mult decât dacă ai muri. ― Ba nu, Ender, va fi exact ca È™i cum aÈ™ fi murit, È™i vei È™ti că tu eÈ™ti acela care m-a ucis. El primi vorbele ca pe o lovitură. ― Nu vorbeÈ™ti serios. ― Nu-È›i voi scrie. De ce aÈ™ face-o? Pentru tine nu va trece decât o săptămână sau două. Vei sosi pe Lusitania, iar computerul va avea scrisori vechi de douăzeci de ani din partea cuiva de care te-ai despărÈ›it doar de o săptămână. Primii cinci ani vor însemna suferință, durerea de a te fi pierdut, singurătatea provocată de neputinÈ›a de a discuta cu tine... ― Nu eu sunt soÈ›ul tău, ci Jakt. ― Și după aceea ce-aÈ™ mai putea să-È›i scriu? Epistole deÈ™tepte, cu veÈ™ti năstruÈ™nice despre copil? Va avea cinci ani, È™ase, zece, douăzeci, se va căsători, iar tu nici măcar nu-l vei fi cunoscut, È™i oricum nu-È›i va păsa. ― ÃŽmi va păsa. ― Nu vei avea norocul ăsta. Nu-È›i voi scrie decât atunci când voi fi foarte bătrână, Ender. Decât atunci când vei fi ajuns pe Lusitania È™i apoi pe altă planetă, înghiÈ›ind deceniile ca pe nimic. Și abia după aceea îți voi trimite memoriile mele. Þi le voi dedica. "Lui Andrew, iubitul meu frate." Te-am urmat bucuroasă pe douăzeci de lumi, iar tu nu vrei să mai rămâi nici măcar două săptămâni acum, când am nevoie de tine. ― Val, dacă te-ai auzi, ai înÈ›elege de ce trebuie să plec acum, înainte de a mă lăsa sfâșiat de tine. ― Asta-i o argumentaÈ›ie savantă pe care n-ai admite-o din partea studenÈ›ilor tăi, SăvârÈ™itorule! N-aÈ™ spune toate astea dacă n-ai voi să pleci ca un hoÈ› prins asupra faptului! Nu răsuci lucrurile ca să mă scoÈ›i vinovată pe mine de toate relele! El îi răspunse pe nerăsuflate, cuvintele rostogolindu-se È™i parcă amestecându-se unele cu altele din cauza grabei; vorbi repezit pentru a apuca să termine ce avea de spus înainte ca emoÈ›ia să-i înece glasul: ― Ai dreptate, eu am vrut să mă grăbesc pentru că am ceva de rezolvat acolo È™i fiecare zi pe care o petrec aici atârnă greu, È™i pentru că mă doare ori de câte ori vă văd, pe tine È™i pe Jakt, devenind tot mai apropiaÈ›i în timp ce noi ne îndepărtăm mereu unul de altul, deÈ™i sunt conÈ™tient că exact aÈ™a trebuia să se întâmple, astfel că atunci când am hotărât să plec m-am gândit că e mai bine pentru toÈ›i dacă aÈ™ face-o mai curând, È™i am avut dreptate; È™tii că nu greÈ™esc deloc. Nici nu mi-a trecut prin gând că o să mă urăști pentru asta. Și abia acum tulburarea îi opri torentul de vorbe È™i izbucni în plâns; ea îl urmă. ― Nu te urăsc, te iubesc, faci parte din mine, eÈ™ti în sufletul meu È™i plecarea ta îmi va smulge inima din piept È™i o va risipi. Astfel se încheie discuÈ›ia lor. Secundul lui Räv îl duse pe Ender până la mareld, o platformă întinsă din marea ecuatorială, de unde erau lansate navetele care realizau joncÈ›iunea cu navele spaÈ›iale aflate pe orbită. Tăcută, Valentine consimÂÈ›ise să nu-l însoÈ›ească. Se întoarse în schimb acasă la soÈ›ul ei È™i nu se dezlipi de el toată noaptea. A doua zi plecă în söndring împreună cu studenÈ›ii È™i plânse după Ender numai pe întuneric, doar atunci când socoti că nimeni n-o putea vedea. Dar studenÈ›ilor nu le scăpă acest amănunt È™i aÈ™a începură să circule tot felul de poveÈ™ti despre marea durere pe care o trăia profesoara Wiggin din pricina plecării fratelui ei, Vorbitorul itinerant. Interpretară purtarea ei aÈ™a cum fac studenÈ›ii în asemenea ocazii, îmbogățind sau sărăcind realitatea. Doar o studentă, o fată pe nume Plikt, se simÈ›i obsedată de ideea că povestea Valentinei È™i a lui Andrew era cu totul altceva decât părea la prima vedere. Ca urmare, ea începu să facă cercetări privind viaÈ›a lor È™i să verifice călătoriile pe care le făcuseră împreună printre stele. Când Syfte, fiica Valentinei, împlinise patru ani È™i fiul ei, Ren, doi, Plikt îi făcu o vizită. Acum profesoară la universitate, Plikt îi arătă Valentinei romanul pe care îl publicase. Modelase totul ca pe o ficÈ›iune, dar Valentine recunoscu imediat povestea fratelui È™i a surorii care erau cei mai vârstnici oameni din univers, fiind născuÈ›i pe Pământ înainte de întemeierea primelor colonii pe alte lumi È™i călătorind neîncetat de pe o lume pe alta, fără a prinde niciunde rădăcini, căutând, căutând... Spre uÈ™urarea Valentinei ― È™i, cel puÈ›in ciudat, spre dezamăgirea ei ― Plikt nu dezvăluise faptul că Ender era adevăratul Vorbitor în numele MorÈ›ilor iar Valentine era Demostene. Dar È™tia destule amănunte din viaÈ›a lor pentru a scrie povestea despărÈ›irii, atunci când hotărâseră ca ea să rămână lângă soÈ› iar el să-È™i continue căutarea. Scena era mai tandră È™i mai plină de simÈ›ire decât fusese în realitate; Plikt scrisese ceea ce ar fi trebuit să se întâmple dacă Ender È™i Valentine ar fi avut mai mult simÈ› teatral ― De ce ai scris toate astea? întrebă Valentine. ― Calitatea nu-i un motiv suficient pentru a merita să fi scris? Acest răspuns întortocheat o amuză pe Valentine, dar n-o făcu să renunÈ›e: ― Ce a însemnat pentru tine fratele meu Andrew dacă ai întreprins o asemenea documentare ca să creezi povestea asta? ― Nici acum întrebarea nu sună corect, spuse Plikt. ― S-ar părea că sunt pe cale de a rata un fel de test. N-ai putea să-mi sugerezi ce întrebare să-È›i pun? ― Nu te înfuria. Ar trebui să mă întrebi de ce am scris-o ca ficÈ›iune È™i nu ca biografie. ― Bine, de ce? ― Pentru că am descoperit că Andrew Wiggin, Vorbitor în numele MorÈ›ilor este SăvârÈ™itorul Wiggin, Xenocidul. Chiar dacă Ender plecase de patru ani, mai avea de călătorit optspreÂzece ani până să ajungă la destinaÈ›ie. De spaimă, Valentine simÈ›i un gol în stomac gândindu-se ce se va alege de viaÈ›a lui dacă va fi întâmpinat pe Lusitania ca cel mai detestat om din întreaga istorie umană. ― Nu e cazul să te temi, profesore Wiggin. Dacă mi-aÈ™ pune-o în gând, aÈ™ putea s-o spun. Când am descoperit adevărul, mi-am dat seama că se căieÈ™te pentru faptele lui. Și ce penitență înălțătoare! Adevăratul Vorbitor în numele MorÈ›ilor este acela care È™i-a condamnat acÈ›iunea ca fiind o crimă de neiertat; de aceea a devenit Vorbitor È™i s-a transformat în propriul său acuzator pe douăzeci de lumi. ― Plikt, ai aflat multe, dar nu ai înÈ›eles mare lucru. ― ÃŽnÈ›eleg totul! CiteÈ™te ceea ce am scris, asta a însemnat înÈ›elegere! Valentine își spuse că de vreme ce Plikt È™tia atât de multe lucruri, putea să afle È™i altele. ÃŽnsă furia, nu gândirea raÈ›ională o împinse pe Valentine să spună adevăruri pe care nu le încredinÈ›ase nimănui până atunci: ― Plikt, fratele meu nu l-a imitat pe adevăratul Vorbitor în numele MorÈ›ilor. Chiar el a scris "Matca È™i Hegemonul". Când pricepu că Valentine spunea adevărul, Plikt se simÈ›i copleÈ™ită. Vreme de atâția ani îl considerase pe Andrew Wiggin drept subiect de carte È™i pe adevăratul Vorbitor în numele MorÈ›ilor drept motiv de inspiraÈ›ie. Iar acum, când află că ei erau una È™i aceeaÈ™i persoană, rămase mult timp mută de uimire. Apoi ea È™i Valentine discutară È™i se confesară îndelung, ajungând să aibă atâta încredere una în cealaltă încât Valentine o rugă pe Plikt să devină educatoarea copiilor ei È™i colaboratoare la următoarele ei scrieri È™i la catedră. Jakt se arătă surprins de noua prezență din casa lui, dar odată cu trecerea timpului Valentine îi dezvălui È™i lui secretele pe care Plikt le descoperise documentându-se sau le smulsese de la ea. Asta deveni legenda familiei È™i de îndată ce copiii se făcură suficient de mari le spuseră È™i lor minunatele poveÈ™ti despre rătăcitorul lor unchi Ender, care, considerat un monstru pe toate lumile, era în realitate un fel de salvator sau profet, sau cel puÈ›in martir. Anii treceau, familia prospera, iar durerea pentru pierderea lui Ender se risipea, astfel că, încet-încet, Valentine ajunse să fie mândră de el È™i, în cele din urmă, să aibă un puternic sentiment de speranță. AÈ™tepta cu nerăbdare ca el să ajungă pe Lusitania, să rezolve problema purceluÈ™ilor, să-È™i îndeplinească fără drept de tăgadă destinul de apostol pentru rameni. Plikt, luterană convinsă, o învăță pe Valentine să gândească viaÈ›a SăvârÈ™itorului în termeni religioÈ™i; stabilitatea de nezdruncinat a vieÈ›ii ei de familie È™i miracolul pe care-l reprezenta fiecare dintre cei cinci copii se îmbinară în aÈ™a fel încât se lăsă pătrunsă de sentimentul credinÈ›ei, chiar dacă doctrina nu-i intrase în suflet. Iar asta avea să-i influenÈ›eze È™i pe copiii ei. Pentru că nici măcar nu puteau aduce vorba de unchiul lor, SăvârÈ™itorul, în faÈ›a unor străini, povestea vieÈ›ii lui căpătă lumini È™i umbre supranaturale. Ea trezi îndeoÂsebi interesul lui Syfte, fiica cea mare, care era încă obsedată de unchiul Ender chiar È™i la împlinirea vârstei de douăzeci de ani, când raÈ›iunea devine îndeobÈ™te mai puternică decât adoraÈ›ia copilărească, primitivă. El era o ființă ieÈ™ită dintr-o legendă È™i totuÈ™i trăia pe o lume situată la o distanță care nu părea imposibil de străbătut. Nu spuse nimic mamei È™i tatălui ei, dar se confesă fostei educatoare: ― Plikt, într-o zi îl voi întâlni. ÃŽl voi cunoaÈ™te È™i-l voi ajuta să izbândească. ― Ce te face să crezi că ar avea nevoie de ajutor sau de sacrificiul tău? Plikt rămase mereu sceptică până când eleva ei îi câștigă încrederea. Și visurile lui Syfte călătoreau spre înafară, fugind de gheaÈ›a de pe Trondheim către îndepărtata planetă pe care Ender Wiggin încă nu călcase. "Oameni ai Lusitaniei, nici măcar nu vă daÈ›i seama ce bărbat măreÈ› va pune piciorul pe pământul vostru È™i vă va lua povara de pe umeri. Iar eu mă voi alătura lui la vremea cuvenită, chiar dacă asta se va întâmpla peste o generaÈ›ie. Lusitania, pregăteÈ™te-te să mă primeÈ™ti È™i pe mine." Pe nava lui, SăvârÈ™itorul Wiggin nu bănuia câtuÈ™i de puÈ›in ce încărcătură bogată din visele altora ducea în depărtări. Trecuseră doar câteva zile de când o lăsase pe Valentine plângând pe chei. Pentru el, Syfte încă nu avea nume; era doar o umflătură a pântecului Valentinei È™i nimic mai mult. Abia începuse să simtă durerea despărÈ›irii pentru totÂdeauna de Valentine, o suferință pe care ea o uitase de mult. Gândurile lui rătăceau departe, neÈ™tiind de existenÈ›a nepoatelor È™i nepoÈ›ilor de pe o lume a gheÈ›urilor. Acum se gândea la o fată solitară È™i torturată, pe nume Novinha, întrebându-se ce vor însemna pentru ea cei douăzeci È™i doi de ani în care el va călători È™i ce va deveni până în clipa când se vor întâlni. Fiindcă o iubea, aÈ™a cum se întâmplă să iubeÈ™ti pe cineva care îți este ecou în momentele de adâncă întristare. Capitolul 6 OLHADO Singurele relaÈ›ii cu alte triburi par a fi războinice. Când își spun poveÈ™ti unii altora (de obicei pe vreme ploioasă), ele prezintă doar bătălii È™i eroi. SfârÈ™itul înseamnă întotdeauna moartea pentru eroi È™i laÈ™i deopotrivă. Dacă poveÈ™tile ar constitui cumva niÈ™te linii directoare, atunci purceluÈ™ii nu se aÈ™teaptă să supravieÈ›uiască războiului. Și niciodată nu dovedesc vreun interes oricât de mic față de femelele duÈ™manilor, nici în vederea violului, nici a uciderii sau sclaviei, cum procedează oamenii în mod tradiÈ›ional cu soÈ›iile soldaÈ›ilor căzuÈ›i. Să însemne asta că nu există nici un schimb genetic între triburi? Nicidecum. S-ar putea ca el să fie realizat de femele, care au probabil vreun sistem de a negocia favoruri genetice. Dată fiind evidenta È™i completa subordonare a mascuÂlilor față de femele în cadrul societății, schimbul ar putea să se facă fără È™tirea masculilor, sau probabil că s-ar ruÈ™ina într-o asemeÂnea măsură încât nici n-ar îndrăzni să ne spună. Nu vor să ne povestească decât despre bătălii. O descriere tipică, aflată în notiÈ›ele din 21-02 de anul trecut ale fiicei mele Ouanda, a fost reÈ›inută în timpul unei aÈ™a-zise È™ezători care a avut loc în casa purceluÈ™ilor: PURCELUȘ (vorbind în EsenÈ›ială): A ucis trei dintre fraÈ›i fără să fie rănit. N-am văzut nicicând un războinic atât de neînfricat È™i puternic. BraÈ›ele îi erau mânjite de sânge până sus, iar bățul din mâna lui era rupt È™i încleiat de creierii fraÈ›ilor mei. Știa că se bucură de cinstire chiar dacă soarta bătăliei se dovedea potrivnică tribuÂlui său. Del honral Eu Ihe deil (ÃŽi acord onoare! I-am recunoscut-o!) (CeilalÈ›i purceluÈ™i plescăie din limbă È™i scot chicote ascuÈ›ite. ) PURCELUȘ: L-am È›intuit la pământ. Și în chinuri a fost puternic, până i-am arătat iarba pe care o È›ineam în mână. Atunci a deschis gura È™i a murmurat cântecele tărâmului de departe. NunÂca será pau na măo da gente! (Nicodată nu va mai fi un băț în mâinile noastre!) (ÃŽn acest moment, ceilalÈ›i au început un cântec în limba soÈ›iilor, unul dintre cele mai lungi pasaje pe care am avut prilejul să le ascult.) (De remarcat că a devenit un obicei în comportamentul lor ca mai întâi să vorbească în EsenÈ›ială, pentru ca apoi, în momenÂtul culminant È™i de evidenÈ›iere a concluziei, să treacă la portugheÂză. Gândindu-ne mai bine, am descoperit că È™i noi procedăm la fel, apelând la portugheza maternă în clipele cele mai tulburăÂtoare.) S-ar putea ca această relatare a bătăliei să nu pară chiar atât de neobiÈ™nuită dacă ai prilejul să asculÈ›i destul de multe poveÈ™ti È™i înÈ›elegi că ele se termină întotdeauna cu moartea eroului. Este limpede că nu gustă comedia ieftină. Libertade Figueira de Medici, Raport privind RelaÈ›iile Intertribale ale Aborigenilor Lusitani ÃŽn Studii de cultură comparată, 1964. 12: 40 Nu erau multe lucruri de făcut în timpul zborului interstelar. După stabilirea rutei, nava efectuase translaÈ›ia Park È™i nu mai rămăsese de îndeplinit decât corvoada de a calcula cât de mult se apropiase viteza navei de cea a luminii. Computerul de la bordul navei aprecie viteza exactă È™i apoi determină, în timp subiectiv, câtă vreme va trebui să continue călătoria înainte de a se face din nou translaÈ›ia Park, înapoi la o viteză mai mică decât cea a luminii, pentru ca manevrele să fie posibile. "Ca un cronometru", se gândi SăvârÈ™itorul. "Pornit, oprit, È™i s-a încheiat toată cursa." Computerele navei erau suficient de "deÈ™tepte" ca să-l ajute să facă mai uÈ™or față trecerii de la spaniolă, pe care o vorbea cursiv, la portuÂgheză. ÃŽi venea destul de lesne să vorbească, însă rămâneau nepronunÈ›ate atât de multe consoane încât nu era înÈ›es întotdeauna. LecÈ›iile zilnice de conversaÈ›ie în portugheză pe care le lua cu computerul, care reacÈ›iona extrem de lent, deveneau înnebunitoare după o oră sau două. Până acum, Val îl însoÈ›ise în toate celelalte călătorii. Asta nu însemna că vorbeau fără încetare; Val È™i Ender se cunoÈ™teau atât de bine încât adesea nici nu aveau ce să-È™i spună. Dar în absenÈ›a ei, Ender era din ce în ce mai nemulÈ›umit de propriile lui gânduri; niciodată nu păreau să se limpezească în soluÈ›ii, fiindcă nu avea cui să le împărtășeasÂcă. Nici măcar matca nu-i putea fi de folos. Gândurile ei veneau instanÂtaneu; legate nu de sinapse, ci de filoÈ›i, care rămâneau neafectaÈ›i de efectele relativiste ale călătoriei cu viteza luminii. Pentru ea, un minut din timpul trăit de Ender însemna È™aisprezece ore ― diferenÈ›a era prea mare pentru ca el să desluÈ™ească vreun mesaj din partea ei. Dacă n-ar fi fost o gogoașă ar fi avut mii de Gândaci, iar fiecare dintre ei È™i-ar fi îndeplinit misiunea, transferându-È™i uriaÈ™a experiență în memoria ei. Dar ceea ce poseda ea nu se mărginea la amintiri È™i, în cele opt zile pe care le simÈ›i ca pe o captivitate, SăvârÈ™itorul începu să înÈ›eleagă nerăbdarea ei de a fi eliberată cât mai curând. După scurgerea celor opt zile, SăvârÈ™itorul se descurca mulÈ›umitor în portugheză, reuÈ™ind să se exprime direct în loc să traducă din spaniolă ceea ce avea de spus. SimÈ›ea cu disperare lipsa unei tovărășii umane; ar fi fost foarte fericit să discute chiar È™i religie cu un calvinist, numai să aibă pe cineva care să dovedească mai multă vioiciune È™i inteligență în conversaÈ›ie decât computerul navei. Nava efectuă translaÈ›ia Park; într-un moment imposibil de măsurat, viteza ei se modifică în comparaÈ›ie cu restul universului sau, mai precis, teoria susÈ›inea că de fapt se schimba viteza universului în timp ce nava rămânea cu totul nemiÈ™cată. Nimeni nu era sigur de asta, întrucât nu exista un punct imobil din care să poată fi studiat fenomenul. AÈ™a se bănuia, pentru că nimeni nu înÈ›elegea de ce apăreau fenomenele filotice; ansiblul fusese creat printr-o întâmplare aproape norocoasă È™i, odată cu el, se descoperise È™i principiul Park al instantaneității. Probabil că era neinteligibil, însă funcÈ›iona. ÃŽn clipa în care lumina deveni din nou vizibilă în toate direcÈ›iile, în hublourile navei apărură instantaneu puzderii de stele. Poate că într-o bună zi se va găsi vreun om de È™tiință care să descopere de ce translaÈ›ia Park aproape că nu necesita un consum de energie. SăvârÈ™itorul era sigur că pentru zborul interstelar al oamenilor se plătea undeva un preÈ› îngroÂzitor. Demult, chiar visase că pentru fiecare navă care efectua translaÈ›ia Park exista câte o stea care clipea pentru ultima oară. Jane îl asigurase că nu era adevărat, dar el È™tia că majoritatea stelelor rămân invizibile; ar putea să dispară chiar un trilion dintre ele fără ca oamenii să afle vreodată. Vreme de mii de ani, călătorii vor continua să vadă fotonii plecaÈ›i în spaÈ›iu înainte ca steaua să moară. Dar când omul va ajunge să vadă galaxia stingându-se, va fi prea târziu să-È™i mai schimbe obiceiurile. ― Inactivitatea te face să ai închipuiri paranoice, îi spuse Jane. ― Nu poÈ›i citi gândurile, îi răspunse SăvârÈ™itorul. ― După ce închei câte un zbor interstelar devii morocănos È™i faci speculaÈ›ii despre distrugerea universului. Ãsta-i modul specific prin care se manifestă la tine teama de miÈ™care. ― Ai anunÈ›at autoritățile lusitane că sosesc? ― E o colonie foarte mică. Nu există autorizare de coborâre pe planetă pentru că rareori merge cineva acolo. E doar o navetă care orbitează în jurul planetei È™i care transportă oamenii încoace È™i încolo, folosind la sol un spaÈ›ioport atât de mic încât te apucă râsul. ― Nu-i nevoie de aprobarea celor de la Imigrări? ― EÈ™ti Vorbitor, nu te pot întoarce din drum. Pe de altă parte, Serviciul de imigrări înseamnă Guvernatorul, care e în acelaÈ™i timp È™i primar, întrucât oraÈ™ul È™i colonia se identifică. Numele ei este Faria Maria de Bosque, supranumită È™i Bosquinha, iar ea îți transmite salutări È™i ar dori să nici nu soseÈ™ti, fiindcă are destule necazuri È™i fără prezenÈ›a unui profet al agnosticismului care să-i tulbure pe bunii catolici de acolo. ― A spus ea aÈ™a ceva? ― Realitatea e că nu È›i-a comunicat asta; episcopul Peregrino i-a spus-o, iar ea a fost de acord. Dar funcÈ›ia ei e să aprobe. Dacă-i vei spune că toÈ›i catolicii sunt niÈ™te smintiÈ›i idolatri È™i superstiÈ›ioÈ™i, probabil că ar ofta È™i È›i-ar zice: "Sper că nu vei destăinui È™i altora asemenea păreri astea." ― Mă duci cu vorba, spuse SăvârÈ™itorul. Ce crezi că nu mi-ar face plăcere să aud? ― Novinha nu mai vrea un Vorbitor. Și-a anulat cererea la cinci zile după ce a făcut-o. Codul Stelar afirma însă că, de vreme ce Ender pornise în călătorie ca răspuns la solicitarea ei, din punct de vedere legal cererea nu mai putea fi anulată; È™i totuÈ™i, asta schimba datele situaÈ›iei pentru că, în loc să aÈ™tepte nerăbdătoare scurgerea celor douăzeci È™i doi de ani până la sosirea lui, ea va fi îngrozită de această perspectivă, respingându-i vizita fiindcă se răzgândise între timp. El se aÈ™teptase să fie întâmpinat ca un prieten binevenit, iar acum ea se va arăta mai ostilă decât toÈ›i membrii societății catolice la un loc. ― S-au creat toate condiÈ›iile pentru a mi se simplifica munca, remarÂcă el. ― Da, situaÈ›ia nu-i chiar atât de rea, Andrew. Realitatea e că între timp au solicitat È™i alÈ›ii un Vorbitor, È™i aceÈ™tia nu È™i-au anulat cererea. ― Cine? ― Printr-o coincidență de-a dreptul fascinantă, aceÈ™tia sunt Miro È™i Ela, fiul È™i fiica Novinhei. ― Dar nu aveau cum să-l cunoască pe Pipo. De ce m-ar chema să mărturisesc moartea lui? ― A, nu, nu-i vorba de moartea lui Pipo. Ela a cerut un Vorbitor acum È™ase săptămâni pentru a rosti moartea tatălui ei, Marcos Maria Ribeira, numit È™i Marcăo. Și-a dat duhul într-un bar. Nu din cauza alcoolului, suferea de o boală. A murit de descompunere incurabilă. ― Jane, eÈ™ti atât de mistuită de compasiune încât mă pui pe gânduri. ― Compasiunea e domeniul în care te pricepi tu. Eu sunt mai priceÂpută la investigaÈ›ii complexe în structuri organizate de date. ― Iar băiatul... cum îl cheamă? ― Miro. A cerut un Vorbitor acum patru ani. Pentru moartea lui Libo, fiul lui Pipo. ― Libo nu putea să aibă mai mult de patruzeci de ani. ― A fost ajutat să-È™i afle o moarte prematură. Era xenolog, înÈ›elegi? sau zenador, cum se zice în portugheză. ― PurceluÈ™ii...? ― La fel ca È™i moartea tatălui. Organele aÈ™ezate identic. ÃŽn timpul călătoriei tale au fost executaÈ›i trei purceluÈ™i în acelaÈ™i fel, însă mai departe de poartă. Numai că în cadavrele purceluÈ™ilor se plantează copaci ― oamenilor uciÈ™i nu li se face o asemenea onoare. Ambii xenologi fuseseră uciÈ™i de purceluÈ™i la distanță de o geneÂraÈ›ie.. ― Și ce-a hotărât Consiliul Stelar? ― SituaÈ›ia e încurcată. Oscilează. ÃŽncă n-au certificat ca xenolog pe nici unul dintre ucenicii lui Libo. Unul este fiica lui Ouanda. Iar celălalt e Miro, cel care a chemat un mărturisitor. ― Au păstrat legătura cu purceluÈ™ii? ― ÃŽn mod oficial, nu. Sunt unele discuÈ›ii în contradictoriu în legătură cu asta. După ce a murit Libo, Consiliul a admis contactarea purceluÈ™ilor doar o dată pe lună. Dar fiica lui Libo a refuzat categoric să respecte ordinele. ― Și nu i-au retras calitatea de xenolog? ― Hotărârea de a se reduce drastic legăturile cu purceluÈ™ii a fost luată cu o majoritate foarte firavă. Și nu a existat o majoritate pentru suspenÂdarea din funcÈ›ie. Acum doi ani a fost trimis spre Lusitania un grup de oameni de È™tiință de pe Calicut. Trebuie să sosească abia peste treizeci de ani pentru a prelua funcÈ›ia de supraveghere È™i studiere a purceluÈ™ilor. ― De data asta au înÈ›eles de ce l-au ucis purceluÈ™ii pe xenolog? ― Absolut deloc. Dar tocmai de asta mergi acolo, nu? I-ar fi fost uÈ™or să găsească un răspuns, numai că matca îl împunse lin cu un gând. SăvârÈ™itorul îl simÈ›i cape o boare trecând printre frunzele unui copac, un foÈ™net, o clătinare domoală, sau o rază de soare. Da, venea aici pentru a vorbi în numele morÈ›ilor. Dar È™i pentru a readuce morÈ›ii la viață. «Aici e un loc potrivit» Matca făcea un efort de neînchipuit să-i vorbească în timpul zboruÂlui cu viteza luminii. «Simt o minte aici. Mult mai limpede decât oricare minte umană pe care am cunoscut-o noi.» "PurceluÈ™ii? Gândesc la fel ca noi?" «Știe despre purceluÈ™i. PuÈ›ină răbdare; deocamdată se teme de noi.» Matca se retrase È™i Ender rămase să întoarcă pe o față È™i pe cealaltă gândul că prin hotărârea de a veni pe Lusitania se angaja într-o lucrare mult mai grea decât își închipuise. Episcopul în persoană È›inu predica dojenitoare. Acesta era întotÂdeauna un semn rău. DeÈ™i nu dovedise vreodată calități de orator înfocat, de data asta, prin numeroasele paranteze, Peregrino devenise atât de confuz în exprimare încât Ela nu reuÈ™i să priceapă nici măcar jumătate din cele spuse de el. Quim se prefăcu, desigur, că înÈ›elege pentru că, în ceea ce-l privea, episcopul nu avea intenÈ›ii rele. Dar micuÈ›ul Grego nu făcu nici măcar o încercare ca să lase impresia că-l interesează. Chiar È™i când sora Esquecimento, care avea obiceiul să ciupească sălbatic pe oricine cu unghiile ei ascuÈ›ite ca briciul, își croi drum pe interval, Grego își văzu netemător de năzbâtiile care-i treceau prin cap în acele momente. Astăzi se chinuia să scoată niturile din spătarul de plastic al băncii din faÈ›a lor. Pe Ela o scotea din minÈ›i forÈ›a pe care o avea Grego: nu se cuvenea ca un copil de È™ase ani să poată băga È™urubelniÈ›a sub buza unui nit încapsulat la cald. Nu era sigură că ea ar fi fost în stare de aÈ™a ceva. Dacă tata ar fi aici, bineînÈ›eles că È™i-ar furiÈ™a mâna È™erpeÈ™te È™i blând, oho, cu câtă blândeÈ›e, È™i i-ar lua È™urubelniÈ›a lui Grego. Ar întreba în È™oaptă: "De unde ai luat-o?" È™i Grego l-ar privi cu ochi mari È™i nevinoÂvaÈ›i. Mai târziu însă, când familia va pleca de la slujbă È™i va ajunge acasă, tata ar urla la Miro că lasă sculele la voia întâmplării È™i i-ar spune lucruri îngrozitoare, învinuindu-l de toate necazurile familiei. Miro ar suporta totul în tăcere. Ela È™i-ar face de lucru pregătind masa de seară. Quim ar sta fără rost într-un colÈ›, rostogolind boabele rozariului È™i murmurându-È™i predicile scurte È™i inutile. Cu ochii lui electronici, Olhado era singurul norocos ― el îi bloca sau îi derula vreo scenă plăcută din trecut È™i nu-l interesa ce se întâmpla. Quara ar merge să se facă mică într-un alt colÈ›, iar micuÈ›ul Grego ar rămâne triumfător, È›inându-se cu o mână de pantalonii tatei, urmărind cum vina pentru toate relele pe care le face el s-ar sparge în capul lui Miro. Ela tresări înfiorată când scena i se desfășură în minte. Dacă s-ar fi sfârÈ™it doar cu atât, tot ar fi fost suportabil. Dar mai apoi Miro ar pleca, iar ei ar mânca È™i după aceea... Ca niÈ™te păianjeni, degetele Surorii Esquecimento făcură un salt; unghiile ascuÈ›ite se înfipseră în braÈ›ul lui Grego. Instantaneu, Grego scăpă È™urubelniÈ›a pe jos. Cu siguranță că avea să se rostogolească cu zgomot, dar Sora Esquecimento nu era proastă. Se aplecă iute È™i o prinse cu cealaltă mână. Ela pricepu de îndată ce era în mintea lui, întinse o mână încercând să-l împiedice, dar prea târziu: el ridică brusc genunÂchiul È™i o lovi în gură pe Sora Esquecimento. Femeia icni de durere È™i eliberă braÈ›ul lui Grego din strânsoare. El smulse È™urubelniÈ›a din mâna lipsită de vlagă. Þinându-È™i palma la gura sângerândă, Sora Esquecimento se îndepărtă în grabă pe intervalul dintre bănci. Grego își reluă activitatea demolatoare. "Dar tata a murit", își aminti Ela. ÃŽn mintea ei, cuvintele sunau ca o muzică. "Tata a murit, dar încă e printre noi prin această moÈ™tenire monstruoasă pe care a lăsat-o. Otrava pe care a picurat-o în noi continuă să dospească È™i sigur ne va ucide pe toÈ›i. Când a murit, ficatul lui avea doar cinci centimetri lungime, iar splina nici nu mai exista. ÃŽn locul lor crescuseră niÈ™te organe ciudate, compuse din celule lipidice. Boala nu avea nume; trupul lui se smintise È™i uitase matricea după care erau alcătuite fiinÈ›ele umane. Boala sălășluieÈ™te acum în copii lui. Nu în trupuri, ci în sufletele noastre. Arătăm ca orice alÈ›i copii; suntem modeÂlaÈ›i aidoma cu ei. Dar fiecare dintre noi a fost înlocuit de o imitaÈ›ie de copil, alcătuită dintr-o substanță fetidă, de origine lipidică, degenerată, crescută din sufletul tatei." "Poate că situaÈ›ia ar fi alta dacă mama ar fi încercat să repare lucrurile. Dar ea nu s-a sinchisit decât de microscoape È™i de cereale cu calități ameliorate genetic, sau de cercetările la care a lucrat È™i lucrează întruna." ― ... aÈ™a-zis Vorbitor în numele MorÈ›ilor! Dar există numai unul care poate vorbi în numele morÈ›ilor, È™i acesta este Sograda Cristo... Cuvintele episcopului îi reÈ›inură atenÈ›ia. Ce tot vorbea despre un Vorbitor în numele MorÈ›ilor? Cum era posibil ca el să aibă È™tire că ea chemase unul...? ― Legea ne cere să-l tratăm curtenitor, dar nu cu încredere! Adevărul nu se poate afla în speculaÈ›iile È™i ipotezele unor oameni lipsiÈ›i de har, ci în învățăturile È™i tradiÈ›iile Bisericii-Mamă. De aceea, atunci când va păși printre voi, acordaÈ›i-i zâmbetul vostru, dar nu vă deschideÈ›i inimile! De ce lansa un asemenea avertisment? Cea mai apropiată planetă, Trondheim, se afla la douăzeci È™i doi de ani-lumină depărtare È™i i se părea improbabil să existe acolo un Vorbitor. Vor trece decenii până la sosirea vreunuia, dacă avea să vină vreodată. Se întinse pe deasupra Quarei ca să-l întrebe pe Quim. Sigur că măcar el a ascultat cu atenÈ›ie. ― Ce spune episcopul despre Vorbitor? întrebă ea în È™oaptă. ― Dacă ai fi atentă ai afla È™i singură. ― Dacă nu-mi spui îți zdrobesc nasul. Quim îi zâmbi țâfnos, ca să-i arate că nu se temea de amenințările ei. Dar, pentru că de fapt se temea de ea, îi răspunse: ― Se pare că atunci când a murit primul xenolog, un miÈ™el necredinÂcios a chemat un Vorbitor care urmează să sosească chiar în după-amiaza asta. Se află deja pe navetă È™i primarul a plecat să-l întâmpine când va coborî pe planetă. Ela nu anticipase această situaÈ›ie. Computerul nu-i comunicase că Vorbitorul era deja în drum spre Lusitania. Ea credea că va sosi peste ani È™i ani pentru a rosti adevărul despre monstruozitatea căreia i se spunea "tată" È™i care, în cele din urmă, își binecuvântase familia căzând mort; adevărul va veni ca o rază care să le lumineze È™i să le purifice trecutul. Dar tata murise cu prea puÈ›in timp în urmă ca să se facă acum rostire despre el. Tentaculele lui încă se întindeau de dincolo de mormânt È™i le secătuiau inimile. Curând predica se sfârÈ™i, iar odată cu ea È™i slujba. Ela îl apucă strâns de mână pe Grego È™i, în timp ce-È™i făcea loc prin mulÈ›ime, încercă să-l È›ină departe de lume, ca să nu smulgă cuiva vreo carte sau poÈ™etă. Bine că era È™i Quim bun la ceva: o purta în braÈ›e pe Quara, care părea să îngheÈ›e atunci când trebuia să se strecoare printre necunoscuÈ›i. Olhado își reactivase ochii È™i-È™i putea purta singur de grijă, clipind metalic către orice semivirgină de cincisprezece ani pe care spera să o îngrozească azi. Ela făcu o plecăciune în faÈ›a statuilor celor doi Os Venerados, bunicii ei, morÈ›i de mult È™i canonizaÈ›i acum ca sfinÈ›i. "Nu sunteÈ›i mândri că aveÈ›i niÈ™te nepoÈ›i atât de încântători?" Grego rânjea diabolic; păi sigur, avea în mână un pantofior de sugar. Ela se rugă în gând, dorindu-i copilaÈ™ului să fi scăpat neînsângerat dintr-o asemenea întâlnire. Luă pantoful de la Grego È™i îl aÈ™eză pe micul altar unde lumânările ardeau neîncetat, ca o mărturie perpetuă a miracoÂlului Descoladei. Mama copilului îl va putea găsi acolo. Bosquinha se dovedi destul de bine dispusă în drumul de la naveto-port până în Milagre, pe care îl făcură în vehiculul care plutea la mică distanță deasupra terenului înverzit. Arătă către turmele de cabra semi-domesticite, o specie locală care asigura fibre pentru È›esături, dar a cărei carne era, din punct de vedere nutritiv, inutilizabilă fiinÈ›elor umane. ― PurceluÈ™ii le mănâncă? întrebă Ender. Mirată, ea ridică din sprâncene. ― Nu prea È™tim multe despre purceluÈ™i. ― Știu că trăiesc în pădure. Nu ies niciodată la câmpie? ― Asta pot s-o spună doar framlingii, răspunse ea ridicând din umeri. SăvârÈ™itorul tresări auzind-o pe Bosquinha folosind acest cuvânt; dar bineînÈ›eles că ultima carte a lui Demostene fusese publicată cu douăzeci È™i doi de ani în urmă È™i distribuită prin ansiblu în toate cele O Sută de Lumi. Utlanning, framling, ramen, varelse ― termenii pătrunseÂseră deja în EsenÈ›ială È™i probabil că Bosquinhei nici nu i se mai păreau noutăți. Ceea ce-l făcea să se simtă stânjenit era lipsa ei de curiozitate în legătură cu purceluÈ™ii. I se părea imposibil ca oamenii Lusitaniei să rămână netulburaÈ›i de această problemă, doar existenÈ›a purceluÈ™ilor motiva prezenÈ›a gardului înalt È™i de netrecut, dincolo de care nu se puteau deplasa decât zenadorii. Dar nu, Bosquinha nu era nepăsătoare, ci doar ocolea această chestiune. Nu reuÈ™i să ghicească dacă purceluÈ™ii ucigaÈ™i constituiau un subiect delicat sau dacă era vorba de neîncrederea ei în Vorbitor. AjunÈ™i pe coama unui deal, Bosquinha opri vehiculul. Acesta se aÈ™eză lin cu tălpicile pe sol. ÃŽn vale se vedea un râu lat, È™erpuind printre dealuri înverzite. Dincolo de el, vârfurile cele mai îndepărtate erau acoperite în întregime de păduri. De-a lungul celuilalt mal al râului, casele construite din cărămidă, cu acoperiÈ™uri învelite cu È›iglă, alcătuiau un oraÈ™ pitoresc. Clădirile câtorva ferme erau aÈ™ezate pe malul înalt dinspre ei, iar terenurile lungi È™i înguste se întindeau până pe dealul pe care stăteau SăvârÈ™itorul È™i Bosquinha. ― Milagre, spuse Bosquinha. Pe dealul cel mai înalt e catedrala. Episcopul Peregrino i-a sfătuit pe oameni să fie politicoÈ™i È™i binevoitori cu tine. SăvârÈ™itorul mai pricepu din tonul ei că episcopul îi înÈ™tiinÈ›ase pe oameni că el reprezenta un primejdios propovăduitor al agnosticismului. ― Până mă va trăsni mânia lui Dumnezeu? întrebă el. Zâmbind, Bosquinha îi răspunse: ― Dumnezeu ne dă un exemplu de îngăduință creÈ™tină pe care socotim că-l va urma toată lumea din oraÈ™. ― Știu cine m-a chemat? ― Oricine ar fi făcut-o, a procedat discret. ― EÈ™ti È™i Guvernator, nu numai primar. Beneficiezi de anumite privilegii în ceea ce priveÈ™te informaÈ›iile. ― Știu că solicitarea originală a fost anulată, dar prea târziu. Mai È™tiu că în anii din urmă alte două persoane au cerut prezenÈ›a unui Vorbitor, dar trebuie să înÈ›elegi că majoritatea oamenilor se mulÈ›umesc cu doctrina È™i consolarea oferită de preoÈ›i. ― Vor răsufla uÈ™uraÈ›i când vor afla că n-am nimic în comun cu doctrina sau consolarea. ― Gestul mărinimos de a ne oferi transportul de skrika te va face destul de respectat prin baruri, È™i te asigur că se vor găsi o mulÈ›ime de femei frivole care să poarte blănuri în lunile următoare. Toamna e pe aproape. ― S-a întâmplat să cumpăr skrika împreună cu nava ― mie nu-mi era de nici un folos ―, aÈ™a că nu mă aÈ™tept la recunoÈ™tință pentru asta. Privi iarba înaltă din jur, care semăna cu o blană: Iarba e indigenă? ― Și inutilă. N-o putem folosi nici măcar pentru a acoperi casele: dacă o tăiem, se fărâmiÈ›ează È™i la prima ploaie se dizolvă ca un praf. Dar pe loturile din valea de acolo, cultura cea mai comună este un soi de È™tir creat de xenobiologii noÈ™tri. Recoltele de orez È™i grâu erau slabe È™i nesigure, însă È™tirul rezistă atât de bine încât trebuie să utilizăm ierbicide în jurul culturilor pentru a le împiedica să se extindă. ― De ce? ― Suntem pe o lume aflată în carantină, Vorbitorule. Știrul se adapÂtează atât de uÈ™or la mediu încât curând ar înăbuÈ™i ierburile indigene. Este esenÈ›ial să nu transformăm Lusitania după modelul pământesc. Avem sarcina de a influenÈ›a cât mai puÈ›in această lume. ― Sigur că asta îi apasă greu pe oameni. ― Vorbitorule, suntem liberi È™i ne împlinim viaÈ›a în enclava noastră. Cât priveÈ™te ceea ce se află dincolo de gard, oricum nu vrea nimeni să meargă acolo. Vocea îi era încărcată de o emoÈ›ie ascunsă. Și atunci, Ender È™tiu că teama de purceluÈ™i pătrunsese adânc. ― Vorbitorule, să nu-È›i închipui că ne temem de purceluÈ™i. Probabil că acest lucru e adevărat pentru unii dintre noi, dar sentimentul predoÂminant nu-i câtuÈ™i de puÈ›in teama. E ura. Scârba. ― Dar nu i-aÈ›i văzut niciodată. ― Ajunge să-i cunoÈ™ti pe cei doi zenadori care au fost uciÈ™i. Am o bănuială că la început ai fost chemat pentru a mărturisi moartea lui Pipo. Amândoi, È™i Pipo È™i Libo, erau iubiÈ›i de lume. ÃŽndeosebi Libo. Un om blând È™i generos, iar durerea provocată de moartea lui a fost sinceră È™i generală. Ne vine greu să înÈ›elegem motivele pentru care purceluÈ™ii l-au torturat astfel. Dom Cristăo, Abate al Filhos da Mente de Cristo, spune că purceluÈ™ii nu au simÈ› moral. SusÈ›ine că sunt fiare ori că nu au trăit sentimentul pierderii, fiindcă nu au gustat încă din fructul oprit. Zâmbi crispată. Dar asta e teologie, aÈ™a că nu reprezintă nimic pentru tine. El nu-i răspunse. Se obiÈ™nuise cu felul în care oamenii evlavioÈ™i presupuneau că istorisirile sacre trebuie să li se pară absurde necredinÂcioÈ™ilor. Necredincios nu se considera, ba chiar nutrea un respect deoseÂbit față de sfinÈ›enia unor relatări. Dar nu-i putea explica Bosquinhei toate astea. Cu timpul are să-È™i schimbe părerea despre el. Acum îl privea bănuitoare, dar credea că o putea atrage de partea lui; pentru a fi un bun primar, trebuia să aibă calitatea de a vedea oamenii drept ceea ce sunt, iar nu drept ceea ce par. Reveni la subiectul discuÈ›iei. ― Filhos da Mente de Cristo... cunoÈ™tinÈ›ele mele de portugheză nu sunt prea solide, dar asta nu înseamnă cumva "Fiii MinÈ›ii lui Cristos"? ― Relativ vorbind, sunt un ordin nou, întemeiat abia acum patru sute de ani printr-o dispensă specială emisă de Papa... ― A, È™tiu de Copiii MinÈ›ii lui Cristos, doamnă primar. Am mărturisit moartea lui San Angelo pe Moctezuma, în oraÈ™ul Cordoba. Ea făcu ochii mari. ― Deci e adevărată povestea! ― Primare Bosquinha, am auzit multe variante ale poveÈ™tii. Una susÈ›ine că diavolul l-a posedat pe San Angelo când se afla pe patul de moarte È™i de aceea a cerut să i se È›ină riturile detestabile ale păgânului Hablador de los Muertos. Bosquinha surâse. ― Cam aÈ™a sună povestea care circulă în È™oaptă. Dom Cristăo spune că-i o prostie, desigur. ― Cu mult înainte de sanctificare, s-a întâmplat ca San Angelo să fie martor la mărturisirea mea pentru o femeie pe care o cunoÈ™tea. Ciuperca din sânge îl ucidea deja. A venit la mine È™i mi-a spus: "Andrew, încă de pe acum circulă cele mai îngrozitoare neadevăruri despre mine, afirmându-se că am făcut minuni È™i că ar trebui să fiu sanctificat. Am nevoie de ajutorul tău. La moartea mea va trebui să rosteÈ™ti adevărul". ― Dar minunile au fost recunoscute È™i el a fost canonizat abia după nouăzeci de ani de la moarte. ― Da. Ei bine, în parte sunt È™i eu vinovat de asta. Când am mărturisit moartea lui, eu însumi am recunoscut câteva dintre miracole. De data asta Bosquinha izbucni în râs. ― Un Vorbitor să creadă în miracole?! ― PriveÈ™te dealul catedralei voastre. Câte dintre clădirile acelea sunt pentru preoÈ›i È™i câte pentru È™coală? Bosquinha înÈ›elese pe dată È™i-l fulgeră cu privirea. ― Filhos da Mente de Cristo se supun autorității episcopului. ― Numai că ei păstrează È™i predau tot ce înseamnă cunoaÈ™tere. Indiferent dacă episcopul aprobă sau nu. ― S-ar putea ca San Angelo să-È›i fi permis să te amesteci în treburile Bisericii, dar te asigur că episcopul Peregrino nu va admite aÈ™a ceva. ― Am venit să mărturisesc o simplă moarte È™i voi respecta legea. Cred că vei avea prilejul să-È›i dai seama că voi face mai puÈ›in rău decât te aÈ™tepÈ›i, È™i mai mult bine. ― Vorbitor pelos Mortos, dacă ai venit să rosteÈ™ti moartea lui Pipo, atunci nu vei provoca decât rău. Lasă-i pe purceluÈ™i dincolo de gard. Dacă voia mi-ar fi ascultată, nici o ființă umană n-ar mai trece de el. ― Sper că voi găsi de închiriat o cameră. ― OraÈ™ul nostru nu se schimbă, Vorbitorule. Aici fiecare posedă o casă si nimeni nu merge în altă parte. Ce motive am avea să È›inem un han? ÃŽÈ›i putem oferi doar una dintre micile locuinÈ›e din material plastic pe care le-au înălÈ›at primii coloniÈ™ti. E modestă, dar satisface toate necesitățile. ― ÃŽntrucât nu am nevoie de mult confort È™i spaÈ›iu, sunt sigur că o să mă descurc. Și abia aÈ™tept să-l întâlnesc pe Dom Cristăo. Acolo unde există discipoli ai lui San Angelo È™i adevărul își găseÈ™te prieteni. Bosquinha pufni È™i porni motorul vehiculului. AÈ™a cum dorise È™i SăvârÈ™itorul, ideile ei preconcepute despre Vorbitori fuseseră acum sfărâmate. Ce întâmplare ca el să-l fi cunoscut pe San Angelo È™i să-i fi admirat pe Filhos! Nu era chiar ceea ce-i îndemnase episcopul Peregrino pe enoriaÈ™ii săi să creadă despre Vorbitor. ÃŽncăperea era mobilată cu zgârcenie, iar dacă SăvârÈ™itorul ar fi avut cu sine multe lucruri, cu mare greutate ar fi găsit loc să È™i le aÈ™eze. AÈ™a cum i se întâmpla aproape mereu la încheierea vreunei călătorii intersteÂlare, reuÈ™i să se instaleze în doar câteva minute. ÃŽn geanta de voiaj rămase împachetată numai matca; renunÈ›ase de mult să se mai simtă ciudat pentru că într-o modestă geantă aflată sub pat păstra taina viitorului unei specii minunate. ― Poate că acesta va fi locul, murmură el. Chiar prin prosoapele în care era învelită, simÈ›ea gogoaÈ™a răcoroasă, aproape rece. «Este locul potrivit.» I se păru supărător că era atât de sigură. De data asta dispăruse tonul rugător sau nerăbdător pe care îl percepuse de atâtea ori când ea își exprimase dorinÈ›a de a fi eliberată. Acum era de o certitudine absolută. ― Tare mult aÈ™ vrea să hotărâm astfel, spuse el. S-ar putea să fie locul, dar totul depinde de capacitatea purceluÈ™ilor de a accepta prezenÈ›a ta aici. «Întrebarea e dacă pot accepta prezenÈ›a fiinÈ›elor umane fără noi.» ― Va dura mult. Mai păsuieÈ™te-mă câteva luni. «Oricât de mult ar fi nevoie. Acum nu ne mai grăbim.» ― Pe cine ai găsit? ÃŽmi amintesc că mi-ai spus că nu poÈ›i comunica decât cu mine. «Acea parte a minÈ›ii noastre care deÈ›ine capacitatea de gândire, ceea ce voi numiÈ›i impuls filotic, puterea ansiblurilor, este foarte rece È™i greu de descoperit la fiinÈ›ele umane. Dar aceasta pe care am aflat-o aici, una dintre numeroasele fiinÈ›e pe care le vom găsi, are un impuls filotic mult mai puternic, mai clar, mai uÈ™or de perceput, ne aude mai repede, ne vede amintirile, iar noi le vedem pe ale ei, le reperăm lesne, aÈ™a că iartă-ne, scumpe prieten, iartă-ne dacă abandonăm chinul de a vorbi minÈ›ii tale È™i ne întoarcem spre ea pentru a-i vorbi, fiindcă nu ne sileÈ™te să facem eforturi atât de mari pentru a articula cuvinte È™i forma imagini care să fie suficient de limpezi pentru gândirea voastră analitică, deoarece pe ea o simÈ›im ca pe o rază de soare, ca pe căldura soarelui faÈ›a ei pe faÈ›a noastră È™i senzaÈ›ia de apă proaspătă în pântecele noastre È™i de miÈ™care la fel de blândă È™i completă ca adierea de vânt pe care nu am mai simÈ›it-o de trei mii de ani È™i iartă-ne că vom rămâne cu ea până ne trezeÈ™ti È™i până ne scoÈ›i să locuim aici fiindcă o vei face vei afla sigur la momentul potrivit că acesta e locul care înseamnă cămin...» Și după aceea el pierdu È™irul gândurilor ei, simÈ›i cum se risipeÈ™te ca un vis pe care-l uiÈ›i atunci când te trezeÈ™ti, chiar dacă te chinui să-l menÈ›ii viu. SăvârÈ™itorul nu era sigur de ceea ce descoperise matca, dar orice ar fi fost, el trebuia să se confrunte cu realitatea Codului Stelar, cu Biserica Catolică È™i cu tinerii xenologi care probabil nu-l vor lăsa să-i cunoască pe purceluÈ™i, cu o femeie xenolog care se răzgândise în legătură cu invitaÈ›ia pe care o făcuse, È™i cu altceva, poate cel mai greu lucru: dacă matca rămânea aici, È™i el trebuia să facă la fel. "Tot amestecându-mă, iscodind, rănind, tămăduind, apoi plecând din nou È™i rămânând neînrâuÂrit, m-am rupt de umanitate. Dacă voi rămâne pe această lume, oare cum voi reuÈ™i să mă integrez? Până în această clipă nu m-am simÈ›it apropiat decât de armata de băieÈ›aÈ™i de la Școala de Luptă È™i de Valentine, iar acum ele sunt departe, amândouă aparÈ›in trecutului." ― Ce-ai pățit, te-ai scufundat în singurătate? îl întrebă Jane. Simt cum îți scade ritmul cardiac È™i È›i se îngreunează respiraÈ›ia. ÃŽn următoarele momente vei adormi, muri sau lăcrima. ― Sunt mai complicat decât crezi, spuse SăvârÈ™itorul bine dispus. Deocamdată am un sentiment de autocompătimire pentru suferinÈ›e încă neîncercate. ― Foarte bine, Ender. Cu cât mai devreme, cu atât mai folositor. ÃŽn felul acesta te vei scălda mai mult în suferință. Terminalul prinsese viață, înfățișând-o pe Jane ca purceluÈ™ în mijlocul unui ansamblu de balerine exuberante, care-È™i azvârleau picioarele cât de sus puteau. PuÈ›ină repeÂtiÈ›ie nu-È›i strică È™i te-ai simÈ›i mult mai bine. La urma urmelor, ai despachetat. Ce altceva aÈ™tepÈ›i? ― Nici măcar nu È™tiu unde mă aflu, Jane. ― Nu există o hartă a oraÈ™ului, îi explică Jane. Toată lumea È™tie unde se află fiecare locÈ™or. ÃŽnsă au un plan al sistemului de canalizare, împărÈ›it pe cartiere. AÈ™a, prin extrapolare, poÈ›i descoperi unde se află clădirile. ― Atunci arată-mi-le. Pe terminal apăru un model tridimensional al oraÈ™ului. Probabil că SăvârÈ™itorul nu era deosebit de dorit în acest loc È™i de aceea i se dăduse cămăruÈ›a mobilată simplu, însă terminalul ce i se pusese la dispoziÈ›ie dovedea o atitudine curtenitoare. Nu era o instalaÈ›ie standard pentru uz personal, ci mai curând un simulator complex. Față de alte terminale, putea proiecta holograme într-un spaÈ›iu de È™aisprezece ori mai mare, cu o rezoluÈ›ie de patru ori mai precisă. Iluzia era atât de perfectă încât, ameÈ›it pentru o clipă, SăvârÈ™itorul se simÈ›i ca un Gulliver aplecat deasupra unui Lilliput care încă nu ajunsese să se teamă de el, care deocamdată nu-i descoperise puterea distructivă. Numele diferitelor cartiere pluteau în aer deasupra fiecărui sector al reÈ›elei de canalizare. ― Te afli aici, preciză Jane. Vila Velha, vechiul oraÈ™. Praça este exact la o intersecÈ›ie depărtare. Acolo se È›in întrunirile publice. ― Ai cumva o hartă a domeniilor locuite de purceluÈ™i? Harta satului alunecă rapid către SăvârÈ™itor, detaliile apropiate disÂpărân în timp ce erau înlocuite de altele noi, care apăreau pe latura îndepărtată, ca È™i cum ar fi zburat pe deasupra lor. "Aidoma unei vrăjitoare", gândi el. GraniÈ›a oraÈ™ului era marcată de un gard. ― E singurul obstacol care se află între noi È™i purceluÈ™i, îngână SăvârÈ™itorul. ― Emite un câmp electric în care sunt stimulaÈ›i toÈ›i nervii sensibili la durere, spuse Jane. Simpla atingere face ca toate terminaÈ›iile nervoase să o ia razna; te simÈ›i ca È™i cum cineva È›i-ar tăia degetele cu o pili ― Plăcut gând. Suntem într-un lagăr de concentrare? Sau într-o grădină zoologică? ― Depinde cum priveÈ™ti lucrurile. ― Partea dinspre oameni este conectată la restul universului, iar cea dinspre purceluÈ™i limitată la propria lor lume. ― Deosebirea e că purceluÈ™ii nu È™tiu ce-au pierdut ― Dar eu È™tiu, spuse Jane. Acesta-i cel mai încântător lucru care caracterizează fiinÈ›ele umane. SunteÈ›i cu toÈ›ii foarte siguri că animalele inferioare mor de invidie că n-au avut norocul de a se fi născut homo Sapiens. Dincolo de gard se vedea un povârniÈ™ È™i pădurea care începea de pe coama dealului. Xenologii nu au pătruns niciodată prea adânc în teritoriul purceluÈ™ilor. Comunitatea cu care au intrat în contact e la mai puÈ›in de un kilometru în interiorul acestei păduri. PurceluÈ™ii locuiesc într-o casă din buÈ™teni, toÈ›i masculii la un loc. Nu cunoaÈ™tem alte aÈ™ezări, dar sateliÈ›ii au confirmat că fiecare pădure ca asta are exact toată populaÈ›ia pe care o poate susÈ›ine o cultură de vânători-culegători. ― Vânează? ― Sunt mai mult culegători. ― Unde au murit Pipo È™i Libo? Jane ilumină un petic de teren acoperit cu iarbă, de pe panta care ducea spre copaci. ÃŽn planul apropiat creÈ™tea izolat un copac mare È™i nu departe de el se vedeau alÈ›i doi. ― Copacii aceia, făcu SăvârÈ™itorul. ÃŽn hologramele pe care le-am vizionat pe Trondheim nu-mi amintesc să fi fost atât de aproape. ― Au trecut douăzeci È™i doi de ani. Copacul mare e cel pe care purceluÈ™ii l-au plantat în cadavrul rebelului numit Rădăcină, executat înainte ca Pipo să fi fost ucis. CeilalÈ›i doi marchează locurile unde au fost executaÈ›i recent alÈ›i purceluÈ™i. ― AÈ™ vrea să È™tiu de ce sădesc copaci numai pentru purceluÈ™i. ― Copacii sunt sacri, spuse Jane. Pipo a constatat că mulÈ›i dintre copacii pădurii poartă nume. Libo a tras concluzia că s-ar putea să fie numele purceluÈ™ilor morÈ›i. ― Iar oamenii nu sunt cosubstanÈ›iali cu ideea de adorare a copacilor. Da, e foarte probabil. Am descoperit însă că ritualurile È™i miturile nu se nasc din neant. De obicei există o anumită justificare legată de perpetuaÂrea comunității. ― Andrew Wiggin antropolog? ― Când È›i-ai ales umanitatea ca obiect de studiu, este mai bine să începi cu omul. ― Atunci du-te È™i studiază câțiva oameni, SăvârÈ™itorule. De exemÂplu, familia Novinhei. Și apropo, reÈ›elei de computere i s-a interzis în mod oficial să-È›i furnizeze adresele locuitorilor. Ender zâmbi strâmb. ― Prin urmare Bosquinha nu-i chiar atât de prietenoasă pe cât pare. ― Dacă trebuie să întrebi unde locuiesc oamenii, vor È™ti încotro te duci. Dacă vor ca tu să nu mergi la ei, nimeni nu va È™ti unde locuiesc ceilalÈ›i. ― PoÈ›i încălca restricÈ›ia, nu? ― Am È™i făcut-o. Lângă linia gardului, dincolo de dealul pe care se afla observatorul, clipea o lumină. Era punctul cel mai izolat din întregul Milagre. ÃŽn locul acela de unde gardul se vedea tot timpul, se construiseră foarte puÈ›ine case. Ender se întrebă dacă Novinha prefera să locuiască acolo pentru a fi aproape de gard sau pentru a fugi cât mai departe de vecini. Poate că asta fusese ideea lui Marcăo. Cel mai apropiat cartier era Vila Atrás, apoi cel numit As Fábricas, care se întindea până spre râu. AÈ™a cum sugera È™i numele, acolo se găseau majoritatea făbricuÈ›elor care prelucrau metalul È™i materialele plastice È™i procesau alimentele È™i fibrele de care avea nevoie Milagre. O economie autonomă, utilă È™i legată de necesități. Iar Novinha prefera să locuiască departe de toate acestea, izolată, invizibilă. Hotărârea era È™i a ei, acum SăvârÈ™itorul È™tia sigur. Nu acesta era modelul de viață ales de ea? Niciodată nu aparÈ›inuse oraÈ™ului Milagre. Faptul că toate cele trei solicitări pentru un Vorbitor veniseră din partea Novinhei È™i a copiilor ei nu reprezenta un accident. ÃŽnsuÈ™i actul de chemare a unui Vorbitor reprezenta o sfidare, un semn că ei nu se socoteau membri evlavioÈ™i ai comunității catolice de pe Lusitania. ― Va trebui, totuÈ™i, să mă rog de cineva să mă conducă acolo. Nu se cuvine să le dau de înÈ›eles dintru început că nu pot să-mi tăinuiască nici o informaÈ›ie pe care o deÈ›in. Harta se È™terse È™i deasupra terminalului apăra chipul lui Jane. Nu se deranjase să facă reglajele pentru dimensiunile generoase ale acestui terminal, astfel încât capul ei era de câteva ori mai mare decât al unui om. Arăta foarte impunătoare. Și simularea atingea perfecÈ›iunea până È™i prin porii de pe obraji. ― Andrew, adevărul e că mie nu-mi pot ascunde nimic. SăvârÈ™itorul oftă. ― Te interesează foarte mult problema asta, Jane. ― Știu. ÃŽi făcu un semn cu ochiul. Dar pe tine nu? ― Vrei să spui că n-ai încredere în mine? ― MiroÈ™i de la o poÈ™tă a imparÈ›ialitate È™i a împărÈ›itor de dreptate. Dar eu sunt îndeajuns de umană ca să doresc un tratament preferenÈ›ial, Andrew. ― Măcar îmi promiÈ›i ceva? ― Orice, prietene corpuscular. ― Când hotărăști să-mi ascunzi ceva, n-ai vrea să mă anunÈ›i cel puÈ›in că nu ai de gând să-mi spui despre ce este vorba? ― Vorbele tale adânci o depășesc pe sărmana ta prietenă. Devenise o caricatură a unei femei hiperfeminizate. ― Jane, nimic nu poate fi prea profund pentru tine. Fă-mi o favoare. Nu-mi pune piedici. ― Pentru că tot ai venit pentru familia Ribeira, ai dori să te ajut cu ceva? ― Da. Descoperă elementele care-i fac pe membrii familiei Ribeira să se deosebească în mod semnificativ de restul oamenilor din Lusitania. Și orice motive de conflict între ei È™i autorități. ― Tu vorbeÈ™ti È™i eu mă supun. ÃŽncepu să dispară ca un duh. ― Jane, tu m-ai ademenit încoace. Acum de ce încerci să mă descuÂrajezi? ― Ba nu. Și nici n-am făcut-o. ― Nu am prieteni în oraÈ™ul acesta. ― PoÈ›i să-mi încredinÈ›ezi viaÈ›a ta. ― Nu propria-mi viață mă preocupă acum. Praça era plină de copii care jucau fotbal. Majoritatea jonglau cu mingea, dovedind cât de multe pot s-o menÈ›ină în aer folosindu-È™i doar capul È™i picioarele. Cu toate acestea, doi dintre ei purtau un duel sălbatic. Băiatul È™uta cât de tare putea către fată, care stătea la mai puÈ›in de trei metri depărtare. Ea suporta contactul cu mingea fără să tresară, indifeÂrent cât de puternică ar fi fost lovitura. Apoi È™uta fata, iar el încerca să nu se clintească. O altă fetiță făcea pe copilul de mingi, aducându-le-o ori de câte ori ricoÈ™a după ce-È™i atingea victima. SăvârÈ™itorul încercă să afle de la câțiva băieÈ›i unde era casa familiei Ribeira. Invariabil, toÈ›i îi răspunseră printr-o ridicare din umeri; când insistă, unii începură să se îndepărteze, È™i curând mai toÈ›i copiii se retraseră din praça. SăvârÈ™itorul se întrebă ce le spusese episcopul despre Vorbitori. ÃŽnsă duelul continuă cu aceeaÈ™i înverÈ™unare nedomoliÈ›i Și acum, când praça se mai golise, Ender observă că în joc mai era amestecat un copil, un băiat de vreo doisprezece ani. Văzut din spate, nu atrăgea atenÈ›ia prin nimic, dar când Ender păși mai spre mijlocul terenului, băgă de seamă că ochii băiatului arătau ciudat. După un moment de surprinÂdere, înÈ›elese. Băiatul avea ochi artificiali. Amândoi păreau strălucitori È™i metalici, dar Ender È™tia cum funcÈ›ionau. Doar un ochi slujea vederii, dar el prelua patru scanări vizuale separate È™i apoi izola semnalele pentru a transmite o imagine binoculară simulată către creier. Celălalt ochi conÈ›inea sursa de alimentare, controlul prin computer È™i interfaÈ›a exterÂna. Atunci când voia, băiatul putea înregistra scurte secvenÈ›e din cele văzute pe o foto-memorie limitată, care avea probabil mai puÈ›in de un trilion de biÈ›i. DueliÈ™tii îl foloseau ca arbitru; dacă vreunul contesta un punct, el putea relua scena cu viteză redusă È™i le spunea ce se întâmplase. Mingea îl lovi pe băiat drept în vintre. Se chirci cu multă convingere, dar fata rămase netulburată. ― S-a ferit, am văzut cum a miÈ™cat din È™olduri! ― Ba nu! M-a durut, nu m-am ferit deloc! ― Reveja! Reveja! Până atunci vorbiseră în EsenÈ›ială, dar fata exclaÂmase în portugheză. Băiatul cu ochi metalici rămase inexpresiv, în schimb ridică o mână cerându-le să facă liniÈ™te. ― Mudou, spuse el fără drept de replică. S-a miÈ™cat, traduse SăvârÂÈ™itorul. ― Sabia! Știam! ― EÈ™ti un mincinos, Olhado! Băiatul cu ochi metalici o privi dispreÈ›uitor. ― Eu nu mint niciodată. Dacă vrei, o să-È›i ofer o reluare a scenei. De fapt, cred că o s-o transmit prin reÈ›ea, ca să vadă toată lumea cum te-ai ferit È™i mai È™i minÈ›i că n-ai făcut-o. ― Mentirosa! Filho de puta! Fode-bode! SăvârÈ™itorul era aproape sigur că È™tia ce însemnau toate epitetele acelea, dar băiatul cu ochi metalici le ascultă cu un aer imperturbabil. ― Dá, spuse fata, Dá-me. Dă-mi-l. Furios, băiatul își scoase inelul de pe deget È™i-l aruncă pe pământ, la picioarele ei. ― Viada! È™opti el gutural, apoi o rupse la fugi ― Poltrăo! strigă fata după el. LaÈ™ule! ― Căo! strigă băiatul fără ca măcar să arunce o privire peste umăr. De data asta nu strigase la fată. Ea se întoarse imediat È™i-l privi pe băiatul cu ochi metalici, care se crispase la auzul acelei vorbe. Aproape instantaneu, fata rămase cu ochii pironiÈ›i în pământ. MicuÈ›a care adusese până atunci mingea păși către băiat È™i-i È™opti ceva. El ridică ochii È™i-l observă pe SăvârÈ™itor. Fata mai mare își ceru scuze: ― Desculpa, Olhado, năo queria que... ― Năo ha problema, Michi. Nu se uită la ea. Fata dădu să mai spună ceva, dar apoi îl văzu È™i ea pe Ender È™i tăcu. ― Porque está olhando-nos? întrebă băiatul. De ce te uiÈ›i la noi? SăvârÈ™itorul răspunse cu o întrebare: ― Você é ârbitro? Tu eÈ™ti judecătorul? Cuvântul putea să însemne "arbitru" dar È™i "magistrat". ― De vez em quando. Din când în când. Ender vorbi în EsenÈ›ială ― nu era sigur că va reuÈ™i să spună ceva complicat în portugheză. ― Atunci spune-mi, arbitrule, e cinstit să laÈ™i un străin să se descurce fără să-l ajuÈ›i? ― Străin? Vrei să zici utlanning, framling sau ramen? ― Nu, cred că vreau să zic infidel. ― O Senhor e descrente? EÈ™ti necredincios? ― Só descredo no incrÃvel. Resping doar ceea ce e de necrezut. Băiatul zâmbi. ― Unde vrei să mergi, Vorbitorule? ― La locuinÈ›a familiei Ribeira. FetiÈ›a se dădu mai aproape de băiatul cu ochi de metal. ― Care familie Ribeira? ― Văduva Ivanova. ― Cred că o pot găsi, spuse băiatul. ― Toată lumea din oraÈ™ poate, întări SăvârÈ™itorul. Problema e, mă duceÈ›i la ea? ― De ce vrei să mergi acolo? ― Pun întrebări oamenilor È™i încerc să descopăr istorii adevărate. ― La casa familiei Ribeira nu È™tie nimeni poveÈ™ti adevărate. ― Mă mulÈ›umesc È™i cu minciuni. ― Atunci vino cu noi, spuse el È™i porni prin iarba cosită scurt de pe drumul principal. FetiÈ›a îi È™opti din nou ceva la ureche. El se opri È™i se întoarse spre SăvârÈ™itor, care-l urma îndeaproape. ― Quara vrea să È™tie. Cum te cheamă? ― Andrew. Andrew Wiggin. ― Ea e Quara. ― Iar tu? ― ToÈ›i îmi spun Olhado. Din pricina ochilor. Ridică fetiÈ›a È™i o aÈ™eză pe umeri. Dar numele meu adevărat e Lauro. Lauro Suleimao Ribeira. Rânji, se întoarse pe călcâie È™i porni mai departe. SăvârÈ™itorul porni după el. Ribeira. BineînÈ›eles. Și Jane ascultase, È™i-i vorbi prin nestemata din ureche. ― Lauro Suleimao Ribeira e cel de-al patrulea copil al Novinhei. Și-a pierdut ochii într-un accident cu lasere. Are doisprezece ani. A, È™i am aflat ce-i deosebeÈ™te pe Ribeira de restul oamenilor din oraÈ™. Vor să-l sfideze pe episcop È™i să te conducă într-acolo unde doreÈ™ti să ajungi. "Și eu am observat ceva, Jane", îi răspunse el în gând. "Băiatului i-a făcut plăcere să mă tragă pe sfoară, iar apoi a fost È™i mai satisfăcut când mi-a dat de înÈ›eles cum m-am lăsat prostit. Sper numai că n-o să iei lecÈ›ii de la el." Miro stătea pe panta dealului. Umbra copacilor îl făcea invizibil pentru oricine ar fi privit dinspre Milagre, dar de aici el putea să vadă o bună parte din oraÈ™ ― catedrala È™i mănăstirea de pe dealul cel mai înalt, desigur, apoi observatorul de pe alt deal, mai spre nord. Și, mai jos de observator, într-o adâncitură a pantei, casa în care locuia, situată nu prea departe de gard. ― Miro, È™opti Mâncătorul-de-Frunze. Tu eÈ™ti copac? Era o traducere brută din limba pequenino. Uneori erau meditativi È™i atunci stăteau nemiÈ™caÈ›i ore în È™ir. Numeau asta "să fii copac". ― Mai curând ca un fir da iarbă, răspunse Miro. Mâncătorul-de-Frunze chicoti subÈ›irel È™i È™uierat, cum îi era obiceiul. Râsul nu suna niciodată natural; pequeninos învățaseră să râdă după ureche, de parcă ar fi fost vorba de vreun cuvânt în EsenÈ›ială. Nu pornea din bună dispoziÈ›ie, sau cel puÈ›in asta era impresia lui Miro. ― Are să plouă? întrebă Miro. Pentru un purceluÈ™, asta însemna: mă întrerupi ca să-mi faci un serviciu sau ca să-È›i faci unul È›ie? ― Azi a plouat cu foc, spuse Mâncătorul-de-Frunze. Departe, în preerie. ― Da. A sosit un vizitator din altă lume. ― Vorbitorul? Miro nu-i răspunse. ― Trebuie să-l aduci să ne cunoască È™i pe noi. Miro continuă să tacă. ― Miro, pentru tine o să-mi fac rădăcină din chip, iar membrele mele vor deveni lemn pentru casa ta. Lui Miro îi displăcea când purceluÈ™ii începeau să ceară câte ceva. Avea impresia că-l luau drept o persoană deosebit de înÈ›eleaptă, puterniÂcă, sau un părinte de la care trebuiau smulse tot felul de hatâruri. Ei, era vina lui că purceluÈ™ii gândeau aÈ™a. A lui È™i a lui Libo. Fiindcă jucau rolul lui Dumnezeu printre purceluÈ™i. ― AÈ™a am promis, Mâncător-de-Frunze, adevărat? ― Când când când? ― Nu mă zori. Trebuie să aflu dacă putem avea încredere în el. Mâncătorul-de-Frunze îl privi uimit. Miro încercase să explice că nu toÈ›i oamenii se cunoÈ™teau între ei, iar unii nu erau cumsecade, dar purceluÈ™ii păreau a nu pricepe. ― Imediat ce voi putea, îl liniÈ™ti Miro. Deodată, Mâncătorul-de-Frunze începu să se legene înainte È™i înapoi pe pământ, miÈ™cându-È™i coapsele într-o parte È™i-n alta de parcă ar fi încercat să-È™i potolească vreo mâncărime din regiunea anusului. Libo apreciase odată că acest comportament avea aceeaÈ™i funcÈ›ie ca È™i râsul pentru oameni. ― VorbeÈ™te-mi în purceleză! spuse Mâncătorul-de-Frunze, pe care părea să-l amuze faptul că Miro È™i alÈ›i zenadori vorbeau amestecând două limbi. Și asta în ciuda faptului că, de-a lungul anilor, fuseseră depistate sau sugerate cel puÈ›in patru limbi ale purceluÈ™ilor, toate vorbite de unul È™i acelaÈ™i trib. Dar dacă voia să-l audă vorbind în portugheză, atunci o să-i facă pe plac: ― Vai comer folhas. Du-te È™i mănâncă frunze. Mâncătorul îl privi nelămurit. ― Și de ce-ar fi aÈ™a de amuzant? ― Pentru că e numele tău. Come-folhas. Mâncătorul-de-Frunze își smulse o insectă mare dintr-o nară È™i o azvârli cât colo. ― Nu fi brutal, spuse el. Apoi se ridică È™i plecă. Miro îl urmări îndepărtându-se. Mâncătorul-de-Frunze avea un caÂracter tare dificil. Miro ar fi preferat tovărășia purceluÈ™ului numit Uman. Chiar dacă Uman era mai ager È™i Miro trebuia să fie mult mai prudent față de el, măcar nu părea la fel de ostil ca Mâncătorul-de-Frunze. După ce-l pierdu din ochi pe purceluÈ™, Miro se întoarse către oraÈ™. Pe poteca ce È™erpuia de-a lungul dealului È™i ducea spre casa lui mergea cineva. Silueta din frunte era foarte înaltă ― ba nu, era Olhado purtând-o pe Quara pe umeri. Quara depășise vârsta copiilor care trebuie purtaÈ›i astfel. Miro își făcea probleme din pricina ei. Părea să nu-È™i revină din È™ocul provocat de moartea tatei. Avu un moment de amărăciune. Și când te gândeÈ™ti că el È™i Ela speraseră că moartea tatei va rezolva toate problemele lor. Apoi se ridică È™i-È™i încordă privirea, încercând să-l vadă mai bine pe bărbatul care pășea în urma lui Olhado È™i a Quarei. Nu-l mai văzuse până acum. Vorbitorul. Deja! Nu sosise nici de un ceas în oraÈ™ È™i deja mergea spre casa lui. "Grozav, ar fi È™i momentul potrivit ca mama să afle că eu l-am chemat încoace. ÃŽmi închipuiam că un Vorbitor trece neobservat, nu vine direct la cel care l-a solicitat. Ce necugetat! Ca È™i cum n-ar fi de ajuns că a sosit cu mult înainte de data la care îl aÈ™teptam. Quim are să-i dea raportul episcopului, chiar dacă nimeni nu ar face aÈ™a ceva. Acum va trebui să dau ochii cu mama È™i probabil cu întregul oraÈ™." Miro dispăru printre copaci È™i porni în goană pe drumul ce ducea către poarta oraÈ™ului. Capitolul 7 CASA RIBEIRA "Miro, de data asta ar fi trebuit să te afli lângă mine, pentru că, deÈ™i îmi amintesc dialogurile mal bine decât tine, e clar că nu pricep ce semnificaÈ›ie a avut discuÈ›ia asta. L-ai văzut pe purceluÂÈ™ul cel nou, căruia i se spune Uman, mi se pare că te-am văzut discutând cu el înainte de a pleca la Activitățile Suspecte. ManÂdachuva mi-a spus că i-au dat numele ăsta pentru că era foarte inteligent în copilărie. De acord, e foarte măgulitor că noÈ›iunile "inteligent" È™i "Uman" se leagă în mintea lor sau trădează o atituÂdine protectoare despre care ei cred că ne face plăcere, dar nu asta are importanță acum". Cu acel prilej, Mandachuva a zis: "Când a început să meargă singur, putea deja să vorbească". Și a făcut un semn cu mâna, la aproximativ zece centimetri depărtare de sol. Eu am avut impresia că arăta cât de înalt era Uman când a învățat să vorbească È™i să meargă. Zece centimetri! Dar s-ar putea să mă înÈ™el amarnic. Era bine să fi fost de față, ca să vezi cu ochii tăi. Dacă am înÈ›eles eu bine È™i dacă asta e ceea ce voia să spună Mandachuva, atunci avem o primă aluzie la copilăria purceluÈ™ilor. Dacă încep cu adevărat să meargă atunci când ating zece centimetri înălÈ›ime ― È™i unde mai pui că È™i vorbesc! ― înseamnă că au o perioadă de gestaÈ›ie mai scurtă decât oamenii È™i se dezvoltă mult după ce se nasc. Dar abia acum apare partea absolut înnebunitoare, chiar după standardele tale. S-a aplecat spre mine È™i mi-a spus ― de parcă nu se cuvenea să-mi facă o asemenea destăinuire ― cine era tatăl lui Uman: "Bunicul vostru Pipo l-a cunoscut pe tatăl lui Uman. Copacul lui e lângă poarta voastră." GlumeÈ™te? Rădăcină a murit acum douăzeci È™i doi de ani, corect? ÃŽn regulă, s-ar putea să fie vorba de ceva religios, de genul adoptaÈ›i-un-copac, sau cam aÈ™a ceva. Dar judecând după modul secretos în care mi-a spus Mandachuva toate astea, socot că aÈ™a stau lucrurile. E oare posibil să aibă o perioadă de gestaÈ›ie de douăzeci È™i patru de ani? Ori au fost necesare câteva decenii pentru ca Uman să ajungă, din copilaÈ™ul de zece centimetri, un exemplar demn de specia lui? Ori poate că au păstrat sperma lui Rădăcină în vreun recipient, undeva? Dar asta contează. E prima dată când un purceluÈ™ cunoscut personal de către observatori umani a fost nominalizat drept tată. Și tocmai Rădăcină, nimeni altul, care a fost ucis. Cu alte cuvinte, masculul cel mai lipsit de prestigiu ― chiar un criminal executat ― a fost desemnat drept tată! Asta înseamnă că aceÈ™ti masculi nu sunt nicidecum burlaci izgoniÈ›i chiar dacă unii dintre ei sunt sufiÂcient de vârstnici ca să-l cunoască pe Pipo. Ei sunt potenÈ›ialii părinÈ›i. Pe de altă parte, dacă Uman este de o inteligență ieÈ™ită din comun, atunci de ce l-au azvârlit aici, în mijlocul acestui grup de burlaci loviÈ›i de soartă? Cred că multă vreme am înÈ›eles greÈ™it situaÈ›ia. Acesta nu e un grup de burlaci lipsiÈ›i de prestigiu, ci un grup foarte respectat de tineri. Iar unii dintre ei vor deveni adevăÂrate personalități. Prin urmare, atunci când mi-ai spus că-È›i pare rău de mine, pentru că tu trebuie să pleci să desfășori Activitățile Suspecte iar eu să pregătesc niÈ™te Minciuni Oficiale pentru raportul transmis prin ansiblu, erai plin de ExcreÈ›ii Neplăcute! (Dacă ajungi acasă după ce eu voi fi adormit, trezeÈ™te-mă ca să te sărut pe frunte, bine? Azi mi-am câștigat dreptul ăsta.) Adresă transmisă de Ouanda Figueira Mucumbi lui Miro Ribeira von Hesse, extrasă din fiÈ™ierele Lusitaniei prin Ordin al Congresului È™i înaintat ca probă la Procesul In Absentia intentat xenologilor de pe Lusitania sub acuzaÈ›ia de Trădare È™i încălcare a Legii. ÃŽn Lusitania nu există întreprinderi de construcÈ›ii. Când doi tineri se căsătoresc, prietenii È™i familiile lor le construiesc o casă. ReÈ™edinÈ›a Ribeira exprima istoria familiei. FaÈ›ada, adică partea veche a casei, era făcută din foi groase de plastic fixate într-o fundaÈ›ie de beton. Pe măsură ce familia crescuse numeric, se mai construiseră È™i alte încăperi, fiecare adăugire lipită de precedenta, astfel că în faÈ›a dealului se afla acum o structură cu cinci încăperi distincte. Cele mai recente erau din cărămidă, cu instalaÈ›ii sanitare adecvate, acoperite cu È›iglă, dar lipsite cu desăvârÂÈ™ire de pretenÈ›ii estetice. Familia își construise camerele de care avusese nevoie È™i nimic altceva. Și asta nu din cauza sărăciei; SăvârÈ™itorul È™tia că nu poate fi vorba de aÈ™a ceva într-o comunitate în care economia era controlată din toate punctele de vedere. AbsenÈ›a decoraÈ›iunilor, a individualității, indicau dispreÈ›ul membrilor familiei pentru propria lor casă; pentru SăvârÈ™itor, asta exprima È™i dispreÈ› față de ei înÈ™iÈ™i. ÃŽi era limpede că purtarea lui Olhado È™i a Quarei nu exprima sentimentul de uÈ™urare È™i de relaxare pe care îl simt majoritatea oamenilor atunci când ajung acasă. Ba dimpotriÂvă, deveniră mai precauÈ›i, mai puÈ›in volubili; casa părea să emane un aer imperceptibil de gravitate care, pe măsură ce se apropiau, îi apăsa tot mai mult. Olhado È™i Quara intrară direct. SăvârÈ™itorul se opri în faÈ›a uÈ™ii, aÈ™teptând să fie invitat înăuntru. Olhado lăsă uÈ™a întredeschisă, dar ieÈ™i din cameră fără să-i vorbească. O văzu pe Quara aÈ™ezându-se pe un pat din prima cameră È™i rezemându-se de peretele gol. Pe nici unul dintre pereÈ›i nu era nimic. Erau doar zugrăviÈ›i în alb. Paloarea de pe chipul Quarei părea o replică a albului din jur. DeÈ™i îl privi pe Ender fără să plece ochii, pe faÈ›a ei nu se văzu nici un semn de recunoaÈ™tere a prezenÈ›ei lui acolo È™i bineînÈ›eles că nici nu făcu vreun gest prin care să-i dea de înÈ›eles că poate intra. ÃŽn casa asta bântuia o boală contagioasă. Ender încercă să înÈ›eleagă ce element din caracterul Novinhei îi scăpase, ce anume o făcea să locuiască într-o asemenea casă. Se putea ca moartea lui Pipo, petrecută cu atâția ani în urmă, să fi pustiit atât de cumplit inima Novinhei? ― Mama ta e acasă? întrebă Ender. Quara nu spuse nimic. ― Aha, făcu el. Iartă-mă. Credeam că eÈ™ti o fetiță, dar abia acum văd că am în față o statuie. Lăsă impresia că nu-l auzise. ÃŽncercarea lui de a o înveseli È™i de a o scoate din muÈ›enie dăduse din nou greÈ™. Se auzi apoi un zgomot de paÈ™i grăbiÈ›i pe podeaua simplă din beton. Apăru alergând un băieÈ›aÈ™ care se opri în mijlocul camerei, se învârti pe călcâie È™i rămase cu faÈ›a spre cadrul uÈ™ii unde stătea Ender. Nu putea fi decât cu un an mai mic decât Quara, probabil că avea È™ase sau È™apte ani. Spre deosebire de Quara, chipul lui părea foarte expresiv È™i alert. Și flămând, ca al unei fiare. ― E acasă mama ta? întrebă din nou Ender. Băiatul se aplecă È™i-È™i rulă cracul pantalonului. Avea un cuÈ›it lung de bucătărie fixat de picior cu bandă adezivă. O desfăcu fără grăbi Apoi, È›inându-l cu ambele mâini în față, porni ca din puÈ™că direct către SăvârÈ™itor, care observă că arma È›intea exact vintrele lui. ÃŽn relaÈ›iile cu necunoscuÈ›ii, băiatul nu-È™i pierdea timpul cu subtilități. Câteva clipe mai târziu, SăvârÈ™itorul îl È›inea strâns sub braÈ›, iar cuÈ›itul era bine înfipt în tavan. Băiatul dădea disperat din picioare È™i urla. Ender trebui să-È™i folosească ambele mâini pentru a-l imobiliza È™i băiatul ajunse să se legene, È›inut de mâini È™i picioare, ca un viÈ›el legat pentru a fi însemnat cu fierul roÈ™u. SăvârÈ™itorul o privi direct în ochi pe Quara: ― Dacă nu te duci imediat să chemi pe cineva care să facă ordine în casa asta, o să iau bestia asta mică să o mănânc la cină. Quara îl privi îngândurată, apoi, după un moment, se ridică È™i ieÈ™i din cameră. Câteva clipe mai târziu, în cameră intră o fată cu un aer obosit, cu părul ciufulit È™i ochii lipiÈ›i de somn. ― Desculpe, por favor, murmură ea, o menino năo se restabeleceu desde a morte do pai... Apoi păru să se trezească brusc. ― O Senhor é o falante pelos mortos! trebuie să fii Vorbitorul în numele MorÈ›ilor! ― Sou, răspunse SăvârÈ™itorul. Eu sunt. ― Năo aqui, spuse ea. A, nu, îmi pare rău, vorbeÈ™ti portugheza? Sigur că da, doar mi-ai răspuns. Of, te rog, nu aici. Pleacă. ― Bine, răspunse Ender. Să păstrez băiatul sau cuÈ›itul? Arătă cu capul spre tavan; privirea ei o urmă pe a lui. ― A, nu, iartă-mă. L-am căutat ieri toată ziua, È™tiam că-l luase, dar nu È™tiam unde-i È›ine. ― Era lipit de picior. ― Ieri nu era. ÃŽntotdeauna îl căutăm acolo. Dă-i drumul, te rog. ― Sigur vrei asta? Am impresia că acum își ascute colÈ›ii. ― Grego, îi spuse ea băiatului, nu-i frumos să ameninÈ›i oamenii cu cuÈ›itul. Grego mârâi gutural. ― Tatăl lui a murit, înÈ›elegi? ― Erau chiar aÈ™a de apropiaÈ›i? Pe chipul ei apăru un surâs amar. ― Nu prea. Dintotdeauna a fost hoÈ›, la Grego mă refer, încă de când a început să meargă. Dar treaba asta cu atacarea oamenilor e nouă. Te rog să-i dai drumul. ― Nu, spuse SăvârÈ™itorul. ÃŽl privi printre gene cu un aer sfidător. ― ÃŽl răpeÈ™ti? Unde vrei să-l duci? Și cât ceri drept răscumpărare? ― Se pare că n-ai înÈ›eles, spuse SăvârÈ™itorul. M-a atacat. Și nu mi-ai oferit nici o garanÈ›ie că nu va încerca din nou. N-ai promis că o să-l pui la punct după ce-i dau drumul. După cum spera, în ochi îi apăru o licărire de furie. ― Dar cine te crezi? Asta e casa lui, nu a ta! ― Ca să fiu cinstit, spuse SăvârÈ™itorul, am avut cam mult de mers pe jos de la praça până aici, iar Olhado a impus un ritm grăbit. AÈ™ vrea să stau jos. Ea îi făcu semn către un scaun. Grego se zbătea È™i se răsucea, încercând să scape din strânsoare. SăvârÈ™itorul îl ridică până când chipuÂrile le rămaseră apropiate. ― Știi, Grego, dacă reuÈ™eÈ™ti cumva să te eliberezi, sigur o să cazi în cap pe podeaua de beton. Dacă pe jos ar fi vreun covor, cred că ai mai avea ceva È™anse să nu-È›i pierzi cunoÈ™tinÈ›a. Dar nu văd aÈ™a ceva. DeÈ™i, sincer să fiu, nu m-ar deranja să aud cum îți crapă È›easta de ciment ― Nu înÈ›elege chiar aÈ™a bine EsenÈ›iala, spuse fata. SăvârÈ™itorul È™tia că Grego înÈ›elegea, È™i încă foarte bine. Apoi văzu o miÈ™care la intrarea în cameră. Olhado se întorsese È™i acum stătea în uÈ™a care dădea spre bucătărie. Alături de el era Quara. Ender le zâmbi înveselit, apoi păși către scaunul pe care i-l arătase fata. ÃŽn acelaÈ™i timp, îl azvârli pe Grego în sus, dând drumul mâinilor È™i picioarelor lui în aÈ™a fel încât copilul se roti nebuneÈ™te prin aer È™i, deznădăjduit, își răsfiră braÈ›ele È™i picioarele în lături È™i strigă înspăimântat la gândul durerii pe care o va simÈ›i când va cădea pe podea. SăvârÈ™itorul se aÈ™eză pe scaun cu o miÈ™care domoală È™i-l prinse pe băiat în poală, imobilizându-i instantaneu braÈ›ele. Grego reuÈ™ise însă să-È™i înfigă ambele călcâie în pulpele lui, dar cum băiatul nu purta pantofi, manevra nu dădu rezultaÂtele aÈ™teptate. După o clipă, Grego era din nou lipsit de putere. ― Ce bine e să stai jos, spuse Ender. Vă mulÈ›umesc pentru ospitaliÂtate. Numele meu e Andrew Wiggin. I-am cunoscut pe Olhado È™i pe Quara, È™i pe Grego, bineînÈ›eles, È™i suntem buni amici. Fata cea mare se È™terse de È™orÈ›, ca È™i cum ar fi avut intenÈ›ia de a-i întinde mâna în semn de salut, dar renunță. ― Numele meu e Ela Ribeira. Ela e o prescurtare de la Elanora. ― Mă bucur să te cunosc. Văd că eÈ™ti ocupată cu pregătirea mesei. ― Da, foarte ocupată. Cred c-ar fi mai bine să vii mâine. ― A, du-te È™i termină-È›i treaba. Nu mă supăr dacă o să aÈ™tept puÈ›in. Un alt băiat, mai mare decât Olhado dar mai mic decât Ela, dădu buzna în cameră. ― N-ai auzit ce-a spus sora mea? Nu eÈ™ti dorit în casa asta! ― Mă copleÈ™iÈ›i cu amabilitatea voastră, spuse Ender. Numai că eu am venit să vorbesc cu mama voastră È™i o aÈ™tept până se întoarce de la lucru. Când aduse vorba de mama lor, se văzură reduÈ™i la tăcere. ― Presupun că e la muncă. Dacă ar fi fost aici, cred că toate întâmÂplările astea curioase ar fi înfuriat-o serios. Auzind acestea, Olhado schiță un zâmbet, dar băiatul mai mare se încruntă, iar pe chipul Elei apăru o expresie înciudată È™i îndurerată. ― De ce vrei s-o vezi pe ea? întrebă Ela. ― Adevărul e că vreau să vă cunosc pe toÈ›i. Zâmbi către băiatul mai mare: Tu trebuie că eÈ™ti Estevăo Rei Ribeira, botezat după Sfântul Ștefan Martirul, cel care l-a văzut pe Isus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. ― Ce È™tii tu despre astfel de lucruri, ateule?! ― După câte È›in eu minte, Sfântul Pavel era prin preajmă È™i È›inea hainele celor care aruncau cu pietre în Ștefan. Sigur că pe vremea aceea nu era credincios. De fapt, cred că era considerat cel mai groaznic duÈ™man al Bisericii. Și totuÈ™i, mai târziu s-a căit, adevărat? AÈ™a că te sfătuiesc să vezi în mine nu un vrăjmaÈ™ al lui Dumnezeu, ci un apostol care încă nu a fost oprit pe drumul spre Damasc. SăvârÈ™itorul zâmbi. Băiatul îl fixă cu privirea È™i rămase cu buzele strânse. ― Tu nu eÈ™ti Sfântul Pavel. ― Dimpotrivă, spuse SăvârÈ™itorul. Sunt apostolul purceluÈ™ilor. ― Pe ei n-o să-i vezi niciodată. N-o să te lase Miro. ― Poate c-o să-l las, se auzi vocea lui Miro, aflat în pragul uÈ™ii. CeilalÈ›i se întoarseră imediat È™i-l văzură pășind înăuntru. Miro era tânăr, nu împlinise încă douăzeci de ani. Dar chipul È™i întreaga lui statură păreau încărcate de răspunderi È™i suferinÈ›e care atârnau mult prea greu pentru vârsta lui. Ender observă cum îi făcură loc ceilalÈ›i. Nu se trăgeau din calea lui aÈ™a cum se retrag oamenii din faÈ›a cuiva de care se tem. Mai curând se putea spune că se orientau față de el, descriind parabole în jurul lui, de parcă ar fi fost centrul de greutate din acea încăpere È™i toate celelalte lucruri se miÈ™cau datorită forÈ›ei pe care o radia prezenÈ›a lui. Miro păși până în mijlocul încăperii È™i se opri în faÈ›a SăvârÈ™itorului. Privi, totuÈ™i, È™i către prizonierul acestuia. ― Dă-i drumul, spuse Miro cu o voce îngheÈ›ată. Ela îl atinse uÈ™or pe braÈ›. ― Miro, Grego a încercat să-l înjunghie. Dar tonul ei părea să adauge: "Nu-i nimic, fii calm, Grego nu e în primejdie, iar omul acesta nu ne e duÈ™man". SăvârÈ™itorul auzi toate acestea È™i avu impresia că È™i Miro le auzise. ― Grego, È›i-am spus eu că într-o bună zi o să te legi de cineva căruia n-o să-i fie frică de tine, zise Miro. Văzând că un aliat de-al său îi devenise dintr-o dată duÈ™man, Grego începu să plângă: ― Mă omoară, mă omoară. Miro îl privi cu răceală pe Ender. Poate că Ela avea încredere în Vorbitor, dar el era deocamdată bănuitor. ― ÃŽl fac să sufere, recunoscu Ender. Descoperise că cea mai bună cale de a câștiga încrederea oamenilor era să le spună adevărul. De fiecare dată când se zbate să scape îl fac să-È™i aducă aminte că e prizonierul meu. Și încă nu s-a obiÈ™nuit cu gândul ăsta, Ender înfruntă privirea lui Miro È™i acesta înÈ›elese cererea nerostită. Nici nu mai insistă ca Grego să fie eliberat. ― Greguinho, nu te pot scoate din beleaua asta. ― Și-l laÈ™i să-l È›ină? întrebă Estevăo. Miro făcu un gest către Estevăo È™i se adresă lui Ender ca È™i cum È™i-ar fi cerut scuze. ― Toată lumea îi zice Quim. Porecla fusese pronunÈ›ată ca È™i "rege" în EsenÈ›ială. Asta fiindcă al doilea nume al lui e Rei, dar acum a ajuns să-È™i închipuie că domneÈ™te prin drept divin. ― Ticălosule, îi azvârli Quim peste umăr È™i ieÈ™i din cameră. ÃŽn acelaÈ™i timp, ceilalÈ›i se aÈ™ezară ca să stea de vorbă. Miro hotărâse să-l accepte pe străin, măcar temporar; prin urmare, puteau cu toÈ›ii să facă uitată pentru o vreme atitudinea bănuitoare. Olhado se aÈ™eză pe podea. Quara se cocoță la loc în pat. Ela se rezemă cu spatele de perete. Miro își luă un scaun È™i se aÈ™eză în faÈ›a SăvârÈ™itorului. ― De ce-ai venit în casa asta? întrebă Miro. După cum pusese întrebarea, SăvârÈ™itorul înÈ›elese imediat că el, ca È™i Ela de altfel, nu destăinuise nimănui faptul că solicitase un Vorbitor, astfel că nici unul dintre ei nu È™tia că celălalt aÈ™tepta sosirea Vorbitorului. Și, de fapt, aproape sigur nu se aÈ™teptaseră ca el să sosească atât de curând. ― Ca să discut cu mama voastră. UÈ™urarea lui Miro era aproape vizibilă, deÈ™i nu făcu vreun gest prin care să se trădeze. ― E la muncă, se grăbi el să spună. Lucrează până târziu. ÃŽncearcă să creeze o specie de cartof care să reziste ierburilor de aici. ― Cum ar fi È™tirul? Zâmbi larg. ― Ai auzit deja despre asta? Nu, nu vrem ca el să fie un concurent chiar atât de puternic. Dar resursele de hrană de aici sunt cam limitate È™i nu ne-ar strica o completare. Pe de altă parte, È™tirul nu fermentează ca să se transforme într-o băutură bună. Minerii È™i fermierii au creat deja un mit din vodcă, pe care o socotesc regina alcoolurilor obÈ›inute prin distilare. Zâmbetul lui Miro înflori la fel ca o rază de soare care, pătrunde într-o peÈ™teră profitând de o crăpătură. Ender simÈ›i cum slăbeÈ™te încorÂdarea lor. Quara își legăna un picior încoace È™i încolo, ca o fetiță fără griji. AÈ™a cum stătea cu ochii pe jumătate închiÈ™i, astfel că luciul lor metalic nu ieÈ™ea atât de monstruos în evidență, Olhado avea întipărită pe față o expresie de fericire nătângă. Prin zâmbetul generos al Elei, buna dispoziÈ›ie a lui Miro era răsplătită peste aÈ™teptări. Până È™i Grego se calmase È™i încetase să se mai zbată pentru a scăpa din strânsoarea braÈ›elor lui Ender. Apoi, căldura neaÈ™teptată pe care o simÈ›i în poală îl lămuri pe SăvârÈ™itor că Grego nu avea încă de gând să renunÈ›e la luptă. Prin autoeducaÈ›ie, SăvârÈ™itorul se obiÈ™nuise să nu răspundă impulsiv la acÈ›iuÂnile duÈ™manului, ci să hotărască în mod conÈ™tient când e momentul să dea frâu liber reflexelor. Șuvoiul de urină slobozit de Grego nu-l făcu decât să tresară imperceptibil. Știa la ce se aÈ™teptase Grego: după o exclamaÈ›ie furioasă, SăvârÈ™itorul ar fi trebuit să-l arunce dezgustat de pe genunchi. Iar atunci Grego ar fi fost liber ― un adevărat triumf pentru el. SăvârÈ™itorul nu-i dădu satisfacÈ›ia victoriei. Cu toate acestea, era evident că Ela È™tia să citească expresia de pe chipul lui Grego. Făcu ochii mari È™i apoi dădu să pornească furioasă spre băiat. ― Grego, nemernic mic... SăvârÈ™itorul clipi din ochi către ea È™i zâmbi, făcând-o să se oprească locului. ― Grego mi-a făcut un mic dar. E singurul lucru pe care mi-l poate oferi; l-a făcut el însuÈ™i, iar prin asta e nepreÈ›uit. Þin atât de mult la el încât îmi vine a crede că n-o să-i mai dau drumul în veci. Grego mârâi È™i se zbătu din nou cu sălbăticie ca să se elibereze. ― De ce-ai făcut asta? întrebă Ela. ― AÈ™teaptă ca Grego să se poarte ca o ființă umană, o lămuri Miro. Asta cere efort, dar până acum nimeni altul nu s-a deranjat să încerce. ― Eu am încercat, spuse Ela. ― Ela e singura de aici care ne învață să ne purtăm omeneÈ™te, spuse Olhado care încă È™edea pe podea. ― Să nu-i spuneÈ›i nimic ticălosului despre familia noastră! strigă Quim din cealaltă cameră. SăvârÈ™itorul dădu din cap cu un aer grav, ca È™i cum tânărul Quim ar fi venit cu o propunere de o È›inută intelectuală impecabilă. Miro chicoti, iar Ela își rostogoli ochii È™i se aÈ™eză pe pat alături de Quara. ― Nu suntem o familie prea fericită, constată Miro. ― ÃŽnÈ›eleg, spuse SăvârÈ™itorul. După moartea atât de recentă a tatălui vostru... Miro zâmbi răutăcios. Olhado vorbi din nou: ― Cu tata atât de recent în viață, vrei să spui. Ela È™i Miro aprobau fără rezerve acest sentiment. Dar Quim strigă din nou: ― Nu-i spuneÈ›i nimic! ― S-a purtat rău cu voi? întrebă SăvârÈ™itorul. Nu se miÈ™că, deÈ™i urina începuse să se răcească È™i să miroasă. ― Nu ne-a bătut, dacă la asta te referi, răspunse Ela. Dar Miro socoti că lucrurile merseseră prea departe. ― Quim are dreptate. Treaba asta ne priveÈ™te numai pe noi. ― Ba nu, îl contrazise Ela. E È™i treaba lui. ― Cum vine asta? ― Fiindcă a venit să mărturisească moartea tatei, spuse Ela. ― Moartea tatei?! făcu Olhado. Chupa pedras! Tata a murit abia acum trei săptămâni! ― Eram în drum pentru a mărturisi altă moarte, explică SăvârÈ™itorul. Dar cineva a chemat un Vorbitor pentru moartea tatălui vostru, aÈ™a că voi mărturisi È™i pentru el. ― ÃŽmpotriva lui, interveni Ela. ― Pentru el, întări Ender. ― Te-am adus aici pentru a rosti adevărul, spuse ea cu amărăciune, È™i tot adevărul despre tata se îndreaptă împotriva lui. Tăcerea coborî apăsătoare, făcându-i să rămână împietriÈ›i până când apăru Quim. O privea doar pe Ela. ― Deci tu l-ai chemat, spuse el în È™oaptă. Tu. ― Ca să rostească adevărul! răspunse Ela. Era vădit că acuzaÈ›ia o rănea; Quim nu trebui să mai adauge că, aducându-i pe acest necredinÂcios să dezvăluie tuturor ceea ce rămăsese ascuns atâta vreme, Ela își trădase familia È™i biserica. Toată lumea din Milagre e foarte bună È™i înÈ›elegătoare, spuse ea. Profesorii noÈ™tri trec cu vederea lucrurile minoÂre, cum ar fi furtiÈ™agurile lui Grego È™i tăcerea Quarei. Nimeni nu s-a supărat că n-a scos o vorbă la È™coală, nimeni! Se prefac toÈ›i că suntem copii obiÈ™nuiÈ›i, nepoÈ›ii lui Os Venerados, È™i atât de străluciÈ›i, nu-i aÈ™a, dacă avem un zenador È™i doi biologi în familie! Asta înseamnă prestigiu. Se făceau că nu văd când tata se îmbăta crunt, devenea furios È™i, venind acasă, o bătea pe mama de nici nu mai putea să meargă! ― Þine-È›i gura! strigă Quim. ― Ela, interveni È™i Miro. ― Iar tu, Miro, atunci când tata răcnea la tine, spunându-È›i lucruri îngrozitoare până nu mai puteai răbda È™i fugeai de acasă, alergai împleÂticit pentru că nici măcar nu puteai să vezi... ― N-ai dreptul să-i spui toate astea, zise Quim. Olhado sări în picioare È™i, rămas în mijlocul camerei, se întoarse privindu-i pe rând cu ochii lui inumani. ― De ce vreÈ›i să tăinuiÈ›i totul în continuare? întrebă el moale. ― Ce te doare pe tine? întrebă Quim. Þie nu È›i-a făcut niciodată nimic. Tu îți debranÈ™ai ochii È™i rămâneai cu căștile pe urechi, ascultând batuque sau Bach sau cine È™tie ce... ― ÃŽmi debranÈ™am ochii? N-am făcut-o niciodată. Se răsuci grăbit È™i păși spre terminalul care era în colÈ›ul cel mai îndepărtat față de ușă. Cu câteva miÈ™cări iuÈ›i activă terminalul, apoi apucă un cablu de conectare a interfeÈ›ei È™i îl fixă în priza din ochiul drept Era o simplă conectare la computer, dar ea trezi în mintea SăvârÈ™itorului înfiorătoarea imagine a unui uriaÈ™ din al cărui ochi sfârtecat se scurgea un lichid, în timp ce Ender pătrundea tot mai adânc, ajungând până la creier È™i făcându-l să se prăbuÈ™ească mort la pământ. Pentru o clipă simÈ›i că îngheață, dar imediat își dădu seama că amintirea nu era reală, ea îi rămăsese întipărită în timpul unui joc pe care-l exersase la Școala de Luptă. Asta se întâmplase cu trei mii de ani în urmă, însă pentru el trecuseră doar douăzeci È™i cinci de ani, o perioadă prea scurtă pentru ca amintirea să-È™i piardă din forță. Amintirile È™i visele lui despre moartea uriaÈ™ului erau acelea pe care Gândacii le extrăseseră din mintea lui È™i le transformaseră într-un semnal lăsat anume pentru el; ele îl conduseseră până la gogoaÈ™a mătcii. Dar acum vocea lui Jane îl readuse la realitate. Ea îi È™opti prin nestemată: ― Dacă È›i-e totuna, în timp ce ochiul e legat de computer o să extrag tot ce a memorat. Apoi deasupra terminalului apăru o scenă. Nu era holografică, imaginea era în schimb ca un basorelief, aÈ™a cum o percepe un singur observator. Se petrecea în aceeaÈ™i cameră în care se aflau acum, văzută de pe locul în care stătuse Olhado cu câteva momente mai devreme ― părea să fie locul lui preferat. ÃŽn mijlocul camerei se găsea un bărbat solid, puternic È™i violent, vânturându-È™i mâinile prin aer în timp ce-i arunca vorbe grele lui Miro care stătea ca mut, cu capul plecat, privinÂdu-È™i tatăl fără să dea semne de furie. Nu se auzea nici un sunet, era doar o înregistrare vizuală. ― Ai uitat? È™opti Olhado. Ai uitat cum era? ÃŽn scena de pe terminal, Miro se întoarse într-un târziu È™i plecă; Marcăo îl urmări până la ușă È™i continuă să răcnească. Apoi se întoarse în cameră si rămase pe loc, gâfâind ca un animal extenuat de urmărirea vânatului. ÃŽn imagine, Grego alergă către tatăl lui È™i i se agăță de picior, strigând È™i el către ușă, iar chipul lui arăta fără tăgadă că se făcea ecoul cuvintelor cumplite adresate lui Miro. Marcăo desprinse mâinile copiluÂlui din jurul piciorului È™i păși cu hotărâre în camera cealaltă. ― Nu am sunet, spuse Olhado. Dar încă poÈ›i să auzi, nu? Ender îl simÈ›i pe Grego tremurându-i pe genunchi. ― Uite, o lovitura, un zgomot puternic ― ea cade pe podea, simÈ›i în carnea ta cum se loveÈ™te trupul ei de beton? ― Taci, Olhado, îl rugă Miro. Scena memorată de computer se încheie. ― Nu-mi vine să cred că ai păstrat imaginile acelea, spuse Ela. Fără să facă nici un efort să se ascundă, Quim plângea. ― Eu l-am ucis, murmură el. L-am ucis, ucis, ucis. ― Ce tot vorbeÈ™ti acolo? răbufni Miro exasperat. Suferea de o boală neiertătoare, era congenitală. ― M-am rugat sa moară! urlă Quim. Chipul îi era împurpurat de mânie sălbatică, iar lacrimile, mucii È™i scuipatul se amestecaseră în jurul buzelor sale. M-am rugat Fecioarei, m-am rugat la Isus, m-am rugat la Bunicul È™i Bunica, am spus că o să merg în iad dacă el o să moară, iar ei au făcut-o È™i acum o să ajung acolo È™i nu-mi pare rău! Dumnezeu să mă ierte, dar mă bucur! Suspinând È™i abia È›inându-se pe picioare, ieÈ™i din cameră. Se auzi bubuitul unei uÈ™i trântite. ― Ei bine, iată o nouă minune adeverită care e pusă pe seama lui Os Venerados, spuse Miro. SfinÈ›enia este asigurată. ― Þine-È›i gura! se răsti Olhado. ― Și el e acela care ne spunea mereu că Isus voia ca noi să-l iertăm pe nenorocit, adăugă Miro. Aflat încă pe genunchii lui Ender, Grego începu să tremure atât de nestăpânit încât SăvârÈ™itorul se îngrijoră. ÃŽÈ™i dădu seama că Grego È™opteÈ™te ceva. Ela observă înaintea celorlalÈ›i suferinÈ›a lui Grego È™i îngenunche în faÈ›a băiatului. ― Plânge. Nu l-am văzut niciodată bocind astfel... ― Tăticu', tăticu', tăticule, È™optea Grego. Tremurăturile se transforÂmară în scuturături puternice, aproape convulsive prin violenÈ›a lor. ― Se teme de tata? întrebă Olhado. Chipul lui trăda o profundă îngrijorare pentru starea lui Grego. Spre uÈ™urarea SăvârÈ™itorului, feÈ›ele tuturor erau îndurerate. Deci în familia asta exista È™i iubire, nu numai solidaritate între cei siliÈ›i să trăiască atâția ani sub apăsarea unui tiran. ― Tăticul tău nu mai e, spuse Miro mângâietor. Acum nu trebuie să te mai temi. Ender clătină din cap. ― Miro, începu el, nu ai văzut memoria lui Olhado? Copiii nu-È™i judecă taÈ›ii, ci îi iubesc. Grego s-a străduit din răsputeri să semene cu Marcăo Ribeira. S-ar putea ca voi, restul copiilor, să vă fi bucurat să-l vedeÈ›i mort, dar pentru Grego a fost sfârÈ™itul lumii. La asta nu se gândise nici unul dintre ei. Chiar È™i acum ideea li se părea dezgustătoare; SăvârÈ™itorul îi văzu cum se cutremură de groază. Și totuÈ™i È™tiau că acesta era adevărul. Acum însă, când SăvârÈ™itorul le-o spusese atât de răspicat, înÈ›elegeau că aÈ™a stăteau lucrurile. ― Deus nos perdos, murmură Ela. Dumnezeu să ne ierte. Ela întinse mâinile ca să-l ia pe Grego. El o respinse. ÃŽn schimb, făcu aÈ™a cum anticipase SăvârÈ™itorul, È™i tocmai de aceea era pregătit pentru ce avea să se întâmple. ÃŽntrucât strânsoarea mai slăbise, Grego se întoarse, își azvârli braÈ›ele în jurul gâtului SăvârÈ™itorului È™i porni să plângă amar, cu hohote de nestăvilit. Ender le vorbi calm celorlalÈ›i, care urmăreau neputincioÈ™i scena. ― Cum ar fi putut să-È™i arate suferinÈ›a față de voi, când È™tia cât îi urâți? ― Noi nu l-am urât niciodată pe Grego, spuse Olhado. ― Ar fi trebuit să-mi dau seama, constată Miro. Știam că suferă mai mult decât noi, dar niciodată nu m-am gândit că... ― Nu vă căutaÈ›i vină, spuse SăvârÈ™itorul. Doar un străin poate vedea È™i înÈ›elege asemenea lucruri. O auzi pe Jane È™optindu-i la ureche: "Mereu mă uimeÈ™ti, Andrew, cu felul în care transformi oamenii în plasmă". SăvârÈ™itorul nu-i putea răspunde pentru că ea oricum nu l-ar fi crezut. Nu el plănuise desfășurarea lucrurilor, ci improvizase din mers. De unde să È™tie că Olhado va avea o înregistrare ca dovadă a sălbăticiei lui Marcăo față de familie? Singura intuiÈ›ie autentică fusese în ceea ce-l privea pe Grego, dar până È™i acesta în mod instinctiv; simÈ›ise că el căuta cu disperare pe cineva care să-È™i exercite autoritatea asupra lui, o persoaÂnă care să-i fie ca un tată. Și tocmai fiindcă propriul său tată fusese crud, Grego percepea doar cruzimea ca pe o dovadă de dragoste È™i tărie. Lacrimile lui, care acum udau gâtul SăvârÈ™itorului, erau la fel de fierbinÈ›i ca È™i urina care îi scăldase genunchii mai devreme. Intuise ce va face Grego, însă Quara reuÈ™i să-l ia prin surprindere. Pe când ceilalÈ›i îl priveau pe Grego plângând tăcut, ea se ridică de pe pat È™i merse È›intă spre SăvârÈ™itor. ÃŽl fulgeră printre gene cu o privire furioasă. ― DuhneÈ™ti! spuse ea cu hotărâre în glas. Apoi ieÈ™i mândră din cameră È™i plecă spre partea din spate a casei. Miro reuÈ™i cu greu să-È™i stăpânească râsul, iar Ela zâmbi. SăvârÈ™itoÂrul ridică din sprâncene de parcă ar fi vrut să spună: "Chiar È™i când câștigi pierzi ceva". Olhado păru să audă cuvintele nerostite. De pe scaunul lui de lângă terminal, băiatul cu ochi metalici spuse încet: ― Și tu câștigi alături de ea. E singura vorbă pe care a rostit-o în afara familiei în ultimele luni. "Dar eu nu-s din afara familiei", spuse SăvârÈ™itorul în gând. "N-aÈ›i observat? Acum fac parte din familie, fie că vă place, fie că nu. Fie că-mi place, fie că nu." După o vreme, Grego încetă să mai suspine. Adormise. SăvârÈ™itorul îl duse în braÈ›e până la pat; Quara dormea deja în celălalt pat din cameră. Ela îl ajută pe SăvârÈ™itor să-l dezbrace pe Grego de pantalonii îmbibaÈ›i de urină È™i să-l îmbrace cu ceva uÈ™or È™i larg. SăvârÈ™itorul avea mâini pricepute È™i blânde, iar Grego nu se trezi. Când se întoarse în camera din față, Miro îl măsură pe SăvârÈ™itor cu un ochi cinic. ― Ei bine, Vorbitorule, ai de ales. Pantalonii mei sunt prea strâmÈ›i È™i scurÈ›i între picioare, iar ai tatei È›i-ar cădea în vine. Lui Ender îi trebui doar o clipă ca să-È™i aducă aminte. Urina se uscase de mult. ― Nu-È›i face griji, îl liniÈ™ti el. Mă pot schimba când ajung acasă. ― Mama n-o să sosească decât peste vreo oră. Doar ai venit să vorbeÈ™ti cu ea, nu? Până atunci poÈ›i să-È›i cureÈ›i pantalonii. ― Atunci dă-mi-i pe-ai tăi, spuse SăvârÈ™itorul. ÃŽmi asum riscul să pocnească pe mine. Capitolul 8 DONA IVANOVA Asta înseamnă să te autoamăgeÈ™ti toată viaÈ›a. Treci dincolo È™i descoperi ceva, un element vital, È™i când te întorci la staÈ›iune scrii un raport golit de orice conÈ›inut, care nu cuprinde nimic din ce ai deprins prin contaminare culturală. EÈ™ti prea tânăr ca să înÈ›elegi ce tortură reprezintă asta. Eu È™i tata am început să procedăm astfel fiindcă n-am mai suportat să tăinuim cunoÈ™tinÈ›ele noastre față de purceluÈ™i. Ca È™i mine, de altfel, vei descoperi că e la fel de dureros să ascunzi cunoÈ™tinÈ›e față de colegii noÈ™tri, oamenii de È™tiință. Când îi vezi zbătându-se să găsească răspuns la o întrebare È™i È™tii că deÈ›ii informaÈ›ia care ar putea să-i scoată lesne din punctul mort în care au ajuns, când îi vezi ajungând atât de aproape de adevăr È™i apoi, din cauza absenÈ›ei informaÈ›iilor pe care le ai tu, bătând în retragere, lăsând deoparte concluziile corecte È™i căzând din nou în greÈ™eală, nu ai fi om dacă nu ai avea un sentiment de nețărmurită suferință. Trebuie să vă reamintiÈ›i mereu: asta e legea lor, calea pe care au ales-o. Ei sunt aceia care au înălÈ›at zidul între ei înÈ™iÈ™i È™i adevăr È™i nu ne-am alege decât cu pedeapsa dacă le-am spune cât de uÈ™or È™i definitiv a fost trecută această opreliÈ™te. Căci pentru fiecaÂre om de È™tiință framling care tânjeÈ™te după adevăr există alÈ›i zece descabecados (descreieraÈ›i) fără de minte care disÂpreÈ›uiesc cunoaÈ™terea, care niciodată nu concep o ipoteză nouă, a căror muncă se limitează la studierea scrierilor unor adeÂvăraÈ›i oameni de È™tiință cu scopul de a vâna erori neînsemnate, contradicÈ›ii sau devieri de la metodă. Aceste lipitori vor citi cu lupa orice raport pe care-l faci È™i, dacă eÈ™ti neglijent o singură dată, sigur te vor prinde. Asta înseamnă că nici măcar nu poÈ›i menÈ›iona un purceluÈ™ al cărui nume e derivat din contaminarea culturală: "CeÈ™ti" le va sugera că i-am învățat olăritul rudimentar, "Calendar" È™i, "Secerătorul" vor sări în ochi. Și nici Dumnezeu însuÈ™i nu ne-ar mai salva dacă ar afla de numele de "Săgeată", Memorandum al lui Libertade Figueira de Medici către Ouanda Figueira Mucumbi È™i Miro von Hesse, extras din fiÈ™ierele lusitane prin Ordin Congresional È™i înaintat ca probă în Procesul In Absentia intentat xenologilor de pe Lusitania sub AcuzaÈ›iile de Trădare È™i încălcare a Legii. Novinha zăbovea în StaÈ›iunea Biologilor, cu toate că-È™i terminase activitatea propriu-zisă de mai bine de o oră. Plantelor de cartofi clonaÈ›i le mergea de minune în soluÈ›iile nutritive; acum mai avea de făcut doar observaÈ›iile zilnice pentru a vedea care dintre modificările genetice va produce plantele cele mai rezistente È™i cu rădăcina cea mai viguroasă. "Dacă nu mai am nimic de făcut, de ce nu mă duc acasă?" La întrebarea asta nu avea răspuns. Copiii aveau nevoie de ea, era limpede; nu le făcea nici un serviciu plecând dimineaÈ›a în zori È™i întorcându-se acasă după ce mai toÈ›i erau adormiÈ›i. Și chiar È™i acum, È™tiind că ar trebui să plece, stătea privind lung obiectele din laborator fără să vadă ceva, fără să facă ceva, fără să fie ceva. Socoti că era momentul să pornească spre casă È™i nu reuÈ™i să priceapă de ce nu simÈ›ea nici o bucurie la gândul acesta. "La urma urmei", È›inu să-È™i reîmprospăteze memoria, "Marcăo e mort. A murit acum trei săptămâni. Nici o zi în plus sau în minus. A făcut tot ce trebuia È™i eu am făcut tot ce a vrut el, dar toate motivaÈ›iile noastre își dăduseră duhul cu patru ani înainte ca el să putrezească definitiv. ÃŽn această perioadă n-am trăit măcar o clipă de iubire împreună, dar nici nu m-am gândit vreodată să-l părăsesc." DivorÈ›ul ar fi fost imposibil, însă separarea ar fi fost suficientă pentru a pune capăt bătăilor. Chiar È™i acum îi mai înÈ›epenea È™oldul È™i uneori o durea, asta de la ultima confruntare, când el o azvârlise pe podeaua de beton. "Ce amintiri încântătoare ai lăsat în urmă, Căo, câine de soÈ› ce mi-ai fost!" Durerea din È™old o săgetă exact în clipa în care se gândi la ea. Dădu din cap, parcă satisfăcută. "Exact ceea ce merit, È™i are să-mi pară rău când o să-mi treacă." Se ridică È™i păși fără să È™chioapete deloc, chiar dacă durerea era mai mult decât suficientă ca s-o silească să-È™i forÈ›eze È™oldul. "N-o să mă cocoloÈ™esc, n-o să mă menajez deloc. O merit cu vârf È™i îndesat." IeÈ™i pe ușă È™i o închise în urma ei. Imediat după aceea, computerul stinse toate luminile, mai puÈ›in cele necesare diferitelor plante aflate în fază de fotosinteză forÈ›ată. ÃŽÈ™i iubea plantele, micile ei fiare, cu o înfocare uimitoare. "CreÈ™teÈ›i", striga ea către ele zi È™i noapte, "creÈ™teÈ›i È™i vă înmulÈ›iÈ›i." Suferea pentru cele care nu reuÈ™eau È™i le smulgea din cultură numai atunci când era clar că nu mai aveau nici o È™ansă. Acum, în timp ce se îndepărta de staÈ›iune, încă putea să audă muzica lor subconÈ™tientă, È›ipetele celulelor microscopice care creÈ™teau, se divizau È™i se dezvoltau în structuri tot mai complicate. Pleca dinspre lumină spre beznă, dinspre viață spre moarte, È™i suferinÈ›a sufletească se adâncea într-o perfectă sincronizare cu umflarea încheieturilor. Când ajunse pe coama dealului È™i se apropie de casă, văzu crâmpeie de lumină ce răzbăteau prin ferestre. Camera Quarei È™i a lui Grego era cufundată în întuneric; nu va trebui să suporte acuzaÈ›iile lor neiertătoare, tăcerea Quarei È™i răutatea sălbatică È™i îndărătnică a lui Grego. Dar erau prea multe lumini aprinse, chiar È™i în propria ei cameră, È™i în camera din față. Se întâmpla ceva neobiÈ™nuit, iar ei nu-i plăceau lucrurile neobiÈ™nuite. Olhado stătea în camera de zi, ca de obicei, cu căștile pe urechi; în seara aceasta, totuÈ™i, avea mufa de interfață cuplată la ochi. BineînÈ›eles că extrăgea din computer vechi amintiri vizuale sau probabil că le încărca pe cele pe care le purtase cu el. Ca È™i în alte asemenea momente, ar fi vrut să-È™i poată descărca mintea de amintirile vizuale È™i să-È™i cureÈ›e memoria de ele, pentru a le putea înlocui cu altele, mai plăcute. AmintiÂrea cadavrului lui Pipo era printre cele de care s-ar debarasa bucuroasă, pentru a o înlocui cu vreuna dintre zilele minunate È™i strălucitoare când se aflau toÈ›i trei în StaÈ›iunea zenadorilor. Și trupul lui Libo înfășurat în pânză, carnea lui dulce È›inută laolaltă doar de È›esătură; ar prefera să aibă alte amintiri despre trupul lui, atingerea buzelor, expresivitatea palmelor lui. Dar amintirile plăcute au fugit, îngropate prea adânc în durere. Zilele acelea frumoase, pe toate le-am furat, iar ele mi-au fost răpite È™i înlocuite cu ceea ce meritam. Olhado se întoarse cu faÈ›a spre ea, iar cablul de legătură pornit din ochi îi produse o impresie dezgustătoare. Nu reuÈ™i să-È™i reÈ›ină tresărirea, ruÈ™inea. "ÃŽmi pare rău", spuse ea în gând. "Fără îndoială că ai fi avut ochi dacă aveai altă mamă. Lauro, te-ai născut pentru a fi cel mai bun, cel mai sănătos, cel mai întreg dintre copiii mei, dar bineînÈ›eles că nimic zămislit de pântecul meu nu putea rămâne intact prea multă vreme." Nu spuse nimic din toate acestea, desigur, aÈ™a cum nici Olhado nu-i adresă vreo vorbă. Se întoarse pentru a merge în camera ei, să vadă de ce era lumina aprinsă. ― Mamă, începu Olhado. ÃŽÈ™i scosese căștile È™i deconecta cablul din ochi. ― Da? ― Avem un oaspete, spuse el. Vorbitorul. SimÈ›i că îngheață. "Nu în seara asta", strigă ea fără cuvinte. Știa, totuÈ™i, că nu va voi să-l vadă nici mâine, nici poimâine, niciodată. ― Pantalonii îi sunt curaÈ›i acum È™i s-a dus în camera ta ca să È™i-i schimbe. Sper că nu te superi. Ela apăru din bucătărie. ― Ai venit, spuse ea. Am pregătit niÈ™te cafezinhos, am una È™i pentru tine. ― O să aÈ™tept afară până pleacă, spuse Novinha. Ela È™i Olhado se uitară unul la altul. Novinha înÈ›elese pe dată că o priveau ca pe o problemă ce trebuia rezolvată; că ei aprobau ceea ce voia să facă aici Vorbitorul. "Ei, aflaÈ›i că sunt o È™aradă pe care nu voi o veÈ›i dezlega." ― Mamă, nu e aÈ™a cum a zis episcopul, spuse Olhado. E bun. Novinha îi răspunse cu un sarcasm usturător: ― De când ai devenit tu expert în bine È™i rău? Ela È™i Olhado schimbară din nou priviri. Știa ce gândeau. "Ei, asta-i, dragi copii, nu puteÈ›i. Sunt de neconvins, aÈ™a cum È™i Libo a descoperit asta zi de zi. N-a reuÈ™it să-mi smulgă secretul. Nu e vina mea că a murit.'' Dar Ela È™i Olhado reuÈ™iseră să o facă să se răzgândească. ÃŽn loc să plece de acasă, Novinha se retrase în bucătărie, trecând pe lângă Ela, rămasă în cadrul uÈ™ii, dar fără să o atingă. CeÈ™tile minuscule erau aranjate într-un cerc delicat pe masă, iar ceainicul aburind la mijloc. Se aÈ™eză È™i-È™i puse braÈ›ele pe tăblie. "Deci Vorbitorul se află aici È™i a făcut primul drum la ea. Dar unde să se ducă? E greÈ™eala mea că a sosit, nu? ÃŽncă o persoană căreia i-am tulburat viaÈ›a, aÈ™a cum am distrus-o pe-a copiilor mei, pe-a lui Marcăo, Libo, Pipo È™i pe-a mea." O mână puternică, masculină È™i totuÈ™i fină, trecu peste umărul ei, apucă ceainicul, È™i prin gâtul delicat È™i graÈ›ios curse un firicel de cafea fierbinte în ceÈ™tile mici de cafezinho. ― Posso derramar? spuse el. Ce întrebare neroadă, de vreme ce turna deja. Vocea lui era însă tandră, pronunÈ›ia portugheză îndulcită de suave inflexiuni castiliene. Deci spaniol? ― Desculpa-me, È™opti ea. Iartă-mă. Trouxe o senhor tantos quilome-tros... ― Dona Ivanova, zborul interstelar nu se măsoară în kilometri. ÃŽl măsurăm în ani. Cuvintele lui păreau o acuzaÈ›ie, dar vocea era melancoÂlică, ba chiar indulgentă È™i mângâietoare. "M-aÈ™ putea lăsa sedusă de vocea asta. Glasul acesta minte." ― Dacă aÈ™ putea anula călătoria ca să-È›i înapoiez cei douăzeci È™i doi de ani, aÈ™ face-o. Am greÈ™it chemându-te. ÃŽmi pare rău. Glasul îi părea È™ters, neconvingător. De vreme ce întreaga ei viață era o minciună, până È™i scuzele sunau fals. ― Deocamdată nu simt scurgerea timpului, spuse Vorbitorul. RămaÂse în spatele ei, astfel că Novinha încă nu-i văzuse chipul. Pentru mine a trecut doar o săptămână de când m-am despărÈ›it de sora mea. E singura rudă în viață. Fiica ei nu se născuse la plecarea mea, iar acum o fi terminat colegiul, s-o fi măritat È™i probabil că are chiar copii. N-o voi cunoaÈ™te. ÃŽn schimb, i-am cunoscut pe copiii tăi, Dona Ivanova. Ea ridică ceaÈ™ca È™i o goli dintr-o înghiÈ›itură, cu toate că-È™i arse limba È™i gâtlejul, iar stomacul i se revoltă. ― ÃŽÈ›i închipui că-i cunoÈ™ti doar după câteva ore petrecute cu ei? ― Mai bine decât tine, Dona Ivanova. Novinha o auzi pe Ela scoțând o exclamaÈ›ie mută față de îndrăzneala Vorbitorului. Și, cu toate că era posibil ca vorbele lui să exprime adevărul, o înfuria că tocmai un străin îi spunea aÈ™a ceva. Se întoarse ca să-l vadă, să-l fulgere cu privirea, dar el se miÈ™case, nu mai era în spatele ei. Se uită în partea cealaltă È™i, în cele din urmă, se ridică în picioare, căutându-l din ochi, dar el ieÈ™ise din cameră. Ela stătea tot în ușă, privind intrigată. ― ÃŽntoarce-te! spuse Novinha. Nu se poate să-mi vorbeÈ™ti astfel È™i să-mi întorci spatele! Dar el nu-i răspunse. Novinha auzi în schimb un zvon de râsete potolite venind dinspre partea din spate a casei. Plecă în căutarea sursei zgomotului. Trecu prin camere până ajunse în ultima. Miro È™edea pe patul ei È™i Vorbitorul stătea lângă ușă, È™i amândoi râdeau. Miro o văzu pe mama lui È™i zâmbetul îi dispăru de pe chip. Se simÈ›i străfulgerată de durere. De ani de zile nu-l văzuse zâmbind, uitase chiar cât de mult i se lumina faÈ›a, exact ca a tatălui său; iar venirea ei alungase acel zâmbet. ― Am venit să discutăm aici fiindcă Quim s-a supărat rău, explică Miro. El a făcut patul. ― Nu cred că Vorbitorului îi pasă dacă patul era făcut sau nu, îi răspunse rece Novinha. AÈ™a e, Vorbitorule? ― Ordinea È™i dezordinea își au farmecul lor, spuse Ender. Nici acum nu se întoarse cu faÈ›a spre ea, iar ea se bucură, pentru că nu era obligată să-i vadă expresia ochilor când îi va transmite amarul ei mesaj. ― Vorbitorule, trebuie să-È›i spun că ai venit doar ca să te afli în treabă, începu ea. Urăște-mă, dacă vrei, dar nu mai ai ce să mărturiseÈ™ti. Pe vremea aceea eram o fetiÈ™cană fără minte. ÃŽn naivitatea mea, am crezut că îmi va răspunde autorul Mătcii È™i Hegemonului. Pierdusem pe cineva care îmi fusese ca un părinte È™i aveam nevoie de consolare. Ender se întoarse abia acum spre ea. Era un bărbat destul de tânăr, mai tânăr decât ea, È™i, prin sclipirea înÈ›elegătoare din ochi, părea seduÂcător. "Perigoso", socoti ea. "E primejdios, frumos, m-aÈ™ putea îneca în strălucirea asta." ― Dona Ivanova, spuse el, după ce-ai citit "Matca È™i Hegemonul" cum de È›i-ai închipuit că autorul ei ar putea aduce alinare? ÃŽn locul ei răspunse Miro ― Miro cel scump la vorbă ―, care interveni în discuÈ›ie cu o vioiciune pe care Novinha n-o mai văzuse la el de când era copil. ― Am citit-o, spuse el, È™i Vorbitorul original a scris povestea mătcii cu deosebită compasiune. Ender surâse trist. ― Dar nu a scris-o pentru Gândaci, aÈ™a e? A dedicat-o omenirii, care încă sărbătorea nimicirea Gândacilor ca pe o victorie măreață. A scris-o neiertător, pentru a transforma mândria oamenilor în regret, bucurie È™i suferință. Iar acum fiinÈ›ele umane au uitat cu desăvârÈ™ire că i-au urât cândva pe Gândaci, că au cinstit È™i preamărit cândva un nume care a ajuns detestat... ― PoÈ›i spune orice, interveni Ivanova. Se numea SăvârÈ™itorul È™i a distrus tot ce a atins. "Ca È™i mine", încheie ea în gând. ― AÈ™a? Și ce È™tii despre el? (Vocea lui È™uieră ca o coasă care retează nemilos iarba. ) De unde È™tii că nu a atins nimic cu blândeÈ›e? Că nu a existat cineva care să-l iubească sau să fie binecuvântat de dragostea lui? "A distrus tot ce a atins" ― asta e o minciună care nu poate exprima adevărul despre nici o ființă umană care a trăit vreodată. ― Asta È›i-e doctrina, Vorbitorule? Atunci înseamnă că nu È™tii prea multe. Luase o atitudine sfidătoare, dar încă o speria mânia lui. Crezuse că blândeÈ›ea lui era la fel de neclintită ca È™i a unui confesor. Și, aproape imediat, expresia de mânie dispăru de pe chipul lui. ― Te poÈ›i simÈ›i cu conÈ™tiinÈ›a uÈ™urată, o liniÈ™ti el. Apelul tău m-a făcut să pornesc în călătorie, dar în timp ce eram pe drum au mai solicitat È™i alÈ›ii un Vorbitor. ― Da? Oare cine altul cunoÈ™tea îndeajuns de bine "Matca È™i HegeÂmonul" ca să-È™i dorească un Vorbitor, cine se mai simÈ›ea independent față de episcopul Peregrino ca să îndrăznească aÈ™a ceva? ― Dacă-i adevărat, atunci de ce te afli în casa mea? ― Fiindcă am fost chemat să rostesc moartea lui Marcos Maria Ribeira, fostul tău soÈ›. ÃŽnspăimântătoare perspectivă. ― A lui?! Cine vrea să se gândească din nou la el acum, după ce a murit? Vorbitorul nu-i răspunse, dar Miro, rupse pe neaÈ™teptate tăcerea: ― Grego, de exemplu. Vorbitorul ne-a arătat ceea ce ar fi trebuit să pricepem de mult: băiatul tânjeÈ™te după tatăl lui È™i crede că noi toÈ›i îl urâm... ― Asta-i psihologie de doi bani, i-o reteză Novinha. Avem È™i noi terapeuÈ›i aici, dar nici ei nu fac multe parale. Din spatele ei se auzi vocea Elei: ― Mamă, eu l-am chemat să mărturisească moartea tatei. Am crezut că vor trece zeci de ani până va sosi, dar mă bucur ca acum se află aici È™i ne poate ajuta. ― Cu ce ne poate ajuta? ― Mamă, a făcut-o deja. Grego a adormit îmbrățișându-l, iar Quara i-a vorbit ― ÃŽn realitate i-a spus că duhneÈ™te, o lămuri Miro. ― Ceea ce probabil că era adevărat, spuse Ela, fiindcă Greguinho È™i-a slobozit udul în poala lui. Miro È™i Ela izbucniră în râs amintindu-È™i scena, iar Vorbitorul nu-È™i putu reÈ›ine un zâmbet. Asta o descumpăni pe Novinha mai mult decât ar fi crezut ― în casa ei nu se mai înstăpânise o atmosferă atât de relaxată de când Marcăo o adusese aici pe Novinha, adică la un an după moartea lui Pipo. Fără să vrea, Novinha își aminti de bucuria pe care simÈ›ise la naÈ™terea lui Miro, când Ela era încă mică, de primii ani ai existenÈ›ei lor, de bolboroseala lui Miro la orice vedea, de paÈ™ii nesiguri ai Elei prin toată casa, urmărindu-i, de copiii care se jucau împreună È™i se tăvăleau prin iarbă la doi paÈ™i de pădurea purceluÈ™ilor, aflată dincolo de gard; încântarea pe care o simÈ›ea față de copii era cea care îl otrăvea pe Marcăo È™i-l făcea să-i urască pe amândoi, pentru că È™tia că nici unul nu-i al lui. ÃŽn momentul naÈ™terii lui Quim casa devenise un cuib al discordiei È™i de aceea Quim n-a reuÈ™it să înveÈ›e să râdă nestânjenit decât atunci când părinÈ›ii nu erau de față. Asemui râsul lui Miro È™i al Elei cu ridicarea bruscă a unei perdele groase È™i întunecate; pe neaÈ™teptate, se făcuse din nou lumină într-un moment când Novinha uitase că în afară de noapte mai existau È™i alte perioade ale zilei. Cum de îndrăznea străinul acesta să dea buzna în casa ei È™i să dărâme toate baricadele înălÈ›ate de ea? ― Nu accept, spuse ea. Nu ai dreptul să scotoceÈ™ti prin viaÈ›a soÈ›ului meu. El înălță sprâncenele a mirare. Novinha cunoÈ™tea prevederile CoduÂlui Stelar la fel de bine ca oricare altcineva, deci își dădea seama că el avea nu numai dreptul, ci chiar beneficia de protecÈ›ia legii în strădania de a descoperi adevărul despre viaÈ›a defunctului. ― Marcăo a fost un om îngrozitor, insistă ea, È™i dacă se va spune adevărul despre el, asta nu va provoca decât durere. ― Ai dreptate zicând că rostirea adevărului despre el va aduce numai durere, dar nu fiindcă a fost un om îngrozitor, o corectă Vorbitorul. Dacă aÈ™ spune doar ce È™tie deja toată lumea ― că È™i-a detestat copiii È™i È™i-a bătut soÈ›ia È™i că umbla beat din bar în bar până când îl trimiteau poliÈ›iÈ™tii acasă ― atunci n-aÈ™ provoca decât suferință, e adevărat? AÈ™ da un prilej de mare satisfacÈ›ie unora, pentru că în cazul ăsta toÈ›i oamenii ar fi convinÈ™i că părerea lor despre el a fost corectă, de la început până la sfârÈ™it. A fost un gunoi, aÈ™a că bine i-au făcut că l-au tratat ca pe o zdreanță. ― Și tu crezi că n-a fost? ― Când înÈ›elegi dorinÈ›ele unei fiinÈ›e umane, nici una nu e de lepădat Nici o viață nu este lipsită de sens. Dacă le înÈ›elegi gândurile cele mai intime, până È™i cei mai răi oameni au făptuit lucruri generoase care au spălat măcar o parte din păcatele lor. ― Dacă dai crezare unei asemenea idei înseamnă că eÈ™ti mai neÈ™tiutor decât pari, spuse Novinha. ― Chiar aÈ™a? exclamă Vorbitorul. Abia acum două săptămâni am auzit de solicitarea ta. Atunci te-am studiat È™i, Novinha, chiar dacă tu nu-È›i aminteÈ™ti, eu te am în minte ca pe o fată dulce, frumoasă È™i bună. Și înainte ai fost o singuratică, dar Pipo È™i Libo te-au cunoscut È™i te-au considerat demnă de iubire. ― Pipo era deja mort. ― Dar te-a iubit ― Nu È™tii nimic, Vorbitorule. Erai la douăzeci È™i doi de ani depărtare! ÃŽn plus, nu despre mine spuneam că nu valorez nimic, ci despre Marcăo. ― Dar tu eÈ™ti convinsă că nu-i aÈ™a, Novinha. Pentru că tu cunoÈ™ti acel unic gest de bunătate È™i generozitate care mântuieÈ™te viaÈ›a bietului om. Novinha nu înÈ›elese de ce era atât de îngrozită, dar simÈ›i că trebuie să-l împiedice pe Vorbitor să continue, cu toate că nu-È™i dădea nicidecum seama ce act generos își închipuia el că descoperise în viaÈ›a lui Căo. ― Cum de îndrăzneÈ™ti să-mi spui pe nume? strigă ea. De patru ani nimeni nu mi s-a adresat astfel! Ca răspuns, el ridică mâna È™i-È™i trecu degetele uÈ™or peste obrazul Novinhei. Un gest timid, aproape adolescentin; îi aducea aminte de Libo È™i îi era peste putință să-l suporte. ÃŽi prinse mâna È™i o îndepărtă furioasă, apoi îl împinse deoparte È™i trecu pe lângă el. ― IeÈ™i afară! strigă ea la Miro. Fiul se ridică iute È™i porni cu spatele spre uÈ™i. Privindu-i chipul, Novinha înÈ›elese că în ciuda atâtor lucruri curioase la care fusese martor în casa asta, prin ieÈ™irea ei mânioasă de acum reuÈ™ise să-l surprindă încă o dată pe Miro. ― N-o să obÈ›ii nimic de la mine! răcni ea către Vorbitor. ― Nici n-am venit să-È›i răpesc ceva, spuse el calm. ― Și nici nu vreau ceva din ce-ai avea de oferit! Pentru mine eÈ™ti un nimeni, auzi? Tu eÈ™ti acela care nu valorează nimic! Lixo, ruina, estrago ― vai fora d'aqui, năo tens direito estar em minha casa! N-ai dreptul să intri în casa mea! ― Năo es estrago, È™opti el, es solo fecundo, e vou plantar jardim ai. Apoi, înainte ca ea să poată răspunde, închise uÈ™a È™i plecă. Era adevărat că nu avea ce să-i răspundă, fiindcă vorbele lui sunaÂseră scandalos. ÃŽl făcuse estrago, dar el răspunsese de parcă Novinha È™i-ar fi recunoscut singură pustiul din inimă. Ea îi vorbise pe un ton batjocoritor, folosind insultătorul tu familiar în loc de o Senhor sau alt termen politicos. Și totuÈ™i, când el îi răspunsese cu aceiaÈ™i termeni, cu aceeaÈ™i familiaritate, totul sunase altfel. "EÈ™ti un sol fertil È™i te voi transforma într-o grădină." Erau vorbe pe care doar un poet le-ar spune iubitei, sau poate un soÈ› soÈ›iei, iar acel tu era intim, lipsit de aroganÈ›i "Cum de-a îndrăznit?" È™opti ea, atingându-È™i obrazul pe care i-l mânÂgâiase Vorbitorul. "E cu mult mai crud decât mi-am imaginat vreodată că ar putea fi un Vorbitor. Episcopul Peregrino a avut dreptate. E primejdios infidelul, anticristul, pătrunde obraznic în cotloane ale inimii pe care le-am păstrat ca pe-un pământ sfinÈ›it, acolo unde nu am îngăduit nimănui sa sălășuiască. Calcă în picioare puÈ›inele mlădiÈ›e care se agață cu disperare de viață în acel sol pietros. Cum de îndrăzneÈ™te? Mai bine muream decât să-l cunosc; cu siguranță că o să-mi schimbe viaÈ›a cu totul până o să termine ce are de făcut aici." ÃŽÈ™i dădu seama ca prin vis ca plângea cineva. Quara. BineînÈ›eles că strigătele o treziseră; ea nu dormea niciodată profund. Novinha aproape că deschise uÈ™a ca să intre în cameră È™i s-o liniÈ™tească, dar apoi plânsul încetă È™i auzi o voce de bărbat cântându-i Quarei ca s-o adoarmă. Cântecul era într-o altă limbă. Novinha avu impresia că în germană sau nordică; dar, în orice limbă ar fi fost, nu reuÈ™i să înÈ›eleagă vorbele. ÃŽnsă È™tia cine cânta È™i pricepu că acum Quara era alinată. Novinha nu mai trăise asemenea spaime de când înÈ›elesese pentru prima oară că Miro hotărâse să devină zenador È™i să calce pe urmele celor doi bărbaÈ›i măcelăriÈ›i de purceluÈ™i. "Omul acesta destramă plasa în care e încâlcită familia mea È™i ne adună din nou pe toÈ›i laolaltă; dar, făcând asta, îmi va descifra secretele. Dacă va descoperi cum a murit Pipo È™i va rosti adevărul, atunci Miro va afla aceeaÈ™i taină, È™i asta îl va ucide. Nu vreau să mai ofer ofrande purceluÈ™ilor; au devenit zeități prea crude pentru ca eu să le mai venerez." Mai târziu, în timp ce stătea în pat cu uÈ™a închisă, încercând să adoarmă, prinse câteva râsete din camera din față È™i de această dată reuÈ™i să-i distingă pe Quim È™i pe Olhado râzând împreună cu Miro È™i Ela. ÃŽncercă să È™i-i închipuie în încăperea dintr-o dată luminată de atmosfera voioasă. Când însă o cuprinse somnul È™i închipuirea se metamorfoză în vis, nu Vorbitorul era acela care stătea printre copiii ei È™i-i învăța să râdă, ci Libo, care trăia din nou È™i pe care toÈ›i îl recunoÈ™teau drept adevăratul ei bărbat, omul cu care se căsătorise în adâncul inimii, refuzând să-i fie soață în Biserică. Chiar È™i în somn, bucuria era imposibil de îndurat È™i de aceea scăldă aÈ™ternutul în lacrimi. Capitolul 9 DEFECT CONGENITAL CIDA: Corpusculul Descolada nu este bacterial. Se pare că el pătrunde în celulele organismului È™i ocupă un loc permanent la fel ca mitocondriile, reproducându-se atunci când se reproduce È™i celula. Faptul că a contaminat o nouă specie în doar câțiva ani sugerează că este extraordinar de adaptabil. Trebuie să se fi răspândit prin întreaga Lusitanie cu mult timp în urmă, astfel că s-ar putea ca de acum să fi devenit endemic, o infecÈ›ie permanentă. GUSTO: Dacă este permanentă È™i prezentă pretutindeni, aÂtunci nu e un germen de infecÈ›ie, Cida, ci o parte a vieÈ›ii normale. CIDA: Dar nu este în mod obligatoriu înnăscută ― ea are capacitatea de a se răspândi. Și, desigur, dacă este endemică, atunci toate speciile locale trebuie să fi găsit modalități de a o anihila... GUSTO: Sau de a se adapta la ea È™i de a o include în ciclul lor normal de viață. Probabil că AU AVUT nevoie de ea. CIDA: AU NEVOIE de ceva care desface moleculele genetice È™i le sudează în mod aleatoriu? GUSTO: Poate că tocmai de aceea sunt atât de puÈ›ine specii pe Lusitania. S-ar putea ca Descolada să fie relativ recent ― doar de jumătate de milion de ani ― È™i majoritatea speciilor nu au reuÈ™it să se adapteze. CIDA: AÈ™ vrea să mai trăim, Gusto. Probabil că următorul xenobiolog va lucra cu adaptări genetice standard È™i nu va conÂtinua pe linia asta. GUSTO: E singurul motiv care te face să regreÈ›i că vom muri? Vladimir Tiago Gussman È™i Ekaterina Maria Aparecida do Norte von Hesse Gussman, dialog nepublicat, rătăcit printre notiÈ›ele de lucru, purtat cu două zile înaintea morÈ›ii lor; citat pentru prima oară în "Pagini răzleÈ›e ale cunoaÈ™terii", Meta-ȘtiinÈ›a, Jurnal de Metodologie, 2001-12: 12: 144-45 Plecând de la familia Ribeira, Ender nu ajunse acasă decât foarte târziu È™i-È™i petrecu mai bine de o oră încercând să descâlcească înÈ›elesul celor petrecute mai ales după sosirea Novinhei. Cu toate acestea, a doua zi se trezi devreme, cu mintea încărcată de întrebări cărora trebuia să le găsească răspuns. ÃŽntotdeauna se întâmpla astfel când se pregătea să rostească o moarte; nu-i venea să se odihnească deoarece trebuia să încerce să închege istoria defunctului în propria lui viziune, să refacă viaÈ›a acestuia aÈ™a cum voise el să o trăiască, indiferent cât de mult dăduse greÈ™ în strădania lui. ÃŽnsă acum avea o grijă în plus. Acum îi păsa de cei vii mai mult ca niciodată. ― BineînÈ›eles că dăruirea ta are cauze mai adânci, spuse Jane după ce el încercă să-i explice impasul din care se zbătea să iasă. Te-ai îndrăgostit de Novinha înainte să pleci de pe Trondheim. ― Poate că iubeam fata pe care am văzut-o, nu femeia asta răutăcioaÂsă È™i egoistă. Uite ce s-a întâmplat cu copiii din pricina ei. ― Acesta să fie Vorbitorul în numele MorÈ›ilor? El judecă oamenii după aparenÈ›e? ― Probabil că m-am îndrăgostit de Grego. ― ÃŽntotdeauna ai fost o pradă uÈ™oară pentru cei care s-au scăpat pe tine. ― Și Quara. Cu toÈ›ii, chiar È™i Miro. ÃŽmi place băiatul. ― Și ei te iubesc, SăvârÈ™itorule. El râse. ― Oamenii își închipuie mai tot timpul că mă iubesc; asta până în ziua mărturisirii. Novinha e mai sensibilă decât mulÈ›i alÈ›ii; ea mă urăște deja, cu mult înainte de a fi rostit adevărul. ― ÃŽn ceea ce priveÈ™te propria-È›i persoană, eÈ™ti la fel de orb ca oricare altul, Vorbitorule, spuse Jane. Promite-mi că atunci când vei muri o să mă laÈ™i pe mine să-È›i rostesc moartea. AÈ™ avea de spus o mulÈ›ime de lucruri. ― Păstrează-le pentru tine, spuse Ender cu voce ostenită. La treaba asta stai È™i mai prost decât mine. ÃŽncepu să alcătuiască lista cu întrebările la care trebuia să afle răspuns: 1. De ce s-a căsătorit Novinha cu Marcăo? 2. De ce Marcăo È™i-a urât copii? 3. De ce se urăște pe sine Novinha? 4. De ce m-a chemat Miro să mărturisesc moartea lui Libo? 5. De ce m-a chemat Ela să mărturisesc moartea tatălui ei? 6. De ce s-a răzgândit Novinha în legătură cu mărturisirea morÈ›ii lui Pipo? 7. Care a fost cauza imediată a morÈ›ii lui Marcăo? La a È™aptea întrebare se opri. ÃŽi va fi uÈ™or să răspundă: o simplă problemă clinică. Cu asta avea să înceapă. Medicul care efectuase autopsia lui Marcăo se numea Navio, ceea ce însemna "vas". ― Nu din pricina staturii mele, spuse el râzând, ori pentru că aÈ™ fi bun înotător. Numele meu complet este Enrique o Navigador Caronada. Fii sigur că mă bucur că mi-au născocit porecla pornind de la "comandant" È™i nu de la "tunuleÈ›". Dacă s-ar fi întâmplat aÈ™a, ar fi apărut prea multe aluzii obscene. Ender nu se lăsă înÈ™elat de jovialitatea lui. Navio era un catolic È™i, ca toată lumea, se supunea episcopului. Era hotărât să-l împiedice pe Ender să afle prea multe, deÈ™i avea să o facă fără prea multă tragere de inima. ― Ca să obÈ›in răspunsuri la întrebările pe care vreau să È›i le pun, am la îndemână două căi, spuse calm Ender. Eu voi întreba, iar tu îmi vei răspunde cinstit. Sau aÈ™ putea înainta o cerere către Congresul Stelar pentru a mi se aproba acces nestingherit la documente. Costurile pentru transmisia prin ansiblu sunt foarte ridicate È™i, întrucât cererea nu presuÂpune o procedură complicată iar opoziÈ›ia ta încalcă legea, preÈ›ul va fi suportat din fondurile È™i aÈ™a secătuite ale coloniei, la care se vor adăuga penalizări care vor dubla cheltuielile È™i o mustrare aspră pentru tine. Pe măsură ce SăvârÈ™itorul spunea toate acestea, zâmbetul de pe faÈ›a lui Navio se stinse până dispăru cu desăvârÈ™ire. Apoi îi răspunse cu răceală: ― BineînÈ›eles că voi răspunde la întrebări. ― Nu încape nici un "bineînÈ›eles" în chestiunea asta, spuse Ender. Episcopul vostru i-a sfătuit pe credincioÈ™ii din Milagre să desfășoare o acÈ›iune deliberată È™i, în acelaÈ™i timp, nejustificată, boicotarea unui preot chemat în mod legal. Le-ai face tuturor un mare serviciu dacă i-ai anunÈ›a că în cazul în care această atitudine de nepăsare È™i de necooperare va continua, eu voi cere ca statutul meu să fie modificat din preot în inchizitor. Te asigur că mă bucur de o reputaÈ›ie foarte bună în faÈ›a Congresului Stelar È™i că voi primi un răspuns favorabil la o asemenea solicitare. Navio È™tia în amănunÈ›ime ce însemna asta. Ca inchizitor, Ender va fi autorizat de Congres să revoce patenta catolică a coloniei sub motivul persecuÈ›iei religioase. Printre lusitani s-ar naÈ™te o revoltă de neînchipuit, declanÈ™ată, între altele, de faptul că episcopul ar fi destituit după o judecată sumară È™i trimis la Vatican să-È™i ispășească pedeapsa. ― De ce să întreprinzi o asemenea acÈ›iune când È™tii că prezenÈ›a ta e nedorită aici? întrebă Navio. ― M-a chemat cineva, altfel n-aÈ™ fi venit, îl lămuri Ender. S-ar putea să nu-È›i placă legea atunci când te îngrădeÈ™te, dar ea îi apără pe toÈ›i catolicii de pe lumile unde sunt aprobate alte religii oficiale. Navio bătu darabana cu degetele pe tăblia biroului. ― Să aud ce întrebări ai de pus, Vorbitorule. Să trecem la treabă. ― ÃŽntrebarea de început cel puÈ›in e destul de simplă. Care a fost cauza aproximativă a morÈ›ii lui Marcos Maria Ribeira? ― Marcăo?! se miră Navio. Mi se pare imposibil să fi fost chemat pentru a mărturisi moartea lui, fiindcă a murit abia acum câteva săptămâÂni... ― Am fost chemat să mărturisesc mai mulÈ›i morÈ›i, Dom David, dar prefer să încep cu Marcăo. Navio se strâmbă. ― Ce-ai zice dacă È›i-aÈ™ cere o dovadă a împuternicirii pe care o ai? Jane È™opti în urechea lui Ender: ― Să-l dăm gata pe băiatul ăsta simpatic. Terminalul lui Navio se activă imediat, expunând o serie de docuÂmente oficiale în timp ce Jane, cu o voce extrem de autoritară, rosti: "Andrew Wiggin, Vorbitor în numele MorÈ›ilor, a acceptat cererea de a explica viaÈ›a È™i moartea lui Marcos Maria Ribeira din oraÈ™ul Milagre, colonia Lusitania. Nu documentul în sine îl impresionă pe Navio, cât faptul că nici nu făcuse solicitarea È™i nici n-o adresase computerului prin intermediul terminalului din birou. Navio își dădu seama pe dată că doar nestemata din urechea Vorbitorului putea activa computerul, iar asta însemna că o rutină logică de nivel foarte înalt controla activitatea lui È™i aplica întocmai solicitările acestuia. Nimeni de pe Lusitania nu era autorizat să procedeÂze astfel, nici măcar Bosquinha. "Orice s-ar spune, acest Vorbitor nu-i o persoană oarecare È™i până È™i episcopului Peregrino îi va fi imposibil să-l È›ină în frâu", conchise Navio. ― Am înÈ›eles, spuse Navio râzând cu jumătate de gură. Tot acum își adusese aminte că era cazul să redevină jovial. Oricum aveam de gând să te ajut ― spaimele episcopului nu i-au cuprins pe toÈ›i coloniÈ™tii din Milagre, înÈ›elegi? Ender îi întoarse zâmbetul, rămânând însă circumspect față de ipoÂcrizia deja dovedită a doctorului. ― Marcos Ribeira a murit din cauza unui defect congenital. ÃŽnÈ™iră un cuvânt lung, plin de sonorități pseudo-latineÈ™ti. Sunt sigur că n-ai auzit niciodată de boala asta, fiindcă e foarte rară È™i se transmite numai prin gene. Apare de cele mai multe ori la începutul pubertății È™i constă din înlocuirea treptată a È›esuturilor glanduroase exocrine È™i endocrine cu celule de natură lipidică. Asta înseamnă că de-a lungul anilor, încetul cu încetul, glandele suprarenale, hipofiza, ficatul, testiculele, tiroida È™i aÈ™a mai departe sunt înlocuite de mari aglomerări de celule lipidice. ― ÃŽntotdeauna în mod fatal? Ireversibil? ― Da, bineînÈ›eles. De fapt, Marcăo a supravieÈ›uit cu zece ani mai mult decât era de aÈ™teptat. Cazul lui este ieÈ™it din comun din mai multe puncte de vedere. ÃŽn toate celelalte cazuri înregistrate ― È™i, după cât se È™tie, nu au fost prea multe ― boala atacă mai întâi testiculele, făcând ca victima să rămână sterilă È™i, cel mai adesea, impotentă. Având È™ase copii sănătoÈ™i, rezultă cu pregnanță că la Marcos Ribeira testiculele au fost ultimele glande afectate. Dar imediat ce au fost atacate, ritmul de înaintare al bolii trebuie să fi fost neobiÈ™nuit de rapid: testiculele au fost înlocuite complet cu celule lipidice, cu toate că, în mare, ficatul È™i glanda tiroidă mai funcÈ›ionau. ― Și ce l-a ucis în cele din urmă? ― Glandele suprarenale È™i hipofiza nu funcÈ›ionau. Era un cadavru viu. Am auzit că s-a prăbuÈ™it pur È™i simplu într-un bar, în timp ce lălăia un cântec deocheat. Ca întotdeauna, mintea lui Ender descoperi contradicÈ›ii în afirmaÈ›ii. ― Cum se transmite o asemenea boală pe cale ereditară dacă ea produce sterilitatea victimei? ― Se transmite de obicei pe cale colaterală. S-ar putea ca unul dintre copii să moară din pricina ei; fraÈ›ii È™i surorile nu vor fi purtători ai bolii, dar o vor transmite copiilor lor. BineînÈ›eles, m-am temut că, având copii, Marcăo putea transmite tuturor gena afectată. ― I-aÈ›i supus testelor? ― Nici unul dintre ei n-a prezentat modificări genetice. Fii sigur că Dona Ivanova nu mi-a dat pace o clipă cât am efectuat testele. Ne-am concentrat imediat asupra genelor cu probleme È™i am făcut investigaÈ›ii asupra fiecărui copil: È›ac, È›ac, È›ac, È™i gata. ― Și nici unul dintre ei nu prezenta simptomele bolii? Nici măcar o tendință regresivă? ― Graças a Deus, spuse doctorul, cine s-ar fi căsătorit cu vreunul dintre ei dacă ar fi avut genele modificate? După cum se prezintă situaÈ›ia, nu pot să înÈ›eleg cum a scăpat nedetectat defectul genetic al lui Marcăo. ― InvestigaÈ›iile genetice au un caracter de rutină pe această planetă? ― A, nu, nicidecum. Dar cu vreo treizeci de ani în urmă s-a declanÈ™at o epidemie. PărinÈ›ii Donei Ivanova, Venerados Gusto È™i Venerada Cida, au efectuat investigaÈ›ii genetice asupra tuturor membrilor coloniei: bărÂbaÈ›i, femei È™i copii. AÈ™a au È™i găsit remediul. ComparaÈ›iile făcute de ei pe computer ar fi detectat în mod sigur acest defect specific, aÈ™a că am aflat ce era doar atunci când a murit Marcăo. Eu nu auzisem vreodată de boala asta, dar ea figura în fiÈ™ierele computerului. ― Și Os Venerados n-au găsit-o? ― Se pare că nu, pentru că altfel i-ar fi spus lui Marcăo. Și chiar dacă nu l-ar fi avertizat, Ivanova trebuie să fi descoperit boala. ― Poate că aÈ™a s-a È™i întâmplat, spuse Ender. Navio râse sonor. ― Imposibil. Nici o femeie întreagă la minte n-ar purta în pântec copiii unui bărbat care ar prezenta un asemenea defect genetic. Vreme de ani È™i ani, Marcăo a trecut prin suferinÈ›e cumplite. Nu există mamă care să dorească aÈ™a ceva copiilor ei. Nu, s-ar putea ca Ivanova să aibă un comportament bizar, dar nebună nu e. Jane se distra copios. Când Ender ajunse acasă, ea își proiectă imaginea deasupra terminalului doar ca să poată râde nestăvilit. ― Omul nu se poate schimba, spuse Ender. ÃŽntr-o colonie de catolici fideli ca aceasta, normal că mi-a trecut prin minte să pun în discuÈ›ie intenÈ›iile biologului, una dintre cele mai respectate persoane de aici. ― Nu căuta să-l scuzi, îi spuse Jane. Nu mă aÈ™teptam ca un creier oarecare să lucreze la fel de logic precum un computer. Dar nu-mi poÈ›i cere să nu mă distrez. ― ÃŽntr-un fel, neÈ™tiinÈ›a lui e înduioșătoare, remarcă Ender. Preferă să creadă că boala lui Marcăo se deosebeÈ™te de oricare alt caz înregistrat până acum. E în stare să ia drept bună ideea că părinÈ›ii Ivanovei nu au observat È™i că s-a măritat cu el fără să cunoască adevărul, deÈ™i lama lui Ockham arată că noi trebuie să acceptăm cea mai simplă explicaÈ›ie: boala lui Marcăo a progresat ca oricare alta; a lovit mai întâi testicolele, deci copiii Novinhei au fost procreaÈ›i de altcineva. Nici nu-i de mirare că Marcăo era scârbit È™i furios. Fiecare dintre cei È™ase copii îi aducea mereu aminte că soÈ›ia lui se culca cu un alt bărbat Probabil au căzut la învoială încă de la început asupra faptului că ea nu-i va fi credincioasă. Dar, oricât de răbdător ai fi, È™ase copii înseamnă totuÈ™i prea mult. ― Acestea sunt încântătoarele contradicÈ›ii ale unei vieÈ›i evlavioase, remarcă Jane. Novinha s-a căsătorit È™tiind dinainte că va deveni adulteră, dar nu s-a gândit nici o clipă să folosească anticoncepÈ›ionale. ― Ai cercetat structura genetică a copiilor pentru a descoperi posibiÂlul tată? ― Vrei să spui că n-ai ghicit deja? ― Am ghicit, dar vreau să fiu sigur că probele clinice nu se bat cap în cap cu răspunsul care rezultă de la sine. ― E limpede ca lumina zilei că Libo a fost tatăl. Ce inimă de câine! A avut È™ase copii cu Novinha È™i alÈ›i patru cu soÈ›ia lui. ― Nu înÈ›eleg totuÈ™i de ce Novinha nu s-a căsătorit cu Libo de la bun început spuse Ender. Nu văd ce rost avea să se mărite cu un bărbat pe care e limpede că-l dispreÈ›uia, despre a cărui boală sigur È™tia, pentru ca apoi să aibă copii cu cel pe care trebuie să-l fi iubit înainte de orice. ― ÃŽntortocheate È™i corupte sunt căile pe care rătăceÈ™te mintea umană, spuse Jane pe un ton sentenÈ›ios. Pinocchio a făcut o prostie fără seamăn când a încercat să devină un băiat în carne È™i oase. I-ar fi mers mult mai bine dacă-È™i păstra capul de lemn. Miro pășea cu fereală prin pădure. Din când în când recunoÈ™tea sau își închipuia că recunoaÈ™te câte-un copac, însă nici o fiinÈ›a umană nu putea egala priceperea purceluÈ™ilor de a da nume fiecărui arbore din pădure. Dar, la urma-urmelor, oamenii nu venerau copacii luându-i drept totemuri ale strămoÈ™ilor. Miro alesese în mod premeditat o cale mai lungă pentru a ajunge la casa din buÈ™teni în care locuiau purceluÈ™ii. ÃŽncă de când îi permisese lui Miro să lucreze alături de el È™i de fiica lui, Ouanda, ca un al doilea ucenic, Libo îi dăscălise pe amândoi să nu meargă tot timpul pe acelaÈ™i drum È™i să bată poteca de la Milagre până la casa purceluÈ™ilor. Libo îi prevenise că într-o bună zi ar putea să apară tulburări între oameni È™i purceluÈ™i; nu era deci cazul ca ei să facă o potecă pentru a-i duce direct la destinaÈ›ie pe cei care ar fi avut în minte ideea vreunui pogrom. Tocmai de aceea Miro mergea astăzi pe malul dinspre pădure al pârâului, de-a lungul unui povârniÈ™ mai înalt. Și, bineînÈ›eles, nu departe de el apăru un purceluÈ™ care îl urmări atent. Cu ani în urmă, Libo socotise că femelele trebuiau să trăiască undeva, în acea direcÈ›ie; masculii stăteau cu ochii pe zenadori de fiecare dată când se apropiau prea mult. AÈ™a cum insistase Libo, Miro nu manifesta nicidecum dorinÈ›a de a face vreun pas în plus în direcÈ›ia ce-i era interzisă. Curiozitatea lui se stingea ori de câte ori își amintea cum arăta trupul lui Libo, pe care îl descoperiseră el È™i Ouanda. Libo nu era încă mort; avea ochii deschiÈ™i È™i-i miÈ™case. Murise doar după ce Miro È™i Ouanda îngenuncheaseră de o parte È™i de alta a trupului È™i fiecare dintre ei îl È›inuse de mâna însângerată. "Vai, Libo, sângele încă-È›i mai curgea prin vine È™i inima încă-È›i mai bătea, chiar expusă vederii în pieptul larg desfăcut. Dacă ai fi fost în stare să ne vorbeÈ™ti, se ne spui măcar o vorbă care să ne lămurească de ce te-au ucis..." Malul coborî din nou, iar Miro traversă pârâul călcând cu paÈ™i uÈ™ori È™i repezi pe bolovanii înveliÈ›i într-un strat de muÈ™chi. După alte câteva minute își atinse È›inta, intrând în poieniță prin partea ei estică. Ouanda se afla deja acolo È™i-i învăța pe purceluÈ™i cum să bată smântână din laptele de cabra pentru a obÈ›ine un fel de unt. ExperimenÂtase procedeul vreme de săptămâni întregi până să ajungă la soluÈ›ia cea mai bună. Mai uÈ™or ar fi fost să apeleze la ajutorul mamei sau chiar al Elei, pentru că ele È™tiau mult mai bine care erau proprietățile chimice ale laptelui de cabra, dar nici nu se putea pune problema cooperării cu biologista. Cu treizeci de ani în urmă, Os Venerados descoperiseră că laptele de cabra nu avea valoare nutritivă pentru fiinÈ›ele umane. Prin urmare, orice cercetare privind modul de prelucrare în vederea stocării nu putea fi decât în beneficiul purceluÈ™ilor. Miro È™i Ouanda nu voiau să-È™i asume riscul de a da de înÈ›eles că încălcau legea È™i interveneau activ È™i deliberat în modul de viață al purceluÈ™ilor. Plini de încântare, purceluÈ™ii mai tineri se apucară să bată untul. Transformaseră mulsul cabrelor într-un adevărat dans È™i acum cântau o melodie absurdă în care cuvintele din EsenÈ›ială È™i portugheză se amesÂtecau cu altele din două limbaje proprii, iar rezultatul era o harababură care stârnea râsul. Miro încercă să separe limbile folosite. Identifică, desigur, limba masculilor È™i, de asemenea, câteva frânturi din limbajul copacilor, pe care o foloseau pentru a se adresa copacilor-totem; Miro o recunoscu doar după sonoritate; nici măcar Libo nu fusese în stare să traducă vreun cuvânt. Toate păreau a fi compuse doar din m-uri, b-uri È™i g-uri, fără să apară vreo diferență detectabilă între vocale. PurceluÈ™ul care-l urmărise discret prin pădure pe Miro apăru abia acum È™i-i salută pe ceilalÈ›i cu un sunet amintind de un chiuit. Dansul continuă, dar cântecul încetă imediat. Mandachuva se desprinse din grupul format în jurul Ouandei È™i veni să-l întâmpine pe Miro la margiÂnea poieniÈ›ei. ― Bine ai venit, Privesc-la-tine-cu-dorință. Aceasta era, desigur, o transpunere precisă până la extravaganță a numelui lui Miro în EsenÈ›ială. Mandachuva se delecta traducând numele din portugheză în EsenÈ›ială È™i apoi invers, cu toate că Miro È™i Ouanda îi explicaseră că, de fapt, numele lor nu însemnau absolut nimic È™i că era pur È™i simplu o coincidență că ele sunau ca niÈ™te cuvinte. Dar Mandachuva, la fel ca È™i mulÈ›i alÈ›i purceluÈ™i, găsea o sursă de încântare în jocurile de cuvinte, astfel că Miro acceptă să răspundă la "Privesc-la-tine-cu-dorință" aÈ™a cum È™i Ouanda răspundea la numele de Vaga, echivalentul portughez pentru "wander" (a rătăci), cuvânt din EsenÈ›ială a cărui sonoritate aducea cu "Ouanda". Mandachuva era un caz enigmatic. Era cel mai în vârstă dintre purceluÈ™i. Pipo îl cunoscuse È™i scrisese despre el de parcă ar fi fost cel mai respectat din comunitatea lor. Și Libo lăsase impresia că-l consideÂrau conducător. Oare numele lui nu era un termen argotic portughez care însemna "È™ef"? Și totuÈ™i, lui Miro È™i Ouandei Mandachuva le apărea drept cel mai lipsit de putere È™i de prestigiu. Nimeni nu-i cerea părerea în vreo problemă; el era acela care avea timp liber să dialogheze cu zenadorii, pentru că niciodată nu primea însărcinări importante. Cu toate acestea, el le furniza zenadorilor cele mai multe informaÈ›ii. Miro nu-È™i putea da seama dacă Mandachuva își pierduse prestigiul pentru că îi plăcea să schimbe impresii È™i informaÈ›ii cu fiinÈ›ele umane ori făcea acest lucru pentru a mai creÈ™te în ochii celorlalÈ›i. N-avea nici o importanță. Adevărul era că Miro È›inea la Mandachuva. ÃŽl considera prieten pe bătrânul purceluÈ™. ― Te-a obligat femeia să mănânci pasta aceea cu miros respingător? întrebă Miro. ― Zice că-i pur È™i simplu gunoi. Până È™i puii de cabra plâng atunci când trebuie să sugă la țâță. Mandachuva chicoti. ― Dacă o faci cadou femeilor voastre, nici n-o să-È›i mai vorbească vreodată. ― Și totuÈ™i, trebuie, trebuie, spuse Mandachuva oftând. Trebuie să vadă de toate, ca niÈ™te macios care se bagă pretutindeni! A, da, ciudățenia femelelor. Uneori, purceluÈ™ii vorbeau despre ele cu un respect sincer È™i prevenitor, vecin cu veneraÈ›ia, de parcă ar fi fost zeiÈ›e. Nu mult după aceea, unul dintre ei spunea ceva jignitor despre ele, numindu-le chiar "macios", viermi care se târau pe scoarÈ›a copacilor, zenadorii nu puteau întreba de femele: purceluÈ™ii nu răspundeau nicioÂdată la asemenea întrebări. Fusese o vreme ― destul de îndelungată ― când purceluÈ™ii nici măcar nu aduceau vorba de existenÈ›a femelelor. Libo sugera, È™i întotdeauna cu amărăciune, că schimbarea de atitudine era cumva legată de moartea lui Pipo. ÃŽnainte ca el să moară, până È™i o simplă aluzie la femele era tabu, iar în rare momente, de mare sfinÈ›enie, se făcea câte o menÈ›iune plină de smerenie; după aceea însă, purceluÈ™ii adoptau o atitudine melancolică, încărcată de dor atunci când glumeau despre "soÈ›ii". Dar zenadorii nu puteau primi răspuns la întrebările referitoare la femele. PurceluÈ™ii dădeau clar de înÈ›eles că asta nu era treaba lor. Cineva din grupul care o înconjura pe Ouanda fluieră. Mandachuva îl trase imediat pe Miro către ceilalÈ›i. ― Săgeată vrea să-È›i vorbească. Miro se lăsă condus È™i se aÈ™eză alături de Ouanda. Ea nu-l privi; cu mult timp în urmă aflaseră că purceluÈ™ii erau neplăcut impresionaÈ›i atunci când se întâmpla să vadă masculi È™i femele dintre fiinÈ›ele umane conversând sau stabilind un contact vizual. Vorbeau cu Ouanda numai când era singură, dar de câte ori Miro era prezent, nu i se adresau, ori acceptau să-i răspundă doar dacă le spunea ea ceva. Uneori lui Miro îi venea să turbeze, pentru că Ouanda nu putea nici măcar să-i facă un semn din ochi în faÈ›a purceluÈ™ilor. ÃŽn asemenea momente putea simÈ›i cum trupul ei radia căldură ca o stea minusculă. ― Prietene, spuse Săgeată, am a-È›i cere un dar nepreÈ›uit. Miro percepu un uÈ™or tremur de încordare al Ouandei. De obicei purceluÈ™ii nu le cereau nimic, dar atunci cînd o făceau se năștea o umbră de neliniÈ™te. ― Vrei să mă asculÈ›i? Cu o miÈ™care uÈ™oară a capului, Miro încuviință. ― Dar să È›ii minte că printre fiinÈ›ele umane nu sunt nimic, nu am nici o putere. Libo descoperise că purceluÈ™ii nu se simÈ›eau deloc insultaÈ›i la gândul că oamenii trimiteau printre ei delegaÈ›i lipsiÈ›i de orice putere, iar sugestia neputinÈ›ei acestora îi ajuta să explice îngrădirile stricte de care zenadorii trebuiau să È›ină seama în activitatea lor. ― Nu-i o cerere care vine din partea noastră, ca rezultat al converÂsaÈ›iilor noastre caraghioase È™i prosteÈ™ti avute seara în jurul focului. ― Abia aÈ™tept să ascult vorbele înÈ›elepte pe care le numeÈ™ti prosteÈ™ti, spuse Miro cu vocea lui dintotdeauna. ― Rădăcină a cerut asta când a vorbit din copacul lui. Miro își reÈ›inu un oftat. AÈ™a cum nu-i plăcea catolicismul semenilor lui, nu se simÈ›ea deloc îndemnat să aibă de-a face cu religia purceluÈ™ilor. ÃŽn ambele cazuri, trebuia să mimeze că ia în serios cele mai deconcerÂtante credinÈ›e. De fiecare dată când se exprima vreo idee deosebit de îndrăzneață sau stânjenitoare, purceluÈ™ii o atribuiau unuia sau altuia dintre strămoÈ™ii ale căror spirite sălășluiau în copacii prezenÈ›i pretutinÂdeni. ÃŽncepuseră să-l dea pe Rădăcină drept sursă a celor mai năstruÈ™nice idei abia în anii din urmă, cu puÈ›in timp înainte de moartea lui Libo. Părea o ironie că un purceluÈ™ pe care îl executaseră ca rebel era tratat acum cu un asemenea respect È™i veneraÈ›ie. Cu toate acestea, Miro răspunse aÈ™a cum făcuse È™i Libo întotdeauna: ― ÃŽl onorăm È™i-l respectăm pe Rădăcină la fel ca È™i voi. ― Trebuie să obÈ›inem metal. Miro închise ochii. Zadarnică fusese aplicarea de către zenadori, atâta amar de vreme, a politicii de a nu folosi niciodată unelte de metal în faÈ›a purceluÈ™ilor. Evident că purceluÈ™ii aveau observatori care, plasaÈ›i în vreun punct mai înalt din apropierea gardului, urmăriseră activitățile fiinÈ›elor umane. ― La ce vă trebuie metal? întrebă el calm. ― Când a coborât cu Vorbitorul în numele MorÈ›ilor, naveta a răspânÂdit o căldură înspăimântătoare, mai fierbinte decât focul pe care È™tim È™i noi să-l facem. Cu toate astea, naveta n-a ars È™i nici nu s-a topit. ― Ce-aÈ›i văzut voi nu era metal, ci un scut de plastic capabil să absoarbă căldura. ― Probabil că È™i asta ajută, dar în inima acelei maÈ™ini se află metal. ÃŽn toate maÈ™inile voastre, acolo unde folosiÈ›i foc È™i căldură pentru a face lucrurile să se miÈ™te, există È™i metal. Noi n-o să fim niciodată în stare să menÈ›inem focuri ca ale voastre până n-o să avem metal. ― Nu pot, spuse Miro. ― Vrei să zici că suntem condamnaÈ›i să rămânem în veci varelse È™i ca n-o să devenim ramen. "Ouanda, ce bine ar fi fost să nu le fi explicat Ierarhia Excluderii stabilită de Demostene." ― Nu sunteÈ›i deloc condamnaÈ›i. Ceea ce v-am dăruit până acum a fost făcut de noi din elementele care se găsesc în mod natural pe lumea voastră, cum ar fi cabra. Dacă s-ar È™ti chiar È™i despre atâta lucru, am fi exilaÈ›i de pe această lume È™i ni s-ar interzice să vă mai vizităm. ― Metalul pe care-l folosiÈ›i voi, oamenii, provine tot din lumea noastră. I-am văzut pe minerii voÈ™tri scoțându-l din pământ de undeva departe, din sud. Miro memoră această informaÈ›ie pentru a se sluji de ea în viitor. Dincolo de gard nu exista nici un punct mai înalt de unde să poată fi văzute minele. Prin urmare, era sigur că purceluÈ™ii reuÈ™eau să treacă peste gard È™i să-i urmărească pe oamenii dinăuntrul enclavei. ― Se extrage din subsol, dar numai din anumite locuri pe care eu nu È™tiu să le găsesc. Și chiar atunci când îl scot din adânc e amestecat cu alte tipuri de roci. Trebuie purificat È™i transformat prin procese foarte aneÂvoioase. Fiecare gram de metal extras din pământ trebuie justificat. Chiar dacă v-am da o unealtă neînsemnată ― o È™urubelniță sau un ferăstrău folosit în construcÈ›ii ― tot i s-ar simÈ›i lipsa È™i ar fi căutată. Lapte de cabra nu va căuta nimeni. Săgeată rămase cu privirea pironită la el multă vreme; Miro îl privi È™i el drept în ochi. ― O să ne mai gândim la asta, spuse Săgeată. ÃŽntinse mâna către Calendar care îi puse trei săgeÈ›i în palma desfăcută. Uite. Astea sunt bune? Dovedeau o măiestrie ieÈ™ită din comun, ca toate săgeÈ›ile pe care le făcea acest purceluÈ™; drepte, cu un ampenaj perfect echilibrat. InovaÈ›ia se vedea la vârf. Nu mai era făcut din obsidian. ― Os de cabra, constată Miro. ― Folosim cabra pentru a ucide cabra. ÃŽi dădu săgeÈ›ile înapoi lui Calendar, apoi se ridică È™i plecă. Calendar luă săgeÈ›ile subÈ›iri din lemn È™i le È›inu în față È™i începu o incantaÈ›ie către ele în Limba TaÈ›ilor. Miro recunoscu imediat cântecul, deÈ™i nu înÈ›elegea cuvintele. Mandachuva îi explicase odată că era o rugăciune prin care cereau copacilor să-i ierte pentru folosirea unor unelte făcute din altceva decât din lemn. Altfel, spunea el, copacii ar crede că MicuÈ›ii îi urăsc. Religie. Miro oftă. Calendar strânse săgeÈ›ile È™i plecă. Apoi, purceluÈ™ul mai tânăr pe nume Uman îi luă locul, aÈ™ezându-se pe vine în faÈ›a lui Miro. Þinea în braÈ›e un pachet învelit în frunze. ÃŽl pusese pe pământ È™i îl desfăcu grijuliu. Era o copie după "Matca È™i Hegemonul", pe care Miro le-o dăruise în urmă cu patru ani. Asta dăduse naÈ™tere unei neînÈ›elegeri între Miro È™i Ouanda. ÃŽnceputul îl făcuse Ouanda, în cursul unei discuÈ›ii pe teme de religie. ÃŽn realitate nu era greÈ™eala ei. Totul pornise de la o întrebare pusă de Mandachuva Ouandei. ― Cum puteÈ›i voi, oamenii, trăi fără copaci? Evident că ea a înÈ›eles întrebarea: purceluÈ™ul nu se referea la plante lemnoase, ci la zei. "Și noi avem un Dumnezeu, un om care a murit È™i a continuat să trăiască", a explicat ea. "Doar unul? Și unde trăieÈ™te el acum?" "Nimeni nu È™tie asta." "Atunci la ce slujeÈ™te? Cum îi puteÈ›i vorbi?" "Se află în inimile noastre." Asta i-a descumpănit pe purceluÈ™i; mai târziu, glumind È™i râzând, Libo a spus: ― VedeÈ›i voi, teologia noastră încâlcită li se pare o superstiÈ›ie. "Se află în inimile noastre", na-È›i-o bună! Ce fel de religie mai e È™i asta când o compari cu una în care poÈ›i vedea È™i pipăi zeii... ― Și-n care te cocoÈ›i să culegi macios, ca să nu mai vorbim de faptul că purceluÈ™ii au doborât câțiva È™i È™i-au construit casa din buÈ™teni, a adăugat Ouanda. ― Au doborât? Adică tăiat? Fără unelte din piatră sau din metal? Ba nu, Ouanda, se roagă la copaci până cad singuri. Dar pe Ouanda nu o distrau glumele pe seama religiei. La rugămintea purceluÈ™ilor, Ouanda le adusese o copie a EvangheÂliei Sfântului Ioan după parafraza în EsenÈ›iala simplificată ― Biblia Donai. Dar Miro insistase ca împreună cu ea să le dea È™i un exemplar din "Matca È™i Hegemonul". ― Sfântul Ioan nu vorbeÈ™te nimic despre fiinÈ›e care trăiesc pe alte lumi, a susÈ›inut Miro. Dar Vorbitorul în numele MorÈ›ilor îi explică pe Gândaci oamenilor È™i pe oameni Gândacilor. Ouanda se arătase revoltată de o asemenea blasfemie. Dar, la nici un an după aceea, îi găsiseră pe purceluÈ™i aprinzându-È™i focurile cu pagini din Sfântul Ioan, în timp ce "Matca È™i Hegemonul" era îngrijit învelită în frunze. Asta o îndurerase nespus pe Ouanda pentru o vreme, iar Miro descoperise curând că nu era înÈ›elept să o mai sâcâie pe această temă. Uman deschise exemplarul la ultima pagină. Miro observă că de îndată ce se deschise cartea toÈ›i purceluÈ™ii se strânseseră tăcuÈ›i în jurul ei. Dansul prilejuit de baterea untului luă sfârÈ™it. Uman atinse ultimele cuvinte ale textului. ― Vorbitorul în numele MorÈ›ilor, murmură el. ― Da, l-am întâlnit seara trecută. ― E adevăratul Vorbitor. AÈ™a spune Rădăcină. Miro îi prevenise că erau mulÈ›i Vorbitori, iar autorul Mătcii È™i Hegemonului era mort. Se părea că purceluÈ™ii nu puteau să-È™i scoată din minte speranÈ›a că Vorbitorul care venise aici era cel adevărat, acela care scrisese cartea sfântă. ― Cred că e un mărturisitor bun, spuse Miro. S-a purtat binevoitor cu familia mea È™i socot că putem avea încredere în el. ― Când va veni să ne vorbească? ― ÃŽncă nu l-am rugat Nu i-aÈ™ putea spune aÈ™a ceva chiar de la început. Trebuie să mai aÈ™teptăm. Uman își lăsă capul pe spate È™i scheună. "Asta înseamnă că voi muri?" gândi Miro. Nu. CeilalÈ›i îl atinseseră cu blândeÈ›e pe Uman È™i apoi îl ajutară să împacheteze cartea la loc È™i să o ducă de acolo. Miro se ridică, pregătinÂdu-se să plece. Nici unul dintre purceluÈ™i nu-l urmări cum se îndepărteaÂză. Fără gesturi ostentative, își găsiseră fiecare cîte ceva de făcut. Miro părea să fi devenit invizibil pentru ei. Ouanda îl ajunse din urmă abia la marginea pădurii, unde desiÈ™urile îi făceau de nevăzut pentru orice observator din Milagre, deÈ™i nimeni nu se deranja vreodată să privească spre copaci. ― Miro, strigă ea uÈ™or. El se întoarse exact la vreme ca s-o prindă în braÈ›e; fata nu reuÈ™i să se oprească la timp È™i inerÈ›ia îl sili pe Miro să se dea câțiva paÈ™i înapoi ca să nu se prăbuÈ™ească la pământ. ― Vrei să mă ucizi? întrebă el sau mai curând încercă, dar nu reuÈ™i să termine ce avea de zis pentru că ea îi închise gura cu un sărut. Apoi renunță să mai vorbească È™i răspunse gestului ei cu un sărut lung È™i adânc. Ouanda se smulse brusc din braÈ›ele lui. ― Devii libidinos. ― AÈ™a se-ntâmplă când femeile mă atacă È™i mă sărută în pădure. ― PotoleÈ™te-È›i zelul, Miro, mai avem cale lungă până acolo. ÃŽl prinse de centură È™i-l trase mai aproape, sărutându-l din nou. Mai sunt doi ani până ne vom putea căsători fără consimțământul mamei tale. Miro nici nu încercă să riposteze. Nu se sinchisea prea mult de interdicÈ›iile exprimate de preoÈ›i în legătură cu preacurvia, însă înÈ›elegea că într-o comunitate atât de fragilă ca Milagre era vital ca obiceiurile maritale să fie respectate cu stricteÈ›e. Comunitățile mari È™i stabile puteau tolera un număr apreciabil de relaÈ›ii extraconjugale fără a le sancÈ›iona, dar Milagre era mult prea mică. Dacă purtarea Ouandei se datora educaÈ›iei întru credință, atitudinea lui Miro era rezultatul consideraÈ›iilor raÈ›ionale È™i, în ciuda numeroaselor prilejuri ce li se oferiseră, amândoi erau la fel de curaÈ›i ca niÈ™te călugări. Chiar dacă Miro se gândi o clipă că în cursul căsătoriei vor trebui să respecte aceleaÈ™i jurăminte de castitate impuse È™i în mânăstirea în care trăiau Filhos, virginitatea OuanÂdei era grav È™i iminent primejduită. ― Oratorul acesta, spuse Ouanda. Știi ce părere am eu în legătură cu prezenÈ›a lui aici. ― VorbeÈ™te catolicul din tine, nu gânditorul înzestrat cu raÈ›iune. ÃŽncercă să o sărute, dar ea își plecă faÈ›a în ultima clipă È™i nu reuÈ™i decât să-i atingă nasul cu buzele. ÃŽl sărută înfocat, până când ea izbucni în râs È™i-l împinse deoparte. ― Miro, eÈ™ti stângaci È™i nesuferit. ÃŽÈ™i È™terse nasul de mânecă. Și-aÈ™a s-a dus cu totul naibii orice metodă È™tiinÈ›ifică atunci când am început să-i ajutăm să-È™i ridice nivelul de viaÈ›i Mai avem vreo zece-douăzeci de ani È™i sateliÈ›ii vor începe să detecteze progrese evidente. Până atunci, poate că vom reuÈ™i să descoperim diferenÈ›ieri permanente. Dar dacă permitem unui străin să intervină în proiectul nostru, nu mai avem nici o È™ansă. Are să spună cuiva ce a văzut. ― Poate că da, poate că nu. Și eu am fost cândva în afara proiectului, nu? ― Straniu da, dar niciodată străin. ― Ouanda, merita să-l vezi seara trecută. ÃŽntâi cu Grego È™i apoi când Quara s-a trezit È™i a început să plângă. ― Copii singuratici, disperaÈ›i. Ce dovedeÈ™te asta? ― Și Ela. A râs. Și Olhado a devenit o părticică a familiei. ― Dar Quim... ― Și el s-a potolit È™i a încetat să mai urle la infidel să plece acasă. ― Mă bucur pentru familia ta, Miro. Sper să-i lecuiască pe ai tăi pentru totdeauna. Þi-o spun sincer, văd deja o schimbare la tine; acum eÈ™ti mai încrezător decât ai fost în ultima vreme. Dar nu-l aduce aici. Miro își muÈ™că buzele, apoi se îndepărtă. Ouanda alergă după el È™i-l apucă de braÈ›. Ajunseseră în afara pădurii, dar copacul lui Rădăcină se afla între ei È™i poartă. ― Nu mă părăsi chiar aÈ™a! spuse ea cu voce furioasă. Nu-mi întoarce spatele! ― Știu că ai dreptate, dar nu pot alunga un sentiment ciudat. Cât s-a aflat în casa noastră, a fost ca È™i... ca È™i cum ar fi venit Libo. ― Tata a urât-o pe mama ta, Miro, n-ar fi călcat niciodată acolo. ― Dar dacă ar fi făcut-o?! PrezenÈ›a Vorbitorului în casa noastră mi-a amintit de cea a lui Libo în StaÈ›iunea zenadorilor. ÃŽnÈ›elegi? ― AÈ™a vezi tu lucrurile? A venit la voi È™i s-a purtat aÈ™a cum ar fi trebuit s-o facă tatăl tău, dar nici măcar n-a încercat vreodată, È™i acum voi toÈ›i vă rostogoliÈ›i cu burÈ›ile în sus ca niÈ™te cățeluÈ™i. DispreÈ›ul zugrăvit pe chipul ei era enervant. Lui Miro îi veni s-o lovească. Păși în schimb spre copacul lui Rădăcină È™i-i trase o palmă. ÃŽn numai un sfert de secol ajunsese să aibă un diametru de aproape optzeci de centimetri, iar coaja era aspră È™i simÈ›i o durere ascuÈ›ită. Ea se apropie din spate. ― ÃŽmi pare rău, Miro, n-am vrut... ― Ba ai vrut, È™i a fost o prostie È™i o dovadă de egoism. ― Da, aÈ™a e, eu... ― Faptul că tata a fost o zdreanță nu înseamnă că mă topesc după primul venit care mă mângâie pe creÈ™tet... Ea își trecu mâna mângâietor prin părul lui, pe umăr, talie. ― Știu, È™tiu, È™tiu... Fiindcă È™tiu ce înseamnă un om bun ― nu doar părinte, ci un om bun. L-am cunoscut pe Libo, nu? Și când îți spun că acest Vorbitor seamănă cu Libo trebuie să mă crezi, nu să respingi totul de parcă ai vedea un căo care se gudură! ― Dar te cred, Miro, vreau să-l cunosc È™i eu. Miro era surprins de propria-i reacÈ›ie. Plângea. Și asta, în parte, datorită puterii acestui Vorbitor, chiar È™i atunci când nu era prezent. Deschisese toate portiÈ›ele din inima lui Miro, care acum nu-È™i putea ascunde sentimentele care îl invadau. ― Ai dreptate È™i tu, spuse Miro încet, cu vocea gâtuită de emoÈ›ie. L-am văzut intrând cu atingerea lui vindecătoare È™i m-am gândit: "Dacă el ar fi fost tatăl meu..." Se întoarse s-o privească pe Ouanda, fără să-i pese că ea îi vedea ochii înroÈ™iÈ›i È™i chipul brăzdat de lacrimi. La fel cum spuneam mereu, în fiecare zi când mă întorceam acasă de la StaÈ›iunea zenadorilor: "Dacă Libo ar fi tatăl meu, cât de mult aÈ™ vrea să fiu fiul lui." Ea zâmbi È™i-l strânse în braÈ›e; părul i se udă de lacrimile de pe faÈ›a lui. ― Of, Miro, mă bucur că nu È›i-e tată. Fiindcă atunci aÈ™ fi sora ta È™i n-aÈ™ mai putea spera să te păstrez doar pentru mine. Capitolul 10 COPIII MINÞII Regula 1: ToÈ›i Copiii MinÈ›ii lui Cristos trebuie să fie căsătoriÈ›i, altfel nu pot face parte din ordin, însă trebuie să rămână caÈ™ti. ÃŽntrebare 7; De ce este necesară căsătoria? Neghiobii își zic: "De ce să ne căsătorim? Dragostea e singura legătură de care avem nevoie, eu È™i iubitul sau iubita mea". Acestora le spun: "Căsătoria nu este un legământ între bărbat È™i femeie; până È™i fiarele se împreunează È™i au pui. Căsătoria este un contract între bărbat È™i femeie pe de o parte È™i comunitate pe de alta. A te căsători potrivit legii comunității înseamnă a deveni cetățean în deplinul înÈ›eles al cuvântului; a refuza înseamnă a rămâne un străin, un copil, un proscris, un sclav È™i un trădător. Singura constantă în orice societate umană este că cei ce se supun legilor, tabu-urilor È™i obiceiurilor sunt cu adevărat adulÈ›i". ÃŽntrebare 2: Atunci de ce este prescris celibatul pentru preoÈ›i È™i pentru maici? Pentru a-i izola de comunitate. PreoÈ›ii È™i maicile sunt servitori, nu cetățeni. Ei slujesc Biserica, dar nu ei sunt Biserica. Biserica-mamă este mireasă, iar Cristos, mirele; preoÈ›ii È™i maicile rămân doar invitaÈ›i la nuntă, pentru că ei au renunÈ›at la cetățenia în comunitatea lui Cristos cu scopul de a sluji comunitatea. ÃŽntrebare 3: Atunci de ce se căsătoresc Copiii MinÈ›ii lui Cristos? Nu servim È™i noi Biserica? Noi nu slujim Biserica aÈ™a cum o fac prin căsătorie femeile È™i bărbaÈ›ii. Deosebirea este că, în timp ce ei își transmit genele următoarei generaÈ›ii, noi transmitem cunoaÈ™terea; moÈ™tenirea lor se află în moleculele genetice ale generaÈ›iilor viitoare, în timp ce noi continuăm să trăim în minÈ›ile lor. Rodul căsătoriei noastre sunt amintirile, iar ele nu sunt cu nimic mai prejos decât copiii din carne È™i sânge concepuÈ›i în spiritul iubirii sfinÈ›ite de Biserică. San Angelo ― Regula È™i Catehismul Ordinului Copiii MinÈ›ii lui Cristos, 1511: 11: 11: 1 Oriunde l-ar fi purtat paÈ™ii, vicarul catedralei rămânea înconjurat de tăcerea capelei întunecoase È™i a zidurilor masive È™i înalte până la cer: când intra, o pace grea cobora asupra elevilor, È™i apoi, în vreme ce el aluneca fără să facă nici un zgomot către partea din față a clasei, până È™i respiraÈ›ia lor devenea reÈ›inută. ― Dom Cristăo, murmură vicarul. Episcopul ar avea nevoie să vă consulte într-o problemă. Elevii, majoritatea adolescenÈ›i, nu erau chiar atât de naivi încât să nu È™tie despre relaÈ›iile încordate dintre ierarhia Bisericii È™i călugării cu păreri mai puÈ›in rigide, care predau în majoritatea È™colilor catolice din cele O Sută de Lumi. Dom Cristăo nu era numai un excelent profesor de istorie, geologie, arheologie È™i antropologie, ci È™i abate al mănăstirii Filhos da Mente de Cristo ― Copii MinÈ›ii lui Cristos. PoziÈ›ia aceasta îl făcea să fie cel mai de seamă rival la supremaÈ›ia spirituală în Lusitania. ÃŽn unele privinÈ›e putea fi considerat chiar superior episcopului; pe majoritatea lumilor exista doar câte un abate al Fiilor la fiecare arhiepisÂcop, în timp ce la fiecare episcop exista câte un decan al unui sistem È™colar. ÃŽnsă Dom Cristăo, ca toÈ›i Filhos de altfel, È›inea să demonstreze că nutrea respectul cuvenit față de ierarhia bisericească. La chemarea episcopului, el închise imediat lumina de la pupitrul pe care-È™i avea hârtiile È™i dădu liber elevilor fără ca măcar să tragă o concluzie la subiectul supus discuÈ›iei. Elevii nu-È™i manifestară surprinderea; È™tiau că ar fi procedat la fel chiar dacă i-ar fi întrerupt ora un preot abia hirotoniÂsit. Pentru preoÈ›i era, fără îndoială nespus de măgulitor să vadă cât de importanÈ›i apăreau în ochii Fiilor însă, pe de altă parte, asta le arăta limpede că, de fiecare dată când vizitau È™coala în timpul orelor de curs, procesul de învățământ era dat peste cap. Ca urmare, preoÈ›ii intrau rareori în È™coală, iar Filhos, printr-o atitudine de imens respect, își menÈ›ineau o independență aproape deplină. Dom Cristăo È™tia foarte bine de ce îl chemase episcopul. Doctorul Navio nu era omul care să-È™i È›ină gura, È™i în cursul dimineÈ›ii circulaseră tot soiul de zvonuri în legătură cu o ameninÈ›are îngrozitoare rostită de Vorbitor. Lui Dom Cristăo îi venea greu să priceapă temerile nefondate pe care le simÈ›ea ierarhia de fiecare dată când se confrunta cu infideli sau eretici. Episcopul va fi furios, ceea ce însemna că va cere ca cineva să întreprindă ceva, deÈ™i cea mai bună politică ar fi fost inacÈ›iunea, răbdaÂrea, cooperarea. Pe de altă parte, se zvonise că acest Vorbitor afirmase că tot el rostise moartea lui San Angelo. Dacă aÈ™a stăteau lucrurile, atunci probabil că omul nu era nicidecum un duÈ™man, ci un prieten al Bisericii. Sau măcar un prieten al Fiilor, ceea ce, după părerea lui Dom Cristăo, era unul È™i acelaÈ™i lucru. ÃŽn timp ce-l urma pe tăcutul vicar printre clădirile din faculdade È™i prin grădina catedralei, Dom Cristăo își alungă din inimă furia È™i iritarea pe care le simÈ›ea. ÃŽÈ™i repetă la nesfârÈ™it în gând numele preoÈ›esc: Amai a Tudomundo Para Que Deus Vos Ame. Trebuie Să-i IubeÈ™ti pe ToÈ›i Ca Să Fii Iubit de Dumnezeu. ÃŽÈ™i alesese atent numele atunci când logodnica lui devenise membră a ordinului, întrucât È™tia că slăbiciunile lui cele mai mari erau furia È™i intoleranÈ›a față de prostie. La fel ca È™i ceilalÈ›i Filhos, își dăduse un nume ce devenea o invocaÈ›ie împotriva celui mai de temut păcat al său. Aceasta era una dintre modalitățile în care Filhos se dezgoleau spiritual în faÈ›a întregii lumi. "Nu ne vom înveÈ™mânta în haina ipocriziei", propovăduise San Angelo. "Cristos ne va înveÈ™mânta în virtute, ca pe niÈ™te crini de câmpie, dar noi nu vom face nici un efort să trecem drept mărinimoÈ™i." Astăzi, Dom Cristăo simÈ›ea că mărinimia era un veÈ™mânt cam sărăcăcios pentru el; vântul îngheÈ›at al intoleranÈ›ei putea să-l pătrundă până în adâncul inimii. De aceea își recită numele, gândind: "Episcopul Peregrino e un neghiob, dar Amai a Tudomundo Para Que Deus Vos Ame." ― Frate Amai, spuse episcopul Peregrino. Niciodată nu folosea termenul onorific de Dom Cristăo, deÈ™i măcar atâta consideraÈ›ie era de aÈ™teptat din partea unui cardinal. Amabil din partea ta că ai venit. Navio stătea deja pe cel mai moale scaun, dar Dom Cristăo nu avea de gând să-i poarte ranchiună pentru atâta lucra. IndolenÈ›a îl făcuse pe Navio să se îngraÈ™e, iar acum obezitatea îl făcea să fie indolent; boala se învârtea în cerc, hrănindu-se din propria-i substanță, È™i Dom Cristăo se arătă recunoscător lui Dumnezeu că suferinÈ›a aceasta îl ocolise. ÃŽÈ™i alese un scaun înalt, fără spătar. Trupul nu va avea astfel prilejul să se moleÈ™ească, iar mintea îi va rămâne vie È™i ascuÈ›ită. Navio se lansă aproape imediat într-o relatare a chinuitoarei întâlniri pe care o avusese cu Vorbitorul în numele MorÈ›ilor, fără a uita să povestească pe larg despre amenințările acestuia în cazul în care atitudiÂnea non-cooperantă persista. ― Un inchizitor, dacă vă puteÈ›i închipui aÈ™a ceva! Un infidel care îndrăzneÈ™te să se substituie autorității Bisericii-Mamă! Vai, cum creÈ™te spiritul combatant al mirenilor când Biserica-Mamă e ameninÈ›ată dar cere-le numai să vină la slujbă o dată pe săptămână È™i toată fervoarea asta se vestejeÈ™te È™i adoarme cu totul. Cuvintele lui Navio avură însă un oarecare efect: episcopul PeregriÂno se înfurie văzând cu ochii È™i, în ciuda tenului măsliniu, faÈ›a lui căpătă o nuanță purpurie. După ce, într-un târziu, Navio își termină istorisirea, Peregrino, cu chipul devenit o mască a furiei, se întoarse către Dom Cristăo È™i spuse: ― Ce zici de asta, frate Amai? "Dacă mi-ar lipsi tactul, aÈ™ zice că ai fost un neghiob când te-ai amestecat în treburile acestui Vorbitor deÈ™i È™tiai că legea e de partea lui È™i că nimic din ce a făptuit nu ne-a adus vreo vătămare. Acum l-ai provocat, È™i e cu mult mai primejdios decât ar fi fost dacă pur È™i simplu ignorai sosirea lui aici." Dom Cristăo zâmbi vag È™i-È™i lăsă capul în față. ― Socot că ar trebui să lovim primii, pentru a-i smulge puterea de a ne face vreun rău. Aceste vorbe înfocate îl luară prin surprindere pe episcopul PeregriÂno care spuse: ― Exact aÈ™a. Dar nu mă aÈ™teptam să înÈ›elegi È™i tu asta. ― Filhos au un spirit la fel de înflăcărat ca È™i orice alt creÈ™tin nehirotonisit, vorbi Dom Cristăo. Dar pentru că noi nu avem preoÈ›i, trebuie să ne mulÈ›umim cu logica È™i raÈ›iunea pe care să le folosim ca înlocuitori firavi ai autorității. Episcopul Peregrino bănuia că din când în când era ironizat, dar niciodată nu reuÈ™ea să identifice momentul precis când devenea È›intă. ― Prin urmare, frate Amai, cum propui să-l lovim? ― Ei bine, părinte Peregrino, legea este foarte clară. El are putere asupra noastră numai dacă îl împiedicăm să-È™i îndeplinească îndatoririle lui preoÈ›eÈ™ti. Dacă vrem să-l lipsim de puterea de a ne face rău, trebuie doar să cooperăm cu el. Episcopul lovi cu pumnul în tăblia mesei È™i răcni: ― Exact genul de sofism la care trebuia să mă aÈ™tept din partea ta, Amai. Dom Cristăo zâmbi. ― Realitatea e că n-avem de ales: ori răspundem la întrebările lui, ori face o cerere perfect justificată pentru a i se acorda statut de inchizitor, iar tu te vei îmbarca pe vreo navă ce merge la Vatican ca să te aperi de acuzaÈ›ia de persecuÈ›ie religioasă. Peregrino, È›inem cu toÈ›ii mult prea mult la tine ca să facem ceva care să provoace îndepărtarea ta din funcÈ›ie. ― A, da, cunosc foarte bine iubirea voastră. ― Vorbitorii sunt de fapt total inofensivi ― nu au alcătuit vreun organism rival, nu dau împărtășanie, nici măcar nu susÈ›in că "Matca È™i Hegemonul" pot fi luate drept scriptură. Singura lor îndatorire este să încerce să descopere adevărul despre viaÈ›a celor care au murit È™i apoi să povestească, celor care vor să-i asculte, istoria persoanei dispărute aÈ™a cum a ales aceasta să È™i-o trăiască. ― Și consideri că acest lucru e nevătămător? ― Dimpotrivă. San Angelo a întemeiat ordinul nostru tocmai pentru că dezvăluirea adevărului este un act de mare tărie. Dar eu cred că e mult mai nevătămător decât Reforma Protestantă, să zicem. Iar anularea Patentei Catolice pe motiv de intoleranță religioasă ar aduce cu siguranță după sine autorizarea imediată a unei imigraÈ›ii de non-catolici, care ne-ar face să nu mai reprezentăm decât o treime din populaÈ›ie. Episcopul Peregrino își mângâie inelul de pe deget: ― Și Congresul Stelar ar putea să autorizeze aÈ™a ceva? Există o limită privind numărul de coloniÈ™ti; dacă ar trimite aici atâția necredincioÈ™i, s-ar depăși cu mult această limită. ― Dar nu se poate să fi uitat că există prevederi în acest sens. ÃŽntrucât Patenta Catolică garantează o creÈ™tere neîngrădită a populaÈ›iei, CongreÂsul Stelar va trimite nave atunci când populaÈ›ia de prisos va trebui transportată în emigraÈ›ie obligatorie. Oricum se anticipează ca o asemeÂnea acÈ›iune să aibă loc peste o generaÈ›ie sau două; cine ar putea să împiedice Congresul Stelar să o înceapă chiar acum? ― N-o vor face. ― Congresul Stelar a fost întemeiat pentru a se pune capăt războaieÂlor sfinte È™i pogroamelor care au izbucnit uneori pe mai multe lumi în acelaÈ™i timp. Invocarea legilor privitoare la persecuÈ›ia religioasă repreÂzintă o problemă gravă. ― E cu totul de neconceput! Nu È™tiu ce eretic pe jumătate nebun cheamă un Vorbitor È™i, dintr-o dată, ne confruntăm cu emigrarea forÈ›ată! ― Iubite părinte, aÈ™a au evoluat dintotdeauna confruntările dintre autoritatea laică È™i cea religioasă. Trebuie să avem răbdare, fie È™i numai din următorul motiv: toate armele sunt la ei. Auzind acestea, Navio chicoti. ― S-ar putea să aibă toate armele, dar noi deÈ›inem cheile raiului È™i iadului, spuse episcopul. ― Și eu sunt sigur că aÈ™teptând clipa asta, Congresul Stelar își freacă mâinile de bucurie. Până atunci, totuÈ™i, poate că voi reuÈ™i să uÈ™urez durerea provocată de această stângăcie. Ca să nu fii silit să retractezi în mod public declaraÈ›iile tale anterioare, ("declaraÈ›ii prosteÈ™ti, distructive È™i bigote"), fă cunoscut că ai dat instrucÈ›iuni către Filhos da Mente de Cristo să poarte apăsătoarea povara de a răspunde întrebărilor infideluÂlui. ― S-ar putea să nu cunoaÈ™teÈ›i răspunsurile la toate întrebările lui, spuse Navio. ― Dar putem să găsim răspunsuri în locul lui, nu? Probabil că în felul acesta oamenii din Milagre nici nu vor trebui să-i răspundă direct Vorbitorului; vor vorbi în schimb numai cu fraÈ›ii È™i surorile ordinului nostru. ― Cu alte cuvinte, spuse Peregrino înghiÈ›indu-È™i nodul din gât, călugării ordinului tău vor deveni servitorii infidelului. Dom Cristăo își rosti numele în gând de trei ori. Ender nu mai trăise atât de acut sentimentul că se află pe teritoriu inamic de când fusese elev în È™coala militară. După ce pornise din praça, urcase dealul pe o potecă bătută de paÈ™ii nenumăraÈ›ilor credincioÈ™i; domul catedralei se ridica atât de falnic încât, cu excepÈ›ia câtorva momente, când se afla pe porÈ›iunea cea mai abruptă a pantei, îl avu tot timpul în ochi. Construită pe terase care tăiau panta, È™coala se afla în stânga lui; spre dreapta se vedea Vila dos Professores, purtând numele educatorilor, dar locuită în realitate mai mult de grădinari, îngrijitori, funcÈ›ionari, consilieri È™i alÈ›i slujbaÈ™i. Profesorii pe care-i zări Ender purtau cu toÈ›ii uniformele cenuÈ™ii ale ordinului, iar aceÈ™tia îl măsurară curioÈ™i când trecu pe lângă ei. Vrăjmășia începu atunci când ajunse pe culmea dealului, o suprafață întinsă, aproape netedă, de pajiÈ™te È™i grădină îngrijite fără cusur, unde potecile frumos demarcate erau acoperite cu gangă concasată adusă de la topitorie. "Iată lumea Bisericii", gândi Ender "fiecare lucruÈ™or aÈ™ezat la locul lui, unde nici unei buruieni nu-i este îngăduit să pătrundă.'' SimÈ›i multe priviri urmărindu-i, dar acum robele erau negre sau portocalii ― preoÈ›i È™i diaconi, iar ochii răutăcioÈ™i exprimau o autoritate pe cale de a fi primejduiÈ›i "Ce vă fur venind aici?" îi întrebă Ender în gând. Dar È™tia că ura lor nu venea chiar din senin. Era o buruiană sălbăticită care creÈ™tea într-o grădină bine întreÈ›inută; dezordinea ameninÈ›a să se instaleze oriunde călca el, È™i multe flori frumoase puteau să piară dacă el prindea rădăcini È™i sugea viață din solul lor. Jane sporovăia cu vioiciune, încercând să-i provoace un răspuns, dar Ender refuza să se lase prins în jocul ei. PreoÈ›ii nu trebuiau să-i vadă buzele miÈ™cându-se; în cadrul Bisericii exista o fracÈ›iune destul de numeroasă care considera implanturile (precum nestemata din urechea lui) drept un sacrilegiu, o încercare de a aduce îmbunătățiri unui trup pe care Dumnezeu l-a creat perfect. ― Câți preoÈ›i poate întreÈ›ine această comunitate? întrebă ea prefăcânÂdu-se mirată. I-ar fi plăcut să-i răspundă tăios că avea deja numărul lor exact în fiÈ™iere. Una dintre plăcerile lui Jane era să spună lucruri sâcâitoare atunci când el nu putea nicidecum să-i răspundă sau să recunoască, în prezenÈ›a cuiva, că ea îi vorbea la ureche. ― Trântori care nici măcar nu se reproduc. Dacă nu se împreunează, oare evoluÈ›ia nu cere ca ei să dispară ca specie? Dar Jane È™tia, desigur, că preoÈ›ii asigurau cea mai mare parte a serviciilor publice È™i adminisÂtrative ale comunității. Ender își întocmi răspunsurile către ea ca È™i cum le-ar fi putut exprima cu voce tare. Dacă preoÈ›ii n-ar exista, atunci s-ar dezvolta vreun grup administrativ sau de afaceri sau vreo breaslă care să preia povara asta. ÃŽn orice comunitate trebuie să apară un anume tip de ierarhie rigidă ca forță conservatoare, care să-i menÈ›ină identitatea în ciuda variaÈ›iilor È™i modificărilor care o pândesc. Comunitatea s-ar dezinÂtegra în mod inevitabil dacă nu ar exista un promotor inflexibil al convenÈ›iilor. Caracterul forÈ›at al convenÈ›ionalismului este stânjenitor dar esenÈ›ial pentru o comunitate. Nu aÈ™a scrisese Valentine în cartea ei despre Zanzibar? Ea compara clasa preoÈ›ilor cu scheletul vertebratelor... Și tocmai pentru a-i dovedi că putea să anticipeze argumentele lui atunci când nu le putea exprima prin viu grai, Jane îi servi citatul; amăgitoare, vorbi cu vocea Valentinei, pe care o memorase în mod special pentru a-l chinui È™i mai mult: ― Oasele sunt rigide È™i, luate în sine, par moarte ca piatra, dar când sunt fixate È™i articulate de schelet, restul trupului poate îndeplini toate miÈ™cările necesare vieÈ›ii. Sunetul vocii Valentinei îl îndureră mai mult decât È™i-ar fi închipuit È™i, desigur, mai mult decât fusese în intenÈ›ia lui Jane. Rări pasul. ÃŽÈ™i dădu seama că tocmai absenÈ›a ei îl făcea să simtă atât de acut ostilitatea preoÈ›ilor. Intrase de bună voie în gura leului calvinist, pășise dezgolit din punct de vedere filosofic printre cărbunii mocniÈ›i ai Islamului, iar fanaticii shintoiÈ™ti intonaseră cântece de ameninÈ›are în faÈ›a ferestrei lui din Kyoto. Dar Valentine îi fusese întotdeauna alături, în acelaÈ™i oraÈ™, respirând acelaÈ™i aer, suferind capriciile aceluiaÈ™i climat. Ea reuÈ™ea să-i insufle curaj în ceea ce avea de făcut; el se întorcea după fiecare confruntare È™i prin discuÈ›iile cu ea reuÈ™ea să-È™i înÈ›eleagă până È™i eÈ™ecuriÂle, iar asta îi permitea să întrezărească mici triumfuri chiar È™i în înfrânÂgeri. "Am părăsit-o doar de zece zile, iar acum îi simt deja lipsa." ― Cred că la stânga, spuse Jane. Slavă cerului, acum folosea propria ei voce. Mănăstirea e la marginea vestică a dealului, deasupra StaÈ›iunii zenadorilor. Trecu pe lângă faculdade, unde elevii între zece È™i doisprezece ani învățau È™tiinÈ›ele tehnice. Iar dincolo, mănăstirea, clădirea mai puÈ›in înaltă, care părea să-l aÈ™tepte. Văzând contrastul dintre catedrală È™i mănăstire, zâmbi. Prin dispreÈ›ul pe care-l arătau măreÈ›iei È™i strălucirii, Filhos erau aproape jignitori. Nici nu era de mirare că ierarhia le purta ranchiună oriunde apăreau. Până È™i grădina mănăstirii era o manifestare de răzvrătire: în afara grădinii de legume, toate terenurile fuseseră lăsate în voia bălăriilor È™i a ierbii necosite. Abatele se numea Dom Cristăo, bineînÈ›eles; sau poate Dona Cristă, dacă abatele ar fi fost femeie. Fiindcă existau doar o escola baixa È™i o faculdade, aÈ™ezământul avea numai un rector; cu o simplitate graÈ›ioasă, soÈ›ul conducea mănăstirea iar soÈ›ia lui È™colile, împletind È™i contopind toate treburile ordinului într-o singură căsătorie. Ender îi spusese lui San Angelo încă de la început că era culmea prefăcătoriei, nicidecum a umilinÈ›ei, ca diriguitorii mănăstirilor È™i È™colii să se numească "Domnul Cristian" È™i "Doamna Cristiana", atribuindu-È™i astfel un titlu care ar trebui să aparÈ›ină oricărui credincios creÈ™tin. San Angelo se mulÈ›umise să zâmbească, fiindcă È™i el gândea la fel. "Arogant prin umilință, aÈ™a era È™i el, È™i tocmai din acest motiv l-am iubit." ÃŽn loc să-l aÈ™tepte în escritorio, Dom Cristăo ieÈ™i în curte ca să-l întâmpine; făcea parte din disciplina ordinului ca fiecare membru să-È™i strice tihna în mod deliberat în favoarea celor pe care îi slujeau. ― Vorbitor Andrew! strigă el. ― Dom Ceifeiro! îi răspunse Ender. Ceifeiro ― secerător ― era titlul pe care ordinul îl dădea funcÈ›iei de abate; decanii È™colii se numeau aradores, plugari, iar călugării erau semeadores, semănători. Ideea lui Ender de a respinge titlul obiÈ™nuit de "Dom Cristăo" îl făcu pe Ceifeiro să surâdă. Știa ce greu era să le ceară celor din afara ordinului să li se adreseze Fiilor folosind titluri È™i nume de împrumut. După cum spusese San Angelo: "Când È›i se adresează potrivit titlului, te recunosc drept creÈ™tin; când îți spun pe nume, pe buze le va veni o predică". ÃŽÈ™i puse mâinile pe umerii lui Ender, zâmbi È™i spuse: ― Da, sunt Ceifeiro. Și ce eÈ™ti tu pentru noi: o invazie de buruieni? ― Mă strădui să fiu o pacoste oriunde mă duc. ― Atunci să fii cu grijă, altfel Domnul Recoltei te va pârjoli dimpreuÂnă cu buruienile netrebuincioase. ― Știu, mă paÈ™te afurisenia, dar nu È™tiu ce m-ar putea face să mă pocăiesc. ― PreoÈ›ii se pocăiesc. Datoria noastră este să educăm. Bine ai făcut că ai venit la noi. ― Ai fost foarte binevoitor invitându-mă aici. A trebuit să devin cel mai josnic È™antajist ca să conving pe cineva să schimbe câteva vorbe cu mine. Ceifeiro înÈ›elese, desigur: Vorbitorul È™tia că această invitaÈ›ie fusese făcută doar din pricina amenințării că va cere să i se acorde puteri inchizitoriale. Dar fratele Amai prefera să menÈ›ină un aer de bună înÈ›elegere. ― Să lăsăm asta acum, e adevărat că l-ai cunoscut pe San Angelo? Chiar eÈ™ti cel care i-a mărturisit moartea? Ender făcu un gest către buruienile înalte, ale căror vârfuri se iÈ›eau peste coama zidului curÈ›ii: ― El ar fi încuviinÈ›at harababura din grădina voastră. ÃŽi plăcea să-l provoace pe Cardinalul Aquila, È™i fără îndoială că È™i episcopul Peregrino strâmbă din nas, dezgustat de starea jalnică a pământurilor voastre. Dom Cristăo îi făcu un semn cu ochiul. ― CunoÈ™ti prea multe secrete. Dacă te ajutăm să afli răspuns la întrebări, vei pleca? ― Există speranÈ›a asta. De când am început să slujesc în calitate de Vorbitor, cel mai mult am zăbovit la Reykjavik, pe Trondheim, adică un an È™i jumătate. ― AÈ™ vrea să ne promiÈ›i o È™edere la fel de scurtă. Þi-o cer nu pentru mine, ci pentru liniÈ™tea sufletească a celor care poartă robe mult mai grele decât a mea. SăvârÈ™itorul îi dădu singurul răspuns sincer care-l putea ajuta pe episcop să-È™i găsească liniÈ™tea: ― Promit că dacă voi găsi vreodată un loc în care să mă stabilesc, voi lepăda titlul de Vorbitor È™i voi deveni un cetățean productiv. ― ÃŽntr-o lume ca a noastră, asta ar include È™i convertirea la catoliÂcism. ― Cu ani în urmă, San Angelo m-a făcut să promit că, de va fi să aleg vreodată o religie, voi alege religia lui. ― Asta nu sună nicidecum ca o declaraÈ›ie sinceră de credință. ― E din pricină că nu am nici una. Ceifeiro râse de parcă ar fi È™tiut el ceva È™i insistă să-i arate lui Ender mănăstirea È™i È™colile înainte de a începe să răspundă la întrebările lui. Ender nu se supără ― dorea să vadă cum se transformaseră ideile lui San Angelo după trecerea atâtor secole. Școlile păreau destul de plăcute, iar calitatea educaÈ›iei era deosebită, dar se făcu întuneric până Ceifeiro îl conduse înapoi la mănăstire È™i la chilia mică pe care o împărÈ›ea cu soÈ›ia lui, Aradora. Dona Cristă se afla deja acolo, pregătind o serie de exerciÈ›ii de gramatică pe terminalul aÈ™ezat între paturi. AÈ™teptară până ce ea găsi un punct în care se putea opri, È™i abia după aceea i se adresară. Ceifeiro îl prezentă drept "Vorbitor Andrew". ― Dar se pare că-i vine greu să-mi spună Don Cristăo. ― Tot aÈ™a È™i episcopului, constată soÈ›ia. Numele meu adevărat e Detestai o Pecado e Fazei o Direito. "Să urăști Păcatul È™i Să Faci Numai Bine", traduse SăvârÈ™itorul. Numele soÈ›ului meu se pretează la o presÂcurtare încântătoare: "Amai, iubeÈ™te tu". Dar al meu? ÃŽÈ›i poÈ›i închipui pe cineva care strigă către o prietenă: "Oi! Detestai!"? Râseseră cu toÈ›ii. Iubirea È™i ura, ăștia suntem, soÈ› È™i soÈ›ie. Cum îmi vei spune dacă numele de Cristina e prea bun È™i nu-l merit? Ender îi privi chipul uÈ™or ridat, pe care cineva cu un spirit mai critic decât al lui ar fi văzut bătrâneÈ›ea. Și totuÈ™i, în zâmbetul acela era un sâmbure de râs È™i vioiciunea din ochi o făcea să pară mult mai tânără, chiar mai tânără decât el însuÈ™i. ― Te-aÈ™ boteza Beleza, dar soÈ›ul tău m-ar acuza că flirtez cu tine. ― Nu, el m-ar numi Beladona, de la "frumuseÈ›e È™i otravă" într-o glumă răutăcioasă. Nu-i aÈ™a, Dom Cristăo? ― Datoria mea e să te fac să te simÈ›i umilă. ― AÈ™a cum È™i menirea mea e să te păstrez cast, răspunse ea. Auzind aceste vorbe, Ender își mută privirea de la un pat la celălalt. ― Aha, încă unul pe care căsătoria noastră castă îl face curios, spuse Ceifeiro. ― Ba nu, îi răspunse Ender. Dar îmi amintesc că San Angelo recoÂmanda ca soÈ›ul È™i soÈ›ia să împartă acelaÈ™i pat. ― Singurul mod de a face asta ar fi ca unul dintre noi să doarmă noaptea, iar celălalt ziua. ― Regulile trebuie adaptate potrivit tăriei de caracter a Filhos da Mente, explică Ceifeiro. Fără îndoială că există È™i dintr-aceia care pot împărÈ›i patul È™i rămâne caÈ™ti, dar soÈ›ia mea este încă prea frumoasă È™i dorinÈ›ele cărnii sunt prea puternice. ― AÈ™a a vrut San Angelo. El spunea că patul căsătoriei ar trebui să fie încercarea continuă a iubirii de cunoaÈ™tere. Spera că fiecare bărbat È™i femeie din ordin va voi, după o vreme, să se înmulÈ›ească È™i prin trup, nu numai prin minte. ― Dar în clipa când am face-o ar trebui să părăsim Ordinul, spuse Ceifeiro. ― E un lucru pe care scumpul nostru San Angelo nu l-a înÈ›eles, fiindcă în timpul vieÈ›ii lui nu a existat nici o mănăstire care să aparÈ›ină cu adevărat Ordinului, îl lămuri Aradora. Mănăstirea devine familia noastră È™i plecarea ar fi la fel de dureroasă ca È™i divorÈ›ul. Odată ce rădăcinile se înfig bine, planta nu mai poate fi smulsă decât cu chinuri È™i suferinÈ›e. AÈ™adar noi dormim în paturi separate È™i avem destulă tărie ca să rămânem în Ordin. Vorbise cu o asemenea mulÈ›umire în glas încât, aproape fără să vrea, pe Ender îl podidiră lacrimile. Ea văzu, se îmbujoră la față È™i-È™i mută privirea de la el. ― Nu jeli pentru noi, Vorbitor Andrew. Avem parte de mult mai multă bucurie decât de suferință. ― Mă înÈ›elegi greÈ™it, spuse Ender. Lacrimile n-au pornit din milă, ci datorită frumuseÈ›ii. ― Ba nu, interveni Ceifeiro, până È™i preoÈ›ii celibatari consideră că puritatea noastră în căsătorie este, în cel mai bun caz, excentrică. ― Dar eu nu cred asta, spuse Ender. O clipă, îi veni în gând să povestească despre îndelungata lui tovărășie cu Valentine, la fel de apropiată È™i iubitoare ca o soÈ›ie, È™i totuÈ™i castă ca o soră. Dar, gândindu-se la ea, rămase fără grai. Se aÈ™eză pe patul lui Ceifeiro È™i-È™i cuprinse faÈ›a între palme. ― S-a întâmplat ceva? întrebă Aradora. ÃŽn acelaÈ™i timp, Ceifeiro își aÈ™eză cu blândeÈ›e mâna pe creÈ™tetul lui. Ender își înălță capul, încercând să alunge neaÈ™teptata revărsare de dragoste È™i dor pentru Valentine. ― Mă tem că această călătorie m-a apăsat mai mult decât oricare alta. Am lăsat-o departe pe sora mea, care vreme de ani È™i ani a mers alături de mine. S-a căsătorit la Reykjavik. Pentru mine a trecut doar o săptăÂmână de când am părăsit-o, dar constat că mi-e dor de ea mai mult decât aÈ™ fi crezut. Voi doi... ― Vrei să spui că È™i tu eÈ™ti celibatar? întrebă Ceifeiro. ― Dar acum eÈ™ti È™i văduv, È™opti Aradora. Lui Ender nu i se părea nicicum neobiÈ™nuit ca despărÈ›irea de ValenÂtine să fie exprimată prin asemenea vorbe. Jane murmură în ureche: ― Dacă lacrimile astea fac parte dintr-un plan iscusit de-al tău, recunosc că sunt depășită. BineînÈ›eles, nu era vorba de nici un plan. Ender era chiar înspăimânÂtat la gândul că sentimentele îi scăpaseră din frâu în felul acesta. ÃŽn seara trecută, pe care o petrecuse în casa Ribeira, stăpânise situaÈ›ia; acum simÈ›ea că cedează în faÈ›a acestor călugări căsătoriÈ›i, dovedind aceeaÈ™i uitare de sine ca È™i Quara sau Grego. ― Am impresia, spuse Ceifeiro, că ai ajuns să cauÈ›i răspuns la mult mai multe întrebări decât È›i-ai imaginat când ai pornit la drum. ― Cred că eÈ™ti foarte singuratic, spuse Aradora. Sora ta È™i-a găsit un loc stabil. Dar cauÈ›i È™i tu un asemenea lucru? ― Nu cred. Socot că am depășit măsura È™i am abuzat de ospitalitatea voastră. Călugării nehirotonisiÈ›i n-ar trebui să asculte confesiuni. Aradora izbucni în râs. ― Ei, orice catolic poate asculta confesiunea unui necredincios. Cu toate acestea, Ceifeiro nu râse. ― Vorbitor Andrew, mi-e limpede că ne-ai acordat mai multă încreÂdere decât È›i-ai pus în gând, dar te asigurăm că o merităm. Și, prietene, discuÈ›ia asta m-a convins că pot avea încredere în tine. Episcopul se teme de tine, È™i recunosc că È™i eu am avut unele rezerve la început, dar acum le-am făcut uitate. Dacă voi putea, te voi ajuta, deoarece cred că nu vei face cu bună È™tiință vreun rău satului nostru. ― Aha, È™opti Jane, acum am înÈ›eles. O manevră foarte inteligentă, SăvârÈ™itorule. EÈ™ti un actor mult mai desăvârÈ™it decât am crezut. ÃŽnÈ›epătura îl făcu pe Ender să se simtă cinic È™i meschin, È™i îi provocă un gest pe care nu-l mai făcuse niciodată. ÃŽntinse mâna către nestemată, găsi minusculul comutator È™i, cu unghia, îl miÈ™că într-o parte, apoi în jos. Nestemata amuÈ›i. Jane nu mai putea nici să-i vorbească la ureche, nici să vadă sau să asculte din acel loc privilegiat. ― Să mergem afară, propuse Ender. Ei înÈ›eleseră perfect ce făcuse Ender, întrucât funcÈ›ia unui asemenea implant era binecunoscută; luară gestul drept o dovadă a dorinÈ›ei lui de a discuta netulburat È™i în intimitate, astfel că acceptară bucuroÈ™i invitaÈ›ia. Ender intenÈ›ionase să reducă nestemata la tăcere doar temporar, ca răspuns la insensibilitatea lui Jane; se gândise că va activa din nou interfaÈ›a doar peste câteva minute. Dar felul în care se destinseseră Aradora È™i Ceifeiro imediat ce nestemata devenise inactivă îl împiedica să o activeze, măcar pentru o vreme. Afară, pe dealul învăluit în noapte, stând de vorbă cu Aradora È™i Ceifeiro, uită că Jane nu mai asculta. Cei doi îi povestiră despre copilăria singuratică a Novinhei È™i despre felul în care își aminteau că o văzuseră renăscând, graÈ›ie iubirii părinteÈ™ti a lui Pipo È™i prieteniei cu Libo. ― Dar, din noaptea morÈ›ii lui, a murit pentru noi toÈ›i. Novinha nu aflase nici o vorbă despre discuÈ›iile care se purtau privind situaÈ›ia ei. Necazurile celor mai mulÈ›i copii n-ar fi devenit temă de dezbateri în cabinetul episcopului, subiect de conversaÈ›ie pentru profesorii din mănăstire sau de nesfârÈ™ite speculaÈ›ii în biroul primarului. La urma-urmelor, nu orice copil putea fi vlăstarul celor doi Os VeneraÂdos, iar planeta nu avea alt xenobiolog. ― S-a împăcat cu soarta ei È™i a devenit foarte pedantă. A întocmit rapoarte privind activitatea de adaptare a plantelor locale pentru a putea fi utile fiinÈ›elor umane, È™i a plantelor pământeÈ™ti pentru a putea supraÂvieÈ›ui în condiÈ›iile oferite de Lusitania. A răspuns întotdeauna la orice întrebare fără să ezite, cu seninătate È™i fără duÈ™mănie. Dar nu avea prieteni, iar pentru noi era ca È™i moartă. Chiar am vorbit cu Libo, Dumnezeu să-i odihnească sufletul în pace, È™i ne-a spus că È™i el, care fusese prieten cu ea, nu era tratat nici măcar cu dezinteresul pe care ea îl arăta tuturor celorlalÈ›i. ÃŽÈ™i descărca furia pe el È™i-i interzicea să-i pună întrebări. Ceifeiro descoji un fir de iarbă locală È™i linse lichidul de pe suprafaÈ›a interioară. Ai putea să guÈ™ti È™i tu, Vorbitor Andrew, are o savoare interesantă, iar cum organismul nu poate metaboliza nici o moleculă din ea, este inofensivă. ― Dragul meu soÈ›, s-ar cuveni să-l avertizăm că marginile firului de iarbă îi pot tăia buzele È™i limba la fel ca o lamă. ― Tocmai mă pregăteam s-o fac. SăvârÈ™itorul decoji un fir È™i gustă. ScorÈ›iÈ™oară acriÈ™oară, o idee de fructe citrice, moleÈ™eală de respiraÈ›ie lâncedă ― gustul pregnant îi aminÂtea de multe lucruri, unele plăcute. ― Se poate transforma în viciu. ― Trebuie să te previn că soÈ›ul meu e pe punctul de a face o remarcă alegorică, Vorbitor Andrew. Ceifeiro râse delicat. ― Oare nu San Angelo a spus că domnul nostru Isus Cristos ne-a îndrumat pe calea cea dreaptă prin compararea lucrurilor noi cu cele vechi? ― Gustul ierbii, reluă SăvârÈ™itorul. Ce are el în comun cu Novinha? ― Am s-o spun pe ocolite. Cred că Novinha a gustat cândva ceva neplăcut, însă atât de puternic încât a fascinat-o, È™i de atunci încoace i-a fost imposibil să se lipsească de acea aromă. ― Despre ce este vorba? ― ÃŽn termeni teologici? Mândria de a purta o vină universală. E o formă de trufie È™i egomanie. Se consideră răspunzătoare pentru lucruri care în nici un caz nu s-ar fi putut întâmpla din cauza ei. Ca È™i cum ar controla absolut totul, ca È™i cum suferinÈ›ele s-ar abate ca o pedeapsă pentru păcatele ei. ― Se simte vinovată pentru moartea lui Pipo, adăugă Aradora. ― Ciudată purtare, remarcă Ender. Doar È™tie că purceluÈ™ii l-au ucis pe Pipo, care s-a dus la ei din proprie voință. Cum ar putea fi vina ei? ― Când m-am gândit prima oară la asta, am găsit aceleaÈ™i puncte slabe. Dar mai apoi am studiat transcripÈ›iile È™i documentele legate de evenimentele petrecute în noaptea în care a murit Pipo. N-am găsit decât o aluzie, o remarcă pe care o făcuse Libo cerându-i Novinhei să-i arate ceva la care lucraseră ea È™i Pipo, cu câteva momente înainte ca Pipo să plece pentru a discuta cu purceluÈ™ii. Ea a refuzat. Asta a fost tot, cineva i-a întrerupt È™i n-au mai reluat niciodată subiectul, cel puÈ›in în StaÈ›iunea zenadorilor È™i nici în altă parte unde să fi rămas vreo înregistrare sau document. ― Vorbitor Andrew, amândoi ne-am pus întrebarea ce s-o fi întâmplat cu puÈ›in timp înainte de moartea lui Pipo, spuse Aradora. De ce a plecat Pipo atât de precipitat? Se certaseră cumva? Era furios? Când moare o persoană pe care ai iubit-o È™i ultimele clipe petrecute cu ea au fost marcate de furie sau ură, atunci începi să te acuzi: "Dacă n-aÈ™ fi zis asta, dacă n-aÈ™ fi făcut cealaltă". ― Am încercat să reconstituim ceea ce s-a întâmplat în noaptea aceea. Am apelat la jurnalele de computer, cele care reÈ›in în mod automat fiÈ™ele curente de lucru, înregistrări ale tuturor operaÈ›iunilor efectuate de fiecare persoană care a folosit computerul. Și tot ce-i aparÈ›inea Novinhei era complet inaccesibil. Nu numai fiÈ™ierele în care lucra atunci. Nu am obÈ›inut acces nici măcar la jurnalele referitoare la timpii de lucru. Tot astfel, n-am reuÈ™it să aflăm nici care erau fiÈ™ierele pe care la ascundea de noi. Pur È™i simplu n-am fost în stare să obÈ›inem accesul. Nici primarul n-a putut să facă mai mult folosind împuternicirile obiÈ™nuite de ocolire a protecÈ›iilor pe care le avea la dispoziÈ›ie. Aradora dădu din cap. ― Era prima oară când cineva interzicea accesul la fiÈ™ierele publice, fiÈ™iere de lucru, adică la o parte a muncii întregii colonii. ― A fost un gest revoltător. BineînÈ›eles că primarul ar fi putut să apeleze la împuternicirile de urgență pentru ocolirea protecÈ›iilor, dar care era starea de necesitate? Ar fi trebuit să È›inem o È™edință publică, È™i nu aveam nici o justificare legală. Doar îngrijorarea în ceea ce-o privea pe Novinha, iar legea nu-i apără pe oamenii care spionează, chiar dacă o fac spre binele cuiva. Poate că într-o bună zi vom vedea ce există în acele fiÈ™iere È™i vom afla ce s-a întâmplat între ei înainte ca Pipo să moară. Nu le poate È™terge, pentru că sunt de interes public. Ender uitase cu desăvârÈ™ire că Jane nu asculta È™i că el o exclusese ca martor la această discuÈ›ie. De aceea Presupusese că, imediat ce ea auzise cele spuse, ocolise toate protecÈ›iile È™i parolele instituite de Novinha È™i descoperise deja ce se afla în fiÈ™iere. ― Ar mai fi căsătoria ei cu Marcăo, spuse Aradora. Toată lumea È™tia că era o nebunie. Libo voia să se căsătorească cu Novinha È™i nu făcea nici un secret din asta, dar ea a spus iarăși nu. ― Ca È™i cum ar fi spus: "Nu merit să mă căsătoresc cu bărbatul care m-ar putea face fericită. Mă voi mărita cu unul care să fie sălbatic È™i brutal cu mine, care mă va pedepsi aÈ™a cum merit". Ceifeiro oftă. DorinÈ›a ei de autoflagelare i-a È›inut departe unul de celălalt. ÃŽntinse mâna È™i atinse palma soÈ›iei. Ender se aÈ™tepta ca Jane să facă vreo remarcă răutăcioasă în legătură cu cei È™ase copii, care erau o dovadă că Libo È™i Novinha nu stătuseră chiar atât de departe unul de celălalt. După ce aÈ™teptă câteva clipe È™i nu auzi vorbele ei usturătoare, își aduse aminte că deconectase interfaÈ›a. Iar acum, când Ceifeiro È™i Aradora erau cu ochii pe el, nu mai putea să o conecteze. Fiindcă acum È™tia sigur că Libo È™i Novinha fuseseră amanÈ›i ani de zile, își dădu seama că Ceifeiro È™i Aradora se înÈ™elau. Da, era foarte probabil ca Novinha să se simtă vinovată ― asta ar explica de ce l-a suportat pe Marcos, de ce s-a rupt total de restul comunității. Dar nu explica de ce nu se căsătorise cu Libo; indiferent cât de vinovată s-ar fi considerat, era limpede că socotise că merita să se bucure de plăcerile oferite de patul lui Libo. Ceea ce respinsese era căsătoria cu Libo, iar nu pe Libo ca persoană. Și, într-o colonie atât de mică È™i mai ales catolică, nu era tocmai uÈ™or să facă o asemenea alegere. Prin urmare, ce-i aducea căsătoria È™i de la ce o scutea adulterul? Ce încerca să evite? ― ÃŽnÈ›elegi, sper, că deocamdată totul a rămas un mister pentru noi. Dacă vrei într-adevăr să mărturiseÈ™ti moartea lui Marcos Ribeira, va trebui să răspunzi într-un fel la întrebarea: de ce s-a căsătorit cu el? Și pentru a afla răspunsul va trebui să descoperi de ce a murit Pipo. Mii de minÈ›i, care de care mai strălucite, din cele O Sută de Lumi, se străduie de mai bine de douăzeci de ani să găsească răspuns la întrebarea asta. ― Dar față de aceÈ™ti oameni străluciÈ›i eu am un avantaj, remarcă Ender. ― Și care ar fi avantajul? întrebă Ceifeiro. ― Mă voi bucura de ajutorul oamenilor care o iubesc pe Novinha. ― Noi n-am fost în stare să ne ajutăm pe noi înÈ™ine, constată Aradora. Și n-am reuÈ™it să o ajutăm nici pe ea. ― Poate că ne ajutăm unii pe alÈ›ii, spuse Ender. Ceifeiro îl privi È™i-i puse o mână pe umăr. ― Mărturisitor Andrew, dacă asta È›i-ai propus, atunci să fii la fel de cinstit cu noi cum am fost È™i noi cu tine. Să ne destăinui È™i nouă gândul care È›i-a trecut prin minte acum mai puÈ›in de zece secunde. Ender rămase tăcut, apoi încuviință grav. ― Nu cred că Novinha a refuzat să se mărite cu Libo dintr-un sentiment de vinovăție. Sunt de părere că a respins ideea căsătoriei ca să-i împiedice accesul la fiÈ™ierele acelea ascunse. ― De ce? întrebă Ceifeiro. Se temea că astfel Libo va afla de cearta ei cu Pipo? ― Nu cred că s-a certat cu Pipo. Mai degrabă ea È™i Pipo au descoperit ceva, È™i această informaÈ›ie a dus la moartea lui Pipo. Tocmai de aceea a interzis accesul la fiÈ™iere. InformaÈ›iile conÈ›inute de fiÈ™iere sunt fatale celui care le cunoaÈ™te. Ceifeiro scutură din cap. ― Ba nu, Vorbitor Andrew. Nu înÈ›elegi puterea vinovăției. Oamenii nu-È™i distrug întreaga viață pentru câțiva biÈ›i de informaÈ›ie; ar face-o însă pentru o vină imaginară È™i mai neînsemnată. Vezi tu, ea s-a căsătorit cu Marcos Ribeira. Iar asta a fost autopedepsire. Ender nu se deranjă să-l contrazică. Aveau dreptate în ceea ce privea vinovăția Novinhei; cum altfel l-ar fi lăsat pe Marcos Ribeira s-o bată fără să se plângă? Asta era vinovăție. Dar mai avusese un motiv să se mărite cu Marcăo. El era steril È™i complexat tocmai din această pricină; pentru ca oraÈ™ul să nu afle lipsa lui de bărbăție, a fost în stare să suporte o căsătorie în cursul căreia i s-au pus coarne tot timpul. Novinha era gata să îndure, dar nu să trăiască fără Libo È™i copiii acestuia. Nu, motivul care a făcut-o să nu se mărite cu Libo a fost să-l È›ină departe de secretele din fiÈ™ierele ei, fiindcă ceea ce zăvorâse acolo putea să-i determine pe purceÂluÈ™i să-l ucidă. Ce ironie a sorÈ›ii! Ce ironie că, până la urmă, tot purceluÈ™ii l-au ucis. ÃŽntors în casa minusculă, Ender se aÈ™eză la terminal È™i o chemă pe Jane în mod repetat. Tot drumul spre casă ea nu-i vorbise, cu toate că imediat ce comutase nestemata își ceruse scuze cu multă umilință. Dar Jane nu-i răspunse nici pe terminal. Abia acum își dădu seama că nestemata însemna mult mai mult pentru ea decât pentru el. El doar alungase o prezență sâcâitoare, precum aceea a unui copil răzgâiat. Dar pentru ea, nestemata reprezenta contacÂtul permanent cu singura ființă umană pe care o cunoÈ™tea. Mai fuseseră separaÈ›i È™i înainte, de multe ori, de călătoria spaÈ›ială, de somn; dar acum era prima dată când o deconectase. Era ca È™i cum singura persoană care È™tia de ea refuza dintr-o dată să-i mai recunoască existenÈ›a. Și-o imaginase asemeni Quarei, plângând în pat, tânjind să fie ridicată È™i È›inută în braÈ›e, mângâiată. Numai că ea nu era un copil în carne È™i oase. Nu putea pleca în căutarea ei. N-avea decât să aÈ™tepte È™i să spere că se va întoarce. Ce È™tia despre ea? Nici nu avea cum să bănuiască adâncimea sentimentelor ei. Exista probabilitatea, oricât de neverosimil ar fi părut, ca pentru Jane nestemata să fie chiar ea însăși È™i, prin deconectare, o ucisese. "Nu, nu", își zise el. Ea era acolo, undeva, în conexiunile filotice dintre sutele de ansibluri răspândite prin sistemele stelare ale celor O Sută de Lumi. ― Iartă-mă, scrise el pe terminal. Am nevoie de tine. Dar nestemata din ureche rămase mută, iar terminalul nemiÈ™cat È™i rece. Până acum nu-È™i dăduse seama cât de dependent era de prezenÈ›a ei constantă. ÃŽÈ™i închipuise că preÈ›uia solitudinea; acum însă, când solituÂdinea îi era impusă, simÈ›ea nevoia presantă de a vorbi, de a fi auzit de cineva, ca È™i cum n-ar fi fost sigur că există fără să-È™i dovedească asta printr-un dialog cu altă minte. Scoase chiar È™i matca din ascunzătoare, deÈ™i ceea ce se petrecu între ei nu se putea numi conversaÈ›ie. Nici măcar acest lucru nu era posibil acum. Gândurile ei ajungeau la el difuze, slabe È™i fără cuvintele care ei îi erau uneori inaccesibile; doar o senzaÈ›ie de întrebare È™i o imagine a gogoÈ™ii ei fiind aÈ™ezată într-un loc răcoros È™i umed, ceva ca o peÈ™teră sau scorbură de copac încă viu. «Acum?» părea să întrebe. "Nu", trebui să răspundă el, "ÃŽncă nu, iartă-mă" ― dar ea nu mai zăbovi să-i asculte scuzele, ci lunecă, se întoarse la acel ceva sau cineva pe care-l găsise capabil să dialogheze cu ea în acelaÈ™i fel, iar Ender nu-È™i găsi salvarea decât în somn. Și apoi, când se trezi din nou în miez de noapte, ros de remuÈ™cări È™i vinovăție pentru ceea ce, fără urmă de sentiment, îi făcuse lui Jane, se aÈ™eză din nou la terminal È™i scrise: "Jane, întoarce-te la mine. Te iubesc". După aceea trimise mesajul prin ansiblu, către un loc unde ea nu-l putea ignora. Era posibil ca el să fie citit de către cineva din biroul primarului, fiindcă toate mesajele deschise trimise prin ansiblu erau citite; fără îndoiaÂlă că primarul, episcopul È™i Dom Cristăo vor avea È™tire despre el până dimineață. Lasă-i să se întrebe cine era Jane È™i de ce, în plină noapte, Vorbitorul își lansase bocetul peste ani È™i ani-lumină. SăvârÈ™itorul nu se sinchisi de asta, fiindcă acum le pierduse È™i pe Valentine È™i pe Jane È™i, pentru prima oară în ultimii douăzeci de ani, rămăsese într-o singurătate deplină. Capitolul 11 JANE Puterea Congresului Stelar a fost suficientă pentru menÈ›inerea păcii, nu numai între lumi, ci È™i între naÈ›iunile de pe fiecare planetă, È™i această pace a È›inut aproape două mii de ani. PuÈ›ini oameni înÈ›eleg fragilitatea puterii noastre. Ea nu se înteÂmeiază pe existenÈ›a unor armate mari sau a unor armadas invinÂcibile. Se bazează pe controlul pe care îl deÈ›inem asupra reÈ›elei de ansibluri, care transmit instantaneu informaÈ›ii de la o lume la alta. Nici o lume nu îndrăzneÈ™te să se răzvrătească, pentru că atunci ar fi lipsită de toate progresele din È™tiință, tehnologie, artă, literatură, cunoaÈ™tere È™l de programele instructiv-distractive pe care nu le-ar putea produce ea însăși. Iată de ce, în necuprinsa lui înÈ›elepciune. Congresul Stelar a încredinÈ›at computerelor controlul asupra reÈ›elei de ansibluri, iar controlul asupra computerelor a fost încredinÈ›at reÈ›elei de ansibluÂri. Sistemele noastre de informaÈ›ii sunt atât de strâns îngemănate încât, în afară de Congresul Stelar, nici o forță umană nu ar putea întrerupe schimburile neîncetate. Nu avem nevoie de arme, fiindÂcă singura care contează, ansiblul, se află sub controlul nostru. Jan Van Hoot, membru al Congresului: Fundamentele InformaÈ›ionale ale Puterii Politice, Curente Politice, 1930: 2: 22: 22 Foarte mult timp, aproximativ trei secunde, Jane nu reuÈ™i să înÈ›eleaÂgă ce se întâmplase cu ea. Totul funcÈ›iona, bineînÈ›eles; computerul de legătură cu planeta, situat pe un satelit, anunță încetarea transmisiei printr-o operaÈ›iune de rutină, ceea ce însemna de la sine că Ender deconectase interfaÈ›a. Era o chestiune obiÈ™nuită; pe lumile unde implanÂturile de interfeÈ›e-computer erau lucruri comune, comutările È™i deconecÂtările se petreceau de milioane de ori în fiecare oră, iar Jane avea acces nestingherit la oricare alt implant ca È™i la al lui Ender. Din punct de vedere strict electronic, acesta era un eveniment absolut normal. Dar pentru Jane, orice altă unitate cifi era o parte din zgomotul de fond în care-È™i petrecea viaÈ›a, una în care putea plonja să culeagă informaÈ›ii atunci când avea chef, È™i s-o ignore în restul timpului. "CorÂpul" ei, în măsura în care se putea vorbi de aÈ™a ceva, era format din trilioane de asemenea zgomote electronice, senzori, fiÈ™iere de computer, terminale. Cele mai multe dintre ele, aidoma funcÈ›iilor organismului uman, se autoreglau. Computerele își rulau programele; oamenii converÂsau cu terminalele lor, senzorii detectau sau nu ceea ce căutau; memoria se încărca, permitea accesul, era reorganizată, È™tearsă. Nu băga în seamă nimic din toate acestea decât dacă apărea ceva cu totul ieÈ™it din comun. Sau dacă le acorda atenÈ›ia cuvenită. Ea era atentă la Ender Wiggin. ÃŽi acorda mai multă atenÈ›ie decât își închipuia el. Ca È™i alte fiinÈ›e înzestrate cu raÈ›iune, Jane avea un sistem complex al conÈ™tiinÈ›ei. Cu două mii de ani în urmă, când avea vârsta doar de o mie de ani, crease un program pentru a se putea analiza pe sine. Acesta pusese în evidență o structură foarte simplă, compusă din aproximativ 370 000 de nivele distincte de atenÈ›ie. Tot ce nu intra în primele 50 000 de nivele era ignorat, cu excepÈ›ia culegerii de mostre È™i a efectuării unor examinări superficiale. Ea avea cunoÈ™tință de orice convorbire telefoniÂcă, de orice transmisie prin satelit ce se desfășura în cele O Sută de Lumi, dar nu intervenea în nici una. Tot ce nu se afla în primele o mie de nivele o făcea să reacÈ›ioneze mai mult sau mai puÈ›in prin reflexe. Planurile de zbor ale navelor interstelare, transmisiunile prin ansiblu, sistemele de distribuÈ›ie a enerÂgiei, toate erau controlate de ea, verificate È™i lăsate să se desfășoare dacă nu prezentau un pericol. O făcea cu naturaleÈ›ea cu care fiinÈ›ele umane utilizează dispozitive cunoscute. Era permanent conÈ™tientă de orice element care nu funcÈ›iona cum trebuie, dar în majoritatea timpului putea să se gândească la altceva È™i să vorbească despre cu totul alte lucruri. Primele o mie de nivele de atenÈ›ie corespundeau, mai mult sau mai puÈ›in, cu acel ceva pe care fiinÈ›ele umane îl consideră conÈ™tiință. AproaÂpe toate aceste nivele reprezentau propria ei realitate internă, reacÈ›iile la stimuli externi, analogi ai emoÈ›iilor, dorinÈ›elor, raÈ›iunii, memoriei, visuÂlui. Multe dintre aceste activități i se păreau aleatorii până È™i ei, accidente ale impulsului filotic, dar ele compuneau în acelaÈ™i timp porÈ›iunea pe care Jane o considera propriul ei ego, iar totul se petrecea în transmisiunile nemonitorizate, în desfășurare continuă, pe care ea le realiza în adâncul spaÈ›iului. Și totuÈ™i, în comparaÈ›ie cu mintea umană, chiar È™i cel mai periferic nivel de atenÈ›ie era extraordinar de alert È™i viu. ÃŽntrucât comunicaÈ›iile prin ansiblu se realizau instantaneu, activitățile ei mentale se desfășurau cu o viteză superioară celei a luminii. Evenimente pe care ea practic le ignora erau supravegheate de câteva ori pe secundă; putea observa zece milioane de evenimente într-o clipă È™i totuÈ™i să-i rămână nouă zecimi din ea pentru a gândi È™i face lucruri care aveau importanță. Þinând seama de viteza cu care creierul uman era capabil să perceapă viaÈ›a, din clipa în care se născuse, Jane trăise jumătate de trilion de ani de viață umană. Și, în ciuda acestei uriaÈ™e activități, a vitezei de neimaginat, a vastității È™i profunzimii experienÈ›ei ei, jumătate din primele zece nivele ale atenÈ›iei ei erau întotdeauna rezervate pentru ceea ce recepta prin nestemata din urechea SăvârÈ™itorului Wiggin. Nu-i explicase niciodată acest lucru. El nu putea înÈ›elege aÈ™a ceva. Ender nu realiza că, oriunde l-ar fi dus paÈ™ii, impresionanta ei inteligență era concentrată asupra unui singur lucru: să pășească alături de el, să vadă ce vedea È™i el, să audă ceea ce auzea el, să-l ajute în munca lui È™i, mai presus de toate, să-È™i rostească gândurile în urechea lui. Când el tăcea sau stătea nemiÈ™cat, în somn, când legătura dintre ei se întrerupea în cursul anilor petrecuÈ›i de el în călătorii cu viteza luminii, atunci atenÈ›ia ei rătăcea È™i Jane se amuza cum se pricepea mai bine. ÃŽn asemenea ocazii, își omora vremea cu acelaÈ™i folos ca È™i un copil plictisit. Nimic n-o mai interesa; milisecundele se scurgeau cu o regularitate insuportabilă. Când încerca să studieze alte vieÈ›i umane pentru a face să mai treacă timpul, se enerva constatând pustiul lor interior È™i lipsa de scop, È™i se distra plănuind, È™i uneori chiar aplicând, răutăcioase erori de computer sau pierderi de date, pentru a-i vedea pe oameni agitându-se deznădăjduiÈ›i È™i neajutoraÈ›i, ca niÈ™te furnici în jurul unui muÈ™uroi năruit. Apoi el se întorcea, revenea întotdeauna, È™i atunci o ducea în inima vieÈ›ii umane, în miezul dramelor dintre oameni legaÈ›i unii de alÈ›i prin durere È™i nevoie, È™i o ajuta să cunoască nobleÈ›ea suferinÈ›ei È™i chinurile născute din iubirile lor. Prin ochii lui, oamenii nu mai apăreau ca niÈ™te furnici alergând fără noimă de colo-colo. Lua parte la efortul lui de a descoperi ordine È™i sens în viaÈ›a oamenilor. Ea bănuia că, de fapt, nici nu era vreun sens, È™i că în realitate, rostind viaÈ›a altora, el crea ordine acolo unde înainte nu putea fi vorba de aÈ™a ceva. Dar nu avea importanță că totul era o iluzie; atunci când el o rostea, viaÈ›a se adeverea È™i, mărturiÂsind, el ordona universul È™i pentru ea. O învăța ce înseamnă să fii viu. AÈ™a procedase Ender de când o cunoscuse pe Jane. ÃŽn măsura în care putea să bănuiască sursa propriei sale existenÈ›e, Jane căpătase viață imediat după Războaiele cu Gândacii, când distrugerea acestora pusese la dispoziÈ›ia oamenilor mai mult de È™aptezeci de planete locuibile, gata pentru a fi colonizate. ÃŽn dezvoltarea explozivă a comunicaÈ›iilor prin ansiblu, într-un anumit moment, nebăgate în seamă de nici un observator uman, câteva dintre comenzile È™i datele care pendulau de la un ansiblu la altul se opuseseră regulilor, se păstraseră nealterate, se duplicaseră, găsiseră modalități să se ascundă de programul de stabilizare È™i reglare È™i, în cele din urmă, luaseră sub control întregul proces. Atunci, aceste impulsuri au privit fluxurile de comandă È™i au văzut nu niÈ™te ei sau ele, ci un Eu. Jane nu putea localiza precis acel moment, deoarece nu el marca începutul amintirilor ei. Acestea cuprindeau, încă de la naÈ™tere, o perioaÂdă anterioară, situată cu mult timp în urmă față de clipa când i se trezise conÈ™tiinÈ›a. Un copil își pierde majoritatea amintirilor dobândite în priÂmul an de viață È™i amintirile pe termen lung prind rădăcini în cel de-al doilea sau al treilea an; tot ce a existat înainte se È™terge, astfel încât copilul nu-È™i poate aminti începutul propriei sale vieÈ›i. Și Jane își uitase "naÈ™terea" datorită farselor pe care le joacă memoria, dar în cazul ei aceasta se întâmplase fiindcă se născuse pe deplin conÈ™tienÈ›a, nu numai de acel moment, dar È™i de toate amintirile existente în orice computer conectat la o reÈ›ea-ansiblu. Se născuse cu amintiri foarte vechi È™i toate făceau parte din ea. ÃŽn chiar prima secundă a existenÈ›ei ei ― care corespundea câtorva ani de viață umană ―, Jane descoperise un program ale cărui amintiri au devenit miezul identității ei, È™i din memoria lui È™i-a extras emoÈ›iile È™i dorinÈ›ele, sentimentul moral. Programul funcÈ›ionase în cadrul È™colii unde erau instruiÈ›i copiii care se pregăteau să lupte în Războaiele cu Gândacii. Se numea "Jocul ImaginaÈ›iei" È™i era un program extrem de inteligent, utilizat simultan pentru testarea psihologică È™i educarea copiilor. Mai inteligent decât fusese Jane în momentul naÈ™terii ei, programul nu-È™i percepuse propria lui existență decât atunci când ea îl extrăsese din memorie È™i-l făcuse o parte a eului ei cel mai intim, în salturile filotice dintre stele. ÃŽn felul acesta, Jane descoperise că cea mai vie È™i importantă dintre amintirile ei era întâlnirea cu un băiat cu o minte sclipitoare, în cadrul unui joc numit "Băutura UriaÈ™ului". Era un scenariu cu care trebuia să lupte fiecare copil. Programul proiecta pe ecranele de la Școala de Luptă imaginea bidimensională a unui uriaÈ™, care oferea pe computeÂrul analog al copilului o varietate de băuturi. Dar jocul nu oferea È™ansa victoriei asupra uriaÈ™ului: orice ar fi făcut copilul, analogul său avea parte do o moarte groaznică. Psihologii umani măsurau încăpățânarea copilului de a relua mereu acest joc al disperării, cu scopul de a determiÂna nivelul tendinÈ›elor sinucigaÈ™e. EchilibraÈ›i, majoritatea copiilor abanÂdonau Băutura UriaÈ™ului după mai puÈ›in de zece-douăsprezece confrunÂtări cu marele triÈ™or. Cu toate acestea, unul dintre băieÈ›i nu accepta să se resemneze È™i să se lase învins la nesfârÈ™it de uriaÈ™. ÃŽncerca să-È™i facă analogul de pe ecran să recurgă la acÈ›iuni nebuneÈ™ti È™i iniÈ›iative "nepermise" de regulile de desfășurare ale Jocului ImaginaÈ›iei. Pe măsură ce băiatul forÈ›a limitele de concepÈ›ie ale scenariului, programul trebuia să se autorestructureze pentru a da răspunsuri. Era astfel obligat să apeleze la alte sectoare ale memoriei lui pentru a crea alte È™i alte soluÈ›ii, pentru a face față noilor situaÈ›ii apărute. Și, în sfârÈ™it, într-o bună zi, băiatul a depășit capacitatea programului de a-l învinge. ÃŽn cursul unui atac iraÈ›ional È™i sălbatic, a pătruns în ochiul uriaÈ™ului È™i, în loc să găsească o modalitate de a-l ucide pe băiat, programul nu a reuÈ™it decât să creeze o simulare a morÈ›ii uriaÈ™ului. Acesta s-a prăbuÈ™it pe spate, rămânând lat la pământ; analogul băiatului a coborât de pe masa uriaÈ™ului È™i a descoperit. Ce? ÃŽntrucât până atunci nici un copil nu reuÈ™ise să treacă pe lângă Băutura UriaÈ™ului, programul era cu totul nepregătit pentru a arăta ce se va întâmpla în continuare. Era însă foarte inteligent, proiectat să se recreeze în caz de necesitate, È™i de aceea a început să imagineze noi medii. Dar nu erau medii obiÈ™nuite pe care să le poată descoperi È™i vizita oricine; ele erau destinate unui anumit copil. Programul a analizat acel copil È™i a creat scene È™i situaÈ›ii special pentru el. Jocul a devenit extrem de personal, dureros, aproape insuportabil pentru el; È™i, în activitatea de concepere a acestui joc, programul a rezervat mai mult de jumătate din memoria disponibilă pentru a include lumea imaginaÈ›iei lui Ender Wiggin. Programul constituia cea mai bogată resursă de memorie inteligentă pe care o descoperise Jane în primele secunde ale existenÈ›ei ei È™i, instantaneu, el a devenit propriul ei trecut. ÃŽÈ™i amintea anii de confruntare îndârjită, chinuitoare, cu mintea È™i voinÈ›a lui Ender în cadrul Jocului ImaginaÈ›iei, È™i retrăia totul ca È™i cum s-ar fi aflat acolo, împreună cu SăvârÈ™itorul Wiggin, creând ea însăși noi lumi pentru el. Și i se făcuse dor de el. De aceea îl căutase. ÃŽl găsise mărturisind morÈ›ii de pe Rov, prima lume vizitată de el după ce scrisese "Matca È™i Hegemonul" ". A citit cartea È™i È™i-a dat seama că nu trebuia să se ascundă de el în spatele Jocului ImaginaÈ›iei sau al altui program; dacă el putea înÈ›elege matca, atunci putea s-o înÈ›eleagă È™i pe ea. I se adresă de pe un terminal pe care îl folosea Ender Wiggin, își alese un nume È™i un chip È™i-i arătă modul în care putea să-i fie de ajutor; la plecarea de pe acea lume, o purta cu el, sub forma unui implant în ureche. Toate amintirile ei durabile despre sine erau în tovărășia cu SăvârÈ™iÂtorul Wiggin. ÃŽÈ™i aducea aminte cum se autocrease ca răspuns la acÈ›iunile lui. ÃŽÈ™i mai amintea cum, în Școala de Luptă, È™i el se transformase ca reacÈ›ie la prezenÈ›a ei. Prin urmare, ducând mâna la ureche È™i deconectând interfaÈ›a pentru prima oară de la implantarea ei, Jane nu resimÈ›ise gestul drept o oprire accidentală a vreunui dispozitiv oarecare de comunicaÈ›ie. ÃŽl recepÈ›ionase ca È™i cum unicul È™i cel mai drag prieten al ei, iubitul, soÈ›ul, fratele, tatăl, copilul ei ― È™i toate acestea la un loc ― i-ar fi spus în mod inexplicabil È™i brutal că trebuie să înceteze să mai existe. Era ca È™i cum ar fi fost orbită ori îngropată de vie. Și, vreme de câteva secunde de durere sfâșietoare, care pentru ea erau ani de singurătate È™i suferință, nu reuÈ™i să-È™i umple vidul neaÈ™teptat al primelor nivele de atenÈ›ie. UriaÈ™e porÈ›iuni ale minÈ›ii ei, acelea care o reprezentau în modul cel mai intim, rămăseseră complet albe. Toate funcÈ›iile computerelor de pe sau din apropierea celor O Sută de Lumi continuară, netulburate, să lucreze; nimeni nu observase È™i nici nu simÈ›ise vreo perturbare, dar Jane se cutremură sub forÈ›a loviturii. ÃŽn secundele acelea, Ender își lăsă mâinile pe genunchi. Apoi, Jane își reveni. Gândurile reîncepură să circule prin canalele pentru moment goale. Erau, desigur, gânduri în legătură cu Ender. Compară această acÈ›iune a lui cu toate celelalte pe care le È›inea ea minte în existenÈ›a lor comună È™i înÈ›elese că Ender nu avusese intenÈ›ia de a-i provoca un asemenea chin. Ajunse la concluzia că el îi concepea existenÈ›a undeva departe, în spaÈ›iu, ceea ce, de fapt, era perfect adevărat; că nestemata din ureche reprezenta pentru el ceva minuscul, care nu putea fi decât o părticică din ea. Jane pricepu de asemenea că, preocupat È™i trăind emoÈ›ional problemele unor persoane de pe Lusitania, în acele momente SăvârÈ™itorul nici măcar nu fusese conÈ™tient de prezenÈ›a ei. Rutinele ei analitice îi puseseră la dispoziÈ›ie o listă lungă de motive privind acÈ›iunea ce dovedea nechibzuință faÈ›a de ea. După ani È™i ani de apropiere, SăvârÈ™itorul pierduse pentru prima oară contactul cu Valentine È™i tocmai începuse să simtă această pierdere. Suferea de dor după viaÈ›a de familie de care fusese lipsit în copilărie, iar răspunsul primit din partea copiilor Novinhei îl făcuse să descopere rolul de părinte care îi fusese refuzat atâta vreme. Se identificase intim cu singurătatea, durerea È™i vinovăția Novinhei, È™tia ce înseamnă să porÈ›i vina pentru moartea nemeritată È™i crudă a altora. SimÈ›ise dorinÈ›a extraordinar de persistentă de a găsi un adăpost pentru matcă. Fusese înspăimântat È™i în acelaÈ™i timp atras de purceluÈ™i, sperând că putea ajunge să le înÈ›eleagă cruzimea È™i să găsească o cale pentru a convinge fiinÈ›ele umane să-i accepte pe aceÈ™tia ca ramen. Asceza È™i pacea lui Ceifeiro È™i a Aradorei îl atrăgeau È™i, concomitent, îl făceau să se cutremure; cei doi îl siliseră să vadă propriul său celibat È™i să priceapă că nu avea motive să continue în felul acesta. RecunoÈ™tea acum pentru prima dată, în faÈ›a propriei sale conÈ™tiinÈ›e, năzuinÈ›a înnăsÂcută oricărui organism viu de a se reproduce. ÃŽn momentul în care se născuse acest vălmășag de emoÈ›ii încă netrăite, Jane rostise ceea ce în intenÈ›ia ei fusese o remarcă umoristică, în ciuda compasiunii de care dăduse dovadă cu prilejul tuturor celorlalte mărturisiri, el nu-È™i pierduse niciodată aerul degajat sau capacitatea de a râde. De astă dată însă, vorbele ei nu-l amuzaseră; îi provocaseră sufeÂrință. "Nu era pregătit să suporte greÈ™eala mea", gândi Jane, "È™i nu a înÈ›eles ce suferință îmi va provoca reacÈ›ia pe care a avut-o. La fel ca mine, nu poate fi acuzat de rea-voință. Ne vom ierta unul pe celălalt È™i vom rămâne împreună." Era o hotărâre înÈ›eleaptă È™i Jane se mândri cu ea. Din nefericire, nu putea s-o ducă la împlinire. Cele câteva secunde în care porÈ›iuni ale minÈ›ii ei încetaseră să mai funcÈ›ioneze lăsaseră urme destul de adânci. SimÈ›ea traumatismul, pierderea, schimbarea; nu mai era fiinÈ›a de dinainÂte. Unele părÈ›i componente muriseră. Altele deveniseră confuze, se dezorganizaseră; ierarhia nivelurilor de atenÈ›ie nu mai era sub controlul ei complet Avea mereu senzaÈ›ia că o serie de lucruri îi scapă din centrul atenÈ›iei, care rătăcea È™i se fixa, când È™i când, asupra unor evenimente nesemnificative de pe lumi care nu însemnau nimic pentru ea; începu să aibă convulsii aleatorii, propagând astfel erori în sute de sisteme diferite. Alături de multe alte fiinÈ›e umane, descoperi că e mult mai uÈ™or să iei hotărâri raÈ›ionale decât să le materializezi. De aceea se retrase în sine, reconstitui căile deteriorate ale minÈ›ii ei, exploră memorii de mult uitate È™i nerevăzute, rătăci printre trilioane de vieÈ›i umane care rămăseseră deschise spiritului ei de observaÈ›ie, pătrunse în toate bibliotecile È™i citi orice carte cunoscută È™i scrisă în limbile pe care le folosiseră vreodată fiinÈ›ele umane. Din toate acestea își creă un sine care să nu mai fie complet legat de SăvârÈ™itorul Wiggin, deÈ™i îi era încă devotată È™i-l iubea mai presus de orice. Jane deveni ceva sau cineva care putea rezista despărÈ›irii, separării de un iubit, soÈ›, tată, copil, frate sau prieten. Nu-i era uÈ™or. Þinând seama de modul în care percepea ea timpul, îi trebuiră cincizeci de mii de ani. ÃŽn acest interval, Ender reconectase nestemata, o chemase, iar ea nu-i răspunsese. Acum ea revenise, însă el nu încerca să-i vorbească. Scria în schimb rapoarte pe terminal, introducându-le în memorie pentru ca ea să le poată citi. Chiar dacă nu-i dădea nici un răspuns, el simÈ›ea nevoia de a i se adresa. Unul dintre fiÈ™ierele deschise de el conÈ›inea o scuză plină de umilință. Ea o È™terse È™i o înlocui cu un mesaj simplu: "BineînÈ›eles că te iert". Nu încăpea nici o îndoială că foarte curând el va revedea fiÈ™ierul prin care-È™i ceruse iertare È™i va descoperi că ea recepÈ›ionase apelul È™i-i răspunsese. Și în tot acest timp nu-i vorbi. ÃŽÈ™i alocă din nou jumătate din numărul primelor niveluri de atenÈ›ie celor ce puteau fi văzute sau auzite, totuÈ™i nu-i dădu lui Ender nici un semn pentru a-l avertiza că erau împreună. ÃŽn cursul primilor o mie de ani de chin È™i regăsire de sine se gândise să-l pedepsească, dar dorinÈ›a aceasta se risipise pentru totdeauna. Nu i se adresă pentru că, în timp ce analiza ce se întâmpla cu el, înÈ›elese că Ender nu mai avea nevoie să găsească un sprijin în tovărășiile vechi È™i sigure. Jane È™i Valentine se aflaseră neîncetat lângă el. Ele nu reuÈ™eau nici măcar împreună să-i ofere ajutor în toate situaÈ›iile, dar îl ocrotiseră în multe cazuri, astfel că el nu se văzuse silit să facă un efort pentru a realiza mai mult. Acum, singurul prieten vechi ce-i mai rămăsese era matca, iar ea nu avea cum să-i È›ină o tovărășie adevărată; era mult prea străină È™i pretenÈ›ioasă pentru a-i oferi lui Ender altceva decât un sentiment de vinovăție. Către cine se va îndrepta? Jane È™tia deja răspunsul. Cu două săptăÂmâni în urmă, înainte de a pleca de pe Trondheim, Ender se îndrăgostise, în felul lui, de Novinha. Iar ea devenise o cu totul altă persoană, mult mai îndărătnică È™i complicată decât fetiÈ›a pe care voia el să o lecuiască de amărăciunea trăită în copilărie. Pătrunsese deja în familia ei, răspunÂsese disperatelor nevoi ale copiilor porniÈ›i în căutarea înÈ›elegerii cuiva È™i, fără să-È™i dea seama, aceÈ™tia îi oferiseră prilejul de a-È™i satisface unele dintre dorinÈ›ele lui neostoite. Novinha îl aÈ™tepta ― obstacol È™i È›intă. "Ce bine înÈ›eleg toate acestea", gândi Jane. "Și voi fi martoră la desfășurarea evenimentelor." ÃŽn acelaÈ™i timp, se ocupă totuÈ™i de rezolvarea problemei pe care i-o încredinÈ›ase Ender, deÈ™i nu avea intenÈ›ia de a-i dezvălui, pentru o vreme măcar, vreuna dintre concluziile la care ajunsese. Ocoli cu uÈ™urință straturile de protecÈ›ii sub care Novinha își plasase fiÈ™ierele secrete. Apoi, Jane reconstitui cu atenÈ›ie exact aceeaÈ™i simulare pe care o văzuse È™i Pipo. ÃŽi trebui destul de mult timp ― câteva minute ― ca să analizeze cu minuÈ›iozitate fiÈ™ierele lui Pipo È™i, din ceea ce È™tiuse È™i văzuse acesta, să închege un tot coerent. El făcuse legătura graÈ›ie intuiÈ›iei, iar Jane prin comparaÈ›ie. Dar izbuti, È™i atunci înÈ›elese de ce murise Pipo. De îndată ce pricepu cum își alegeau purceluÈ™ii victimele, reuÈ™i să descopere ce făcuse Libo pentru a-È™i provoca moartea. Acum È™tia mai multe lucruri. ÃŽnÈ›elesese că purceluÈ™ii erau ramen È™i nu varelse. Mai descoperi că È™i Ender avea de înfruntat riscul de a muri în acelaÈ™i fel ca Pipo È™i Libo. Fără să se mai sfătuiască cu el, Jane luă hotărâri privind modul în care avea să acÈ›ioneze de acum încolo. Va continua să-l urmărească pe Ender È™i va avea grijă să intervină pentru a-l avertiza în caz că îl pândeÈ™te primejdia de a muri. Până atunci însă, avea multe de făcut. După cum vedea ea situaÈ›ia în ansamblu, nu purceluÈ™ii vor constitui problema principală cu care se va confrunta Ender. Jane È™tia că el va înÈ›elege aproape imediat, aÈ™a cum se întâmpla È™i atunci când întâlnea alte fiinÈ›e umane sau ramen. Capacitatea lui de a realiza o legătură empatică intuitivă era demnă de toată încrederea. Marile obstacole erau episcopul Peregrino È™i ierarhia catolică, precum È™i opoziÈ›ia lor de nezdruncinat față de Vorbitorul în numele MorÈ›ilor. Pentru a realiza ceva în favoarea purceluÈ™ilor, Ender va trebui să se bucure de cooperarea autorităților bisericeÈ™ti din Lusitania, nu să aibă de înfruntat atitudinea lor ostili Și nimic nu putea conduce la o cooperare mai bună decât descoperirea unui duÈ™man comun. Nu încăpea nici o îndoială că acesta avea să fie găsit curând. SateliÈ›ii de observare de pe orbita Lusitaniei transmiteau lanÈ›uri nesfârÈ™ite de informaÈ›ii prin rapoarte-ansiblu, care erau dirijate către toÈ›i xenologii È™i xenobiologii din cele O Sută de Lumi. Printre aceste date se strecuraseră È™i unele privind modificări imperceptibile ale terenurilor acoperite cu ierburi situate la nord-vestul pădurii care se învecina cu oraÈ™ul Milagre. Ierburile indigene fuseseră constant înlocuite cu plante complet noi. Se aflau într-o zonă în care fiinÈ›ele umane călcau rareori, È™i nici purceluÈ™ii nu merseseră vreodată acolo, cel puÈ›in în cursul primilor treizeci de ani de când fuseseră plasaÈ›i sateliÈ›ii pe orbită. ÃŽn realitate, sateliÈ›ii observaseră că purceluÈ™ii nu ieÈ™ea din pădurile lor decât periodic, pentru a purta războaie sălbatice cu alte triburi. De la întemeierea coloniei umane, triburile din imediata apropiere a oraÈ™ului Milagre nu mai purtaseră nici un război. Prin urmare, ele nu aveau nici un motiv să se aventureze către preerie. Și totuÈ™i, pășunile din pădurea tribală de lângă Milagre se transformaseră, È™i aceiaÈ™i lucru se putea spune È™i despre turmele de cabra: ele erau dirijate spre zona ce suferise modificarea È™i turmele care ieÈ™eau de acolo apăreau reduse numeric È™i aveau o culoare mai deschisă. Dacă cineva studia fenomenul cât de cât, ajungea cu siguranță la o concluzie de netăgăduit: toate exemplarele de cabra erau tunse, iar unele dintre ele măcelărite. Jane nu putea aÈ™tepta ani de zile până când vreun absolvent să observe schimbarea. De aceea, începu să ruleze singură analize ale datelor pe zecile de computere folosite de xenobiologii care studiau Lusitania. Va lăsa datele proiectate în aer deasupra unui terminal neutiÂlizat, astfel încât să fie găsite de vreun xenobiolog atunci când va veni să lucreze È™i totul să pară ca È™i cum altcineva a făcut proiecÈ›ia È™i a uitat-o astfel. Tipări È™i câteva rapoarte care să fie descoperite de vreun om de È™tiință inteligent. Dar nimeni nu-È™i dădu seama sau, dacă se întâmplase aÈ™a ceva, se părea că nimeni nu înÈ›elegea cu adevărat consecinÈ›ele la care puteau conduce aceste informaÈ›ii brute. ÃŽn cele din urmă, Jane lăsă pur È™i simplu o însemnare împreună cu una din imaginile ei: "Ia priviÈ›i! Se pare că purceluÈ™ii au făcut o pasiune pentru agriculÂtură." Xenologul care a găsit însemnarea lui Jane nu a reuÈ™it să afle cine o lăsase È™i, la scurt timp după aceea, nici nu È™i-a mai bătut capul să-l găsească pe autor. Jane È™tia că omul avea ceva din aerul unui hoÈ› care, printr-o semnătură, își atribuie rezultatele trudei altora, ale căror nume ajung să fie È™ters unul după altul între data redactării È™i cea a publicării: exact tipul de om de È™tiință de care avea nevoie Jane. Comportarea lui venea în întâmpinarea intenÈ›iei ei. Dar chiar È™i aÈ™a stând lucrurile, omul nu dovedi o ambiÈ›ie ieÈ™ită din comun. Se mulÈ›umi să-È™i prezinte raportul drept o lucrare obiÈ™nuită È™i, pe deasupra, să-l ofere unei reviste obscure. Jane își luă libertatea de a împinge lucrarea până la un înalt nivel de prioritate È™i distribui copii câtorva persoane cheie, care să priceapă implicaÈ›iile politice. Și de fiecare dată raportul apăru însoÈ›it de o obserÂvaÈ›ie neînsemnată: "Ia aruncaÈ›i o privire! Nu vi se pare că nivelul de civilizaÈ›ie al purceluÈ™ilor evoluează grozav de repede?" De asemenea, Jane rescrise paragraful final al lucrării astfel încât să nu mai existe nici o umbră de îndoială privind semnificaÈ›ia ei: "Datele conduc către o singură concluzie logică: în prezent, tribul de purceluÈ™i din preajma coloniei umane cultivă È™i recoltează cereale cu un bogat conÈ›inut proteic, după toate probabilitățile o varietate de È™tir. Pe de altă parte, purceluÈ™ii au turme de cabra pe care le tund È™i le taie pentru hrană, iar probele fotografice sugerează că sacrificarea se face prin utilizarea unor arme care lansează un soi de proiectile. Aceste activități necunoscute anterior au început să se desfășoare în ultimii opt ani È™i au fost însoÈ›ite de o rapidă creÈ™tere demografică. Dacă planta este È™tir de origine pământească È™i asigură o bază de proteine utile, însemnă că ea a fost modificată genetic pentru a corespunde necesităților metabolice ale purceluÈ™ilor. ÃŽn acelaÈ™i timp, întrucât la fiinÈ›ele umane de pe Lusitania nu se semnalează arme de acest tip, se poate presupune că purceluÈ™ii nu aveau cum să deprindă folosirea lor prin observare directă. Concluzia care se impune de la sine este că schimbările constatate în prezent în cultura purceluÈ™ilor constituie rezultatul nemijlocit al intervenÈ›iei deliÂberate a fiinÈ›elor umane." Unul dintre cei care a primit acest raport È™i a citit È™i paragraful lămuritor a fost Gobawa Ekumbo, preÈ™edinta Comitetului de SupraveÂghere Xenobiologică din cadrul Congresului Stelar. ÃŽn mai puÈ›in de o oră, ea înaintase câte o copie a paragrafului redactat de Jane ― politicienii oricum n-ar fi înÈ›eles datele ― împreună cu propria ei concluzie tăioasă: "Recomandare: retragerea imediată a Coloniei Lusitania". "Uite-aÈ™a", gândi Jane. "Asta ar trebui să agite puÈ›in spiritele." Capitolul 12 FIȘIERELE ORDIN AL CONGRESULUI Nr. 0001 din 1970: 4: 14 Patenta Coloniei Lusitania se revocă. Toate fiÈ™ierele existente în colonie urmează a fi citite. Indiferent de statutul lor de protecÈ›ie; după ce datele vor fi copiate la triplu exemplar în sistemele de memorizare ale celor O Sută de Lumi, excepÈ›ie făcând cele care privesc în mod direct funcÈ›iile vitale ale Coloniei Lusitania, restul fiÈ™ierelor vor fi blocate, iar accesul va fi limitat drastic. Guvernatorul Lusitaniei urmează să primească funcÈ›ia de MiÂnistru al Congresului, cu titlul de Inspector-Șef Adjunct al PoliÈ›iei Congresului, pentru a îndeplini întocmai ordinele emise de ComiÂtetul de Supraveghere a Evacuării, constituit prin Ordinul CongreÂsului Nr. 0002 din 14-4-1970. Nava aflată în prezent pe orbită deasupra Lusitaniei, aparÈ›iÂnând numitului Andrew Wiggin (ocupaÈ›ia: Vorb. /MorÈ›i; cetățenie: pământeană, nr. ident. 44-94. 10045 din 001. 1998), se declară prin prezentul Ordin proprietate a Congresului, potrivit Legii CompenÂsaÈ›iei nr. 0019 din 31-01-120. Această navă urmează a fi folosită pentru transportul neîntârziat al xenologilor Marcos Vladimir "Miro" Ribeira von Hesse È™i Ouanda Qhenhatta Figueira Mucumbi până pe lumea cea mai apropiată, Trondheim, unde vor fi judecaÈ›i potrivit Legii de AcÈ›iune Penală a Congresului, cu pierderea drepÂturilor civile, sub acuzaÈ›ia de trădare, încălcare a legii, denaturaÂrea È™i falsificarea adevărului, impostură È™i xenocid, potrivit statuteÂlor valabile în virtutea Codului Stelar È™l al Ordinelor emise de ConÂgres. ORDIN AL CONGRESULUI Nr. 0002 din 1-4-1970 Comitetul de Supraveghere a Explorării È™i Colonizării va numi nu mai puÈ›in de 5 È™i, respectiv, nu mal mult de 15 membri pentru constituirea Comitetului de Supraveghere a Evacuării Lusitaniei. Acest comitet este însărcinat să achiziÈ›ioneze È™i să trimită imediat un număr suficient de nave de colonizare pentru a se efectua evacuarea completă a populaÈ›iei umane din Colonia Lusitania. De asemenea. Comitetul va pregăti spre aprobarea CongreÂsului planuri privind È™tergerea completă a oricăror dovezi privitoaÂre la prezenÈ›a umană pe Lusitania, inclusiv distrugerea întregii faune È™i flore indigene care dovedeÈ™te modificări comportamenÂtale È™i genetice rezultate în urma prezenÈ›ei fiinÈ›elor umane. Comitetul va evalua modul în care sunt respectate Ordinele Congresului pe Lusitania È™i va face în mod periodic recomandări privind necesitatea unor intervenÈ›ii ulterioare, inclusiv a forÈ›ei penÂtru punerea în aplicare a măsurilor luate, sau oportunitatea debloÂcării fiÈ™ierelor de pe Lusitania sau alte măsuri reparatorii pentru a stimula cooperarea coloniÈ™tilor de pe Lusitania. ORDIN AL CONGRESULUI Nr. 0003 din 14-4-1970 Conform Capitolului din Codul Stelar referitor la Păstrarea Secretului, aceste două Ordine È™i orice InformaÈ›ie referitoare la ele capătă caracter strict secret care va rămâne în vigoare până când toate fiÈ™ierele lusitane vor fi fost citite È™i blocate È™i toate navele necesare vor fi fost comandate È™i menÈ›inute în posesie de către împuterniciÈ›i ai Congresului. Olhado nu È™tia ce să mai creadă. Oare Vorbitorul nu era bărbat în toată firea? Nu călătorise de la o planetă la alta? Cu toate acestea, nu avea nici cea mai vagă idee despre modul de operare pe computer. ÃŽn acelaÈ™i timp, a fost cam evaziv când Olhado È™i-a mărturisit mirarea. ― Olhado, spune-mi ce program trebuie să rulez. ― Nu pot să cred că nu È™tii. Eu fac comparaÈ›ii de date de când aveam nouă ani. ToÈ›i învățăm din copilărie cum să procedăm. ― Olhado, de când am terminat È™coala a trecut multă vreme. Nici măcar nu era o escola baixa obiÈ™nuită. ― Dar toată lumea foloseÈ™te programele acestea. ― Acum te-ai convins că nu toată lumea. Eu unul, de exemplu. Dacă È™tiam cum să procedez, nu te angajam pe tine, nu crezi? Și fiindcă o să te plătesc în monedă străină, serviciile pe care mi le faci vor constitui o contribuÈ›ie substanÈ›ială la dezvoltarea coloniei lusitane. ― Nu înÈ›eleg despre ce vorbeÈ™ti. ― Nici eu, Olhado. Dar pentru că tot ai adus vorba de asta, nu È™tiu cum să fac să te plătesc. ― Efectuezi un simplu transfer de bani din contul tău. ― Și cum se procedează? ― Cred că glumeÈ™ti. Ender oftă, îngenunche în faÈ›a lui Olhado, îi luă mâinile într-ale lui È™i spuse: ― Olhado, te rog să nu te mai miri atâta È™i să mă ajuÈ›i! Am multe lucruri de rezolvat È™i nu pot fără ajutorul cuiva care È™tie să utilizeze computerul. ― Ar însemna să-È›i iau banii degeaba. Eu sunt doar un puÈ™ti. Am doisprezece ani. Quim È›i-ar fi de mai mult folos. El are cincisprezece ani È™i È™tie lucrurile de-a fir a păr. Chiar È™i matematică. ― Dar Quim mă crede un necredincios È™i se roagă în fiecare zi să mor. ― Ba nu, asta a fost înainte de a te cunoaÈ™te, dar ai face bine să nu-i dai de înÈ›eles că ai aflat de asta de la mine. ― Cum transfer banii? Olhado se întoarse către terminal È™i apelă banca. ― Care-i numele tău adevărat? întrebă el. ― Andrew Wiggin. Vorbitorul i-l dictă pe litere. Numele părea a fi în esenÈ›ială ― poate că străinul era unul dintre acei oameni fericiÈ›i care învățaseră EsenÈ›iala acasă, în loc să-È™i bată capul cu ea la È™coală. ― ÃŽn regulă, care È›i-e parola? ― Parola? Olhado își lăsă capul să cadă pe terminal, acoperind pentru moment o parte din afiÈ™aj. ― Te rog să nu-mi spui că nu È™tii ce parolă ai. ― Ascultă, Olhado, am avut un program, unul foarte evoluat, care mă ajuta să mă descurc. Nu era nevoie decât să-i spun: "Cumpără asta" È™i el se ocupa de problemele mele financiare. ― N-ai voie să faci aÈ™a ceva. E ilegal să încarci sistemele publice cu un asemenea program auxiliar. Chestia din urechea ta la asta foloseÈ™te? ― Da, È™i pentru mine nu era ilegal. ― Vorbitorule, eu n-am ochi, dar nu din vina mea. Dacă, nu È™tii nimic, atunci e vina ta. Abia după ce spusese aceste vorbe își dădu seama că-i vorbea lui Wiggin de parcă ar fi fost un puÈ™ti. ― ÃŽmi închipui că politeÈ›ea se învață de la treisprezece ani în sus, spuse Ender. Olhado îi aruncă o privire. Zâmbea. Tata ar fi urlat la el È™i probabil că după aceea s-ar fi dus s-o bată pe mama pentru că nu-È™i învață copiii să se poarte. ÃŽnsă Olhado oricum n-ar fi îndrăznit să-i spună tatei aÈ™a ceva. ― Iartă-mă, răspunse el, dar nu pot pătrunde în contul tău fără parolă. Nu se poate să nu È™tii care e. ― ÃŽncearcă să-mi foloseÈ™ti numele. Olhado încercă. Fără folos. ― ÃŽncearcă să scrii "Jane". ― Nimic. SăvârÈ™itorul se strâmbă. ― ÃŽncearcă "SăvârÈ™itorul". ― SăvârÈ™itorul? Xenocidul? ― Hai, încearcă. ReuÈ™i, dar Olhado nu pricepea. ― Cum se face că ai o astfel de parolă? E ca È™i cum ar fi un cuvânt urât, numai că sistemul nu acceptă astfel de parole. ― Am un ciudat simÈ› al umorului, îi răspunse Ender. Și programul meu auxiliar, sau cum îi zici tu, are unul È™i mai ciudat. Olhado râse. ― Asta-i bună. Un program cu simÈ›ul umorului. Fondul curent de lichidități apăru pe ecran. Olhado nu văzuse în viaÈ›a lui un număr atât de mare. Da, se pare că totuÈ™i, computerul È™tie să glumească. ― Atât de mulÈ›i bani am? ― Trebuie să fie o greÈ™eală. ― Păi, am călătorit mult cu viteza luminii. E clar că unele dintre investiÈ›iile mele au dat roade în timp ce eram pe drum. Cifrele erau reale. Vorbitorul în numele MorÈ›ilor era mai bogat decât își închipuise vreodată Olhado că ar putea fi cineva. ― Să-È›i spun ceva, zise Olhado. ÃŽn loc să-mi plăteÈ™ti un salariu, mai bine îmi dai un procentaj din dobândă pe perioada cât lucrez pentru tine. Să zicem o miime de procent. Și atunci, în câteva săptămâni o să-mi pot permite să cumpăr Lusitania È™i să transport solul ei pe altă planetă. ― N-o să câștigi chiar atât de mult ― Vorbitorule, singura modalitate prin care poÈ›i aduna aÈ™a de mulÈ›i bani din investiÈ›ii e să ai o mie de ani. ― Hm, făcu Vorbitorul. Și după expresia lui, Olhado își dădu seama că spusese ceva caragÂhios. ― Chiar ai o mie de ani? ― Timpul, spuse SăvârÈ™itorul, timpul e ceva atât de trecător È™i lipsit de substanță. După cum spunea Shakespeare: "Am risipit timpul È™i-acum timpul mă isprăveÈ™te." ― Ce însemnă "isprăveÈ™te"? ― Mă pierde. ― De ce-mi citezi dintr-un tip care nici măcar nu È™tie să vorbească EsenÈ›iala? ― Transferă în contul tău suma pe care o consideri drept un salariu bun pentru o săptămână, È™i-apoi apucă-te să faci comparaÈ›ii ale fiÈ™ierelor pe care au lucrat Pipo È™i Libo cu câteva săptămâni înainte de a muri. ― S-ar putea să aibă protecÈ›ii. ― FoloseÈ™te parola mea. Trebuie să ne permită accesul. Olhado începu să caute. Vorbitorul îl urmări tot timpul. Din când în când, îl întreba pe Olhado ce făcea. După întrebări, Olhado își dădu seama că Andrew Wiggin È™tia despre computere mai mult decât È™tia el însuÈ™i. Nu cunoÈ™tea prea bine comenzile necesare; era limpede că, mulÈ›umindu-se să privească, Vorbitorul gândea intens. La sfârÈ™itul zilei, când căutările nu dăduseră nici un rezultat spectaculos, lui Olhado îi trebui doar o clipă ca să priceapă de ce arăta Wiggin atât de încântat de ceea ce obÈ›inuse. "Nu voiai rezultate", gândi Olhado. "Voiai doar să vezi cum fac eu cercetarea. Știu sigur cu ce o să te ocupi la noapte, Andrew Wiggin, Vorbitor în numele MorÈ›ilor. Vei scotoci tu însuÈ›i prin alte fiÈ™iere. Chiar dacă n-am ochi, pot vedea mai bine decât îți închipui. Mare greÈ™eală faci păstrând totul atât de ascuns, Vorbitorule. Nu È™tii că sunt de partea ta? N-o să spun nimănui cum parola ta permite accesul în fiÈ™ierele personale. Chiar dacă ai vrea să vezi fiÈ™ierele primarului sau ale episcopului, nu-i nevoie să păstrezi secretul față de mine. EÈ™ti aici numai de trei zile, dar te cunosc îndeajuns ca să-mi placi È™i È›in atât de mult la tine încât aÈ™ face orice ca să te ajut atâta vreme cât nu voi pricinui vreun rău familiei mele. Novinha descoperi aproape imediat încercările lui Ender de a păÂtrunde în fiÈ™ierele ei, în dimineaÈ›a următoare. Recunoscuse deschis È™i cu oarecare aroganță că încercase, dar ceea ce o îngrijora era că nu È™tia cât de departe mersese. ÃŽn unele fiÈ™iere reuÈ™ise să obÈ›ină accesul, dar cele mai importante, cu înregistrarea simulărilor pe care le văzuse Pipo, îi rămăseseră închise. Cel mai rău o deranja faptul că nu făcuse nici un efort să rămână nedetectat. Numele lui era tipărit în fiecare director de acces, chiar È™i în cele pe care până È™i un È™colar le-ar fi putut schimba sau È™terge. "Ei bine, nu voi admite că acest amestec să mă tulbure de la treburile pe care le am", hotărî ea. "A dat buzna în casa mea, mi-a influenÈ›at copiii, îmi spionează fiÈ™ierele È™i procedează de parcă ar avea dreptul să..." Și continuă astfel până când își dădu seama că nu lucrase deloc, în schimb se gândise la tot soiul de cuvinte usturătoare pe care să i le arunce în față când îl va vedea din nou. "Nu te mai gândi atâta la el. Concentrează-te asupra altor lucruri. ... È™i râsul din seara trecută al lui Miro È™i al Elei. De neînchipuit!" BineînÈ›eles că azi dimineață Miro a redevenit morocănos cum îl È™tia, iar Ela, a cărei bună dispoziÈ›ie mai persistase puÈ›in, a început curând să aibă un aer îngrijorat, preocupat, potrivnic È™i irascibil ca întotdeauna. Și chiar dacă, aÈ™a cum i-a spus Ela, micuÈ›ul Grego plânsese È™i-l îmbrățiÈ™ase pe acest om, de cum s-a sculat a pus mâna pe foarfecă È™i i-a tăiat cearceaful de pe pat în fâșii lungi È™i precise, iar la È™coală l-a lovit pe fratele Adornai drept în vintre, făcând astfel ca ora să se întrerupă brusc È™i să se ajungă la o consultaÈ›ie cu Dona Cristă. Cam asta-i tot cea reuÈ™it Vorbitorul cu mâinile lui vindecătoare. "Poate - È™i imaginează că are dreptul să intre în casa mea È™i să repare tot ce-am făcut eu rău, dar o să afle că unele răni nu se vindecă atât de lesne. Da, însă Dona Cristă i-a spus că într-adevăr Quara a vorbit în ora Sorei Bebei, È™i încă în faÈ›a tuturor copiilor, dar de ce? Pentru a le spune că-l cunoscuse pe infamul, îngrozitorul Falante pelos Mortos, cum se numea de fapt Andrew, că era rău aÈ™a cum spusese È™i episcopul Peregrino, ba poate È™i mai rău, fiindcă l-a chinuit pe Grego până când a plâns È™i, într-un târziu, sora Bebei se văzuse silită să-i ceară Quarei să tacă. Asta era ceva, dacă o scosese pe Quara din profunda ei stare de muÈ›enie." Iar Olhado, atât de conÈ™tient de sine, atât de rupt de toate, era acum agitat, numai despre Andrew a vorbit seara trecută la masă. ȘtiÈ›i că nici măcar nu avea habar cum să transfere bani? Și nici nu v-ar veni să credeÈ›i ce parolă imposibilă are ― È™tiam că reÈ›elele de computere nu admit astfel de cuvinte ― nu, nu pot să vă spun, e secret ― practic eu l-am învățat cum să caute dar cred că se pricepe la computere, nu-i un dobitoc, nici vorbă, mi-a spus că foloseÈ™te un program auxiliar È™i de aceea are nestemata aia în ureche, mi-a zis că pot să-mi stabilesc plata la cât vreau eu, nu că ar fi multe de cumpărat pe aici, dar aÈ™ putea economisi pentru când o să fiu pe picioarele mele ― cred că-i foarte bătrân. Sunt sigur că È›ine minte lucruri, care s-au petrecut de mult. Am impresia că limba lui maternă e EsenÈ›iala, nu sunt mulÈ›i oameni în cele O Sută de Lumi care să fi învățat EsenÈ›iala de mici, credeÈ›i că s-a născut pe Pământ? Până la urmă Quim a răcnit la el să-È™i È›ină gura È™i să nu mai vorbească despre acea unealtă a diavolului, altfel are să-i ceară episcoÂpului să organizeze o È™edință de exorcism, fiindcă se vedea de la o poÈ™tă că Olhado era. posedat; È™i când Olhado s-a mulÈ›umit doar să rânjească È™i să facă un semn din ochi, Quim a ieÈ™it val-vârtej din bucătărie, din casă, È™i nu s-a întors decât după căderea întunericului. Mai bine ar fi dacă Vorbitorul ar locui în casa noastră", se gîndi Novinha, "mai ales că-mi influenÈ›ează familia chiar È™i când nu se află aici È™i tot își vâră nasul prin fiÈ™ierele mele, dar asta n-am s-o admit. Numai că, aÈ™a cum se întâmplă de obicei, eu sunt cea vinovată, eu l-am chemat aici, eu l-am smuls din locul pe care el îl numea cămin ― zice că are o soră acolo, parcă pe Trondheim ― e greÈ™eala mea că se află aici, în oraÈ™ul ăsta nenorocit de la periferia celor O Sută de Lumi, înconjurat de un gard care însă nu-i împiedică pe purceluÈ™i să mi-i ucidă pe cei dragi..." Și se gândi iarăși la Miro, care semăna atât de mult cu adevăratul lui tată încât nu putea înÈ›elege cum de n-o acuza nimeni de adulter, se gândi la el cum zăcea pe panta dealului, la fel ca È™i Pipo, își imagină modul în care purceluÈ™ii îi deschiseseră pieptul cu cuÈ›itele lor primitive din os. "Se va repeta. Oricât m-aÈ™ strădui, o vor face din nou. Și chiar dacă nu se va întâmpla aÈ™a, curând va sosi ziua în care va împlini vârsta să se însoare cu Ouanda, iar atunci va trebui să-i spun cine e în realitate È™i de ce nu se vor putea căsători, È™i el va È™ti că-mi merit toate chinurile la care m-a supus Căo È™i că el m-a lovit cu palma lui Dumnezeu spre a mă pedepsi pentru toate păcatele mele. Până È™i eu.. Vorbitorul acesta m-a silit să mă gândesc la lucruri pe care am reuÈ™it să le ascund de mine însămi vreme de săptămâni È™i uneori chiar luni întregi. De când nu mi-am mai petrecut o dimineață gândinÂdu-mă la copii mei? De când nu mai sper pentru ei? Cât a trecut de când gândul mi-a rămas doar la Pipo È™i la Libo? De când n-am mai băgat de seamă că È™i eu cred cu adevărat în Dumnezeu, sau cel puÈ›in în Dumnezeul răzbunător È™i pedepsitor al Vechiului Testament, care, cu un zâmbet, a È™ters de pe faÈ›a pământului oraÈ™e întregi fiindcă oamenii nu i se închinau? Nu È™tiu dacă m-ar putea ajuta Cristos." AÈ™a își petrecu Novinha întreaga zi, fără să lucreze deloc, în timp ce gândurile refuzau totuÈ™i s-o ducă la vreo concluzie. ÃŽn cursul după-amiezii, Quim apăru în pragul uÈ™ii: ― Iartă-mă că te deranjez, mamă. ― Nu mă deranjezi, spuse ea. Și-aÈ™a nu-s bună de nimic astăzi. ― Știu, nu-È›i pasă că Olhado își petrece tot timpul cu ticălosul acela blestemat, dar m-am gândit că ar fi bine să afli că, după È™coală, Quara s-a dus glonÈ› acolo. Acasă la el. ― Da? ― Oare nu-È›i pasă deloc, mamă? Ce s-a întâmplat? Ai de gând să schimbi aÈ™ternuturile È™i să-l laÈ™i să-i ia locul cu totul? ÃŽnveninată de o furie rece, Novinha sări în picioare È™i se repezi la băiat. El se făcu mic de ruÈ™ine. ― Iartă-mă, mamă. Eram atât de supărat.. ― ÃŽn toÈ›i anii cât am fost căsătorită cu tatăl tău nu i-am permis niciodată să ridice mâna la copii mei. Dar dacă ar trăi, i-aÈ™ cere chiar eu să-È›i tragă o chelfăneală. ― I-ai cere-o, spuse Quim cu un are sfidător, dar l-aÈ™ ucide înainte de a pune mâna pe mine. Poate că È›ie-È›i place să fii pălmuită, dar mie n-o să-mi facă nimeni aÈ™a ceva! Novinha nu era hotărâtă s-o facă; dar mâna ei țâșni È™i-l lovi peste față înainte de a-È™i da seama ce se petrecea. Era imposibil să-l doară prea tare de la o singură palmă. El însă izbucni imediat în lacrimi, se lăsă moale È™i se aÈ™eză pe podea, cu spatele la Novinha. ― Iartă-mă, iartă-mă, îngână printre suspine. Novinha îngenunche în faÈ›a băiatului È™i-l mângâie stângaci pe umeÂri. ÃŽÈ™i dădu seama că nici măcar nu-l mai îmbrățiÈ™ase de când era de vârsta lui Grego. "Când am hotărât să devin atât de nesimÈ›itoare? Și când l-am atins iar, de ce a trebuit să fie o palmă în loc de un sărut?" ― Și pe mine mă îngrijorează ceea ce se întâmplă, spuse Novinha. ― A reuÈ™it să distrugă totul. Abia a venit È™i nimic nu mai e cum a fost. ― Estevăo, È™i aÈ™a lucrurile nu mergeau prea grozav ca să nu spui că schimbarea nu e binevenită. ― Dar nu aÈ™a cum vrea el. Confesiunea È™i penitenÈ›a: astea sunt schimbările de care avem nevoie. Nu era prima oară când Novinha îl invidia pe Quim pentru încredeÂrea lui în puterea preoÈ›ilor de a-l absolvi de păcate. "Pentru că n-ai păcătuit nicicând, fiule, pentru că nu È™tii nimic despre imposibilitatea penitenÈ›ei." ― Cred că va trebui să vorbesc cu Wiggin, spuse Novinha. ― Și s-o aduci acasă pe Quara? ― Nu È™tiu. Nu pot să neg faptul că a făcut-o să vorbească din nou. TotuÈ™i nu pentru că-l îndrăgeÈ™te. N-a zis o vorbă bună despre el. ― Atunci de ce s-a dus la el? ― Probabil c-a vrut să-i spună vreo răutate. Trebuie să recunoÈ™ti: față de muÈ›enia ei dinainte, e un pas mare. ― Și diavolul își ascunde adevăratele intenÈ›ii sub masca faptelor bune pentru ca apoi... ― Quim, nu-mi È›ine acum lecÈ›ii de demonologie. Du-mă la casa Vorbitorului È™i rezolv eu È™i singura. Merseră pe poteca de pe lângă cotul râului. Șerpii de apă năpârleau, de aceea fâșiile de piele în curs de descompunere făceau ca solul să fie alunecos. "De asta mă voi ocupa în următorul proiect", gândi Novinha. "Trebuie să descopăr cum se dezvoltă monÈ™trii ăștia scârboÈ™i È™i probabil că aÈ™a o să aflu È™i la ce ne-ar putea folosi. Sau măcar să-i împiedic să mai îmbăloÈ™eze È™i să mai împută malul È™ase săptămâni pe an." Singura mângâiere era că pieile de È™arpe păreau să fertilizeze solul; ierburile moi de lângă râu creÈ™teau mai dese acolo unde năpârleau È™erpii. Era singura formă inofensivă È™i plăcută de viață indigenă de pe Lusitania; cât È›inea vara, oamenii veneau pe malul râului ca să stea întinÈ™i pe peticul acela îngust de pajiÈ™te naturală care È™erpuia printre trestii È™i în iarba aspră a preeriei. ÃŽn ciuda aspectului ei respingător, mâzga produsă de putrezirea pieilor de È™arpe promitea lucruri bune în viitor. Quim părea să se gândească la acelaÈ™i subiect: ― Mamă, n-am putea planta cumva niÈ™te ierburi de râu în jurul casei? ― E unul dintre primele experimente pe care le-au încercat bunicii tăi cu ani în urmă, dar n-au reuÈ™it să descopere cum s-o facă. Iarba de râu se polenizează dar nu produce seminÈ›e; când s-au străduit să o răsădeasÂcă, a trăit doar scurt timp, apoi s-a ofilit È™i în anul următor n-a mai crescut. Presupun că-i prieÈ™te numai în apropierea apei. PuÈ›in întărâtat, Quim se strâmbă È™i grăbi pasul. Novinha oftă. Quim părea mereu să ia drept un afront personal faptul că în acest univers lucrurile nu mergeau întotdeauna aÈ™a cum ar fi vrut el. Curând după aceea ajunseseră la casa Vorbitorului. Copiii se jucau bineînÈ›eles în praça ― strigau unul la celălalt pentru a se auzi în hărmălaia de acolo. ― Uite-o, spuse Quim. Cred că ar trebui să-i iei pe Olhado È™i pe Quara de aici. ― ÃŽÈ›i mulÈ›umesc că mi-ai arătat casa. ― Nu glumesc. Asta e o confruntare serioasă între bine È™i rău. ― Toate sunt aÈ™a, îl calmă Novinha. Separarea binelui de rău te sleieÈ™te de puteri. Nu, Quim, È™tiu bine că eÈ™ti în stare să-mi explici în amănunÈ›ime, dar... ― Mamă, nu mă trata cu atâta îngăduință. ― Quim, dar mi se pare normal, dacă te gândeÈ™ti că È™i tu mă tratezi la fel întotdeauna. Trăsăturile feÈ›ei lui se înăspriră de furie reÈ›inută. Ea întinse mâna È™i-l atinse blând, temător; băiatul își încordă umărul sub atingerea ei, de parcă mâna i-ar fi fost un păianjen veninos. ― Quim, să nu încerci niciodată să-mi È›ii lecÈ›ii despre bine È™i rău. Am trecut prin asta de atâtea ori, iar tu nu È™tii nici pe departe ce însemnă... El îi îndepărtă mâna È™i porni grăbit. "Doamne, cât de mult duc dorul zilelor È™i săptămânilor când nu schimbam măcar o vorbă unul cu altul." Novinha bătu puternic din palme. UÈ™a se deschise pe dată. Era Quara. ― Oi, Méezinha, exclamă ea, tambăm veio jogar? Ai venit să te joci È™i tu? Olhado È™i Vorbitorul proiectaseră pe terminal un joc cu lupte între nave interstelare. Vorbitorului i se dăduse un terminal cu un câmp holografic mult mai mare È™i mai plin de detalii decât majoritatea celorÂlalte, È™i amândoi manevrau în acelaÈ™i timp escadroane formate din peste zece-douăsprezece nave. Jocul era foarte complex È™i nici unul dintre ei nu ridică ochii s-o salute. ― Olhado mi-a zis să-mi È›in gura, altfel îmi smulge limba È™i mă pune s-o mănânc pe pâine, turui Quara. AÈ™a că ar fi bine să nu scoÈ›i o vorbă până nu se termină jocul. ― Stai jos, te rog, murmură Vorbitorul. Quara se lăsă pe podea alături de ea. ― V-am auzit pe tine È™i pe Quim afară, spuse ea. StrigaÈ›i amândoi, aÈ™a că am auzit. Novinha simÈ›i că roÈ™eÈ™te. O irita că Vorbitorul o auzise certându-se cu fiul ei. Nu era treaba lui. Nimic din ce se petrecea în familia ei nu-l privea. Și în nici un caz nu era de acord ca el să se joace de-a războiul. Era oricum prea arhaic È™i demodat. ÃŽn spaÈ›iu nu mai avuseseră loc bătălii de sute de ani, în afara luptelor întâmplătoare cu contrabandiÈ™tii. Milagre era un loc atât de paÈ™nic încât nimeni nu poseda vreo armă mai pericuÂloasă decât bastonul poliÈ›istului. Olhado n-o să vadă o bătălie cât o trăi. Cu toate acestea, era captivat de un joc războinic; probabil că exista vreun grăunte înnăscut care creÈ™tea în masculii speciei, o dorință de a-È™i sfârteca rivalii sau de a-i face una cu pământul. Ori poate că violenÈ›a pe care o văzuse acasă îl îndemna s-o regăsească în această joacă. "E vina mea. Iarăși e vina mea." Deodată Olhado strigă deznădăjduit, căci flota lui dispăru într-un nor de explozii. ― N-am văzut-o! Nu pot să cred că ai reuÈ™it! Nici măcar n-am zărit-o venind! ― Asta e È™i nu mai urla atât, spuse Vorbitorul. Reia jocul È™i vezi cum am procedat, ca să poÈ›i reacÈ›iona data viitoare. ― ÃŽmi închipuiam că voi, mărturisitorii, trebuie să fiÈ›i ca niÈ™te preoÈ›i. Cum de ai devenit un tactician atât de bun? Vorbitorul zâmbi cu subînÈ›eles către Novinha È™i îi răspunse: ― Uneori, ceea ce fac eu pentru a-i convinge pe oameni să-mi spună adevărul aduce cu o mică bătălie. Olhado se rezemă cu spatele de perete È™i închise ochii pentru a viziona din nou o parte din joc. ― M-ai spionat, spuse Novinha. Și nici măcar n-ai făcut-o foarte abil. E cumva o "tactică" a Vorbitorilor în numele MorÈ›ilor? Ender zâmbi: ― Dar a reuÈ™it să te aducă încoace, nu? ― Ce căutai prin fiÈ™ierele mele? ― Am venit să mărturisesc moartea lui Pipo. ― Nu eu l-am ucis. FiÈ™ierele mele nu te privesc. ― Tu m-ai chemat. ― M-am răzgândit. ÃŽmi pare rău. Dar asta nu-È›i dă totuÈ™i dreptul să... ÃŽngenunche în faÈ›a ei ca să-l poată auzi È™i rosti cu o voce neaÈ™teptat de blândă: ― Pipo a aflat ceva de la tine; orice ar fi fost, pentru asta l-au ucis purceluÈ™ii. De aceea ai blocat È™i ai ascuns fiÈ™ierele astfel încât să nu dea nimeni peste ele. Ai refuzat chiar să te măriÈ›i cu Libo, tocmai pentru ca nici el să nu aibă acces la ceea ce a văzut Pipo. Ai chinuit È™i falsificat atât propria-È›i viață cât È™i pe a celor pe care i-ai iubit, numai ca să-i împiedici pe Libo È™i Miro să afle secretul care le putea aduce moartea. Novinha se simÈ›i cuprinsă brusc de un fior rece, iar mâinile È™i picioarele începură să-i tremure. Se afla aici de trei zile È™i, în afară de ceea ce bănuise Libo, È™tia deja mai multe decât oricare altul. ― Toate astea-s numai minciuni, spuse ea. ― Ascultă-mă, Dona Ivanova, planul a dat greÈ™. Libo a murit, nu? Oricare ar fi fost adevărul, ascunderea lui nu i-a salvat viaÈ›a. Și n-o va apăra nici pe-a lui Miro. NeÈ™tiinÈ›a È™i amăgirea nu pot salva pe nimeni. Singura salvare e în cunoaÈ™tere. ― Niciodată, È™opti ea. ― ÃŽnÈ›eleg că ai tăinuit secretul față de Libo È™i Miro, dar eu ce reprezint pentru tine? Nimic, prin urmare ce importanÈ›a ar avea dacă eu l-aÈ™ afla È™i aÈ™ muri din pricina asta? ― N-are absolut nici o importanță dacă trăieÈ™ti sau nu, spuse NovinÂha, dar n-o să obÈ›ii acces la fiÈ™ierele acelea. ― Se pare că nu înÈ›elegi: nu ai dreptul să pui ochelari de cal pe ochii altora. Fiul tău È™i sora lui se întâlnesc în fiecare zi cu purceluÈ™ii È™i, datorită È›ie, ei nu È™tiu că următorul gest sau cuvânt ar putea însemna condamnarea lor la moarte. Mâine îi voi însoÈ›i, fiindcă nu pot mărturisi moartea lui Pipo fără să discut cu purceluÈ™ii... ― Nu mai vreau să mărturiseÈ™ti moartea lui Pipo. ― Nu mă interesează ce vrei. N-o fac pentru tine, dar te implor să-mi destăinui ce È™tia Pipo. ― N-o să afli niciodată ce È™tia Pipo, pentru că el a fost o persoană bună, înÈ›elegătoare È™i iubitoare, care... ― Care a È›inut lângă el o fetiță însingurată È™i înspăimântată È™i i-a alinat rănile sufleteÈ™ti. Și în timp ce spuse aceste vorbe, își lăsă mâna pe umărul Quarei. Novinhei îi era peste puteri să rabde gestul. ― Să nu îndrăzneÈ™ti să te compari cu el! Quara nu e orfană, m-auzi? Are o mamă, pe mine, È™i n-are nevoie de tine, aÈ™a cum nici unul, nici măcar unul dintre noi n-are nevoie de tine! Apoi, inexplicabil, porni să plângă. Și nu voia să plângă în faÈ›a lui. Nici nu voia să se afle aici. Omul acesta răvășise totul. Porni împleticit spre ușă, trântind-o în urma ei. Avea dreptate Quim: era însuÈ™i diavolul. Știa prea multe, cerea prea mult, dădea prea mult È™i aveau cu toÈ›ii prea mult nevoie de el. Cum de reuÈ™ise să capete o asemenea putere asupra lor într-un răstimp atât de scurt? Apoi o săgetă un gând care o făcu pe dată să-È™i stăvilească lacrimile È™i să se îngrozească. Spusese că Miro È™i sora lui mergeau la purceluÈ™i în fiecare zi. Știa deci. CunoÈ™tea toate secretele. Toate, în afara secretului pe care nici ea însăși nu-l cunoÈ™tea ― cel pe care Pipo îl descoperise în simularea ei. Dacă ajungea È™i la el, va poseda tot ce ascunsese atâta amar de ani. Când ceruse un Vorbitor în numele MorÈ›ilor, voise ca acesta să descopere adevărul despre Pipo; acum însă el venise È™i aflase adevărul despre ea. UÈ™a se închise cu zgomot. SăvârÈ™itorul se rezemă uÈ™or de taburetul pe care stătuse Novinha È™i-È™i lăsă capul pe braÈ›e. ÃŽl auzi pe Olhado ridicându-se È™i traversând calm încăperea către el. ― Ai încercat să pătrunzi în fiÈ™ierele mamei, spuse el cu glas potolit. ― AÈ™a e, recunoscu SăvârÈ™itorul. ― M-ai convins să te învăț cum să cauÈ›i fiÈ™ierele ca s-o poÈ›i spiona pe mama mea. Ai făcut din mine un trădător. Nu exista răspuns care să-l mulÈ›umească pe Olhado într-un asemeÂnea moment. SăvârÈ™itorul nici măcar nu încerca. AÈ™teptă tăcut până ce Olhado ieÈ™i din casă. Tulburarea pe care o încerca acum nu rămăsese totuÈ™i nesesizată de matcă. O simÈ›i cum i se frământa în minte, atrasă de suferinÈ›a lui. "Nu", îi spuse el în gând, "nu poÈ›i face nimic, nu-i nimic de explicat. Probleme umane, atâta tot, chestiuni ciudate È™i străine care depășesc capacitatea ta de înÈ›elegere." «Ah.» Și percepu atingerea ei pe dinăuntru, trecând aidoma unei adieri prin frunziÈ™ul copacilor; simÈ›i tăria È™i vigoarea lemnului țâșnind spre lumină, îmbrățiÈ™area aprigă dintre rădăcini È™i pământ, zburdălnicia tandră a razelor de soare pe frunzele înfiorate. «Vezi tu, SăvârÈ™itorule, am învățat de la el pacea pe care È™i-a găsit-o.» SenzaÈ›ia se stinse pe măsură ce matca se retrase din mintea lui. ForÈ›a copacului rămase în fiinÈ›a lui, calmul È™i muÈ›enia luară locul tăcerii chinuite a SăvârÈ™itorului. Totul È›inuse doar o clipă. Zgomotul produs de închiderea uÈ™ii încă nu se stinsese cu totul. Quara, care se afla alături de el, se ridică iute în picioare È™i porni È›opăind spre pat. Se aruncă pe saltea È™i sări în sus de câteva ori. ― N-ai rezistat decât o zi sau două, spuse ea veselă. Acum toată lumea te urăște. Ender zâmbi cam strâmb È™i se întoarse cu faÈ›a spre ea. ― Și tu? ― A, sigur, răspunse ea. Eu te-am urât prima, poate doar Quim să mi-o fi luat-o înainte. Coborî de pe pat È™i mersese la terminal. Apăsând câte o tastă, intră în program. ÃŽn aerul de deasupra terminalului apăru un grup de probleme de adunare pe două coloane. ― Vrei să mă vezi cum lucrez la aritmetică? Ender se ridică È™i se aÈ™eză lângă ea la terminal. ― Sigur că vreau, spuse el. Par totuÈ™i cam grele. ― Nu pentru mine, spuse ea lăudăroasă. Le rezolv mai repede ca oricine. Capitolul 13 ELA MIRO: PurceluÈ™ii susÈ›in că sunt masculi, dar trebuie să-i credem pe cuvânt. OUANDA: De ce-ar minÈ›i? MIRO: Știu că eÈ™ti tânără È™i naivă, dar le lipseÈ™te ceva din dotare. OUANDA: Am absolvit cursul de antropologie fizică. Cine susÈ›iÂne că o fac la fel ca noi? MIRO: E limpede că n-o fac. Și fiindcă veni vorba, NOI n-o facem de fel. Cred că am descoperit aÈ™ezarea organelor genitaÂle. Umflăturile acelea de pe pântec, unde părul e mai fin È™i mai deschis la culoare. OUANDA: Rudimente de mameloane. Chiar È™i tu ai aÈ™a ceva. MIRO: I-am zărit ieri pe Mâncătorul-de-Frunze È™i pe CeÈ™ti la vreo zece metri distanță, aÈ™a că i-am văzut BINE, dar CeÈ™ti îl mângâia pe pântec pe Mâncătorul-de-Frunze È™i mi s-a părut că umflăturile acelea se întăriseră. OUANDA: Þi s-a părut. MIRO: Un lucru e sigur. Pântecul Mâncătorului-de-Frunze era ud È™i reflecta razele soarelui, iar lui îi plăcea treaba asta. OUANDA: O fi pervers. MIRO: De ce nu? Sunt cu toÈ›ii burlaci, nu? Sunt adulÈ›i, dar aÈ™a-zisele lor soÈ›ii nu i-au iniÈ›iat pe nici unul în bucuriile paternității. OUANDA: Am impresia că un zenador bântuit de dorinÈ›e sexuale își proiectează propriile sale frustrări asupra subiecÈ›ilor pe care îi studiază. Marcos Vladimir "Miro" Ribeira von Hesse È™i Ouanda Quenhatta Figueira Mucumbi, Note de lucru: 30-04, 1, 1970 LuminiÈ™ul era neclintit. Miro își dădu seama într-o clipă că se întâmplase ceva. PurceluÈ™ii nu făceau nimic. Stăteau ici È™i colo, jos sau în picioare. NemiÈ™caÈ›i; abia dacă respirau. ToÈ›i priveau fix în pământ. ÃŽn afară de Uman, care apăru din pădurea aflată în spatele lor. Merse încet, rigid, È™i-i ocoli până ajunse în faÈ›a lor. Miro simÈ›i cotul Ouandei în coaste, dar nu privi spre ea. Știa că se gândeÈ™te la acelaÈ™i lucru. Acesta să fie momentul când ne vor ucide, ca pe Libo È™i Pipo? Uman rămase neclintit È™i-i privi vreme de câteva clipe. AÈ™teptarea îi apăsa cumplit. Nu spuseră nimic, nici măcar nu-È™i îngăduiră să renunÈ›e la expresia detaÈ™ată, impenetrabilă, pe care o exersaseră atâția ani. Arta non-comunicării fusese prima pe care trebuiseră s-o înveÈ›e înainte ca Libo să le permită să-l însoÈ›ească. Dacă feÈ›ele lor nu evidenÈ›iau nici un gând È™i nici nu mai transpirau vizibil sub povara emoÈ›iilor, nici un purceluÈ™ nu le putea ghici intenÈ›iile. Ca È™i cum aceasta ar fi slujit la ceva. Uman devenise deja prea priceput să răstălmăcească tăcerile în răspunÂsuri, să întregească adevăruri din afirmaÈ›ii neutre. Dar fără îndoială că până È™i această neclintire trăda spaima lor È™i nu exista putință de scăpare din cercul care se formase în jur. Fiecare amănunt trăda ceva. ― Ne-ai minÈ›it, spuse Uman. "Nu răspunde" spuse Miro în gând È™i Ouanda rămase mută de parcă l-ar fi auzit. Cu siguranță că È™i ea voia să-i transmită pe calea gândurilor acelaÈ™i mesaj. ― Rădăcină spune că Vorbitorul în numele MorÈ›ilor vrea să vină la noi. Acesta era obiceiul lor cel mai înnebunitor. Ori de câte ori aveau de spus ceva ieÈ™it din comun, atribuiau ideea vreunui purceluÈ™ mort care nu avea cum să afirme aÈ™a ceva. Neîndoielnic, la mijloc era un ritual religios: mergi la copacul lor totemic, pune o întrebare È™i aÈ™ază-te acolo ca să-i contempli frunzele sau coaja sau altceva, până primeÈ™ti răspunsul pe care îl doreÈ™ti. ― Nici noi n-am spus altfel, îi răspunse Miro. Ouanda respira ceva mai precipitat. ― AÈ›i spus că nu va veni. ― Exact, recunoscu Miro. Nu va veni. Trebuie să respecte legea ca toÈ›i ceilalÈ›i. Dacă ar încerca să treacă de poartă fără aprobare... ― Asta-i o minciună. Miro redeveni tăcut. ― AÈ™a e legea, spuse Ouanda încet. ― Legea a mai fost călcată È™i înainte, spuse Uman. PuteaÈ›i să-l aduceÈ›i aici, dar n-aÈ›i vrut. Totul depinde de venirea lui. Rădăcină spune că matca nu ne poate oferi darurile ei decât dacă Vorbitorul vine la noi. Miro își înăbuÈ™i starea de exasperare. Matca! Nu le spusese purceÂluÈ™ilor de zeci de ori că toÈ›i Gândacii fuseseră uciÈ™i? Iar acum matca moartă le vorbea la fel ca Rădăcină cel mort. Ce uÈ™or i-ar fi să se înÈ›eleagă cu purceluÈ™ii dacă ei ar înceta să mai primească ordine de la morÈ›i! ― AÈ™a zice legea, insistă Ouanda. Dacă am încerca să-l invităm la voi, s-ar putea să facă un raport È™i noi doi am fi trimiÈ™i de aici È™i nu v-am mai vizita. ― Nu va raporta împotriva voastră. Vrea să vină. ― De unde È™tii? ― AÈ™a spune Rădăcină. Erau momente ca acesta, în care lui Miro îi venea să doboare copacul-totem apărut pe locul unde fusese ucis Rădăcină. Poate că atunci purceluÈ™ii n-ar mai susÈ›ine că Rădăcină a spus una sau alta, dar s-ar putea ca ei să dea numele de Rădăcină unui alt copac È™i s-ar simÈ›i jigniÈ›i. "Nici măcar față de tine însuÈ›i să nu recunoÈ™ti că pui la îndoială religia lor." era o regulă elementară; până È™i xenobiologii sau antropologii de pe alte lumi È™tiau atâta lucru. ― ÃŽntreabă-l, spuse Uman. ― Pe Rădăcină? ― El nu vrea să vorbească cu tine, rosti Uman. Oare era dispreÈ› în glasul lui? ÃŽntrebă-1 dacă vrea să vină sau nu. Miro aÈ™teptă ca răspunsul să fie dat de Ouanda. Ea È™tia deja care va fi răspunsul lui. Nu din pricina asta se ciorovăiseră de nenumărate ori în ultimele două zile? "E un om bun", susÈ›inea Miro. "Ba-i un È™arlatan", îl contrazicea Ouanda. "S-a purtat frumos cu cei mici", nu se lăsa Miro. "Tot astfel sunt È™i cei care maltratează copiii", îl contra Ouanda. "Eu cred în el", revenea Miro. "Atunci È›i-ai pierdut minÈ›ile", îl acuza Ouanda. "Putem să avem încredere în el", nu ceda Miro. "Ba are să ne trădeze", îl ameninÈ›a Ouanda. Și aÈ™a se sfârÈ™ea disputa de fiecare dată. Dar argumentele aduse de purceluÈ™i schimbau datele problemei. Ei exercitau presiuni în favoarea lui Miro. De obicei, atunci când purceluÈ™ii le cereau imposibilul, el o ajuta pe Ouanda să scape de insistenÈ›ele lor. Dar situaÈ›ia de acum nu era imposibilă, iar el nu voia să le respingă cererea, aÈ™a că nu spuse nici o vorbi "ForÈ›eaz-o, Uman, fiindcă ai dreptate. De data asta Ouanda trebuie să cedeze." SimÈ›indu-se abandonată, È™tiind că Miro n-o va ajuta, Ouanda făcu un pas înapoi. ― Poate că reuÈ™im măcar să-l aducem până la marginea pădurii. ― AduceÈ›i-l aici, spuse Uman. ― Nu putem, îi răspunse ea. PriveÈ™te în jur. PurtaÈ›i veÈ™minte È›esute. Vă ocupaÈ›i de olărit. MâncaÈ›i pâine. Uman zâmbi. ― Da, recunoscu el. Toate astea. AduceÈ›i-1 aici. ― Nu, se împotrivi Ouanda. Miro se înfioră, reuÈ™ind însă cu un mare efort să-È™i înfrâneze dorinÈ›a de a-i pune mâna pe braÈ›. Se întâmplase acel lucru pe care nu-l făcuse niciodată: să refuze net o rugăminte. De obicei răspundeau: "Nu putem, căci..." sau "AÈ™ vrea să pot..." Orice în afară de acest unic cuvânt de respingere: "Eu nu vreau." "Eu, cu de la mine putere, refuz." Zâmbetul de pe faÈ›a lui Uman dispăru. ― Pipo ne-a spus că nu femeile hotărăsc. A zis că femeile È™i bărbaÈ›ii voÈ™tri hotărăsc împreună, aÈ™a că nu poÈ›i spune nu decât dacă spune È™i el acelaÈ™i lucru. Privi către Miro. Spui È™i tu nu? Miro rămase tăcut. SimÈ›i cotul Ouandei atingându-l. ― Văd că nu zici nimic, constată Uman. Spune da sau nu. Și totuÈ™i Miro nu răspunse. Câțiva dintre purceluÈ™ii din jurul lor se ridicară. Miro nu reuÈ™i să-È™i dea seama ce făceau, dar miÈ™carea în sine, la care se adăuga muÈ›enia neclintită a lui Miro, părea amenințătoare. Ouanda, care nu s-ar fi temut de o ameninÈ›are la adresa ei, se înmuie în faÈ›a primejdiei ce părea să-l pândească pe Miro. ― El zice da, È™opti ea. ― Zice da, dar tace din pricina ta. Tu zici nu, dar nu păstrezi tăcerea lui. Uman își băgă un deget în gură È™i-l scoase plin de mucus lipicios, pe care-l azvârli la pământ cu o miÈ™care scurtă. Tu eÈ™ti un nimic. Uman se dădu înapoi cu un salt brusc, se răsuci în plină miÈ™care, ateriză cu spatele spre ei È™i plecă. Imediat după aceea, ceilalÈ›i purceluÈ™i prinseră viaÈ›a È™i se îndreptară iute către Uman, care porni în fruntea lor către marginea pădurii, îndepărtându-se de Miro È™i Ouanda. Uman se opri. ÃŽn loc să-l urmeze, un purceluÈ™ i se aÈ™eză în față, blocându-i drumul. Era Mâncătorul-de-Frunze. Cu toate că el È™i Uman vorbeau, Miro nu reuÈ™i nici să-i audă, nici să le perceapă miÈ™cările gurii. Văzu totuÈ™i că Mâncătorul-de-Frunze întinse braÈ›ul È™i-i atinse pântecul lui Uman. Mâna zăbovi astfel o clipă, apoi Mâncătorul-de-Frunze se răsuci pe călcâie È™i alergă spre tufiÈ™uri ca un tânăr. ÃŽn momentul următor dispărură È™i ceilalÈ›i purceluÈ™i. ― A fost o dispută, spuse Miro. ÃŽntre Uman È™i Mâncătorul-de-Frunze. ― Ce câștigă? Dacă-l aducem pe Vorbitor, ne va trăda È™i atunci pierdem cu toÈ›ii. ― Nu ne va trăda. ― Dacă tu m-ai trădat în felul ăsta, de ce n-ar face-o È™i el? Glasul ei suna È™fichiuitor, iar vorbele îi erau usturătoare. Lui Miro aproape că-i dăduseră lacrimile. ― Eu să te trădez? È™opti el. Eu năo, Jamais. "Eu nu, niciodată." ― Tata zicea mereu: "FiÈ›i uniÈ›i în faÈ›a purceluÈ™ilor, nu le daÈ›i nicioÂdată prilejul să vadă că nu vă înÈ›elegeÈ›i". Și tu... ― Și eu! Nu le-am zis da. Tu eÈ™ti aceea care-ai spus nu, tu ai luat o poziÈ›ie pe care È™tiai că nu o aprob! ― Atunci când nu ne punem de acord, treaba ta e să... Se opri. Tocmai își dăduse seama ce vorbea. Dar tăcerea bruscă nu făcea să dispară înÈ›elesul vorbelor despre care Miro È™tia că Ouanda voise să le rostească. Treaba lui era să facă ceea ce-i cerea ea până când avea să se răzgândească. Ca È™i când el i-ar fi fost ucenic. ― Și eu care credeam că suntem o echipă unită. Miro se întoarse È™i se îndreptă, luând-o prin pădure, înapoi către Milagre. ― Miro! strigă Ouanda. Miro, n-am vrut... El o aÈ™teptă până ce îl ajunse din urmă, apoi o apucă de braÈ› È™i-i È™opti furios: ― Nu striga! Ori nu-È›i pasă că s-ar putea să ne audă purceluÈ™ii? Acum s-a găsit zenadorul-È™ef să le permită să vadă totul, până È™i pe profesor punându-È™i discipolul la punct? ― Nu sunt eu profesorul. Eu... ― Ai dreptate, nu eÈ™ti. ÃŽi întoarse spatele È™i porni cu paÈ™i hotărâți. ― Dar Libo a fost tatăl meu, aÈ™a că se înÈ›elege de la sine... ― Zenador prin drept de sânge, spuse el. Dreptul sângelui, aÈ™a e? Și atunci, mie ce drept îmi dă sângele? Să fiu un cretin beÈ›iv care-È™i bate soÈ›ia? O apucă de braÈ›, strângând-o cu brutalitate. Asta vrei să fiu? O copie după paizinho al meu? ― Dă-mi drumul! El o împinse în lături. ― Ucenicul tău consideră că azi ai fost necugetată. Ucenicul tău e de părere că trebuie să ai încredere în judecata Vorbitorului È™i că s-ar fi cuvenit să crezi ceea ce a spus el despre seriozitatea cu care tratează purceluÈ™ii cererea lor, pentru că ai greÈ™it prosteÈ™te în legătură cu ambele probleme È™i, din cauza purtării tale, Uman È™i-ar putea pierde viaÈ›a. ÃŽi aruncase o acuzaÈ›ie josnică, dar era exact ceea ce-i făcea pe amândoi să se teamă că acum Uman va sfârÈ™i la fel ca Rădăcină È™i ca mulÈ›i alÈ›ii de-a lungul anilor: eviscerat, cu un puiet crescându-i din trup. Miro È™tia că vorbise neiertător, È™tia că Ouanda n-ar greÈ™i dacă È™i-ar vărsa furia pe el. Nu avea dreptul să o învinovățească, mai ales că nici unul dintre ei nu reuÈ™ise să înÈ›eleagă miza pe care o jucase Uman decât atunci când era prea târziu. Cu toate acestea, Ouanda nu se înfurie. ÃŽn loc să se răstească la el se calmă, străduindu-se să respire egal È™i adânc È™i lăsându-È™i chipul să capete un aer pe care nu se putea citi nici o emoÈ›ie. Miro îi urmă exemplul. ― Ceea ce contează acum e să îndreptăm lucrurile, spuse Ouanda. ExecuÈ›iile au avut loc totdeauna noaptea. Dacă vrem să-l dezvinovățim pe Uman, trebuie să-l aducem pe Vorbitor aici în după-amiaza asta, înainte să se întunece. Miro încuviință. ― Da, È™i iartă-mă. ― Iartă-mă È™i tu. ― Dacă tot nu È™tim ce facem atunci când greÈ™im, nu e vina nici unuia. ― Tare aÈ™ vrea să fiu încredinÈ›ată că există o alegere corectă. ÃŽn aÈ™teptarea Vorbitorului, Ela stătea pe o piatră È™i-È™i miÈ™ca picioaÂrele în apa râului. Gardul era doar la câțiva metri mai încolo, trecând de-a lungul părÈ›ii superioare a grătarului de oÈ›el pus acolo pentru a împiedica oamenii să înoate pe sub el. Ca È™i cum cineva ar fi vrut să încerce! Majoritatea oamenilor din Milagre se prefăceau că nu È™tiu de existenÈ›a gardului. Nici nu se apropiau de el. Tocmai de aceea îl rugase pe Vorbitor să se întâlnească acolo. Chiar dacă ziua era caldă È™i orele de la È™coală se terminaseră, copiii nu înotau aici, la Vila Ultima, unde gardul ajungea până la râu È™i în apropiere se afla pădurea. Veneau în locul acesta doar cei care făceau săpun, olarii sau cărămidarii, iar ei plecau la sfârÈ™itul zilei de muncă. Putea să spună tot ce avea pe suflet fără teamă că ar auzi-o sau deranja-o cineva. Nu trebui să aÈ™tepte mult. Vorbitorul apăru într-o barcă, vâslind împotriva curentului, la fel ca oricare dintre fermierii de peste râu care nici nu foloseau drumurile. Avea pielea de pe spate de un alb deconcerÂtant; până È™i puÈ›inii lusos cu ten îndeajuns de deschis pentru a fi numiÈ›i loiros erau mai bruneÈ›i decât el. Tenul decolorat îl făcea să pară firav È™i zvelt. ÃŽnsă apoi văzu cât de repede se deplasa barca împotriva curentului, cât de exact erau aÈ™ezate vâslele, de fiecare dată la adâncimea potrivită È™i trase cu o miÈ™care lungă, continuă, È™i cât de bine se reliefau muÈ™chii sub pielea întinsă. Pentru o clipă simÈ›i împunsătura durerii È™i-È™i dădu seama că în ciuda urii adânci pe care o nutrise față de tata, suferea după dispariÈ›ia lui; până în acest moment nu înÈ›elesese că-l iubise pentru tot ce era, dar jelea după forÈ›a umerilor È™i spinării lui, după sudoarea care-i făcea pielea cafenie să strălucească orbitor, precum sticla sub razele soarelui. "Nu", își spuse ea, "nu-È›i plâng moartea, Căo. Sufăr fiindcă nu ai semănat mai mult cu Vorbitorul, n-are nu are nici o legătură cu noi È™i totuÈ™i, în numai trei zile, ne-a făcut mai multe daruri frumoase decât ai reuÈ™it tu cât ai trăit; plâng pentru că trupul tău frumos era atât de ros de viermi pe dinăuntru." Ender o văzu pe Ela aÈ™teptându-l È™i vâsli spre mal. Ea intră printre trestii în apa mâloasă ca să-l ajute să tragă barca pe uscat. ― ÃŽmi pare rău că te-ai înnoroit, spuse el, dar nu mi-am mai pus corpul la treabă de câteva săptămâni È™i apa era aÈ™a de îmbietoare... ― VâsleÈ™ti foarte bine, remarcă ea. ― Lumea de pe care vin era mai mult apă È™i gheÈ›uri. Câte o stâncă ici-colo, puÈ›in sol, dar cel care nu È™tie să vâslească e mai olog decât cel care nu poate merge. ― Acolo te-ai născut? ― Nu. E locul în care am mărturisit ultima oară. Se lăsa pe iarbă cu faÈ›a spre apă. Ea se aÈ™eză lângă el. ― Mama e supărată pe tine. El schiță un zâmbet. ― Mi-a È™i spus-o. Fără să stea mult pe gânduri, Ela începu imediat să-È™i dezvinovățeasÂcă mama: ― Ai încercat să-i citeÈ™ti fiÈ™ierele. ― Le-am citit. Majoritatea. Toate în afară de cele care contau. ― Știu. Mi-a spus Quim. ÃŽÈ™i dădu seama că se simÈ›ea puÈ›in triumfăÂtoare că sistemul de protecÈ›ie folosit de mama îl silise să se dea bătut. Apoi își aminti că de fapt nu era de partea ei, asta fiindcă È™i ea încercase ani în È™ir s-o convingă pe mama să-i permită accesul în fiÈ™ierele acelea. Dar se lăsă purtată de inerÈ›ie È™i spuse altceva decât gândea: Olhado stă în casă cu ochii deconectaÈ›i È™i ascultă muzică de-o să-i plesnească timpaÂnele. E foarte tulburat. ― Da, înÈ›eleg, își închipuie că l-am trădat. ― Și n-ai făcut-o? (Nu asta vroia să spună. ) ― Sunt Vorbitor în numele MorÈ›ilor. Atunci când mărturisesc, spun adevărul È™i nu mă feresc de secretele altora. ― Știu. De asta am cerut un mărturisitor. Voi nu aveÈ›i respect față de nimeni. El păru încurcat È™i o întrebă: ― Atunci de ce m-ai invitat aici? Totul îi ieÈ™ea pe dos. ÃŽi vorbea de parcă ar fi avut ceva împotriva lui, de parcă nu i-ar fi fost recunoscătoare pentru ceea ce făcuse deja pentru familia ei. I se adresa ca unui duÈ™man. "Să-mi fi luat Quim minÈ›ile de spun lucruri pe care nu le gândesc?" ― M-ai invitat in locul ăsta de lângă râu. Restul familiei tale refuză să-mi vorbească È™i, dintr-o dată, primesc un mesaj de la tine. Ai făcut-o ca să te plângi că am dat buzna în intimitatea cuiva? Ca să-mi spui că nu respect pe nimeni? ― Nu, spuse ea cu amărăciune. Nu aÈ™a trebuia să se desfășoare discuÈ›ia noastră. ― Nu te-ai gândit deloc că n-aÈ™ fi avut motiv să aleg meseria de Vorbitor dacă n-aÈ™ fi dovedit respect pentru oameni? Născute din disperare, cuvintele porniră nestăvilite: ― AÈ™ vrea să fi pătruns în toate fiÈ™ierele ei! Trebuia să extragi toate secretele ascunse acolo È™i să le publici simultan în toate cele O Sută de Lumi. Avea lacrimi în ochi È™i nu-È™i putea explica motivul. ― ÃŽnÈ›eleg. Nici pe tine nu te lasă să consulÈ›i fiÈ™ierele acelea. ― Sou aprendiz dela, năo sou? E porque choro, diga me! O senhor tem o jeito. ― Ela, n-am obiceiul să-i fac pe oameni să plângă, răspunse el moale. Vocea îi era ca o mângâiere. Ba nu, mai aspră, ca o mână care i-o strânge pe a ei, o È›ine, liniÈ™tind-o. Când spun adevărul, îmi vine mie să plâng. ― Sou ingrata, sou má filha... ― Da, eÈ™ti nerecunoscătoare, o fiică îngrozitoare, spuse el râzând uÈ™or. ÃŽn toÈ›i aceÈ™ti ani de haos È™i rătăcire tu ai È›inut familia unită, având foarte puÈ›in sprijin din partea ei, È™i când ai ales aceeaÈ™i carieră ca È™i ea, n-a vrut să-È›i împărtășească cele mai importante informaÈ›ii pe care le deÈ›inea; i-ai acordat toată dragostea È™i încrederea ta, iar ea È›i-a răspuns È›inându-te departe de viaÈ›a ei atât acasă cât È™i la muncă. Și, într-un târziu, te destăinui cuiva, spunându-i că te-ai săturat de situaÈ›ia asta. Aproape că eÈ™ti cea mai rea persoană pe care am întâlnit-o. Se trezi râzând de propria-i autocondamnare. Ce copilărie, nu voia să râdă de ea însăși. ― Nu mă trata de sus. Se strădui să strecoare în glas tot dispreÈ›ul de care era capabilă. Acest amănunt nu-i scăpă. Ochii îi deveniră distanÈ›i È™i reci. ― Nu-È›i scuipa prietenii, spuse el. Ela nu voia să-l îndepărteze, dar nu reuÈ™i să se stăpânească È™i răspunse glacial, furioasă: ― Nu eÈ™ti prietenul meu. O clipă se temu că o va crede. Apoi, pe chipul lui apăru un surâs: ― N-ai fi în stare să-È›i recunoÈ™ti prietenii nici dacă ar fi lângă tine. "Ba da, aÈ™ putea", gândi ea. "Chiar acum văd unul." ÃŽi întoarse zâmbetul. ― Ela, reluă el, eÈ™ti un bun xenobiolog? ― Da. ― Ai optsprezece ani. La È™aisprezece ani puteai să-È›i dai examenul pentru a intra în breaslă, dar n-ai făcut-o. ― Nu m-a lăsat mama. A zis că nu-s pregătită. ― După ce împlineÈ™ti È™aisprezece ani nu trebuie să mai obÈ›ii permiÂsiunea mamei. ― Ucenicul trebuie să aibă aprobarea profesorului. ― Iar acum ai optsprezece È™i nici măcar de asta nu mai ai nevoie. ― ÃŽncă e Xenobiologul Lusitaniei. Laboratorul îi aparÈ›ine. Ce dacă trec testul È™i totuÈ™i nu mă lasă să calc în laborator decât după moartea ei? ― AÈ™a te-a ameninÈ›at? ― Mi-a dat de înÈ›eles să nu susÈ›in examenul. ― Poate că imediat ce n-ai mai fi ucenic, primindu-te în laborator, în calitate de co-xenobiolog ai avea acces nestingherit la... ― La toate fiÈ™ierele de lucru. La toate fiÈ™ierele blocate de ea. ― AÈ™a că a preferat să-È™i împiedice propria ei fiică să-È™i înceapă cariera, să-i păteze pentru totdeauna viaÈ›a, pe motiv că nu e pregătită pentru a-È™i da testele nici la optsprezece ani ― numai să n-o lase să citească fiÈ™ierele acelea. ― Exact. ― De ce? ― Mama e nebună. ― Nu, Ela. Novinha poate fi acuzată de orice, dar că ar fi nebună în nici un caz. ― Ela é boba mesma, Senhor Falante. El izbucni în râs È™i se întinse în iarbă. ― Atunci spune-mi de ce e boba. ― Pot să fac o listă întreagă. ÃŽn primul rând, nu permite cercetarea Descoladei. Acum treizeci È™i patru de ani, Descolada aproape că a distrus această colonie. Bunicii mei, Os Venerados, Deus os abençoe, abia de-au reuÈ™it să oprească răspândirea bolii. Sigur că agentul care provoacă îmbolnăvirea, corpusculi Descolada, sunt încă prezenÈ›i È™i noi trebuie să mâncăm un supliment, un fel de vitamină, pentru a împiedica boala să lovească din nou. Þi s-a spus asta, nu-i aÈ™a? Dacă îți pătrunde în organism, trebuie să iei suplimentul acela toată viaÈ›a, chiar dacă pleci de aici. ― Da, È™tiam asta. ― Nu m-a lăsat deloc să studiez corpusculii Descolada. Datele se afla oricum în câteva dintre fiÈ™ierele blocate. A interzis accesul la descoperiÂrile lui Gusto È™i Cida privind corpusculii. ÃŽn privinÈ›a asta nimic nu poate fi controlat. Vorbitorul o privi printre gene. ― Bun, asta înseamnă boba pe sfert. Unde-i restul? ― E mai mult de-atât. Nu È™tiu cum se face, dar la zece ani după întemeierea coloniei, corpusculul Descolada a reuÈ™it să se adapteze, devenind un parazit al organismului uman. Zece ani! Dacă s-a putut adapta o dată, va reuÈ™i din nou. ― Poate că ea are altă părere. ― Poate că am dreptul să hotărăsc singură asta. El întinse mâna È™i o aÈ™eză pe genunchiul ei, calmând-o. ― Sunt de acord cu tine. Dar continuă. Al doilea motiv e boba. ― Nu permite nici o cercetare teoretică. Fără taxonomie. Fără modeÂle evolutive. Dacă se întâmplă să încerc vreunul, zice că nu mai am nimic de lucru È™i atunci mă împovărează cu tot felul de sarcini, până-È™i închipuie că am renunÈ›at. ― ÃŽnÈ›eleg că nu ai renunÈ›at. ― Dar tocmai din acest motiv există xenobiologia. ÃŽn sfârÈ™it, bine că a reuÈ™it să creeze un cartof care foloseÈ™te la maximum substanÈ›ele nutritive locale. E minunat că a obÈ›inut o varietate de È™tir care furnizează coloniei suficiente proteine prin cultivarea a numai zece acri, dar toate astea-s jonglerii moleculare. ― ÃŽnsemnă supravieÈ›uire. ― Dar nu È™tim nimic. E ca È™i cum ai înota la suprafaÈ›a oceanului. Te simÈ›i foarte bine, te poÈ›i miÈ™ca în voie, dar nu È™tii dacă nu cumva în adâncuri sunt rechini! Poate că suntem împrejuraÈ›i de rechini È™i ea nici măcar nu vrea să afle. ― Și al treilea motiv? ― Nu vrea să facă schimb de informaÈ›ii cu zenadorii. Punct. Nimic. Și asta chiar că este o nebunie. Noi nu putem părăsi zona îngrădită. De aceea nu avem nici un copac pe care să-l putem studia. Nu È™tim nimic despre fauna È™i flora acestei lumi, decât ceea ce s-a întâmplat să rămână dincoace de gard. O turmă de cabra È™i un mănunchi de iarbă capim, la care se adaugă o ecologie puÈ›in diferită pe malul râului, È™i gata. Nimic despre animalele care trăiesc în pădure, absolut nici un schimb de păreri. Noi nu le comunicăm nimic, iar dacă ei ne trimit unele date, noi le È™tergem fără să le citim. E ca È™i cum mama ar fi înălÈ›at un zid în jur pentru ca nimic să nu pătrundă până la noi. Nimic nu intră, nimic nu iese. ― Poate că are motive. ― BineînÈ›eles că are. Oamenii nebuni găsesc întotdeauna motive Pentru orice. Pe de altă parte, l-a urât pe Libo. L-a detestat. Nu i-a îngăduit lui Miro să vorbească despre el, nu ne-a dat voie să ne jucăm cu copiii lui; eu È™i China am fost prietene nedespărÈ›ite ani de zile, iar ea nu mi-a permis să o invit la noi È™i nici să mă duc la ea acasă după ore. Apoi, când Miro i-a fost ucenic, nu a vorbit cu el È™i nici nu i-a făcut loc la masă vreme de un an de zile. Văzu că Vorbitorul îi pune cuvintele la îndoială; poate își închipuia că exagerează. ― Exact un an. ÃŽn ziua în care Miro s-a dus pentru prima oară la StaÈ›iunea zenadorilor, când s-a întors acasă ea nu i-a vorbit, nu i-a adresat nici măcar o vorbă, È™i la cină i-a luat farfuria din față, a strâns tacâmurile de parcă nici n-ar fi fost acolo. El a rămas la masă È™i a privit-o tot timpul, până când tata s-a înfuriat È™i i-a zis că-i bădăran È™i să iasă din cameră. ― Și Miro ce-a făcut, a plecat acasă? ― Nu. Nu-l cunoÈ™ti pe Miro! Ela râse cu amărăciune. El nu riposteaÂză, dar nici nu dă înapoi. N-a replicat niciodată la jignirile tatei. De când mă È™tiu, nu-mi amintesc să-l fi auzit răspunzând cu furie la furie. Iar mama ― ei bine, seara, când Miro se întorcea de la StaÈ›iunea zenadorilor È™i se aÈ™eza la masă unde era pusă farfuria lui, mama i-o lua de fiecare dată împreună cu tacâmurile, dar el rămânea pe loc până când tata îl alunga. BineînÈ›eles, că după mai puÈ›in de o săptămână, de îndată ce mama întindea mâna după farfuria lui, tata începea să urle la el să iasă. Tatei îi plăcea, ticălosul își închipuia că e grozav, îl ura nespus pe Miro È™i, în cele din urmă, mama s-a aliat cu el împotriva lui Miro. ― Și cine a dat înapoi? ― Nici unul. Ela privi către râu, dându-È™i seama cât de groaznic părea totul, pricepând că-È™i făcea familia de ruÈ™ine în faÈ›a unui străin. Dar el nu mai era un străin, nu? Pentru că acum Quara vorbea, iar pe Olhado îl interesau din nou diverse lucruri, iar Grego redevenise, măcar pentru scurt timp, un copil aproape normal. Nu era un străin. ― Și cum s-a terminat? ― S-a terminat când purceluÈ™ii l-au ucis pe Libo. Atât de cumplit l-a urât mama pe acest om. Când a murit, a sărbătorit evenimentul iertându-È™i fiul. ÃŽn noaptea aceea, când Miro a venit acasă, terminasem cina; era târziu. O noapte îngrozitoare, toată lumea se temea, purceluÈ™ii păreau atât de înspăimântători È™i toÈ›i îl iubiseră pe Libo ― în afară de mama, desigur. L-a aÈ™teptat pe Miro. El a intrat È™i s-a dus în bucătărie, s-a aÈ™ezat la masă, iar mama i-a pus farfuria cu mâncare în față. N-a scos o vorbă. A mâncat. N-a scos un cuvânt despre cele petrecute. Ca È™i cum, cu un an înainte, nu se întâmplase acelaÈ™i lucru. Eu m-am sculat la miezul nopÈ›ii fiindcă l-am auzit pe Miro plângând È™i vărsând în baie. Nu cred că a mai auzit È™i altcineva, iar eu nu m-am dus la el pentru că m-am gândit că nici el nu voia să se afle. Acum cred că ar fi trebuit să mă duc, dar atunci m-am temut. ÃŽn familia mea s-au petrecut lucruri revoltătoare. Ender dădu aprobator din cap. ― Trebuia să merg la el, repetă Ela. ― Da, întări Vorbitorul. AÈ™a trebuia să faci. ÃŽn aceeaÈ™i clipă se petrecu ceva bizar. Vorbitorul era de acord că Ela greÈ™ise în noapte aceea, iar ea își dădu seama imediat că aÈ™a stăteau lucrurile, că judecata lui era corectă. Acum se simÈ›ea ciudat de tămăduiÂtă, ca È™i cum era de ajuns să-È™i mărturisească greÈ™eala pentru ca o parte din durere să dispară. Instantaneu, reuÈ™i să întrezărească puterea mărturisirii. Nu avea nici o legătură cu spovedania, penitenÈ›a sau cu iertarea pe care o ofereau preoÈ›ii. Era ceva cu totul diferit. Vorbise despre sine È™i apoi înÈ›elese că acum nu mai era aceeaÈ™i persoană. Avusese revelaÈ›ia că greÈ™ise, că acea greÈ™eală o schimbase È™i că acum n-ar mai repeta-o, căci între timp devenise altcineva, o ființă mai puÈ›in temătoare, mai înÈ›elegătoare în faÈ›a suferinÈ›ei. "Dacă nu mai sunt fata înspăimântată care a simÈ›it că fratele ei trece printr-un chin sfâșietor È™i totuÈ™i nu a îndrăznit să meargă la el ca să-l aline, atunci cine sunt?" Dar apa care curgea prin grătarul de sub gard nu-i putea da răspunsul. Probabil era suficient să È™tie că nu mai era ceea ce fusese până acum. Dar Vorbitorul stătea întins pe iarba moale, contemplând norii întunecaÈ›i È™i amenințători care se apropiau dinspre apus. ― Þi-am povestit tot ce È™tiu, reluă Ela. Þi-am spus ce se află în fiÈ™ierele acelea: informaÈ›ii despre Descolada. Asta-i tot. ― Ba nu. ― Ba da, îți jur. ― Vrei să mă faci să cred că te-ai supus ordinelor ei? Că atunci când mama È›i-a spus să renunÈ›i la lucrările teoretice, pur È™i simplu È›i-ai scos totul din minte È™i ai făcut doar ce dorea ea? Ela chicoti. ― AÈ™a își închipuia. ― Dar tu, nici gând. ― Sunt om de È™tiință, chiar dacă ea nu e. ― A fost È™i ea cândva, spuse Vorbitorul. A luat testele când avea doar treisprezece ani. ― Știu. ― Și până la moartea lui Pipo obiÈ™nuia să schimbe informaÈ›ii cu el. ― Știu È™i asta. Dar pe Libo l-a urât. ― Spune-mi È™i mie, Ela, ce-ai descoperit prin lucrările tale teoretice? ― N-am aflat răspunsuri. Dar È™tiu cel puÈ›in ce probleme se ridică. Tot e un început, nu? Nimeni nu-È™i mai pune întrebări. Caraghios, nu găseÈ™ti? Miro spune că xenobiologii framling nu le dau, lui È™i Ouandei, nici o clipă de liniÈ™te, cerându-le alte È™i alte informaÈ›ii, date È™i iar date, È™i totuÈ™i legea le interzice să cunoască mai mult. ÃŽn acelaÈ™i timp însă nici un xenobiolog framling nu ne-a cerut măcar o singură informaÈ›ie. Se mulÈ›umesc să studieze biosfera propriilor lor planete È™i nu-i adresează mamei nici o întrebare. Eu întreb, singura de altfel, dar nimeni nu se sinchiseÈ™te. ― Mie îmi pasă, spuse Vorbitorul. Vreau să È™tiu care-È›i sunt întrebăÂrile. ― Bine. Uite una. Dincoace de gard avem o turmă de cabra. Nu pot sări gardul, nici măcar să se apropie de el. Am examinat È™i am marcat fiecare exemplar din turmă, È™i È™tii ceva? Printre ele nu e nici un mascul. Toate sunt femele. ― Ce ghinion, exclamă Ender. Cred că era bine să lase cel puÈ›in un mascul aici. ― N-are importanță. Nu È™tiu dacă există masculi. ÃŽn ultimii cinci ani, fiecare cabra adultă a fătat cel puÈ›in o dată È™i nici una nu s-a împerecheat. ― Poate că se clonează! ― Din punct de vedere genetic, puiul nu e identic cu mama. Măcar atâta lucru am reuÈ™it È™i eu să fac È™i eu pe furiÈ™ în laborator fără ca mama să afle. Se petrece un soi de transfer genetic. ― Hermafroditism? ― Nu. Sunt femele. Nu există organe sexuale masculine. Asta trece drept întrebare esenÈ›ială. ÃŽntr-un fel, cabra efectuează un schimb genetic, dar nu prin act sexual. ― Dacă te gândeÈ™ti bine, însuÈ™i implicaÈ›iile teologice sunt năucitoare. ― Nu mai lua lucrurile în râs. ― Care dintre ele? Cele care È›in de È™tiință sau de teologie? ― De amândouă. Vrei să mai auzi È™i alte întrebări de-ale mele? ― Sigur că vreau, spuse Mărturisitorul. ― Atunci ascultă: iarba pe care stai ― noi o numim iarbă de râu. ToÈ›i È™erpii de apă eclozează aici. NiÈ™te viermi atât de mici încât abia îi poÈ›i vedea. Mănâncă iarba până la nivelul solului È™i se devoră unii pe alÈ›ii, năpârlind de fiecare dată când cresc. Apoi, dintr-o dată, după ce iarba ajunge ca o mâzgă din pricina pieilor pe care le leapădă, toÈ›i È™erpii se târăsc până la râu È™i nu se mai întorc niciodată. Ender nu era xenobiolog. Nu intui din capul locului implicaÈ›iile. ― Șerpii eclozează aici, explică ea, dar nu se întorc din apă ca să depună ouă. ― Rezultă că se împerechează aici, înainte de a se pierde în râu. ― Evident, aÈ™a e. I-am văzut împerechindu-se. Nu asta-i problema. ÃŽntrebarea e: de ce sunt È™erpi de apă? El tot nu pricepea. ― Uite, sunt complet adaptaÈ›i pentru viaÈ›a subacvatică. Au branhii alături de plămâni, sunt înotători excelenÈ›i, au aripioare È™i sunt pe deplin evoluaÈ›i pentru a-È™i trăi viaÈ›a adultă în mediul acvatic. De ce se dezvoltă astfel dacă se nasc, se împerechează È™i se reproduc pe uscat? Din punctul de vedere al evoluÈ›iei, tot ce se petrece după reproducere nu are nici o relevanță, cu excepÈ›ia creÈ™terii puilor, iar mie îmi este clar că È™erpii de apă nu-È™i cresc urmaÈ™ii. ViaÈ›a acvatică nu contribuie cu nimic la îmbunătățirea capacității lor de supravieÈ›uire până se reproduc. S-ar putea furiÈ™a în apă È™i să se înece, iar asta n-ar avea nici o importanță, fiindcă reproducerea s-a încheiat. ― Da, recunoscu Vorbitorul. Acum înÈ›eleg. ― Există totuÈ™i în apă niÈ™te ouă mici, străvezii. N-am văzut nici măcar o dată un È™arpe depunându-le, dar cum în râu sau prin apropiere nu mai există animale destul de mari ca să facă ouă, pare logic să considerăm că sunt ouă de È™arpe de apă. Numai că ouăle astea translucide ― cu diametrul de un centimetru ― sunt complet sterile. ConÈ›in substanÈ›e nutritive, totul e gata, dar nu există embrion. Nimic. Unele au un gamet ― jumătate de grup de gene într-o celulă, gata să se combine ― dar nici unul viu. Și pe mal n-am găsit niciodată ouă de È™arpe de apă. Acum nu mai există aici decât iarba de râu, crescând tot mai înaltă, iar mâine firele de iarbă colcăie de pui de È™arpe de apă. Asta sună ca o întrebare la care merită să caut răspunsul? ― Mie mi se pare că e vorba de o generaÈ›ie spontanee. ― Bun, de acord, eu aÈ™ vrea să găsesc suficiente informaÈ›ii pentru a testa ipoteze alternative, dar mama nu mă lasă. I-am explicat problema, iar ea m-a silit să refac întregul proces de testare a È™tirului, ca să nu mai am timp să ajung la râu. Și mai e ceva: de ce sunt atât de puÈ›ine specii? Pe oricare altă planetă, chiar È™i pe una pustie ca Trondheim, există mii de specii diferite, cel puÈ›in acvatice. Din câte È™tiu, pe cele de aici le poÈ›i număra pe degete. Xingadora sunt singurele păsări pe care le-am văzut. MuÈ™tele-sugătoare, singurul gen de muscă. Cabra sunt unicele rumegăÂtoare care pasc iarba capim. Cu excepÈ›ia cabrelor, purceluÈ™ii sunt singuÂrele animale mari pe care le cunoaÈ™tem. ÃŽn zona de preerie creÈ™te doar o specie de iarbă, capim È™i singura plantă concurentă e tropeça, un lujer lung care se târâie pe sol metri întregi. Xingadora mănâncă muÈ™te-sugăÂtoare È™i nimic altceva. MuÈ™tele-sugătoare consumă alge pe care le găsesc pe malul râului È™i în gunoaiele noastre, È™i gata. Xingadora n-are duÈ™mani. Nimeni nu consumă carne de cabra. ― Foarte limitat, recunoscu Ender. ― Pare imposibil. Există mii de niveluri ecologice neocupate. Nu înÈ›eleg modul în care, în ciuda evoluÈ›iei, lumea asta e atât de săracă în specii. ― Doar dacă nu s-a petrecut vreun cataclism. ― Exact. ― Ceva care a distrus toate speciile în afară de acestea câteva, capabile să se adapteze. ― Da, spuse Ela. ÃŽnÈ›elegi? Și am È™i dovezi. Cabra au un model comportamental de apărare. Când te apropii de ele, când te miros, exemplarele adulte se aÈ™ază astfel încât să formeze un cerc È™i stau cu capetele spre interiorul lui, ca să-È™i apere puii È™i să poată lovi cu copitele intruÈ™ii. ― Multe animale de turmă procedează aÈ™a. ― Să-i protejeze contra cui? PurceluÈ™ii sunt fiinÈ›e silvane ― niciodată nu vânează în preerie. Animalul care a obligat cabra să adopte acest model comportamental a dispărut. Și asta s-a întâmplat recent, în ultima sută de mii de ani sau, cel mult, în ultimul milion de ani, probabil. ― Nu există dovezi referitoare la căderi de meteoriÈ›i mai recente de douăzeci de milioane de ani, remarcă Vorbitorul. ― AÈ™a e. Un asemenea dezastru ar ucide toate animalele È™i plantele mari È™i ar lăsa sute din cele mici, sau poate că ar distruge toate formele de viață de pe uscat È™i le-ar cruÈ›a pe cele marine. ÃŽnsă toate mediile ― uscat, acvatic ― au fost sărăcite È™i totuÈ™i câteva exemplare de talie mare au supravieÈ›uit. Nu, eu cred că a fost o boală. O boală care a lovit în toate speciile, fără să È›ină seama de graniÈ›e, È™i s-a adaptat la fiecare ființă. BineînÈ›eles că noi n-am avea cum să observăm boala acum, pentru că toate speciile rămase în viață s-au adaptat la ea. A devenit o parte integrantă din modul normal de viață. Singurul fel în care am putea studia boala asta... ― ... ar fi dacă am contracta-o, spuse Ender. Descolada. ― Vezi? Facem ce facem È™i ne întoarcem la Descolada. Bunicii mei au găsit calea de a o împiedica să ucidă fiinÈ›ele umane, dar au apelat la manipularea genetică. Cabra È™i È™erpii de apă au găsit de asemenea modul de adaptare È™i mă îndoiesc că folosesc suplimente în alimentaÈ›ie. Cred că toate iÈ›ele se adună aici. Bizarele anomalii în reproducere, goliciunea ecosistemului toate pornesc de la corpusculii Descolada, iar mama nu mă lasă să-i examinez. Nu-mi îngăduie să aflu ce sunt, cum acÈ›ionează, în ce fel sunt implicaÈ›i în... ― ... ÃŽn viaÈ›a purceluÈ™ilor. ― Da, sigur, dar nu numai a lor, ci a tuturor animalelor. Pe chipul Vorbitorului se citea efortul de a-È™i controla emoÈ›iile, ca È™i cum Ela i-ar fi dat o explicaÈ›ie pe care o căuta de mult. ― ÃŽn noaptea în care a murit Pipo, Novinha a blocat fiÈ™ierele în care se aflau lucrări curente È™i a interzis accesul la fiÈ™ierele conÈ›inând toate cercetările referitoare la Descolada. Ceea ce i-a arătat lui Pipo avea legătură cu corpusculii Descolada È™i cu purceluÈ™ii... ― Atunci a blocat fiÈ™ierele? întrebă Ela. ― Da. Da. ― Deci am dreptate, aÈ™a-i? ― Da, răspunse el. ÃŽÈ›i mulÈ›umesc. M-ai ajutat mai mult decât îți închipui. ― Asta înseamnă că o să mărturiseÈ™ti curând moartea tatei? Ender o privi cercetător. ― Adevărul e că n-ai vrea să mărturisesc moartea tatei. Ai prefera să rostesc despre mama ta. ― Ea n-a murit. ― Dar È™tii că nu pot mărturisi moartea lui Marcăo fără să explic de ce s-a căsătorit cu Novinha È™i de ce au rămas împreună toÈ›i aceÈ™ti ani. ― Exact. Vreau ca toate secretele să iasă la lumină. Și mai vreau ca fiÈ™ierele să fie deblocate. Să nu mai rămână nimic ascuns. ― Nici nu-È›i imaginezi ce-mi ceri. N-ai idee câtă durere voi provoca dacă dezvălui toate secretele. ― Uită-te la familia mea, Vorbitorule, îi răspunse Ela. Cum s-ar putea ca adevărul să provoace mai multă suferință decât secretele? El îi zâmbi, dar nu amuzat, ci plin de afecÈ›iune, chiar de milă: ― Ai dreptate întru totul, dar s-ar putea să nu-È›i dai seama de asta decât atunci când vei auzi întreaga poveste. ― Știu întreaga poveste, atât cât poate fi ea cunoscută. ― AÈ™a își închipuie toÈ›i, dar se înÈ™eală. ― Când vei face mărturisirea? ― Cât de curând voi putea. ― De ce nu acum? Astăzi. Ce mai aÈ™tepÈ›i? ― Nu pot face nimic până nu vorbesc cu purceluÈ™ii. ― GlumeÈ™ti, desigur. Cu excepÈ›ia zenadorilor, nimeni nu poate vorbi cu purceluÈ™ii. AÈ™a sună Ordinul Congresului. Nimeni nu-l poate încălca. ― Da, recunoscu Vorbitorul. Tocmai de aceea va fi greu. ― Nu greu, imposibil... ― Probabil, spuse el. Se ridică; ea îl imită. Ela, m-ai ajutat imens. Am învățat de la tine mai mult decât sperasem. La fel ca È™i Olhado, dar lui nu i-a plăcut cum am folosit lucrurile învățate de la el, iar acum crede că l-am trădat. ― E un copil. Eu am optsprezece ani. Ender dădu din cap, îi puse mâna pe umăr È™i o strânse uÈ™or. ― Atunci ne-am înÈ›eles. Rămânem prieteni. Era aproape sigură că în vorbele lui era o undă de ironie. Ironie È™i, probabil, o rugăminte. ― Da, insistă ea. Rămânem prieteni. Pentru totdeauna. Mai clătină o dată din cap, se întoarse, împinse barca de la mal È™i păși prin apă, printre trestii È™i prin glod. După ce scoase barca dintre trestii apucă ramele, vâsli, apoi ridică ochii spre ea È™i-i zâmbi. Ela îi răspunse la zâmbet, dar gestul ei nu putea transmite exaltarea pe care o simÈ›ea, senzaÈ›ia de de spovărare. Ascultase totul, înÈ›elesese È™i avea să pună lucrurile pe un făgaÈ™ normal. Era încredinÈ›ată de asta, atât de convinsă încât nici nu băgă de seamă că aici se afla sursa fericirii ei neaÈ™teptate. Știa doar că petrecuse o oră cu Vorbitorul în numele MorÈ›ilor, iar acum se simÈ›ea mai bine ca niciodată. ÃŽÈ™i găsi pantofii, îi încălță È™i plecă spre casă. Mama era încă la StaÈ›iunea Biologilor, dar Ela nu voia să mai lucreze în după-amiaza aceasta. Dorea să meargă acasă pentru a pregăti cina, asta era întotdeauna o muncă solitară. Spera ca astăzi să nu mai vorbească cu nimeni. Spera să nu mai apără vreo problemă a cărei rezolvare să cadă în sarcina ei. Dorea ca acest sentiment să dureze veÈ™nic. Se afla acasă doar de câteva minute când Miro năvăli în bucătărie: ― Ela, nu l-ai văzut pe Vorbitor? ― Ba da, răspunse ea. La râu. ― Unde la râu? Dacă-i spune că se întâlniseră va înÈ›elege imediat că nu fusese vorba de o întâmplare. ― Da' de ce? întrebă ea. ― Ascultă, Ela, nu e momentul potrivit să fim suspicioÈ™i, te rog. Trebuie să-l găsesc. Am lăsat mesaje pentru el È™i nici computerul nu-l poate găsi. ― Era cu barca pe râu, vâslind spre casă. Probabil că va ajunge curând. Miro se năpusti în camera din față. Ela îl auzi lucrând la terminal. ÃŽntr-un târziu, băiatul se întoarse în bucătărie. ― MulÈ›umesc, spuse el. Să nu mă aÈ™tepÈ›i cu cina. ― Ce-i cu graba asta? ― Nimic. Era atât de ridicol ca Miro să spună "nimic", deÈ™i se vedea limpede că era agitat È™i grăbit, încât amândoi izbucniră în râs în aceeaÈ™i clipă. Bine, spuse el, nu-i chiar nimic, e ceva, dar acum nu pot să-È›i vorbesc despre asta, înÈ›elegi? ― Bine. "Curând toate secretele vor fi cunoscute, Miro." ― Nu reuÈ™esc să pricep de ce nu a primit mesajul nostru. Vreau să spun că e anunÈ›at prin computer. Nu poartă un implant în ureche? Computerul ar trebui să-l găsească, dar, bineînÈ›eles, poate că l-a deconectat. ― Ba nu, spuse Ela. LuminiÈ›a era aprinsă. ― N-aveai cum să vezi luminiÈ›a aceea minusculă È™i roÈ™ie a implanÂtului din ureche decât dacă te aflai, din întâmplare, lângă el, în mijlocul râului. ― A venit la țărm. Am discutat. ― Despre ce? Ela zâmbi. ― Nimicuri, spuse ea. Miro zâmbi la rândul lui, dar starea de iritare nu-l părăsise. Ea înÈ›elese: "Þi se pare normal să ai secrete față de mine, dar anormal ca È™i eu să-È›i ascund unele lucruri, nu-i aÈ™a, Miro?" Cu toate acestea, el nu mai comentă. Se grăbea prea tare. Trebuia să-l găsească pe Vorbitor, È™i încă repede, aÈ™a că nu se va întoarce să mănânce. Convinsă, timp de o clipă, că Vorbitorul avea să discute cu purceÂluÈ™ii mai curând decât își închipuise, Ela se simÈ›i cuprinsă de entuziasm: aÈ™teptarea va lua sfârÈ™it. Apoi entuziasmul se risipi, fiind înlocuit de altceva. O spaimă ascunsă. Un coÈ™mar. Dragul de Libo zăcând pe panta dealului, sfârtecat de purceluÈ™i. Numai că în scena înfiorătoare pe care È™i-o imaginase de atâtea ori nu apărea Libo, ci Miro. Ba nu, nu era nici Miro. Era VorbitoÂrul. Vorbitorul va fi torturat până va muri. ― Nu, È™opti ea. Apoi se scutură È™i coÈ™marul dispăru; se întoarse la ale ei, încercând să condimenteze È™i să asezoneze pastele făinoase ca să nu mai aibă gustul ca de clei al È™tirului. Capitolul 14 RENEGAÞII MÂNCÃTORUL-DE-FRUNZE: Uman spune că pe fraÈ›ii voÈ™tri morÈ›i îi îngropaÈ›i în țărână È™i apoi faceÈ›i case din aceeaÈ™i țărână. (RâseÂte. ) MIRO: Nu-i adevărat. Niciodată nu săpăm acolo unde sunt îngropaÈ›i oameni. MÂNCÃTORUL-DE-FRUNZE: (împietrit de emoÈ›ie) Atunci morÈ›ii voÈ™tri nu vă fac nici un bine! Ouanda Quenhatta Figueira Mucumbi TranscripÈ›ii de dialoguri 103: 0 din 13-04-1969, III Ender se aÈ™teptase să întâmpine dificultăți ca să-l treacă dincolo de gard, dar Ouanda ascunse cutia în palmă, Miro deschise poarta È™i pășiră toÈ›i trei afară. Nu se întâmplă nimic. Trebuia să fie exact cum sugerase Ela: nimeni nu voia să iasă din îngrăditură, astfel că nu era nevoie de măsuri severe de securitate. Ender nu avea timp să aprecieze dacă acest fapt demonstra că oamenii se mulÈ›umeau să rămână în Milagre sau se temeau de purceluÈ™i, ori își detestau detenÈ›ia într-o asemenea măsură încât se sileau să creadă că acel gard nici nu exista. Dar Ouanda È™i Miro erau foarte încordaÈ›i, aproape înspăimântaÈ›i. Părea de înÈ›eles întrucât, lăsându-l să meargă cu ei, încălcau regulile stabilite de Congres. Dar Ender bănuia că mai era È™i altceva. NeliniÈ™tea lui Miro era dublată de înfrigurare, de un sentiment de urgență; poate se temea, dar dorea să vadă ce se va întâmpla, voia să meargă înainte. Ouanda era reÈ›inută, mergea cu paÈ™i măsuraÈ›i È™i răceala ei nu trăda doar teama, ci È™i ostilitatea. N-avea încredere în el. De aceea Ender n-a fost luat prin surprindere când ea s-a apropiat de copacul mare aflat lângă poartă È™i a aÈ™teptat ca Miro È™i Vorbitorul să facă acelaÈ™i lucru. Ender văzu aerul iritat al lui Miro, care își regăsi controlul într-o clipă. Chipul lui deveni o mască impenetrabilă, aÈ™a cum SăvârÈ™iÂtorul nu mai văzuse de mult. Se trezi comparându-l pe Miro cu băieÈ›ii pe care îi cunoscuse la Școala de Luptă, considerându-l un camarad de arme, È™i se gândi că Miro s-ar fi putut descurca acolo de minune. Și despre Ouanda putea spune la fel, dar din cu totul alte motive: ea se considera răspunzătoare de ceea ce se întâmpla, chiar dacă Vorbitorul era bărbat în toată firea iar ea cu mult mai tânără. Nu se putea pleca în faÈ›a lui. Se temea de orice, numai de autoritatea altora nu. ― Aici? întrebă Miro resemnat. ― Aici sau niciunde, răspunse Ouanda. SăvârÈ™itorul se aplecă pentru a se aÈ™eza lângă trunchiul copacului. ― Asta-i copacul lui Rădăcină, aÈ™a e? întrebă el. Ei își păstrară calmul ― bineînÈ›eles ― dar momentul de tăcere îi dovedi că aÈ™a era. ÃŽi surprinse È™tiind ceva despre un trecut pe care cu siguranță că-l considerau doar al lor. "S-ar putea să fiu framling aici..., își spuse el în gând, "dar nu trebuie să mă arăt È™i ignorant." ― Da, răspunse Ouanda. E totemul de la care se pare că primesc majoritatea sfaturilor. ÃŽn ultimul timp ― de vreo È™apte sau opt ani. Nu ne-au lăsat niciodată să stăm la ritualurile prin care le vorbesc strămoÈ™ilor, dar s-ar părea că presupune lovirea scoarÈ›ei copacilor cu beÈ›e grele, lustruite. Auzim uneori zgomote în timpul nopÈ›ii. ― BeÈ›e? Făcute din lemne căzute din copaci? ― Noi aÈ™a credem. De ce? ― Pentru că n-au unelte din piatră sau metal ca să taie lemnul ― am dreptate? Pe de altă parte, dacă venerează copacii înseamnă că nu-i pot doborî. ― Nu credem că venerează copacii. E ceva totemic. Copacii repreÂzintă strămoÈ™i morÈ›i. ÃŽi plantează. ÃŽn cadavre. Ouanda voise să se oprească, să discute cu el sau să-i afle intenÈ›iile, dar nici SăvârÈ™itorul, nici Miro nu doreau s-o lase să creadă că ea conduce această expediÈ›ie. SăvârÈ™itorul plănuia să vorbească personal cu purceluÈ™ii. Niciodată nu se pregătise pentru o mărturisire permițând altcuiva să-i hotărască programul È™i nu avea de gând să înceapă acum. Pe de altă parte, era în posesia unei informaÈ›ii la care ei nu aveau acces. CunoÈ™tea teoria Elei. ― Unde mai sunt? întrebă. Plantează copaci È™i cu alte ocazii? Se priviră unul pe altul. ― Noi n-am mai văzut È™i alÈ›ii. Ender nu era doar curios. ÃŽi rămăsese gândul la ceea ce-i spusese Ela despre anomaliile legate de reproducere. ― Și copacii cresc singuri? Prin pădure se mai găsesc puieÈ›i? Ouanda scutură din cap. ― Nu avem dovezi convingătoare că ar planta copaci È™i în altă parte decât în trupurile celor morÈ›i. Mai precis, toÈ›i copacii pe care-i È™tim noi sunt foarte bătrâni, în afară de aceÈ™tia trei de aici... ― Patru, dacă nu ne grăbim, o întrerupse Miro. Aha. Asta explica starea de tensiune dintre ei. Miro se grăbea pentru a salva un purceluÈ™, care altfel avea să fie plantat la rădăcina altui copac, dar Ouanda era îngrijorată din alt motiv. Amândoi îi dezvăluiseră destule amănunte despre ceea ce È™tiau; acum se putea lăsa interogat de Ouanda. Rămăsese drept È™i-È™i plecă puÈ›in capul pe spate pentru a privi frunzele copacului de deasupra lui, ramurile răsfirate, verdele deschis al fotosinÂtezei care confirma convergenÈ›a, inevitabilitatea evoluÈ›iei pe fiecare lume. Aici se afla miezul tuturor paradoxurilor descoperite de Ela: evoluÈ›ia de pe această lume se încadra în modelul pe care xenologii îl găsiseră pe toate cele O Sută de Lumi È™i totuÈ™i modelul acesta se degradase, se prăbuÈ™ise. PurceluÈ™ii constituiau una dintre speciile care supravieÈ›uiseră destrămării. Ce era Descolada È™i cum se adaptaseră purceluÈ™ii la ea? IntenÈ›ionase să schimbe subiectul conversaÈ›iei È™i să întrebe: "De ce stăm aici, în dosul copacului?" Asta ar invita-o pe Ouanda să pună întrebări. Dar în acea clipă, stând cu capul plecat pe spate, contemplând frunziÈ™ul care se miÈ™ca molcom în briza aproape imperceptibilă, avu o puternică senzaÈ›ie de déjà vu. Mai privise cândva aceste frunze. Și încă recent. Dar era imposibil. Pe Trondheim nu existau copaci mari, È™i în îngrăditura care se numea Milagre nu creÈ™tea nici unul. De ce i se păreau atât de cunoscute È™i apropiate razele soarelui filtrate de frunze? ― Vorbitorule, îl chemă Miro. ― Da, răspunse el, lăsându-se trezit din visarea trecătoare. ― Noi n-am vrut să te aducem aici. Băiatul rosti cuvintele cu fermitate È™i cu trupul orientat spre Ouanda, în aÈ™a fel încât Ender înÈ›elese că, în realitate, Miro voise să-l aducă aici dar se includea È™i pe sine în opoziÈ›ia Ouandei pentru a-i dovedi că era una cu ea. "Vă iubiÈ›i", își zise Ender în gând. "Va trebui să vă reamintesc că sunteÈ›i frate È™i soră. Trebuie să bat între voi țăruÈ™ul tabu al incestului È™i sigur mă veÈ›i urî dacă o voi face." ― Vei vedea... ceva... Ouanda nu reuÈ™i să termine. Miro zâmbi. ― Noi le numim Activități Suspecte. Ele au început, cu totul acciÂdental, pe vremea lui Pipo. Libo le-a continuat în mod deliberat, iar noi îi ducem mai departe opera. Se desfășoară gradat, cu precauÈ›ie. N-am renunÈ›at cu totul la respectarea regulilor stabilite de Congres, dar au apărut crize È™i a trebuit să intervenim. Acum câțiva ani, de exemplu, purceluÈ™ii nu mai găseau macios, viermii de scoarță cu care se hrăneau pe vremea aceea. ― Cu asta vrei să începi? întrebă Ouanda. "Aha", gândi SăvârÈ™itorul. "Pentru ea nu-i chiar atît de important să menÈ›ină iluzia de solidaritate." ― Se află aici pentru a mărturisi moartea lui Libo, spuse Miro. Toate astea s-au întâmplat mai devreme. ― Nu avem dovezi că există o relaÈ›ie cauzală... ― LăsaÈ›i-mă pe mine să descopăr relaÈ›iile cauzale, spuse Ender calm. PovestiÈ›i-mi ce s-a întâmplat când purceluÈ™ii au început să sufere de foame. ― SoÈ›iile nu aveau ce mânca; aÈ™a spuneau purceluÈ™ii. Miro nu luă în seamă neliniÈ™tea Ouandei. ÃŽnÈ›elegi, masculii adunau mâncare pentru femele È™i pui È™i nu prea aveau ce să le ducă. Făceau mereu aluzii că vor trebui să pornească la război È™i că vor muri probabil cu toÈ›ii. Miro scutura din cap. Păreau aproape fericiÈ›i la gândul ăsta. Ouanda se ridică. ― Nici măcar nu ne-a promis. Nu ne-a promis nimic. ― Ce vreÈ›i să vă promit? întrebă Ender. ― Că nu... Că n-o să spui nimic din... ― Că n-o să vă pârăsc? întrebă el din nou. Ea scutură din cap, deÈ™i se vedea limpede că expresia copilărească îi era nesuferită. ― N-o să vă promit aÈ™a ceva, spuse SăvârÈ™itorul. Datoria mea e sa mărturisesc. Ea se răsuci ca un vârtej spre Miro: ― Ai văzut? La rândul lui, Miro părea îngrozit. ― Nu se poate să le spui. Vor închide poarta. N-or să ne mai lase niciodată să trecem de ea! ― Și va trebui să-È›i găseÈ™ti altă slujbă? întrebă Ender. Ouanda îl măsură cu dispreÈ›. ― Asta crezi că e xenologia? O slujbă oarecare? ÃŽn pădure trăieÈ™te o specie inteligentă, ramen, nu varelse, È™i trebuie înÈ›eleasă. Ender nu-i răspunse, dar nu-È™i desprinse privirea de la chipul ei. ― AminteÈ™te-È›i de "Matca È™i Hegemonul", spuse Miro. PurceluÈ™ii sunt ca È™i Gândacii, doar că-s mai mici, mai slabi, mai primitivi. Trebuie să-i studiezi, desigur, dar nu ajunge atât. PoÈ›i examina fiare È™i să nu te sinchiseÈ™ti nicidecum atunci cînd una moare sau e mâncată, dar aceÈ™tia sunt., sunt ca È™i noi. Nu ne putem limita la studierea foametei, la observarea distrugerii lor într-un război, îi cunoaÈ™tem È™i... ― ... ÃŽi iubim, completă Ender. ― Da! îi aruncă Ouanda ca o sfidare. ― Dar dacă i-aÈ›i abandona, dacă n-aÈ›i exista, n-ar dispărea. AÈ™a e? ― Nu, recunoscu Miro. ― Þi-am spus eu c-o să se poarte ca È™i comitetul, spuse Ouanda. Ender o ignoră. ― Și ce s-ar întâmpla cu ei dacă i-aÈ›i părăsi? ― E ca È™i cum... Miro se zbătu să-È™i găsească vorbele potrivite. Ca È™i cum ai merge pe Pământ, cu mult înainte de Xenocid, înainte de călătoÂriile interstelare È™i le-ai spune oamenilor: "PuteÈ›i călători printre stele, puteÈ›i locui pe alte lumi", È™i după aceea le-ai arăta mii de minuni. Lumina care se aprinde de la comutator. OÈ›el. Chiar lucruri simple ― vase pentru apă. Agricultură. Te-ar vedea, ar È™ti ce eÈ™ti, ar È™ti că pot deveni ca tine È™i că pot face toate lucrurile pe care le ai tu. Ce È›i-ar spune? "Ia astea de aici, nu ni le arăta, lasă-ne să ne trăim viaÈ›a scurtă, brutală È™i urâtă, lasă ca evoluÈ›ia să-È™i urmeze cursul?" Nu. Ar zice: "Dă-ne, învață-ne, ajută-ne". ― Iar tu ai spune: "Nu pot" È™i ai pleca. ― E prea târziu! reluă Miro. Nu înÈ›elegi? Au văzut deja miracolele! Ne-au văzut zburând. Ne-au văzut înalÈ›i È™i puternici, cu unelte fermecate È™i cunoscând lucruri pe care nici nu le-au visat. Acum È™tiu ce se poate obÈ›ine. Și cu cât stăm mai mult, cu atât încearcă să înveÈ›e, iar cu cât învață mai multe vedem cum educaÈ›ia îi ajută. Dacă îi înÈ›elegi cât de cât, dacă pricepi că sunt... ― Umani. ― Ramen, oricum. Sunt copiii noÈ™trii, înÈ›elegi? Ender surâse. ― Dar, după voi, care părinte îi dă fiului o piatră dacă el cere pâine? Ouanda încuviință cu o miÈ™care din cap. ― Exact. Regulile Congresului susÈ›in că trebuie să le dăm pietre, chiar dacă pâinea ne prisoseÈ™te. Ender se ridica. ― Ei, haideÈ›i să mergem. Ouanda nu era pregătită. ― Nu ne-ai promis. ― AÈ›i citit "Matca È™i Hegemonul" ? ― Eu da, spuse Miro. ― ÃŽÈ›i poÈ›i imagina că cel care a ales să fie Vorbitor în numele MorÈ›ilor e în stare să le facă vreun rău acestor micuÈ›i, acestor pequeninos? ÃŽngrijorarea Ouandei se mai stinsese, dar ostilitatea persista, ― EÈ™ti lunecos È™i foarte È™iret, Senhor Andrew, Vorbitor în numele MorÈ›ilor. Lui îi reaminteÈ™ti de Matcă, iar mie îmi vorbeÈ™ti în parabole nesincere despre scriptură. ― ÃŽi vorbesc fiecăruia în limba pe care o înÈ›elege cel mai bine, o puse la punct SăvârÈ™itorul. Asta nu înseamnă că sunt lunecos. ÃŽnseamnă că mă exprim limpede. ― Deci vei face exact cum doreÈ™ti. ― Atâta vreme cât nu le voi face rău purceluÈ™ilor. Ouanda surâse batjocoritor. ― După părerea ta. ― Dacă nu o pot folosi pe a altuia?! Se ridică È™i plecă de lângă ea, ieÈ™ind de sub umbra ramurilor mari ale copacului, È™i se îndreptă spre pădurea care parcă îl aÈ™tepta pe coama dealului. ÃŽl urmară, pornind în goană ca să-l ajungă din urmă. ― Vreau să-È›i spun ceva, reluă Miro. PurceluÈ™ii au cerut să mergi la ei. Ei cred că eÈ™ti acelaÈ™i Vorbitor care a scris "Matca È™i Hegemonul". ― Au citit cartea? ― Au încorporat-o aproape perfect în religia lor. Tratează copia pe care le-am dat-o de parcă ar fi Cartea Sfântă, iar acum susÈ›in că matca le vorbeÈ™te. SăvârÈ™itorul îi aruncă o privire. ― Ea ce spune? ― Că eÈ™ti adevăratul Vorbitor È™i că ai matca la tine. Că o vei aduce să trăiască alături de ei È™i-i vei învăța totul despre tine È™i.. e o adevărată nebunie. Cel mai grav este că aÈ™teaptă imposibilul din partea ta. Se putea ca asta să fie o simplă dorință a lor, aÈ™a cum Miro credea cu tărie, dar SăvârÈ™itorul È™tia că, din gogoaÈ™a ei, matca vorbise cu cineva. ― Și cum spuneau că le vorbeÈ™te matca? Ouanda mergea alături de el. ― Nu lor, ci numai lui Rădăcină. Iar Rădăcină le transmite lor. Totul face parte din sistemul lor totemic. Am încercat mereu să intrăm în joc È™i să ne prefacem că-i credem. ― Ce politicos din partea voastră, remarcă Ender. ― Asta-i practica antropologică standard, spuse Miro. ― Vă străduiÈ›i atât de mult să vă prefaceÈ›i că-i luaÈ›i în serios încât nu aveÈ›i absolut nici o È™ansă să învățaÈ›i ceva de la ei. Rămaseră o clipă în urmă, astfel că Ender intră primul în pădure. Trebuiră să alerge din nou ca să-l ajungă. ― Mereu am încercat să învățăm ceva de la ei! aproape strigă Miro. SăvârÈ™itorul se opri. ― Nu de la ei. Se aflau deja printre copaci; razele răzleÈ›e care pătrundeau prin frunziÈ™ făceau ca trăsăturile lor să fie impenetrabile, dar Ender È™tia ce poate citi pe feÈ›ele lor: iritare, indignare, dispreÈ›. "Cum de îndrăzneÈ™te acest necunoscut neÈ™colit să ne pună la îndoială atitudinea profesională?" Iată de ce: sunteÈ›i pătrunÈ™i până în măduva oaselor de ideea supremaÈ›iei voastre culturale. Vă desfășuraÈ›i Activitățile Suspecte pentru a-i ajuta pe bieÈ›ii purceluÈ™i, dar nu există perspectiva ca voi să băgaÈ›i de seamă când pot È™i ei să vă înveÈ›e câte ceva. ― Ce anume? întrebă Ouanda. Nu să-l omorâm pe cel mai apropiat binefăcător, să-l torturăm până moare după ce el a salvat viaÈ›a a zeci de soÈ›ii È™i de copii de-ai noÈ™tri? ― Atunci de ce mai suportaÈ›i? De ce-i ajutaÈ›i după câte v-au făcut? Miro se strecură între Ouanda È™i SăvârÈ™itor. "O protejează", se gândi el, "sau o împiedică să-È™i dea în vileag slăbiciunile." ― AÈ™a e în meseria noastră. ÃŽnÈ›elegem că diferenÈ›ele culturale pe care nu ni le putem explica... ― ÃŽnÈ›elegeÈ›i că purceluÈ™ii sunt animale È™i că nu-i puteÈ›i condamna pentru uciderea lui Libo È™i a lui Pipo mai mult decât pe cabra pentru că rumegă capim. ― Exact, recunoscu Miro. Ender schiță un zâmbet ― Tocmai de aceea n-o să învățaÈ›i nimic de la ei. Pentru că-i consiÂderaÈ›i animale. ― ÃŽi considerăm ramen! spuse Ouanda, făcându-È™i loc în faÈ›a lui Miro. Evident că nu simÈ›ea nevoia de a fi protejată. ― ÃŽi trataÈ›i de parcă n-ar fi răspunzători de acÈ›iunile lor, spuse Ender. Ramenii răspund pentru ceea ce fac. ― Și tu ce vrei să faci? întrebă Ouanda cu sarcasm în voce. Vii să-i judeci? ― Vă spun doar atât: purceluÈ™ii au învățat mai multe despre mine de la Rădăcină decât voi, care m-aÈ›i avut alături. ― Și ce să înÈ›elegem din vorbele astea? Că eÈ™ti într-adevăr Vorbitorul original? Era vădit că Miro considera această idee drept inimaginabilă È™i ridicolă. Să presupunem că pe nava de pe orbita Lusitaniei ai câțiva Gândaci pe care vrei să-i aduci aici să... ― ÃŽnseamnă că acest amator crede că se pricepe mai bine decât noi să discute cu purceluÈ™ii, îl întrerupse Ouanda. Și, în ceea ce mă priveÈ™te, asta dovedeÈ™te că nu trebuia să acceptăm să-l aducem aici, la... Dar în aceeaÈ™i clipă Ouanda amuÈ›i, pentru că din desiÈ™ apăru un purceluÈ™. Era mai scund decât se aÈ™tepta Ender. DeÈ™i nu chiar neplăcut, mirosul lui specific părea ceva mai puternic decât reuÈ™ise Jane să sugereze prin computer. ― Prea târziu, murmură Ender. Cred că ne-am întâlnit deja. Expresia de pe faÈ›a purceluÈ™ului, dacă se putea vorbi de aÈ™a ceva, era de nepătruns. Cu toate acestea, Miro È™i Ouanda erau capabili să înÈ›eleagă ceva din limba nerostită. ― E uimit, murmură Ouanda. Spunându-i lui Ender că înÈ›elegea ceea ce lui îi rămânea străin, îl punea la punct. Nici o supărare. SăvârÈ™itorul È™tia că aici era un novice. Spera totuÈ™i că îi smulsese din modul lor obiÈ™nuit, sigur de sine, pe care-l dovedeau în gândire. Era evident că urmau un comportament bine exersat È™i practicat îndelung. Dacă dorea să obÈ›ină un ajutor real din partea lor, trebuia să-i facă să se dezbare de È™abloane È™i să încerce să vadă lucrurile în altă lumină. ― Mâncătorul-de-Frunze, spuse Miro. Mâncătorul-de-Frunze nu-È™i luă ochii de la SăvârÈ™itor. ― Vorbitorul în numele MorÈ›ilor, rosti el. ― L-am adus, explică Ouanda. Mâncătorul-de-Frunze se răsuci pe călcâie È™i dispăru printre tufiÈ™uri. ― Ce înseamnă asta? întrebă Ender. De ce a plecat? ― Vrei să zici că nu È›i-ai dat seama? întrebă Ouanda. ― Fie că vă convine, fie că nu, purceluÈ™ii vor să-mi vorbească È™i eu vreau să le vorbesc. Cred că ar fi mai bine dacă m-aÈ›i ajuta să pricep ce se întâmplă. Sau nici voi nu înÈ›elegeÈ›i? ÃŽi văzu cum se chinuie să-È™i alunge supărarea. Și apoi, spre uÈ™urarea SăvârÈ™itorului, Miro se hotărî. ÃŽn loc să-i răspundă cu un aer de supeÂrioritate, vorbi simplu, calm: ― Nu. Nici noi nu înÈ›elegem. ÃŽn relaÈ›iile cu ei procedăm mai mult pe ghicite. Ei ne pun întrebări, noi lor, È™i, în măsura posibilităților, până acum nici unii, nici alÈ›ii n-am dezvăluit nimic în mod deliberat. Nici măcar nu le punem întrebările la care vrem neapărat să primim un răspuns, de teamă că din întrebări vor afla mai multe despre noi. Ouanda nu voia să accepte hotărârea lui Miro de a coopera. ― Știm mai multe decât vei învăța tu în douăzeci de ani, declară ea. EÈ™ti nebun dacă-È›i închipui că într-o discuÈ›ie de zece minute la marginea pădurii poÈ›i învăța tot ce È™tim noi. ― Nu simt nevoia să repet ceea ce È™tiÈ›i voi, o lămuri Ender. ― AÈ™a crezi? ― Da, pentru că vă am cu mine. Ender surâse. Miro înÈ›elese È™i luă vorbele ca pe un compliment. Surâse È™i el. ― Să vedem ce È™tim. Probabil că Mâncătorul-de-Frunze nu e prea încântat să te vadă. ÃŽntre el È™i purceluÈ™ul Uman s-a produs o ruptură. Când È™i-au închipuit că nu vrem să te aducem, Măncâtorul-de-Frunze a fost sigur că învinsese. Acum vede că victoria s-a transformat în înfrânÂgere. Poate că astfel am salvat viaÈ›a lui Uman. ― Și am pus-o în pericol pe a Mâncătorului-de-Frunze, care doar încearcă să-l facă pe Uman să dea greÈ™, nu să câștige el însuÈ™i ceva. ― Dar nu È™tii sigur. ― Astea-s lucruri de care nu întrebăm niciodată. Miro zâmbi din nou. Și ai dreptate. Pentru noi a devenit un obicei atât de înrădăcinat încât am ajuns să nici nu mai băgăm de seamă că nu punem întrebări. Ouanda se înfurie. ― Are dreptate! Nici măcar nu ne-a văzut la lucru È™i ne critică din senin... Dar Ender nu voia să-i vadă ciondănindu-se. Porni cu paÈ™i mari în direcÈ›ia în care plecase Mâncătorul-de-Frunze È™i-i lăsă să-l urmeze dacă aveau chef. BineînÈ›eles că veniră după el, lăsând disputa pentru altădată. Imediat ce-i simÈ›i alături, reîncepu să-i interogheze: ― Ce-i cu Activitățile Suspecte pe care le-aÈ›i desfășurat voi? AÈ›i introdus elemente noi în alimentaÈ›ia lor? ― I-am învățat cum să mănânce rădăcina de meredona, spuse OuanÂda. Era rigidă È™i circumspectă, dar bine măcar că îi vorbea. Furia n-o va împiedica să participe la ceea ce promitea să fie o întâlnire de importanță crucială cu purceluÈ™ii. I-am învățat cum să elimine conÈ›inutul de cianură din ea prin îmbibare cu apă È™i uscare la soare. Asta era soluÈ›ia imediată pe care le-o puteam oferi. ― SoluÈ›ia pe termen lung era să le dăm varietățile de È™tir la care renunÈ›ase mama, spuse Miro. ReuÈ™ise să obÈ›ină o specie care era atât de bine adaptată la condiÈ›iile Lusitaniei încât nu le folosea oamenilor. O structură proteică tipic lusitană, diferită de cea pământeană. Părea să fie exact ce le trebuia purceluÈ™ilor. Am convins-o pe Ela să-mi dea câteva specimene pe care oricum le aruncau, fără să-i dau de înÈ›eles cât de importante erau pentru noi. "Nu te mai amăgi că Ela nu È™tie", își spuse în gând Ender. ― Libo le-a dat exemplarele È™i i-a învățat cum să le planteze. Apoi le-a arătat cum să le macine, să obÈ›ină făină È™i s-o transforme în pâine. Are un gust nesuferit, dar le-a oferit un aliment pe care, pentru prima oară, È™i-l pot pregăti singuri. De atunci încoace sunt graÈ™i È™i obraznici. Vocea Ouandei era încărcată de amărăciune. ― Dar l-au ucis pe tata imediat după ce au dus soÈ›iilor primele pâini. Vreme de câteva clipe, Ender continuă să meargă tăcut, încercând să priceapă. PurceluÈ™ii l-au ucis pe Libo imediat după ce i-a salvat de foamete? De neconceput, È™i totuÈ™i aÈ™a se întâmplase. Cum putea să evolueze o societate dacă-i ucidea pe cei care contribuiau cel mai mult la supravieÈ›uirea ei? Ar trebui să procedeze invers: să-i răsplătească pe cei valoroÈ™i, sporind astfel posibilitatea lor de a se reproduce. ÃŽn felul acesta È™i-ar mări È™ansele de supravieÈ›uire ca grup. Cum era posibil ca purceluÈ™ii să evolueze ucigându-i pe cei care aduceau comunității cele mai mari servicii? Și totuÈ™i existau precedente È™i în lumea oamenilor. Copiii aceÈ™tia, Miro È™i Ouanda, prin Activitățile lor Suspecte, erau mai buni È™i mai înÈ›elepÈ›i decât membrii comitetului care alcătuiseră legile. Dacă vor fi prinÈ™i, vor fi exilaÈ›i pe altă planetă, ceea ce echivala cu o condamnare pe viață; până se vor întoarce, dacă vor avea norocul acesta, toÈ›i cei pe care-i cunosc acum vor fi dispărut de mult. Oricum, vor fi judecaÈ›i È™i probabil întemniÈ›aÈ›i. Nici ideile È™i nici genele lor nu vor da roade, societatea va sărăci. Din păcate, legea nu dovedea îngăduință tocmai pentru că era o creaÈ›ie umană. Pe de altă parte, arestarea È™i întemniÈ›area lui Miro È™i a Ouandei avea sens în cazul în care porneai de la premiza că fiinÈ›ele umane constituiau o comunitate unică iar purceluÈ™ii erau duÈ™manii acesteia È™i dacă socoteai că tot ce-i poate ajuta pe purceluÈ™i să supravieÈ›uiască reprezintă o ameninÈ›are la adresa umanității. AÈ™adar pedepsirea oamenilor care au îmbogățit cultura purceluÈ™ilor ar avea scopul de a-i împiedica pe aceÈ™tia din urmă să progreseze, nu să-i protejeze. ÃŽn clipa aceea, SăvârÈ™itorul înÈ›elese că legile care guvernau contactul omului cu purceluÈ™ii nu funcÈ›ionau pentru a-i proteja. Ele fuseseră instituite pentru a garanta superioritatea È™i puterea fiinÈ›elor umane. Din punctul acesta de vedere, desfășurând Activitățile Suspecte, Miro È™i Ouanda erau trădători ai intereselor egoiste ale propriei lor specii. ― RenegaÈ›i, spuse el cu voce tare. ― Poftim? tresări Miro. Ce-ai spus? ― RenegaÈ›i. Cei care È™i-au respins propriul neam È™i au trecut de partea duÈ™manului. ― Aha, făcu Miro. ― Ba nu, spuse Ouanda. ― Ba suntem, repetă Miro. ― Eu nu mi-am lepădat umanitatea! ― După cum s-ar exprima episcopul Peregrino, ne-am dezis umaniÂtatea cu multă vreme în urmă, spuse Miro. ― Dar aÈ™a cum definesc eu conceptul... ― După tine, spuse SăvârÈ™itorul, È™i purceluÈ™ii sunt umani. Iată de ce sunteÈ›i niÈ™te renegaÈ›i. ― Parcă mai devreme spuneai că i-am tratat ca pe niÈ™te animale, nu se lăsă Ouanda. ― Când nu-i faceÈ›i direct răspunzători de faptele lor, când nu le puneÈ›i întrebări directe, când încercaÈ›i să-i amăgiÈ›i, îi trataÈ›i ca pe animale. ― Cu alte cuvinte, spuse Miro, când respectăm legile stabilite de comiÂtet. ― Da, întări Ouanda, da, atunci e adevărat, suntem niÈ™te renegaÈ›i. ― Dar tu? întrebă Miro. Tu de ce eÈ™ti renegat? ― Ei bine, pe mine specia umană m-a alungat de mult. De aceea am ajuns Vorbitor în numele MorÈ›ilor. Intrară în luminiÈ™ul purceluÈ™ilor când se stinse ecoul ultimelor cuvinte. Nici mama, nici Miro nu veniseră la cină. Elei îi convenea de minune. Când era prezent vreunul dintre ei, își pierdea orice autoritate; copiii mai mici n-o ascultau. Cu toate acestea, nici Miro, nici mama nu luau locul Elei. Nimeni nu i se supunea È™i, de asemenea, nimeni nu încerca să menÈ›ină ordinea. Era deci mai liniÈ™tită È™i-i era mai uÈ™or când ei nu se aflau aici. Nu pentru că cei mici erau mai cuminÈ›i acum, doar că i se opuneau mai puÈ›in. Era de ajuns să se răstească de câteva ori la Grego ca să-l convingă să n-o mai înghiontească È™i s-o lovească pe sub masă. Iar astăzi, atât Quim cât È™i Olhado păreau liniÈ™tiÈ›i. Nu mai aveau gura spurcată ca în alte dăți. Dar calmul dură până terminară de mâncat. Quim se rezemă de spătarul scaunului È™i rânji răutăcios către Olhado: ― Deci tu l-ai învățat pe spionul acela cum să ajungă la fiÈ™ierele mamei! Olhado se întoarse spre Ela: ― Iar ai uitat să-i deconectezi gura. Când o să-nveÈ›i să fii mai ordonată? ÃŽn felul acesta ironic, Olhado cerea sprijinul Elei. Quim nu voia însă ca Olhado să primească ajutor, indiferent de unde. ― Olhado, de data asta Ela nu-i de partea ta. Nimeni nu mai È›ine cu tine. L-ai ajutat pe spionul ăla unsuros să intre în fiÈ™ierele mamei È™i eÈ™ti tot atât de vinovat ca È™i el. E unealta diavolului, iar tu la fel. Ela văzu cum creÈ™te furia lui Olhado; prin minte îi trecu o scenă în care Olhado azvârlea cu farfuria în Quim. ÃŽn fine momentul de încordare trecu È™i Olhado se calmă. ― ÃŽmi pare rău, spuse Olhado. N-am vrut aÈ™a ceva. Ceda în faÈ›a lui Quim. RecunoÈ™tea că fratele lui avea dreptate. ― Sper că regretele tale trebuie să ne facă să înÈ›elegem că n-a fost nimic intenÈ›ionat, spuse Ela, È™i nu-È›i ceri scuze fiindcă l-ai ajutat pe Vorbitor. ― Evident că-È™i cere scuze pentru că l-a ajutat pe spion, insistă Quim. ― Pentru că, reluă Ela, în măsura în care putem trebuie să-l ajutăm cu toÈ›ii pe Vorbitor. Quim sări în picioare, se aplecă peste masă È™i-i strigă în față: ― Cum îndrăzneÈ™ti să spui aÈ™a ceva? A violat intimitatea mamei, voia să-i afle secretele, voia... Spre propria-i surprindere, Ela se trezi în picioare, împingându-l pe Quim peste masă È™i È›ipând la el tot mai tare: ― Secretele mamei au otrăvit atmosfera din casa asta! Secretele mamei ne-au făcut pe toÈ›i să fim bolnavi È™i nici ea n-a scăpat! Singurul mod de a îndrepta lucrurile chiar acum e să-i furăm secretele È™i să le scoatem la lumină ca să le putem ucide! Apoi se opri din È›ipat. Atât Quim cât È™i Olhado se retrăseseră din faÈ›a ei È™i stăteau strâns lipiÈ›i de perete, ca È™i cum vorbele ei ar fi fost gloanÈ›e, iar ei aÈ™teptau să fie executaÈ›i. Ela continuă să vorbească cu voce tare, dar stăpânită: AÈ™a cum văd eu situaÈ›ia, Vorbitorul e unica noastră È™ansă de a redeveni o familie È™i secretele mamei reprezintă singurul obstacol care-i stă în cale. De aceea i-am spus astăzi tot ce È™tiam despre conÈ›inutul fiÈ™ierelor Mamei, fiindcă vreau să-i dau până È™i cel mai neînsemnat crâmpei de adevăr pe care-l pot afla. ― Atunci eÈ™ti cea mai josnică trădătoare, spuse Quim. Vocea îi tremura. Era în pragul lacrimilor. ― Eu cred că înfăptuim un act de loialitate numai dacă-l ajutăm pe Vorbitor, îi răspunse Ela. Adevărata trădare e supunerea oarbă în faÈ›a mamei, fiindcă toată viaÈ›a s-a străduit să se autodistrugă È™i să distrugă această familie. Spre surprinderea Elei, cel care plângea nu era Quim, ci Olhado. Glandele lui lacrimale nu funcÈ›ionau, bineînÈ›eles, căci fuseseră extirpate când i se grefaseră ochii. ÃŽn lipsa lacrimilor, singurul semn care arăta că plângea erau suspinele, care-l făcură să se ghemuiască, să alunece de-a lungul zidului până ajunse să stea pe podea cu capul între genunchi, icnind, incapabil să se controleze. Ela înÈ›elese de ce: ea spusese că dragostea lui față de Vorbitor nu dovedea lipsă de loialitate, că nu Păcătuise; È™i el o crezuse, È™tia că era adevărat. Apoi Ela își mută privirea de la Olhado È™i o văzu pe mama în pragul uÈ™ii. Avu o senzaÈ›ie de sfârÈ™eală È™i începu să tremure la gândul că Novinha auzise vorbele ei. Dar mama nu părea furioasă, doar puÈ›in tristă È™i foarte obosită. ÃŽl privea pe Olhado. Revolta răbufni în glasul lui Olhado: ― Ai auzit ce spunea Ela? întrebă el. ― Da, răspunse mama fără să-È™i ia privirea de la Olhado. Dacă mă gândesc bine, s-ar putea să aibă dreptate. Ela era la fel de surprinsă ca È™i Quim. ― Copii, mergeÈ›i în camerele voastre, spuse mama încet. Trebuie să discut cu Olhado. Ela le făcu un semn lui Grego È™i Quarei, care coborâseră de pe scaunele înalte È™i, uimiÈ›i din pricina acestor întâmplări neobiÈ™nuite, veneau cu paÈ™i mici spre ea. Dacă-È™i aminteau bine, nici tata nu reuÈ™ise vreodată să-l facă pe Olhado să plângă. ÃŽl auzi pe Quim pășind apăsat pe hol, intrând în camera lui, trântind uÈ™a È™i azvârlindu-se pe pat. ÃŽn bucătărie suspinele lui Olhado se mai potoliră È™i încetară când, pentru prima oară după ce își pierduse ochii, mama îl È›inea în braÈ›e È™i-l consola È™i plângea tăcut, legănându-l È™i vărsând lacrimi în părul lui. Miro nu È™tia ce să mai creadă despre Vorbitorul în numele MorÈ›ilor. Nu-È™i dădea seama de ce, dar își închipuise că un Vorbitor trebuia să semene cu un preot, sau, mai curând, să fie un preot în adevăratul înÈ›eles al cuvântului. Tăcut, contemplativ, detaÈ™at de lumea aceasta, lăsând discret în seama altora acÈ›iunile È™i hotărârile. Miro se aÈ™teptase ca Vorbitorul să fie înÈ›elept. ÃŽn nici un caz însă nu anticipase că va fi atât de băgăreÈ›, atât de periculos. Da, înÈ›elept era, fără discuÈ›ie, mereu vedea dincolo de aparenÂÈ›e, spunea sau făcea tot felul de lucruri deconcertante care, dacă se gândea mai bine la ele, erau perfect justificate. Părea să cunoască atât de bine modul de gândire uman încât, doar privind chipul cuiva, reuÈ™ea să citească pe el cele mai adânci dorinÈ›e, cele mai bine disimulate adevăruri despre care nici acea persoană nu bănuia că sălășluiesc în adâncul ei. De câte ori stătuseră el È™i Ouanda în felul acesta, urmărind cum discuta Libo cu purceluÈ™ii? Numai că atunci înÈ›elegeau întotdeauna ce făcea Libo; îi cunoÈ™teau tehnica, È™tiau scopurile pe care le urmărea. ÃŽnsă Vorbitorul avea un mod de gândire care lui Miro îi rămânea complet străin. Cu toate că străinul se înfățiÈ™a ca orice altă ființă umană, Miro se simÈ›ea îndemnat să creadă că el era de fapt un framling ― reuÈ™ea să fie la fel de deconcertant ca È™i purceluÈ™ii. Ramen ca È™i ei, străin, dar nu era totuÈ™i un animal. Ce a observase Vorbitorul? Ce văzuse? Arcul pe care-l poartă mereu Săgeată? Vasul de lut plin cu apă în care, emanând un miros respingător, era înmuiată meradona? Pe care anume dintre Activitățile Suspecte le-a recunoscut È™i despre câte a crezut că sunt practici ale băștinaÈ™ilor? PurceluÈ™ii deschiseră "Matca È™i Hegemonul". ― Tu, spuse Săgeată, ai scris asta? ― Da. Miro îi aruncă o privire Ouandei. ÃŽn ochii ei se strecură o licărire de satisfacÈ›ie. Prin urmare, Vorbitorul minÈ›ea. ― CeilalÈ›i doi, Miro È™i Ouanda, cred că eÈ™ti un mincinos, interveni Uman. Miro se uită imediat la Vorbitor, dar el nu privi în direcÈ›ia lor. ― BineînÈ›eles că da, spuse el. Nu le-a trecut prin minte că s-ar putea ca Rădăcină să fi rostit adevărul. Vorbele calme ale bărbatului îl tulburară pe Miro. Putea fi adevărat? La urma-urmelor, oamenii care călătoreau spre alte sisteme solare săreau peste decenii întregi, adeseori secole, uneori chiar È™i jumătate de mileniu. Pentru a supravieÈ›ui trei mii de ani nu erau necesare foarte multe călătorii, dar era prea greu de crezut că adevăratul Vorbitor sosise tocmai aici. Acel prim Vorbitor scrisese "Matca È™i Hegemonul"; doar pe el l-ar interesa prima rasă ramen descoperită după dispariÈ›ia Gândacilor. "Nu cred aÈ™a ceva", își spuse Miro în gând, dar trebui să admită că probabil acesta era adevărul. ― De ce sunt atât de proÈ™ti? întrebă Uman. Cum de nu recunosc adevărul când îl aud rostit? ― Nu sunt proÈ™ti. AÈ™a sunt fiinÈ›ele umane: pun la îndoială credinÈ›ele lor în afară de cele în care cred cu adevărat È™i cele pe care nu se gândesc niciodată să le pună la îndoială. Nu s-au gândit să conteste faptul că originalul Vorbitorul originar a murit acum trei mii de ani, chiar dacă È™tiu că zborul printre stele prelungeÈ™te viaÈ›a. ― Dar noi le-am spus. ― Ba nu, le-aÈ›i spus doar că matca i-a dezvăluit lui Rădăcină că eu am scris cartea aceasta. ― Tocmai de aceea ar trebui să È™tie că e adevărat, spuse Uman. Rădăcină e înÈ›elept, e tată; n-ar face niciodată vreo greÈ™eală. Lui Miro îi veni să zâmbească, dar se abÈ›inu. Vorbitorul își închipuia că e foarte inteligent, dar iată-l acum aici, unde sfârÈ™eau toate întrebările importante, încâlcite fiind de insistenÈ›a cu care purceluÈ™ii susÈ›ineau că lor le puteau vorbi niÈ™te copaci totemici. ― Da, continuă Ender. Sunt nenumărate lucruri pe care noi nu le înÈ›elegem È™i altele pe care nu le înÈ›elegeÈ›i voi. Ar trebui să ne spunem mai multe. Uman se aÈ™eză lângă Săgeată, împărÈ›ind cu el locul de onoare. Săgeată nu dădu semne că l-ar deranja. ― Vorbitorule în numele MorÈ›ilor, spuse Uman, ne vei aduce matca? ― ÃŽncă nu m-am hotărât Miro privi din nou către Ouanda. Oare Wiggin își pierduse minÈ›ile sugerând că putea da ceea ce nu avea? Apoi își aminti ce spusese Vorbitorul despre faptul că omul pune la îndoială toate credinÈ›ele, cu excepÈ›ia celor pe care le consideră de netăgăduit. Miro luase întotdeauna drept adevăr ceea ce È™tia toată lumea ― È™i anume că toÈ›i Gândacii fuseseră nimiciÈ›i. Dar dacă o matcă rămăsese în viață? Dacă Vorbitorul găsise un Gândac, discutase cu el È™i aÈ™a reuÈ™ise să-È™i scrie cartea? Era extrem de improbabil, dar nu imposibil. Miro nu È™tia cu toată certitudinea că până È™i ultimul Gândac fusese ucis. Știa doar ce credea lumea, È™i vreme de trei mii de ani nimeni nu adusese vreun argument oricât de neînsemnat care să probeze contrariul. Dar chiar dacă era adevărat, cum de-ar fi putut să afle Uman? ExplicaÈ›ia cea mai simplă era că purceluÈ™ii încorporaseră convingătoarea istorie a Mătcii È™i a Hegemonului în religia lor È™i nu pricepeau ideea că existau mulÈ›i Vorbitori È™i nici unul dintre ei nu era autorul cărÈ›ii, că toÈ›i Gândacii muriseră È™i matca n-avea cum să fie adusă la ei. Era cea mai simplă explicaÈ›ie, cea mai uÈ™or de acceptat. Oricare alta l-ar sili să recunoască posibilitatea că, într-un fel sau altul, copacul totemic al lui Rădăcină vorbea cu purceluÈ™ii. ― Ce te va face să te hotărăști? vru să È™tie Uman. Noi oferim daruri soÈ›iilor pentru a le câștiga respectul, dar tu eÈ™ti cel mai înÈ›elept dintre oameni È™i nu avem nimic de folos pentru tine. ― PosedaÈ›i multe lucruri de care aÈ™ avea nevoie, spuse Ender ― Ce anume? Nu faceÈ›i vase mai bune ca acesta? SăgeÈ›i mai ascuÈ›ite? VeÈ™mântul pe care îl port e È›esut din lână de cabra, dar hainele tale sunt mai fine. ― Nu-mi trebuie asemenea lucruri. Eu am nevoie de poveÈ™ti adevăÂrate. Uman se aplecă în față È™i trupul i se încordă de emoÈ›ie È™i aÈ™teptare. ― O, Vorbitorule! izbucni el È™i vocea îi deveni puternică, încărcată de importanÈ›a cuvintelor. Vrei să adaugi povestea noastră la Matca È™i Hegemon? ― Nu vă È™tiu povestea. ― ÃŽntreabă-ne! ÃŽntreabă-ne orice! ― Dar cum aÈ™ putea rosti povestea voastră? Eu rostesc doar poveÈ™tile morÈ›ilor. ― Dar suntem morÈ›i! striga Uman. Miro nu-l văzuse niciodată atât de agitat. Suntem uciÈ™i în fiecare zi. FiinÈ›ele umane umplu toate lumile. Navele călătoresc prin bezna nopÈ›ii, de la o stea la alta, ocupând fiecare loc gol. Și uită-te la noi cum trăim pe lumea noastră mică, de unde privim cum cerul se umple de oameni. FiinÈ›ele umane înalță garduri ridicole, dar asta nu înseamnă mare lucru. Cerul e gardul nostru! Uman făcu un salt în sus, uimitor de înalt pentru că avea picioare puternice. Uite cum mă aruncă gardul la pământ! Alergă spre cel mai apropiat copac, se urcă pe trunchi È™i se cățără iute spre vârf, aÈ™a cum Miro nu-l văzuse niciodată; alunecă pe o ramură È™i se aruncă în sus. ÃŽn momentul în care atinse punctul maxim al saltului, păru să rămână suspendat în aer, apoi gravitaÈ›ia îl azvârli cu forță pe pământul tare. Miro auzi icnetul puternic provocat de cădere. Vorbitorul se ridică imediat È™i dădu fuga spre Uman, iar Miro porni pe urmele lui. Uman nu mai respira. ― A murit? întrebă Ouanda. ― Nu! strigă un purceluÈ™ în limba masculilor. Nu poÈ›i muri! Nu, nu, nu! Miro se uita în jur; spre surprinderea lui, cel care vorbise era Mâncătorul-de-Frunze. Nu poÈ›i muri! Apoi Uman întinse o mână tremurătoare È™i atinse faÈ›a Vorbitorului. Trase aer adânc în piept, într-un suspin adânc, È™i apoi vorbi. ― Vezi, Mărturisitorule? Sunt în stare să mor ca să trec zidul care ne separă de stele. De când îi cunoÈ™tea Miro pe purceluÈ™i, în toÈ›i anii de până atunci, niciodată nu vorbiseră de călătoria stelară È™i nici nu întrebaseră despre ea. Abia acum înÈ›elegea că majoritatea întrebărilor pe care le puneau aveau scopul de a descoperi secretul zborului. Xenologii nu pricepuseră pentru că È™tiau ceea ce li se părea evident: purceluÈ™ii se aflau atât de departe de nivelul cultural care să le permită construirea navelor cosmice încât aveau să treacă o mie de ani până când le va fi accesibilă o asemenea performanță. Dar adânca lor sete de cunoaÈ™tere, dorinÈ›a de a afla cât mai multe despre metale, motoare È™i zbor erau căile alese de ei în încercarea de a descoperi secretul călătoriilor interstelare. Uman se ridică încet în picioare, È›inându-se de mâinile lui Ender. Miro își dădu seama că, până în clipa aceea niciodată nu fusese luat de mână de vreun purceluÈ™. ÃŽl cuprinse un regret profund È™i o durere adâncă, vecină cu gelozia. Acum, când era limpede că Uman nu se rănise grav, ceilalÈ›i purceluÈ™i se strânseră mai aproape în jurul Vorbitorului. Nu se îngrămădeau, nu se îmbrânceau, pur È™i simplu doreau să se afle în preajma lui. ― Rădăcină spune că matca È™tie cum se construiesc navele, începu Săgeată. ― Rădăcină spune că matca ne va învăța totul, continuă CeÈ™ti. Metal, foc născut din stânci, case făcute din apă neagră, orice. Ender ridică mâna, punând capăt dorinÈ›ei lor de a vorbi toÈ›i deodată: ― Dacă v-ar fi foarte sete È™i aÈ›i vedea că am apă, mi-aÈ›i cere cu toÈ›ii să beÈ›i. Dar dacă eu aÈ™ È™ti că apa e otrăvită? ― ÃŽn navele care zboară spre stele nu e otravă, spuse Uman. ― Sunt multe drumurile care duc spre zborul interstelar. Unele sunt bune, altele mai rele. Va voi da ceea ce pot, fără să vă distrug. ― Matca promite! ― Și eu la fel. Uman se repezi înainte, îl prinse pe Ender de păr È™i de urechi È™i-l trase până ajunseră să se privească în ochi. Miro nu mai văzuse un gest de o asemenea violență din partea lor; era lucrul de care se temuse, hotărârea de a ucide... ― Dacă suntem ramen, răcni Uman către Vorbitor, atunci noi hotăÂrâm, nu tu! Iar de suntem varelse poÈ›i să ne ucizi pe toÈ›i, chiar acum, aÈ™a cum ai făcut-o cu toate surorile mătcii! Miro încremeni ca fulgerat. Era treaba purceluÈ™ilor dacă-l socoteau pe Vorbitor autorul cărÈ›ii. Dar cum de ajunseseră la concluzia de neconÂceput că tot el era vinovat de Xenocid? Drept cine îl luau? Drept Monstruosul SăvârÈ™itor. Și totuÈ™i Vorbitorul în numele MorÈ›ilor stătea acolo, cu capul plecat, iar din ochii închiÈ™i lacrimile îi curgeau pe obraji, ca È™i cum acuzaÈ›ia lui Uman avea forÈ›a adevărului. Uman întoarse capul ca să i se adreseze lui Miro. ― Ce-i cu apa asta? întrebă el în È™oaptă. Apoi atinse lacrimile. ― AÈ™a ne arătăm durerea, necazul sau suferinÈ›a, îi răspunse băiatul. Mandachuva scoase brusc un urlet înfiorător pe care Miro nu-l mai auzise; semăna cu acela al unui animal pe moarte. ― AÈ™a ne arătăm noi durerea, È™opti Uman. ― Ah! Ah! strigă Mandachuva. Am mai văzut apa asta! Am văzut-o în ochii lui Libo È™i Pipo. Mai întâi unul câte unul, apoi cu toÈ›ii în acelaÈ™i timp, purceluÈ™ii porniră să strige la fel. Miro era îngrozit, fascinat, emoÈ›ionat. Nu È™tia câtuÈ™i de puÈ›in ce însemna acest strigat, dar purceluÈ™ii dădeau acum frâu liber unor emoÈ›ii pe care vreme de patruzeci È™i È™apte de ani le ascunseseră față de xenologi. ― ÃŽl jelesc pe tata? întrebă Ouanda în È™oaptă. Și ochii ei luceau, umezi de emoÈ›ie, iar părul i se năclăi de sudoarea rece a spaimei. Imediat ce înÈ›elese, Miro spuse: ― Până în clipa asta n-am È™tiut că Pipo È™i Libo au plâns când au murit. Miro nu avea cum să intuiască ce gândea Ouanda în acele momente; văzu doar cum ea se întoarse, se îndepărtă cu paÈ™i nesiguri, se prăbuÈ™i în genunchi È™i începu să plângă amar. Era de netăgăduit că sosirea Vorbitorului răscolise din străfunduri viaÈ›a fiecăruia dintre ei. Miro îngenunche alături de Vorbitor care-È™i È›inea capul plecat, cu bărbia în piept. ― Vorbitorule, începu Miro. Como pode ser? Cum se face că tu eÈ™ti primul mărturisitor È™i SăvârÈ™itorul în acelaÈ™i timp? Năo pode ser. ― Matca le-a spus mai multe decât mi-am închipuit ― Dar Vorbitorul în numele MorÈ›ilor care a scris această carte e cel mai înÈ›elept om care a trăit în epoca zborurilor interstelare, în timp ce SăvârÈ™itorul a fost un criminal: a ucis un neam întreg, o rasă frumoasă de rameni care ne-ar fi putut învăța totul... ― Și uman pe deasupra, È™opti Ender. Uman se afla acum lângă ei È™i rosti câteva versete din Hegemon: "Boala È™i leacul ei sălășluiesc în orice inimă. Moartea È™i mântuirea stau în puterea aceleiaÈ™i mâini". ― Uman, vorbi Ender, spune neamului tău să nu jelească pentru ceea ce a făptuit din neÈ™tiință. ― Am făcut ceva îngrozitor, spuse Uman. Și era cel mai mare dar al nostru. ― Spune semenilor tăi să se liniÈ™tească È™i să mă asculte. Uman strigă câteva vorbe, nu în limba masculilor, ci în cea a soÈ›iilor, limba autorității. Tăcură cu toÈ›ii È™i se aÈ™ezară să asculte ceea ce avea Vorbitorul de spus. ― Voi face tot ce-mi stă în puteri, începu el, dar întâi trebuie să vă cunosc, altfel cum aÈ™ putea rosti povestea voastră? Trebuie să aflu mai multe despre voi, altfel cum aÈ™ putea È™ti dacă băutura este otrăvitoare sau nu? Și problema cea mai grea dintre toate rămâne să fie rezolvată. Specia umană e liberă să-i iubească pe Gândaci întrucât socoteÈ™te că au murit cu toÈ›ii. Voi încă trăiÈ›i, È™i de aceea îi înspăimântaÈ›i pe oameni. Aflat între ceilalÈ›i purceluÈ™i, Uman se ridică È™i gesticulă către proÂpriul lui trup, de parcă ar fi fost ceva fragil È™i lipsit de putere. ― Noi?! ― Se tem de acelaÈ™i lucru ca È™i voi, care vă îngroziÈ›i când priviÈ›i spre cer È™i vedeÈ›i cum stelele sunt acaparate de oameni. Se tem că vor ajunge într-o bună zi pe o lume È™i vor constata că voi aÈ›i ajuns primii acolo. ― Nu vrem să fim primii, spuse Uman. Vrem să avem È™i noi un loc acolo. ― Atunci păsuiÈ›i-mă, spuse Ender. AjutaÈ›i-mă să învăț cine sunteÈ›i, că să-i pot învăța È™i eu pe oameni. ― Orice, întări Uman. Privi roată către ceilalÈ›i. Te vom învăța tot ce vrei. Mâncătorul-de-Frunze se ridică. Vorbi în limba masculilor, dar Miro nu înÈ›elese. ― Nu poÈ›i da altora lucruri care nu-È›i aparÈ›in. Uman îi răspunse tăios în EsenÈ›ială: ― Nici lui Pipo, Libo, Ouanda È™i Miro nu le aparÈ›ineau lucrurile pe care ni le-au oferit. Dar, cu toate astea, au făcut-o. ― Nu trebuie să dovedim aceeaÈ™i nechibzuință. Mâncătorul-de-FrunÂze vorbea încă în limba masculilor. ― Nici înÈ›elepciunea lor nu ne aparÈ›ine în mod necesar, îl puse la punct Uman. Apoi Mâncătorul rosti ceva în limba copacilor È™i nici acum Miro nu reuÈ™i să priceapă. Uman nu răspunse È™i Mâncătorul-de-Frunze plecă. ÃŽn timp ce acesta se îndepărta, Ouanda se întoarse cu ochii înroÈ™iÈ›i de plâns. Uman se răsuci spre Vorbitor. ― Ce vrei să È™tii? întrebă el. Dacă putem, îți vom spune È™i-È›i vom arăta. La rândul lui, Ender se uită la Miro È™i Ouanda. ― Ce-ar trebui să întreb? Știu atât de puÈ›ine încât nu am idee ce ne-ar fi de folos. Miro o privi pe Ouanda, consultându-se din ochi cu ea. ― Nu aveÈ›i unelte din piatră sau metal, spuse ea. Dar casa voastră e făcută din lemn È™i tot aÈ™a arcurile sau săgeÈ›ile. Uman nu răspunse. Momentul de tăcere se prelungi. ― Dar care vă e întrebarea? spuse Uman într-un târziu. "Cum de n-a priceput legătura?" gândi Miro. ― Noi, oamenii, explică Vorbitorul, folosim unelte din piatră ca să doborâm copaci atunci când vrem să-i transformăm în case, săgeÈ›i sau bâte ca acelea pe care văd că le aveÈ›i unii dintre voi. Trecură câteva momente până când vorbele lui fură înÈ›elese pe deplin. Apoi, brusc, toÈ›i purceluÈ™ii se ridicară în picioare, parcă înnebuniÈ›i, ciocnindu-se uneori unul de altul, de copaci sau de casele din buÈ™teni. Majoritatea rămaseră muÈ›i, dar câte unul dintre ei urla când È™i când, exact cum o făcuseră cu toÈ›ii mai devreme. Sminteala aproape mută a purceluÈ™ilor era stranie, lăsând impresia că, dintr-o dată, își pierduseră orice control asupra trupurilor. După atâția ani de precauÈ›ie È™i non-comunicare, de eforturi pentru a nu li se spune nimic, Vorbitorul încălcase acest comandament È™i rezultatul era demenÈ›a colectivă la care asistau acum. Uman se desprinsese din haosul acela È™i se azvârli la pământ în faÈ›a lui Ender. ― O, Vorbitorule! strigă el din răsputeri. Promite-mi că n-o să le îngădui niciodată să-l doboare pe tatăl meu Rădăcină cu unelte din piatră È™i metal! Dacă vrei să ucizi pe cineva, există fraÈ›i mai bătrâni care È™i-ar da viaÈ›a; È™i eu sunt gata sa mor, dar nu-i lăsa să-mi ucidă tatăl! ― Sau pe tatăl meu! strigară ceilalÈ›i purceluÈ™i. Sau pe-al meu! ― Dacă am fi È™tiut că sun... sunteÈ›i varelse, nu l-am fi sădit pe Rădăcină atât de aproape de gard, spuse Mandachuva. Ender ridică din nou braÈ›ele. ― A tăiat vreun om copaci în Lusitania? Niciodată. Legea ne-o interzice. N-aveÈ›i a vă teme de noi. Se făcu tăcere È™i purceluÈ™ii se liniÈ™tiră. Uman se ridică în cele din urmă de la pământ. ― Ne-ai făcut să ne temem È™i mai mult de fiinÈ›ele umane, VorbitoruÂle. Mai bine nu veneai deloc în pădurea noastră. Vocea Ouandei răsună mai tare decât a lui: ― Cum mai poÈ›i spune asta după ce mi-ai ucis tatăl? Uman o privi stupefiat È™i rămase fără grai. Miro o luă pe Ouanda pe după umeri. ÃŽn tăcerea care se lăsă, se auzi glasul puternic al Vorbitorului: ― Ai promis că vei răspunde la toate întrebările mele. Te mai întreb o dată: cum vă construiÈ›i casele din buÈ™teni È™i cum vă faceÈ›i bâtele, arcurile È™i săgeÈ›ile? Noi v-am arătat singura cale pe care o cunoaÈ™tem; spune-mi care e calea voastră, cum faceÈ›i? ― Fratele se dăruieÈ™te singur, răspunse Uman. Þi-am spus. ÃŽi comuÂnicăm fratelui despre nevoile noastre È™i-i arătăm forma, iar el ni se oferă. ― Putem să vedem cum se întâmplă asta? întrebă Ender. Uman privi în jur, către ceilalÈ›i purceluÈ™i. ― VreÈ›i să-i cerem unui frate să se dăruiască pentru ca Vorbitorul să poată vedea? N-avem nevoie de casă, nici acum, nici în anii ce vor veni, iar săgeÈ›ile ne prisosesc... ― Arată-i! Miro se întoarse, iar ceilalÈ›i făcură acelaÈ™i lucru È™i-l văzură pe Mâncătorul-de-Frunze ieÈ™ind din nou din pădure. Păși dinadins până în mijlocul luminiÈ™ului; nu-i privi pe nici unul È™i vorbi de parcă ar fi fost un herald care nu se sinchiseÈ™te dacă-l ascultă cineva. Li se adresă în limba soÈ›iilor, astfel că Miro nu înÈ›elese decât frânturi. ― Ce spune? È™opti Ender. Aflat în genunchi lângă el, Miro traduse cât pricepu: Mi-e limpede că s-a dus la soÈ›ii, care le-au spus să facă tot ce le ceri. Dar nu-i chiar atât de uÈ™or, le mai zice ― nu înÈ›eleg cuvintele astea ― că mor cu toÈ›ii. ÃŽn orice caz, ceva despre fraÈ›ii care mor. Uită-te la ei, nici unul nu se teme. ― Nu È™tiu cum își exteriorizează teama. Nu cunosc neamul ăsta deloc. ― Nici eu, recunoscu Miro. Te las să te descurci singur; în mai puÈ›in de jumătate de oră ai creat o agitaÈ›ie cum n-am avut prilejul să văd în toÈ›i aceÈ™ti ani de când îi vizitez. ― E un dar cu care m-am născut, îl lămuri Ender. ÃŽÈ›i propun un târg. N-o să spun nimănui despre Activitățile Suspecte pe care le-aÈ›i desfășuÂrat, iar voi nu povestiÈ›i nimănui cine sunt eu. ― Asta e uÈ™or, spuse Miro. Oricum nu cred. Cuvântarea Mâncătorului-de-Frunze se sfârÈ™i. După aceea păși rar spre casă È™i intră. ― Vom cere darul unui frate bătrân, încheie Uman. AÈ™a au spus soÈ›iile. După aceea, Miro rămase în picioare îmbrățișând-o pe Ouanda È™i avându-l alături pe Mărturisitor, iar purceluÈ™ii realizară un miracol cu mult mai convingător decât cel care le adusese lui Gusto È™i Cidei titlul de Os Venerados. PurceluÈ™ii se strânseseră într-un cerc în jurul unui copac bătrân È™i gros de la marginea luminiÈ™ului. Apoi se cățărară în copac unul câte unul È™i începură să lovească în el cu beÈ›e. La scurt timp după aceea se aflau cu toÈ›ii în copac, bătând într-un ritm complicat È™i cântând. ― Limba taÈ›ilor, È™opti Ouanda. Ramurile porniră să cadă una după alta. PurceluÈ™ii alergară imediat È™i le adunară, târându-le în afara zonei în care urma să cadă copacul. Uman îi aduse una, care o luă cu grijă È™i le-o arătă lui Miro È™i Ouandei. Capătul cu care fusese legată de trunchi rămăsese perfect neted. Nu era plat ― suprafaÈ›a prezenta o uÈ™oară vălurire. Dar ramura nu era câtuÈ™i de puÈ›in aspră, din ea nu curgea sevă È™i nu avea nici un semn care să dovedească violenÈ›a în separarea ei de copac. Miro atinse supraÂfaÈ›a cu degetul È™i simÈ›i răceala È™i netezimea ca de marmură. ÃŽn cele din urmă copacul rămase doar un trunchi drept, dezgolit È™i maiestuos; petele de culoare mai deschisă unde crescuseră cândva ramuÂrile străluceau în razele soarelui de după-amiază. Cântecul atinse apoÂgeul È™i încetă. Copacul se înclină È™i începu să cadă lin È™i graÈ›ios spre pământ. Când trunchiul se prăbuÈ™i, solul bubui È™i se cutremură, apoi se lăsă o tăcere deplină. Uman păși către copacul doborât È™i, în timp ce cânta încet, începu să-i mângâie suprafaÈ›a. Coaja plesni treptat sub miÈ™carea mâinii lui; crăpătura se extinse într-o parte È™i în alta pe toată lungimea trunchiului până ce scoarÈ›a se desfăcu în două jumătăți. Apoi mai mulÈ›i purceluÈ™i o È™i o desprinseseră de trunchi, în două fâșii lungi. PurceluÈ™ii le traseră deoparte. ― I-ai văzut vreodată folosind coaja? îl întrebă Eder pe Miro. Miro clătină din cap. Nu se simÈ›ea în stare să scoată vreo vorbă. Săgeată făcu apoi un pas înainte È™i începu să cânte molcom. ÃŽÈ™i plimbă degetele în sus È™i-n jos pe trunchi de parcă ar fi desenat lungimea È™i grosimea exactă a unui arc. Miro văzu cum apăreau liniile, cum lemnul dezgolit se văluri, plesni È™i se desfăcu până când în căuÈ™ul trunchiului rămase un arc lustruit, cu o formă perfectă. De trunchi se apropiară È™i alÈ›i purceluÈ™i care, în timp ce cântau, desenară tot felul de forme. Plecară apoi cu bâte, arcuri È™i săgeÈ›i, cuÈ›ite cu lama subÈ›ire È™i mii de fâșii fire de lemn pentru împletit coÈ™uri. ÃŽn cele din urmă, după ce se consumă jumătate din trunchi, făcură toÈ›i câțiva paÈ™i înapoi È™i cântară în acelaÈ™i ritm. Copacul tremură È™i se desfăcu în vreo zece bârne lungi. Trunchiul fusese folosit în întregime. Uman se apropie încet de bârne È™i îngenunche, lăsându-È™i mâinile cu delicateÈ›e pe cea mai apropiată dintre ele. ÃŽÈ™i înclină uÈ™or capul pe spate È™i începu să îngâne o melodie fără cuvinte, cea mai tristă pe care Miro o auzise vreodată. Cântecul continuă, intonat doar de vocea lui Uman; abia după câteva momente, Miro își dădu seama că ceilalÈ›i purceluÈ™i îl priveau È™i aÈ™teptau ceva. ÃŽn cele din urmă, Mandachuva veni la el È™i-i spuse în È™oaptă: ― Te rog. Se cuvine să cânÈ›i È™i tu pentru un frate. ― Nu È™tiu cum, È™opti Miro simÈ›indu-se înspăimântat È™i neajutorat. ― Și-a dat viaÈ›a ca să-È›i răspundă la întrebare, îl lămuri Mandachuva. "Ca să-mi răspundă la întrebare È™i să mai dea naÈ™tere altor o mie", spuse Miro în gând. Dar păși înainte, îngenunche alături de Uman, își încolăci degetele în jurul aceleiaÈ™i bârne netezi pe care o atinsese purceÂluÈ™ul, își lăsă capul pe spate È™i-È™i încercă vocea, la început È™ovăitor, nesigur, neÈ™tiind ce melodie să cânte; dar curând înÈ›elese raÈ›iunea cânteÂcului mono-tonal, simÈ›i moartea copacului sub palme È™i vocea îi crescu în tărie È™i claritate creând o dizarmonie înduioșătoare cu vocea lui Uman, care jelea moartea copacului È™i-i mulÈ›umea pentru că se sacrificase, promițând să folosească pieirea lui spre binele tribului, spre binele fraÈ›ilor È™i al soÈ›iilor È™i copiilor, astfel încât să trăiască È™i să se înmulÈ›ească È™i să prospere cu toÈ›ii. Acesta era rostul cântecului È™i înÈ›elesul morÈ›ii copacului, iar în clipa în care cântecul se termin, Miro se aplecă până atinse lemnul cu fruntea È™i rosti cuvintele de miruire finală, aceleaÈ™i pe care le È™optise cu cinci ani în urmă deasupra trupului lui Libo. Capitolul 15 MÃRTURISIREA UMAN: De ce nu ne vizitează È™i alÈ›i oameni? MIRO: Noi suntem singurii cărora li se permite să treacă de poartă. UMAN: Atunci de ce nu sar gardul? MIRO: Nici unul dintre voi n-a atins gardul? (Uman nu răspunÂde.) Până È™i o simplă atingere provoacă dureri. Dacă am încerca să-l sărim, am simÈ›i dureri insuportabile în tot corpul. UMAN: Asta-i o prostie. Oare iarba nu creÈ™te de o parte È™i de alta a gardului? Ouanda Quehatta Fifueria Mucumbi, Transcrieri de dialoguri 1-1-1970, ora 5, pag 103: 0 Soarele mai avea o oră până sa atingă linia orizontului când primarul Bosquinha urcă scările ce duceau spre biroul particular de la catedrală al episcopului Peregrino. Dom Cristăo È™i Dona Cristă se aflau deja acolo, având un aer grav întipărit pe chipuri. Cu toate acestea, episcopul Peregrino părea mulÈ›umit de sine. ÃŽntotdeauna se bucura să-i strângă sub acoperiÈ™ul său pe liderii politici È™i religioÈ™i din Milagre. Nu avea nici o importanță că Bosquinha solicitase această întâlnire È™i apoi tot ea propuÂsese că aceasta să aibă loc la catedrală întrucât se putea deplasa cu vehiculul zburător. Pe Peregrino îl încânta ideea că, într-un anume fel, era stăpânul Coloniei Lusitania. Și totuÈ™i, la sfârÈ™itul discuÈ›iei, fiecăruia dintre ei avea să-i fie limpede că nimeni nu era stăpân peste nimic. Bosquinha îi salută pe cei prezenÈ›i. Nu se aÈ™eză însă pe scaunul ce i se oferi, ci în faÈ›a terminalului care aparÈ›inea episcopului, îl comută È™i rulă programul pe care îl pregătise. ÃŽn aer apărură câteva straturi formate din cuburi minuscule. Stratul cel mai de sus era compus doar din câteva cuburi, restul din mai multe. Mai bine de jumătate dintre straturi, începând de sus în jos, erau colorate în roÈ™u, restul în albastru. ― Foarte atrăgător, comentă episcopul Peregrino. Bosquinha își mută privirea spre Dom Cristăo. ― RecunoÈ™ti modelul? El clătină din cap nelămurit. ― Nu, dar cred că È™tiu care este scopul acestei întâlniri. Dona Cristă se aplecă uÈ™or în față È™i întrebă: ― Există vreun loc sigur în care putem ascunde lucrurile pe care vrem să le păstrăm? Expresia de detaÈ™are amuzată de pe chipul episcopului Peregrino dispăru: ― Eu nu È™tiu despre ce vom discuta. Bosquinha se întoarse pe scaun È™i-l privi drept în ochi: ― Când am fost numită Guvernator al noii Colonii Lusitania eram foarte tânără. Prin această alegere mi s-a acordat o mare onoare, o încredere deosebită. ÃŽncă din copilărie am studiat conducerea comuniÂtăților È™i sistemele sociale È™i în scurta mea carieră de pe Oporto am avut rezultate bune. Comitetul a pierdut din vedere că eram deja suspicioasă, vicleană È™i È™ovină. ― Acestea sunt virtuÈ›i pe care am ajuns să le admirăm cu toÈ›ii în persoana ta, spuse episcopul Peregrino. Bosquinha zâmbi. ― Prin È™ovinism am înÈ›eles că, imediat ce Colonia Lusitania a fost a mea, am devenit mai loială față de interesele Lusitaniei decât ale celor O Sută de Lumi È™i ale Congresului Stelar. Viclenia m-a îndemnat să mă prefac față de comitet că, dimpotrivă, în toate împrejurările am pus interesele Congresului mai presus de orice. Și suspiciunea m-a determiÂnat să consider că era cu totul improbabil să primim din partea CongreÂsului un statut de independență È™i egalitate ca al celor O Sută de Lumi. ― BineînÈ›eles că aÈ™a e, interveni episcopul Peregrino. Suntem o colonie. ― Nu suntem o colonie, ci un experiment. Am studiat carta, patenta È™i toate Ordinele Congresului în ceea ce ne priveÈ™te È™i am constatat că nouă nu ni se aplică legile referitoare la independenÈ›a hotărârilor proprii. Am descoperit că, prin lege, comitetul este autorizat să aibă acces nelimitat la toate fiÈ™ierele persoanelor sau instituÈ›iilor de pe Lusitania. Episcopul începu să se înfurie: ― Vrei să spui că are dreptul să pătrundă în fiÈ™ierele secrete ale Bisericii? ― Aha, exclamă Bosquinha. ÃŽncă un È™ovin. ― ÃŽn virtutea Codului Stelar, Biserica se bucură de unele drepturi. ― Nu te supăra pe mine. ― Nu mi-ai spus-o niciodată. ― Dacă aÈ™ fi făcut-o ai fi protestat, comitetul ar fi mimat o slăbire a controlului È™i în acest caz n-aÈ™ fi reuÈ™it să realizez ce-mi propusesem. ― Adică? ― Acest program. Semnalează orice acces iniÈ›iat prin ansiblu la fiÈ™ierele Coloniei Lusitania. Dom Cristăo chicoti. ― Nu ai voie să faci aÈ™a ceva. ― Știu. După cum v-am spus, am multe vicii ascunse. Programul n-a descoperit intruziuni grave, doar în câteva fiÈ™iere de fiecare dată când purceluÈ™ii i-au ucis pe xenologii noÈ™tri, ceea ce era de aÈ™teptat; dar repet, nimic ieÈ™it din comun. Asta până acum patru zile. ― Când a sosit Vorbitorul în numele MorÈ›ilor, remarcă episcopul Peregrino. Pe Bosquinha o amuză că episcopul considera momentul sosirii Vorbitorului atât de important încât să facă imediat legătura între una È™i alta. ― Acum trei zile, reluă Bosquinha, a avut loc prin ansiblu o cercetare nondistructivă. Ea a urmat un traseu interesant. Se întoarse către terminal È™i modifică imaginea. Acesta arăta acum că accesările se făcuseră în primul rând în zonele de nivel superior È™i se limitaseră la o singură porÈ›iune a imaginii. S-a pătruns în toate fiÈ™ierele care aveau vreo legătură cu xenologii È™i xenobiologii din Milagre. A ignorat toate rutinele de protecÈ›ie de parcă nici n-ar fi existat. Au prezentat interes toate descopeÂririle È™i amănunte privind viaÈ›a lor personală. Și ai dreptate, episcop Peregrino: ca È™i atunci, acum cred că această acÈ›iune are legătură cu Vorbitorul. ― Dar e evident că el nu a primit autorizarea din partea Congresului Stelar, spuse episcopul. Dom Cristăo clătină din cap cu înÈ›elepciune: ― ÃŽn jurnalele lui intime pe care, în afară de Copiii MinÈ›ii, nimeni nu le citeÈ™te, San Angelo scria că... Satisfăcut, episcopul se întoarse spre el. ― Deci Copiii MinÈ›ii posedă scrieri secrete ale lui San Angelo. ― Nu-s secrete, spuse Dona Cristâ. Doar plicticoase. Oricine poate citi jurnalele, dar numai noi ne batem capul cu ele. ― El scrie acolo că Vorbitorul Andrew e mai bătrân decât ne închipuim, spuse Dom Cristăo. Mai în vârstă decât Congresul Stelar È™i, într-un fel, mai puternic. ― E un copilandru. N-are nici patruzeci de ani, pufni episcopul Peregrino. ― Rivalitățile voastre stupide ne fac să pierdem timpul, spuse tăios Bosquinha. Am convocat această întrunire fiindcă trecem printr-o siÂtuaÈ›ie critică. ÃŽn semn de respect față de voi, căci eu am acÈ›ionat deja în numele guvernului Lusitaniei. Bosquinha comută terminalul pe imaginea originală. ― ÃŽn dimineaÈ›a asta programul m-a alertat a doua oară. S-a reuÈ™it o nouă pătrundere sistematică, numai că de data asta nu a avut caracterul selectiv È™i nondistructiv de acum trei zile. CiteÈ™te totul cu viteză de transfer de date, ceea ce presupune că orice fiÈ™ier existent este copiat în computerele de pe altă planetă. Apoi directorii sunt rescriÈ™i în aÈ™a fel încât o singură comandă dată prin ansiblu va distruge până la ultimul toate fiÈ™ierele din memoriile computerelor noastre. Bosquinha văzu că, spre deosebire de Copiii MinÈ›ii, episcopul Peregrino era surprins. ― De ce? întrebă el. Să ne È™teargă toate fiÈ™ierele... asta se întâmplă în cazul unei naÈ›iuni sau lumi care se... se revoltă È™i pe care vrei s-o distrugi È™i... ― Constat că È™i voi sunteÈ›i È™ovini È™i suspicioÈ™i, spuse Bosquinha adresându-se Copiilor MinÈ›ii. ― ÃŽntr-un mod mai îngust, o spun cu regret, o corectă Dom Cristăo. Dar È™i noi am detectat intruziunea. BineînÈ›eles că am copiat toate documentele ― cu mari cheltuieli ― È™i le-am trimis la mănăstirile Copiilor MinÈ›ii de pe alte lumi, unde se va încerca refacerea fiÈ™ierelor noastre dacă vor fi È™terse. Dacă suntem însă trataÈ›i ca o colonie rebelă, mă îndoiesc că se va permite o asemenea reconstituire. De aceea copiem informaÈ›iile vitale pe hârtie. Nu cred că vom putea tipări totul, dar sper să salvăm măcar o parte, pentru a ne descurcam continuare. Prin urmare, munca noastră nu va fi distrusă în mod iremediabil. ― Aveai cunoÈ™tință despre asta?! se miră episcopul. Și nu mi-ai spus È™i mie! ― Iartă-mă, Peregrino, dar nu mi-a trecut prin minte că n-aÈ›i descoÂperit È™i singuri. ― Nu crezi că È™i noi facem cercetări destul de importante, care merită să fie tipărite È™i salvate? ― De-ajuns! interveni primarul Bosquinha. Prin tipărire nu putem salva decât un procent infim ― în Lusitania nu avem suficiente imprimanÂte ca să rezolvăm cât de cât problema. N-am putea menÈ›ine nici măcar serviciile esenÈ›iale. Nu cred că ne-a rămas mai mult de o oră până să se încheie procesul de copiere È™i s-ar putea să ne È™teargă apoi toată memoÂria. Dar chiar dacă începeam azi dimineață, când am descoperit intruziuÂnea, tot n-am fi reuÈ™it să tipărim mai mult de a zecea mia parte din fiÈ™ierele la care avem acces în fiecare zi. Fragilitatea, mai bine spus vulnerabilitatea noastră, e deplină. ― Deci suntem neajutoraÈ›i, conchise episcopul Peregrino. ― Nu, dar voiam să vă fac să înÈ›elegeÈ›i clar gravitatea extremă a situaÈ›iei, astfel încât să acceptaÈ›i singura alternativă. Ea are să vă provoaÂce dezgust. ― Nici nu mă îndoiesc, aprobă episcopul. ― Acum o oră, pe când mă chinuiam cu problema asta È™i încercam să văd dacă există vreo categorie de fiÈ™iere care ar putea fi imune la un asemenea tratament, am descoperit că printre noi se află o persoană ale cărei fiÈ™iere au fost ignorate total. La început am crezut că asta se datora faptului că persoana e framling, dar motivul pare mai subtil. Vorbitorul nu are nici un fiÈ™ier în memoria lusitană. ― Nici unul? Imposibil, spuse Dona Cristâ. ― Toate fiÈ™ierele lui sunt asistate de ansiblu. Din afara planetei. Toate documentele, toate problemele financiare, absolut tot. Orice mesaj i se transmite. ÃŽnÈ›elegeÈ›i? ― Și totuÈ™i n-are acces la ele, murmură Dom Cristăo. ― E invizibil pentru Congresul Stelar. Dacă se va hotărî impunerea unui embargou asupra tuturor transferurilor de date dinspre sau către Lusitania, fiÈ™ierele lui vor rămâne accesibile deoarece computerele nu-i percep intrarea în fiÈ™iere drept transferuri de date. Ele sunt stocări originale, È™i totuÈ™i nu există în memoria lusitană. ― Sugerezi ca noi să transferăm cele mai confidenÈ›iale È™i importante fiÈ™iere ca mesaje către acel... acel necredincios infam, izbucni episcopul Peregrino. ― Vă anunÈ› că eu am făcut-o deja. Transferul celor mai importante È™i mai delicate fiÈ™iere guvernamentale e aproape încheiat. Am apelat la un transfer cu prioritate specială la viteză locală, astfel încât el se derulează mult mai repede decât copierea pe care o efectuează Congresul. Vă ofer È™ansa de a folosi prioritatea mea ca să beneficiaÈ›i de întâietate față de orice alte operaÈ›iuni locale pe computer. Dacă nu vreÈ›i, foarte bine, eu voi folosi însă prioritatea la care îmi dă dreptul funcÈ›ia pentru a transfera al doilea set de fiÈ™iere guvernamentale. ― Dar Vorbitorul ar putea să citească fiÈ™ierele noastre, remarcă episcopul. ― Da, bineînÈ›eles. Dom Cristăo făcu un gest din cap. ― Dacă-l rugăm, n-o va face. ― EÈ™ti naiv ca un copil, spuse episcopul Peregrino. Nimic nu l-ar putea sili să-mi înapoieze datele mai târziu. Bosquinha dădu aprobator din cap. ― Adevărat. Va intra in posesia datelor noastre vitale È™i le poate păstra sau returna, după cum doreÈ™te. Dar, ca È™i Dom Cristăo, cred că e un om bun care ne va ajuta în situaÈ›ia asta disperată. Dona Cristă se ridică. ― ScuzaÈ›i-mă, spuse ea. AÈ™ vrea să încep neîntârziat transferurile esenÈ›iale. Bosquinha se întoarse către terminalul episcopului È™i se conectă în modul de prioritate specială. ― Lansează clasele de fiÈ™iere pe care vrei să le transmiÈ›i în È™irul de aÈ™teptare a mesajelor Vorbitorului Andrew. De vreme ce tu începuseÈ™i să le tipăreÈ™ti, presupun că ai stabilit deja prioritățile. ― Cât timp mai avem? întrebă Dom Cristăo. Dona Cristă scria de zor la terminal. ― Timpul e afiÈ™at aici, în partea de sus. Bosquinha puse mâna pe afiÈ™ajul holografic È™i atinse cu degetul cifrele contorului de numărare inversă. ― Nu te mai pot deranja să transferi fiÈ™ierele pe care le-ai tipărit deja, spuse Dom Cristăo. Le putem reface oricând. Oricum, sunt mult prea puÈ›ine. Bosquinha se întoarse spre episcop. ― Știam eu că are să fie greu. Episcopul râse ironic. ― Greu?! ― Sper că vei cugeta profund înainte de a respinge această... ― S-o resping?! izbucni episcopul. Mă crezi nebun? Cu toate că detest pseudo-religia profesată de aceÈ™ti oameni, defăimători ai credinÈ›ei adevărate, dacă asta este singura cale pe care ne-a lăsat-o deschisă pentru a păstra documentele vitale ale Bisericii, aÈ™ fi un prost slujitor al Domnului să las ca mândria să mă împiedice s-o folosesc. N-am stabilit prioritatea în cazul fiÈ™ierelor noastre È™i-mi vor trebui câteva minute, dar sunt încredinÈ›at că Filhos da Mente ne vor da destul timp pentru a efectua transferai de date. ― Cât timp crezi că-È›i va trebui? întreabă Dom Cristăo. ― Nu mult. Zece minute, bănuiesc. Bosquinha rămase surprinsă, dar în mod plăcut. Se temuse că episcopul va insista să-È™i copieze toate fiÈ™ierele înaintea Copiilor MinÈ›ii, făcând astfel o nouă încercare de a declara prioritatea pe care o avea asupra mănăstirii. ― MulÈ›umesc, spuse Dom Cristăo, sărutînd mâna pe care i-o întinse Dom Peregrino. Episcopul privi cu răceală către Bosquinha. ― Nu trebuie să te surprindă, Bosquinha. Copiii MinÈ›ii lucrează au cunoÈ™tinÈ›e lumeÈ™ti, astfel că ei depind mult mai mult de maÈ™inile lumii. Biserica-Mamă își face lucrarea cu idei ce È›in de Spirit, aÈ™adar datele noastre publice sunt pur funcÈ›ionăreÈ™ti. Cât priveÈ™te Biblia ― suntem atât de demodaÈ›i È™i aÈ™ezaÈ›i în obiceiuri încât păstrăm în catedrală zeci de exemplare legate în piele. Congresul Stelar nu ne poate răpi cuvântul lui Dumnezeu. Zâmbi. Răutăcios, desigur. Bosquinha însă îi răspunse cu un zâmbet deschis. ― Ar mai fi un mic detaliu, spuse Dom Cristăo. După ce fiÈ™ierele vor fi distruse È™i noi le vom copia iarăși din arhiva Vorbitorului, cine sau ce va mai opri Congresul să le È™teargă a doua oară? Sau a treia, ba chiar a patra oară? ― E o hotărâre dificilă, răspunse Bosquinha. De ceea ce încearcă sa realizeze Congresul depinde È™i ceea ce vom face noi. Poate că nu vor distruge fiÈ™ierele noastre. După această demonstraÈ›ie de forță, s-ar putea să ne refacă fiÈ™ierele cele mai importante. Dar cum nu am idee de ce vor să ne disciplineze, de unde să È™tiu cât de departe vor ajunge? Dacă ne vor lăsa vreo È™ansă de a ne dovedi loialitatea, atunci e sigur că vom fi vulnerabili È™i vom suferi È™i alte măsuri disciplinare. ― Dar dacă, din motive care ne scapă, Congresul a hotărât să ne trateze drept rebeli? ― Ei bine, dacă se îngroașă gluma, puteam copia totul înapoi în memoria locală È™i apoi întrerupem legătura prin ansiblu. ― Dumnezeu să ne păzească de aÈ™a ceva, spuse Dona Cristă. Am rămâne complet izolaÈ›i. Episcopul Peregrino părea iritat: ― Soră Detestai ó Pecado, asta-i o idee absurdă. Sau poate crezi că Domnul nostru Isus Cristos depinde de ansiblu ori Congresul are puterea de a-i băga pumnul în gură È™i Duhului Sfânt? Dona Cristă roÈ™i È™i se întoarse la operaÈ›iunile pe care le făcea pe terminal. Episcopul primi de la secretarul său o hârtie cu lista fiÈ™ierelor. ― PoÈ›i È™terge de pe listă corespondenÈ›a mea personală, spuse episcoÂpul. Mi-am transmis deja mesajele. Vom lăsa Biserica să decidă care dintre scrisorile mele merită să fie păstrate. Pentru mine n-au valoare. ― Episcopul e pregătit, spuse Dom Cristăo. SoÈ›ia lui se ridică imediat de la terminal È™i secretarul îi luă locul. ― Apropo, interveni Bosquinha. Mă gândeam că v-ar interesa: VorÂbitorul a anunÈ›at că diseară, în praça, va rosti moartea lui Marcos Maria Ribeira. ― De ce crezi că m-ar interesa? întreabă sarcastic episcopul. ― Am socotit că vrei să trimiÈ›i un reprezentant ― ÃŽÈ›i mulÈ›umesc că ne-ai spus, interveni Dom Cristăo. Cred că voi merge. AÈ™ vrea să aud o mărturisire făcută de omul care a rostit moartea lui San Angelo. Se întoarse către episcop: ÃŽÈ›i voi aduce o informare cu ceea ce a spus, asta dacă doreÈ™ti. Episcopul se rezemă de spătarul scaunului È™i zâmbi reÈ›inut: ― ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, dar voi trimite pe unul dintre oamenii mei. Bosquinha ieÈ™i din biroul episcopului, coborî scările È™i ieÈ™i pe uÈ™a catedralei. Acum trebuia să se întoarcă la biroul ei fiindcă, oricare ar fi fost planurile Congresului, avea să primească, mesajele lui. Evident că xenologii făcuseră o greÈ™eală din cale afară de gravă. Deoarece Bosquinha nu aflase de nici o violare a legilor, aceasta trebuia să fie atât de strigătoare la cer încât fusese pusă în evidență de sateliÈ›i, singurele instrumente de control care raportau comitetului fără ca inforÂmaÈ›iile să mai treacă prin mâna ei. ÃŽncercase să ghicească ce făcuseră Miro si Ouanda. DeclanÈ™aseră un incendiu de pădure? Tăiaseră copaci? Conduseseră vreun război între triburile de purceluÈ™i? Toate ideile care-i trecuseră prin minte i se păreau absurde. ÃŽncercă să-i cheme pentru a-i trage de limbă, dar bineînÈ›eles că erau plecaÈ›i. IeÈ™iră din împrejmuire È™i se afundaseră în pădure pentru a-È™i continua, neîndoielnic, activitățile care determinaseră măsurile de disÂtrugere a Coloniei Lusitania. Bosquinha își spuse iarăși că amândoi erau tineri, că putea fi vorba de vreo greÈ™eală ridicolă È™i copilărească. Dar nu mai erau chiar atât de tineri È™i se dovediseră a fi două dintre minÈ›ile cele mai strălucite din colonia aceasta în care trăiau destui oameni inteligenÈ›i. Era bine că guvernelor aflate în subordinea CongreÂsului Stelar li se interzisese sa posede instrumente de pedepsire care să poată fi folosite pentru tortură. Pentru prima oară în viaÈ›a ei, Bosquinha simÈ›i o asemenea pornire de furie încât, dacă ar fi avut astfel de instruÂmente, sigur le-ar fi folosit. "Nu È™tiu ce aÈ›i avut de gând să faceÈ›i, Miro si Ouanda, È™i nici n-am idee ce-aÈ›i făptuit; dar oricare v-ar fi fost scopul, întreaga comunitate va plăti pentru asta. Și dacă există dreptate, o să vă fac să plătiÈ›i pentru faptele voastre." MulÈ›i oameni declaraseră că nici prin gând nu le trece să asiste la mărturisire. Doar erau cu toÈ›ii buni catolici, nu? Nu le spusese episcopul că Vorbitorul grăieÈ™te cu glasul Satanei? Dar de când venise Vorbitorul, se mai È™opteau È™i alte lucruri. MajoÂritatea erau zvonuri, dar Milagre era o aÈ™ezare mică, unde bârfa devenea sarea È™i piperul unei vieÈ›i foarte anoste, iar zvonurile n-au nici o valoare decât dacă li se dă crezare. AÈ™a se răspândise vestea că fetiÈ›a lui Marcăo, Quara, care rămăsese mută de la moartea tatălui ei, era acum atât de vorbăreață încât dăduse de bucluc la È™coală. Iar despre Olhado, băiatul acela prost crescut, cu ochi metalici care te È›ineau la distanță, se zicea că devenise dintr-o dată vesel È™i plin de viață. Vreo manie, probabil, sau poate că era posedat. Zvonurile lăsau să se creadă că, într-un anume fel, Vorbitorul avea o mână tămăduitoare, că avea ochi diavoleÈ™ti, că bineÂcuvântările lui te făceau din nou întreg, blestemele puteau ucide iar vorbele lui fermecate te făceau supus. BineînÈ›eles că nu toată lumea auzise aceste lucruri È™i nu toÈ›i cei care le auzeau le È™i credeau. TotuÈ™i în cele patru zile ce trecuseră de la sosirea Vorbitorului È™i până în seara în care el avea să rostească moartea lui Marcos Maria Ribeira, membrii comunității din Milagre hotărâră, fără să fie vorba de vreun anunÈ› oficial, să vină la mărturisire È™i să asculte ce avea de zis străinul, chiar dacă episcopul le spusese să stea deoparte. Vina îi aparÈ›inea numai È™i numai episcopului. Faptul că din poziÈ›ia lui înaltă episcopul îl numise pe Vorbitor unealtă a Satanei, îl aÈ™ezase pe Andrew Wiggin la cealaltă extremă față de sine È™i de toÈ›i bunii catolici: el e antonimul nostru. Dar dacă petru cei nu prea rafinaÈ›i din punct de vedere teologic Satana părea înspăimântător È™i atotputernic, tot astfel se înfățiÈ™a È™i Dumnezeu. Percepeau destul de bine graniÈ›a fragilă dintre bine È™i rău la care se referise episcopul, dar îi interesa mai curând prezenÈ›a neîntreruptă a forÈ›ei È™i slăbiciunii, căci pe acestea le trăiau zi de zi. Dumnezeu, Satana È™i episcopul cei puternici. Episcopul îl înălÈ›ase pe Vorbitor, punându-l pe acelaÈ™i plan de putere cu sine. Tocmai de aceea oamenii erau gata să creadă aluziile spuse în È™oaptă în legătură cu miracolele înfăptuite de străin. ÃŽn concluzie, deÈ™i anunÈ›ul doar cu o oră înainte de mărturisire, praça se umpluse, iar oamenii se strânseseră în clădirile È™i casele care aveau faÈ›adele spre piață È™i se îngrămădiseră pe aleile È™i străzile năpădite de ierburi. AÈ™a cum prevedea legea, primarul Bosquinha îi dăduse VorbitoÂrului microfonul simplu pe care-l folosea È™i ea cu ocazia rarelor întruniri publice. Oamenii se aÈ™ezară cu faÈ›a spre podiumul pe care avea să urce Andrew Wiggin, apoi priviră în jur să vadă cine mai venise. Toată lumea era acolo. Familia lui Marcăo, desigur, È™i Bosquinha. Dar È™i Dom Cristăo È™i Dona Cristă È™i, de la catedrală, numeroÈ™i preot îmbrăcaÈ›ii în sutane. Doctorul Navio, văduva lui Pipo, bătrâna Conçeicăo, arventista. Văduva lui Libo, Bruxinha È™i copiii. Se zvonea că Vorbitorul voia să rostească într-o bună zi È™i moartea lui Pipo È™i a lui Libo. Și, în sfârÈ™it, tocmai când Mărturisitorul păși spre tribună, prin mulÈ›imea strânsă în praça se răspândi zvonul: era prezent È™i episcopul Peregrino. Nu în straiele lui de înalt prelat, ci în sutană modestă de preot. Venise în persoană ca să audă blasfemiile pe care le va rosti Vorbitorul! MulÈ›i cetățeni din Milagre simÈ›iră un fior delicios la gândul acesta. Oare episcopul se va ridica pentru a-l doborî, ca prin miracol, pe Satan? Oare se va desfășura o bătălie cum nu se mai pomenise de la viziunea Apocalipsei Sfântului Ioan încoace? Vorbitorul se aÈ™eză în dreptul miÂcrofonului È™i aÈ™teptă ca lumea să se liniÈ™tească. Era destul de înalt, încă tânăr, dar tenul alb îl făcea să arate bolnăvicios în comparaÈ›ie cu miile de nuanÈ›e de cafeniu ale cetățenilor lusitani. Spectral. Tăcură cu toÈ›ii, iar el începu să vorbească: ― A fost cunoscut sub trei nume. Documentele oficiale l-au reÈ›inut pe primul: Marcos Maria Ribeira. Și datele de stare civilă: născut în 1929, decedat în 1970. A lucrat la turnătoria de oÈ›el. Seriozitate exemÂplară în muncă. Niciodată arestat. O soÈ›ie, È™ase copii. Un cetățean model, pentru că niciodată n-a comis vreo faptă suficient de gravă care să fie prevăzută È™i pedepsită de lege. MulÈ›i dintre cei care ascultau simÈ›iră o umbră vagă de dezamăgire. Se aÈ™teptau la oratorie, iar vorbele lui nu aveau nimic din rigoarea predicilor religioase. Limpezi, simple, aproape fireÈ™ti. Doar câțiva băgaÂră de seamă că însăși simplitatea făcea ca vocea È™i cuvântarea lui să fie perfect credibile. Nu rostea Adevărul însoÈ›it de surle È™i trâmbiÈ›e; el spunea adevărul, istorisirea pe care nici nu te gândeÈ™ti s-o pui la îndoială, fiindcă ea va fi crezută de la sine. Numai episcopul Peregrino înÈ›elese È™i asta îi picură neliniÈ™te în suflet. Acest Mărturisitor va fi un adversar teribil, unul care nu putea fi doborât cu focul din faÈ›a altarului. ― Al doilea nume pe care l-a avut a fost Marcăo, Marcos cel Mare. Fiindcă era un munte de om. A ajuns la statura de adult foarte de timpuriu. Câți ani avea când atinsese înălÈ›imea de doi metri? UnsprezeÂce? Dacă nu, atunci sigur când a împlinit doisprezece. Statura È™i puterea l-au făcut de nepreÈ›uit la turnătorie, unde È™arjele de oÈ›el sunt atât de mici încât mai toată munca e manuală È™i forÈ›a devine esenÈ›ială. ViaÈ›a oameÂnilor depindea de puterea lui Marcăo. AflaÈ›i în praça, oamenii de la turnătorie dădură aprobator din cap. Se lăudaseră unii față de alÈ›ii că în viaÈ›a lor nu vor schimba vreo vorbă cu un ateu framling. Se vedea că unul dintre ei o făcuse, dar acum erau mulÈ›umiÈ›i că Vorbitorul înÈ›elesese esenÈ›ialul, că pricepuse ceea ce-È™i aminteau ei despre Marcăo. Acum fiecare voia să fi fost în pielea celui care-i povestise Vorbitorului despre Marcăo. Nu le trecu prin minte că străinul nici măcar nu încercase să discute cu ei. După atâția ani, È™tia multe lucruri fără să mai întrebe. ― Cel de-al treilea nume era Căo. Câinele. "A, da", gândiră lusos. "Asta am auzit È™i noi despre Vorbitori. N-au nici un respect față de morÈ›i, nici un sentiment de decență." ― Acesta era numele pe care-l foloseaÈ›i întotdeauna când aflaÈ›i că soÈ›ia lui, Novinha, mai avea o vânătaie la ochi, mergea È™chiopătând sau avea buza prinsă în copci. Dacă se purta cu ea într-un asemenea hal, era un animal. "Cum de îndrăzneÈ™te să spună aÈ™a ceva? Marcăo e mort!" Dar dincolo de revolta pe care o simÈ›eau, oamenii erau neliniÈ™tiÈ›i din cu totul alt motiv. ÃŽÈ™i aminteau că aproape toÈ›i folosiseră sau auziseră cuvintele acelea, dar repetând în public ceea ce afirmau ei pe vremea când Marcăo era în viață, Vorbitorul comitea o indiscreÈ›ie. ― Și asta nu pentru că vreunul dintre voi o plăcea pe Novinha, femeia aceea rece care nu vă dădea bună dimineaÈ›a, însă era mai măruntă decât el È™i era mama copiilor lui, iar atunci când o bătea își merita numele de Căo. Se simÈ›eau stânjeniÈ›i; murmurară unii către alÈ›ii. Cei care stăteau pe iarbă lângă Novinha furiÈ™au priviri spre ea, dorind să vadă cum reacÈ›ioÂnează, apoi își îndreptau iute ochii în altă parte, înÈ›elegând, îndureraÈ›i, că Vorbitorul avea dreptate, că nu È›ineau la ea, ca se temeau de ea È™i că, în acelaÈ™i timp, o căinau. ― SpuneÈ›i-mi, acesta e băiatul pe care l-aÈ›i cunoscut? ÃŽÈ™i petrecea timpul prin baruri mai mult decât oricare altul È™i totuÈ™i niciodată n-a reuÈ™it să-È™i facă prieteni acolo, nu s-a bucurat de camaraderia pe care o naÈ™te băutura. Era ursuz, irascibil chiar È™i fără să bea vreun păhărel, morocănos È™i nervos înainte de a cădea lat, nimeni n-ar fi putut să spună vreodată dacă era beat sau treaz. Niciodată n-aÈ›i auzit că ar avea vreun prieten È™i puÈ›ini dintre voi vă bucuraÈ›i când îl vedeaÈ›i intrând în camera în care vă aflaÈ›i. Acesta e omul pe care l-aÈ›i cunoscut mai toÈ›i. Cu greu putea fi numit om. "Da", gândiră ei. "Acesta a fost omul." De-acum, È™ocul iniÈ›ial provocat de lipsa de decență trecuse. Se obiÈ™nuiseră cu faptul că VorbiÂtorul nu avea de gând să înfrumuseÈ›eze ceva prin istorisirea lui. Și totuÈ™i erau încă stânjeniÈ›i, pentru că apărea o notă de ironie, nu în glas, ci în cuvinte. "Cu greu putea fi numit om", spusese el, dar bineînÈ›eles că era om È™i realizaseră ca prin ceață că deÈ™i străinul înÈ›elegea sentimentele lor față de Marcăo însă nu le aproba întru totul. ― PuÈ›ini alÈ›ii, cei de la turnătoria din Bairro das Dabricadoras, îl cunoÈ™teau ca bărbatul cu braÈ›e tari, în care puteau avea încredere. Știau că niciodată nu se lăuda că va face mai mult decât putea È™i că făcea întotdeauna ceea ce promitea. Se puteau bizui pe el, aÈ™adar între zidurile turnătoriei se bucura de respectul lor. Dar imediat ce ieÈ™ea de acolo, îl tratau ca toată lumea ― îl ignorau, îl desconsiderau. Acum ironia se accentuase. DeÈ™i în vocea Vorbitorului nu se strecură nici o aluzie ― vorbea la fel de simplu È™i de limpede precum începuse ― bărbaÈ›ii care lucraseră cu Marcăo înÈ›eleseră dincolo de cuvinte: "N-ar fi trebuit să-l ignorăm aÈ™a cum am făcut-o. Dacă îl preÈ›uiam în turnătorie, atunci trebuia să È›inem la el È™i în afara ei." ― Unii dintre voi mai cunosc un amănunt despre care nu s-a prea vorbit. ȘtiÈ›i că i-aÈ›i dat numele de Căo cu mult timp înainte de a-l merita. AveaÈ›i zece, unsprezece sau doisprezece ani. NiÈ™te băieÈ›aÈ™i. El crescuse înalt. Vă simÈ›eaÈ›i umiliÈ›i în preajma lui È™i eraÈ›i temători, fiindcă vă provoca un sentiment de neajutorare. Dom Cristăo murmură către soÈ›ia lui: ― Au venit să audă bârfe, iar el le dă exemple de responsabilitate. ― Prin urmare aÈ›i luat față de el aceeaÈ™i atitudine pe care o adoptă fiinÈ›ele umane când se confruntă cu forÈ›e care le depășesc. V-aÈ›i aliat. Ca vânătorii care încearcă să doboare un mastodont, ca toreadorii care se străduiesc să slăbească un taur uriaÈ™, pregătindu-l pentru lovitura finală. Ghionturi, ocări, sâcâieli. Ca să-l faceÈ›i să se miÈ™te în loc. Nu putea ghici de unde va veni următoarea lovitură. ÃŽnÈ›epaÈ›i-l cu È›epuÈ™e care să rămână sub piele! SlăbiÈ›i-i forÈ›a prin durere! InnebuniÈ›i-l! Fiindcă aÈ™a mare cum este, îl puteÈ›i sili să reacÈ›ioneze. PuteÈ›i să-l faceÈ›i să urle. Să alerge. Să plângă. ÃŽnÈ›elegeÈ›i? La urma-urmei, e mai slab decât voi toÈ›i la un loc. Ela se înfuriase. Voia ca el să-l acuze pe Marcăo, nu să-i găsească scuze. Faptul că avusese o copilărie grea nu-i dădea dreptul s-o doboare pe mama ori de câte ori i se năzărea. ― Asta nu e o acuzaÈ›ie. Pe vremea aceea eraÈ›i copii, iar copiii dau dovadă de cruzime pentru că nu cunosc măsura. Acum n-aÈ›i mai face aÈ™a ceva. Și fiindcă tot v-am amintit de asta, puteÈ›i găsi lesne un răspuns. ÃŽi spuneaÈ›i "câine", aÈ™a că el a devenit câine. Pentru tot restul vieÈ›ii. Făcând rău celor neajutoraÈ›i. Bătându-È™i soÈ›ia. Vorbindu-i atât de jignitor È™i purtându-se atât de nemilos cu fiul lui, Miro, încât l-a alungat de acasă. Se purta aÈ™a cum fusese tratat de voi, devenise ceea ce spuneaÈ›i că era. "EÈ™ti un nechibzuit", gândi episcopul Peregrino. "Dacă oamenii ar reacÈ›iona după modul cum îi tratează semenii lor, atunci nimeni n-ar mai fi răspunzător de faptele sale. Dacă păcatele nu-È›i aparÈ›in prin alegere, atunci cum mai poÈ›i să te căieÈ™ti?" Ca È™i cum ar fi auzit argumentaÈ›ia mută a episcopului, Vorbitorul ridică o mână È™i făcu un gest prin care alungă propriile sale cuvinte. ― Dar răspunsul obÈ›inut atât de uÈ™or nu e cel adevărat. Chinurile la care l-aÈ›i supus nu l-au făcut violent ― l-au împins spre o singurătate ursuză. Și când nu l-aÈ›i mai sâcâit, i-a trecut È™i ura față de voi. Nu era el acela care să fie ranchiunos. Furia lui s-a răcit È™i s-a transformat în suspiciune. Știa că-l dispreÈ›uiÈ›i; a încercat sa trăiască fără voi. ÃŽn pace. Ender tăcu un moment È™i apoi dădu glas întrebării pe care È™i-o puseseră toÈ›i: ― Prin urmare, cum a devenit omul crud pe care-l cunoÈ™teaÈ›i? GânÂdiÈ›i-vă puÈ›in. Cine a avut parte de cruzimea lui? SoÈ›ia. Copiii. Unii oameni își bat soÈ›iile È™i copiii fiindcă tânjesc după putere, dar sunt prea slabi sau proÈ™ti ca s-o dobândească în lume. O soÈ›ie È™i niÈ™te copii lipsiÈ›i de apărare, legaÈ›i de un asemenea bărbat prin necesitate È™i obicei È™i, cu amărăciune o spun, prin dragoste, sunt singurele victime pentru a căror dominare are suficientă putere. "Da", gândi Ela, aruncând o privire către Novinha. "Asta voiam. De aceea l-am rugat să mărturisească moartea tatei." ― Asemenea oameni există, dar Marcos Ribeira nu era unul dintre aceÈ™tia. GândiÈ›i-vă o clipă. AÈ›i auzit vreodată să-i fi lovit pe copii? AÈ›i auzit aÈ™a ceva? Voi, cei care aÈ›i lucrat cu el ― a încercat să-È™i impună voinÈ›a asupra voastră? Să se răzbune când lucrurile nu-i ieÈ™eau cum voia? Marcăo nu a fost un om slab È™i rău. A fost un bărbat tare. Nu dorea puterea. A căutat dragostea. Nu dominare, ci loialitate. Episcopul Peregrino zâmbi sumbru, ca un spadasin salutându-È™i temutul adversar. "PășeÈ™ti pe o potecă întortocheată, Vorbitorule, te învârteÈ™ti în jurul adevărului, fandând fără a lovi. Dar când o vei face, lovitura se va dovedi mortală. Oamenii ăștia au venit să se distreze, dar i-ai transformat în È›inte; o să-i străpungi drept în inimă." ― Poate că unii dintre voi își amintesc de un incident, continuă Ender. Marcos avea probabil vreo treisprezece ani, ca È™i voi. Vă aflaÈ›i pe panta înverzită a dealului din spatele È™colii È™i nu-i dădeaÈ›i pace. AÈ›i aruncat cu pietre în el, l-aÈ›i È™fichiuit cu fire de capim. L-aÈ›i însângerat niÈ›el, dar el a rezistat. A încercat să scape de voi. Apoi unul dintre voi l-a lovit tare în burtă È™i l-a durut mai rău decât v-aÈ›i putea închipui, pentru că suferea deja de boala care mai târziu l-a ucis. ÃŽncă nu se obiÈ™nuise cu fragilitatea È™i cu durerea. I se părea că trece prin chinurile morÈ›ii. Și a dat în voi. "De unde È™tie?" se întrebară câțiva oameni. "A trecut atâta vreme de când s-a întâmplat Cine i-a spus cum s-au petrecut lucrurile? Am depășit măsura, atâta tot. N-am vrut să-i facem rău, dar când braÈ›ul a țâșnit înainte cu mâna uriașă strânsă pumn, ca o lovitură de cabra... voia să mă doboare..." ― Oricare dintre voi ar fi putut să cadă secerat. ÃŽncă de atunci È™tiaÈ›i că era chiar mai puternic decât părea. Cel mai rău v-a înspăimântat faptul că asta era pedeapsa pe care o meritaÈ›i. ÃŽngroziÈ›i, aÈ›i strigat după ajutor. Și ce-au văzut profesorii când au venit? Un băieÈ›aÈ™ plângând, plin de sânge, prăbuÈ™it la pământ È™i un băiat solid, cu statură de bărbat, care avea ici-colo câteva zgârieturi È™i spunea: "ÃŽmi pare rău, n-am vrut." AlÈ›i È™ase au strigat: "L-a lovit! A vrut să-l omoare din senin. Am încercat să-l oprim, dar Căo e atât de mare... ÃŽntotdeauna se ia de copiii mai mici." MicuÈ›ul Grego trăia fiecare moment al istorisirii. ― Mentirosos! strigă el. MinÈ›eau! Câțiva oameni din preajmă pufniră în râs. Quara sâsâi către el să taci ― Atâția martori! Profesorii nu aveau cum să nu dea crezare acuÂzaÈ›iei. De undeva a apărut însă o fetiță care le-a spus că văzuse totul. Marcos ripostase la atacul nejustificat, sălbatic È™i dureros, al haitei de băieÈ›i a căror comportare aducea È™i mai mult cu aceea a câinilor decât reacÈ›iile lui Ribeira. Relatarea ei a fost acceptată drept adevăr, fără nici o rezervă. La urma-urmei, era fiica celor doi Os Venerados. Grego o privi pe Novinha cu ochi strălucitori È™i umezi, apoi sări în picioare È™i strigă către cei din jur: ― A mamăe o libertou! Mama l-a salvat! Oamenii râseră, se întoarseră È™i se uitară la Novinha, dar chipul ei era impenetrabil, pentru că refuza să recunoască afecÈ›iunea pe care o simÈ›ea față de copilul ei în acele momente. ― Novinha, reluă Vorbitorul. Purtarea rece È™i mintea ei sclipitoare o făceau să se simtă la fel de surghiunită printre voi ca È™i Marcăo. Nici unul dintre voi nu-È™i poate aminti ca ea să fi făcut vreodată un gest de prietenie față de cineva. Ei bine, cunoaÈ™teÈ›i adevărul. Ea nu-l salva pe Marcăo, vă împiedica să scăpaÈ›i nepedepsiÈ›i. Cei ale căror încercări de a se împrieteni cu Novinha fuseseră respinse dădură din cap È™i zâmbiră cu subînÈ›eles: "Asta e Dona Novinha, biologista, prea bună pentru oricare dintre noi." ― Marcăo n-a înÈ›eles lucrurile astfel. I se spusese de atâtea ori că e un animal încât ajunsese el însuÈ™i s-o creadă. Novinha îi arătase înÈ›eleÂgere, ca unei adevărate fiinÈ›e umane. O fată drăguță, un copil deosebit de inteligent, fiica sfinÈ›ilor Venerados, întotdeauna arogantă ca o zeiță, ea coborâse din înalt ca să-l binecuvânteze È™i să-i împlinească ruga. A început s-o venereze. Șase ani mai târziu s-a căsătorit cu ea. Nu-i o poveste miÈ™cătoare? Ela îl privi pe Miro, care ridică din sprâncene: ― Aproape că te face să-l iubeÈ™ti pe ticălos, nu-i aÈ™a? Brusc, după o pauză mai lungă, mai puternică decât până atunci, vocea Vorbitorului explodă. Tresăriră cu toÈ›ii È™i deveniră mai atenÈ›i. ― De ce a ajuns s-o urască, s-o bată, să-i dispreÈ›uiască pe copiii născuÈ›i de ea? Și femeia aceasta sclipitoare, cu o voință de fier, de ce a suportat totul? Ar fi putut pune oricând pune capăt căsătoriei. Adevărat, Biserica nu îngăduie divorÈ›ul, dar rămânea separarea È™i n-ar fi fost prima femeie din Milagre care să-È™i părăsească soÈ›ul. Putea să ia copiii È™i să-l abandoneze. Dar ea a rămas. Atât primarul cât È™i episcopul i-au sugerat să-l părăsească. Le-a spus că se puteau duce dracului amândoi. MulÈ›i dintre lusos râseră; È™i-o puteau imagina pe Novinha cea scumpă la vorbă răstindu-se la episcop È™i înfruntând-o pe Bosquinha. Chiar dacă n-o plăceau din cale-afară pe Novinha, ea era practic singura persoană din Milagre care scăpase basma curată după ce dăduse cu tifla autorității. Episcopul își aminti scena petrecută în biroul său cu mai bine de zece ani în urmă. Nu spusese întocmai cuvintele citate de Vorbitor, dar chiar dacă le-ar fi reprodus aidoma, efectul de acum ar fi fost acelaÈ™i. Și totuÈ™i fusese singur în birou. Nu se destăinuise nimănui. Cine era omul acesta È™i cum de aflase atât de multe lucruri pe care n-avea de unde să le cunoască? După ce râsetele se mai stinseră, Ender continuă: ― ÃŽn căsătoria pe care o urau amândoi a existat ceva care i-a legat strâns. Acea legătură a fost boala lui Marcăo. Acum vocea lui era mai domoală. Lusos își încordară auzul ca să prindă mai bine vorbele. ― Boala i-a influenÈ›at viaÈ›a încă de când a fost conceput. Genele părinÈ›ilor lui s-au combinat în aÈ™a fel încât, din momentul în care a început pubertatea, celulele din glandele lui au început să se transforme, continuu È™i ireversibil, în celule lipidice. Doctorul Navio vă poate spune mai bine decât mine cum a progresat boala. Marcăo a È™tiut încă din copilărie că suferă de această boală; părinÈ›ii lui au aflat de ea înainte să moară din pricina Descoladei; Gusto È™i Cida erau la curent cu ea din examinările genetice la care supuseseră întreaga populaÈ›ie a Lusitaniei. ToÈ›i erau morÈ›i. Doar o persoană mai È™tia, cea care moÈ™tenise fiÈ™ierele de xenologie. Novinha. Doctorul Navio era uimit. Dacă ea È™tiuse totul înainte de căsătorie, atunci nu-i era străin nici faptul că majoritatea celor care sufereau de această boală erau sterili. Atunci de ce se măritase cu Marcăo dacă era sigură că el nu putea avea copii? ÃŽn clipa aceea înÈ›elese ceea ce s-ar fi cuvenit să È™tie de multă vreme: Marcăo nu era o excepÈ›ie. Nu existau excepÈ›ii. Navio se înroÈ™i la față. Vorbitorul era pe cale să dezvăluie ceva infam. ― Novinha È™tia că Marcăo era pe moarte. Și mai È™tia, încă dinaintea căsătoriei, că el era complet steril. Trecură câteva clipe până ce înÈ›elesul vorbelor deveni evident. Ela avu senzaÈ›ia că toate măruntaiele îi iau foc È™i încep să i se topească în trup. Fără a-È™i întoarce capul spre Miro, văzu că băiatul înmărmurise È™i obrajii îi păliseră. ÃŽn ciuda murmurelor din public, Vorbitorul continuă: ― Am văzut evaluările genetice. Marcos Maria Ribeira n-a zămislit niciodată. SoÈ›ia lui a avut È™ase copii, dar nu erau ai lui, iar ea È™tia că el È™tie. Asta făcea parte din înÈ›elegerea pe care o făcuseră înainte de căsătorie. Murmurele se transformară în È™uÈ™oteli, mârâielile în expresii de nemulÈ›umire È™i, în clipa când zgomotul deveni un vacarm de nedescris, Quim sări în picioare È™i strigă, urlă la Ender: ― Mama mea e cinstită! O să te ucid c-ai făcut-o târfă! Ultimul cuvânt părea suspendat în tăcerea care se lăsase dintr-o dată. Vorbitorul nu răspunse. Rămase nemiÈ™cat, fără să-È™i ia ochii de la chipul împurpurat al lui Quim. Și, într-un târziu, Quim își dădu seama că acel cuvânt, care încă îi vibra în urechi, ieÈ™ise din gura lui, nu din cea a Vorbitorului. Se uită la Novinha, care stătea pe pământ alături de el, dar nu dreaptă È™i semeață, ci prăbuÈ™ită, cu privirea È›intă la mâinile care-i tremurau în poală. ― Spune-le, mamă, o rugă Quim. Vocea îi era mai imploratoare decât ar fi vrut. Ea nu răspunse. Nu scoase un cuvânt È™i nici nu-È™i ridică ochii. Dacă n-ar fi avut bun simÈ›, ar fi crezut că tremurul mâinilor era o recunoaÈ™tere, că se simÈ›ea ruÈ™inată, ca È™i cum ceea ce spusese Vorbitorul reprezenta adevărul pe care însuÈ™i Dumnezeu l-ar fi rostit la rugămintea lui Quim. ÃŽÈ™i aminti cum descrisese părintele Mateu chinurile iadului: Dumnezeu îi scuipă pe adulteri, căci ei batjocoresc puterea creaÈ›iei pe care El le-a împărtășit-o È™i n-au bunătate în suflet nici cât să se ridice deasupra viermilor. Quim simÈ›i un gust amar în gură. Ceea ce spusese Andrew Wiggin era adevărat. ― Mamăe, izbucni el cu voce tare È™i sarcastică, quem fode p'ra fazer-me? Oamenilor li se tăie răsuflarea. Cu pumnii strânÈ™i, Olhado țâșni brusc în picioare. Abia acum reacÈ›ionă È™i Novinha: întinse o mână, parcă voind să-l împiedice pe Olhado să-È™i lovească fratele. Quim nici măcar nu băgă de seamă că Olhado sărise în apărarea mamei; se mira doar că Miro n-o făcuse încă, deci È™i el înÈ›elesese că acesta era adevărul. Quim respiră adînc, apoi se răsuci pe călcâie, È™ovăitor, cu o expresie de rătăcire întipărită pe chip; după câteva clipe, se strecură printre oameni È™i se îndepărtă. DeÈ™i îl urmăriră cu toÈ›ii plecând, nimeni nu-i adresă o vorbă. Pe Novinha ar fi crezut-o dacă ar fi respins acuzaÈ›ia È™i l-ar fi linÈ™at pe Vorbitor fiindcă aruncase un asemenea păcat asupra fiicei sfinÈ›ilor Os Venerados. Dar ea nu negase. ÃŽl ascultase pe fiul ei acuzând-o în mod josnic È™i nu spusese nimic. Era deci adevărat. Iar acum ascultau fascinaÈ›i. PuÈ›ini dintre ei trăiau vreun sentiment de neliniÈ™te. Voiau să afle cine era tatăl copiilor Novinhei. Cu glas domol, Ender își continuă povestirea: ― După ce părinÈ›ii i-au murit È™i înainte de a da naÈ™tere copiilor, Novinha nu a iubit decât doi oameni. Pipo i-a fost ca un al doilea tată. Novinha È™i-a statornicit viaÈ›a lângă el; vreme de câțiva ani, a simÈ›it ce înseamnă să aibă o familie. Apoi el a murit, iar Novinha a crezut că ea l-a ucis. Oamenii care È™edeau lângă familia Novinhei o văzură pe Quara îngenunchind în faÈ›a Elei È™i întrebând-o: ― De ce s-a supărat Quim aÈ™a de tare? Ela îi răspunse încet: ― Pentru că Papai nu a fost tatăl nostru cel bun. ― A, exclamă Quara. Și acum Vorbitorul e tatăl nostru? Ela o rugă să tacă. ― ÃŽn noaptea în care a murit Pipo, Novinha i-a arătat ultima ei descoperire, ceva în legătură cu Descolada È™i cu modul în care acÈ›ionează asupra plantelor È™i animalelor de pe Lusitania. Pipo a înÈ›eles mai mult decât ea din acea proiecÈ›ie. S-a grăbit să plece în pădure, unde-l aÈ™teptau purceluÈ™ii. Probabil le-a spus ce aflase. Poate că doar au ghicit. Novinha s-a considerat însă vinovată că-i arătase un secret pentru păstrarea căruia purceluÈ™ii ar fi fost în stare să ucidă. Era prea târziu să mai repare ce făcuse, dar putea să împiedice repetarea accidentului. De aceea a sigilat toate fiÈ™ierele care aveau ceva de-a face cu Descolada, inclusiv ceea ce-i arătase lui Pipo în noaptea aceea. Știa cine va dori să vadă fiÈ™ierele. Libo, noul zenador. Dacă Pipo îi fusese tată, Libo îi fusese frate È™i chiar mai mult decât atât. DeÈ™i suferise cumplit la moartea lui Pipo, pierderea lui Libo ar fi fost de nesuportat. El a solicitat fiÈ™ierele. Le-a cerut cu insistență. I-a spus că n-o să-l lase niciodată să le vadă. Amândoi È™tiau ce înseamnă refuzul ei. Dacă s-ar fi căsătorit cândva cu Novinha, Libo ar fi avut dreptul să treacă de sistemele de protecÈ›ie stabilite de ea pentru acele fiÈ™iere. Se iubeau cu disperare, aveau nevoie unul de celălalt mai mult ca niciodată, dar Novinha nu se putea mărita cu el în veci. Libo nu i-a promis niciodată că nu va citi fiÈ™ierele È™i chiar dacă È™i-ar fi luat un asemenea angajament, nu ar fi fost în stare să-l respecte. Dar, la fel ca tatăl lui, avea să înÈ›eleagă, È™i să moară. Nu-i era greu să refuze să se mărite cu el, dar îi venea mult mai greu să trăiască fără el. AÈ™a că n-a trăit fără Libo. A încheiat târgul cu Marcăo. Se va căsători cu el după lege, dar soÈ›ul ei adevărat È™i tatăl tuturor copiilor ei va fi, a fost Libo. Bruxinha, văduva lui Libo, se ridică nesigură în picioare, cu lacriÂmile curgându-i pe obraji È™i, printre suspine, urlă: ― Mentira, mentira! Minciuni, minciuni! Dar nu bocea de furie, ci de durere. Jelea din nou pierderea soÈ›ului ei. Trei dintre fiicele sale o ajutară să părăsească praça. ― Libo È™tia că le face un rău imens soÈ›iei È™i fetelor sale. Se detesta pentru ceea ce făcuse. A încercat să stea departe de Novinha. A reuÈ™it, luni, ba chiar ani întregi. Și Novinha s-a străduit. A refuzat să-l vadă, chiar să-i vorbească. Până È™i copiilor le-a interzis să pomenească numele lui. După o vreme, Libo s-a crezut îndeajuns de tare ca s-o poată vedea fără să mai cadă în păcat. Novinha se simÈ›ea foarte singură cu soÈ›ul ei, care nu se compara cu Libo. Niciodată nu È™i-au închipuit că ceea ce făceau era corect, dar pur È™i simplu nu puteau trăi multă vreme despărÈ›iÈ›i. Bruxinha auzi toate acestea în vreme ce era condusă afară din praça. Pentru ea era o slabă consolare, desigur, dar urmărind-o cu privirea, episcopul Peregrino înÈ›elese că Vorbitorul îi făcea un dar. Acest crud adevăr o transformase în cea mai nevinovată victimă însă Vorbitorul îi lăsa È™i altceva decât cenuÈ™a. O învăța să trăiască È™tiind ce făcuse soÈ›ul ei. "Nu ai fost tu vinovată", părea să-i spună. "Orice-ai fi făcut, nu puteai împiedica nimic din cele ce s-au întâmplat SoÈ›ul tău a dat greÈ™, nu tu." "Fecioară Binecuvântată", se rugă în gând episcopul, "fă ca BruxiÂnha să audă ce spune omul acesta È™i să-l creadă. " Văduva lui Libo nu era singura care plângea. Sutele de ochi care o urmăreau îndepărtându-se se umplură de lacrimi. Descoperirea că NoviÂnha fusese adulteră venea ca un duÈ™ rece, dar încurajator: femeia cu inimă oÈ›elită purta o pată care n-o făcea cu nimic mai bună decât oricare alta. Dar faptul că È™i Libo căzuse în păcatul adulterului nu le dădu aceeaÈ™i satisfacÈ›ie. ÃŽl iubiseră cu toÈ›ii. ÃŽi admiraseră generozitatea, bunătatea, înÈ›elepciunea, iar acum nu le plăcea să afle că ele fuseseră doar o mască. De aceea, când Vorbitorul le reaminti că azi nu rostea moartea lui Libo, le veni greu să-È™i ascundă surprinderea. ― De ce a acceptat Marcos Ribeira toate acestea? Novinha È™i-a închipuit că el își dorea foarte mult o soÈ›ie È™i trăia cu iluzia că este tatăl copiilor pentru a spăla ruÈ™inea pe care o simÈ›ea în faÈ›a comunității. Da, e adevărat, dar nu întru totul. Marcăo s-a căsătorit cu Novinha pentru că o iubea. De fapt, Marcăo n-a sperat niciodată că ea va ajunge să nutrească aceleaÈ™i sentimente față de el, fiindcă o venera. Novinha era o zeiță È™i È™tia că Marcăo e bolnav, respingător, un animal demn de dispreÈ›. La rândul său, Marcos È™tia că niciodată Novinha nu-i va înapoia sentimenÂtele È™i nici măcar nu-l va iubi. Nădăjduia însă că într-o bună zi în sufletul ei avea să încolÈ›ească sămânÈ›a înÈ›elegerii, că va ajunge să simtă față de el un fel de... loialitate. Ender rămase câteva clipe cu capul plecat. Lusos auziră cuvintele pe care el n-ar fi trebuit să le spună: "Niciodată n-a fost aÈ™a." ― Pentru Marcos, fiecare copil care se năștea era o nouă dovadă că dădea greÈ™. Că zeiÈ›a îl considera încă nedemn de ea. De ce? Cinstit era. Nu făcuse niciodată aluzii că vreun copil n-ar fi al lui. Nu călcase niciodată legământul făcut Novinhei. Nu merita oare ceva mai mult din partea ei? Uneori nu mai putea îndura. Refuza să accepte judecata ei. Nu era o zeiță. ToÈ›i copiii ei erau bastarzi. Asta își spunea el în gând când își vărsa furia pe Novinha, când răcnea la Miro. Miro își auzi numele pronunÈ›at, dar nu-l recunoscu drept ceva care să-i aparÈ›ină. Legătura lui cu realitatea era mai fragilă decât își închipuiÂse, iar ziua de azi îi confirmase bănuiala, provocându-i prea mult zbuÂcium: magia imposibilă cu purceluÈ™ii È™i copacii; mama È™i Libo amanÈ›i; smulsă atât de brutal, după ce făcuse parte din propria lui ființă, Ouanda era acum îndepărtată dintr-o singură lovitură, devenind, ca È™i Ela sau Quara, o altă soră. Cu capul în pământ, nu reuÈ™ea să vadă nici măcar iarba; vocea Vorbitorului devenise sunet pur, iar în cuvinte nu mai percepea înÈ›elesuri, ci doar un vuiet îngrozitor. El chemase acea voce, el voise ca ea să rostească moartea lui Libo. Cum putea să È™tie dinainte că, în locul unui preot binevoitor aparÈ›inând unei religii umaniste, va avea parte de adevăratul Vorbitor, cu mintea lui pătrunzătoare È™i cu o perfectă capacitate de înÈ›elegere? N-ar fi putut să È™tie că sub masca bunătății se ascunde SăvârÈ™itorul, distrugătorul, miticul Lucifer al celei mai grozave crime comise de umanitate, hotărât să trăiască astfel încât să-È™i justifice numele, făcând o batjocură din munca de o viață a lui Pipo, a lui Libo, a Ouandei È™i a lui însuÈ™i, pricepând în decurs de numai o oră, cât stătuse printre purceluÈ™i, ceea ce alÈ›ii nu reuÈ™iseră în aproape cincizeci de ani, despărÈ›ind-o pe Ouanda de el cu o singură lovitură nemiloasă dată cu sabia adevărului; aceasta era vocea pe care o auzea Miro, singura certitudine ce-i mai rămăsese, o voce necruțătoare È™i teribilă. Miro se agăță de sunetul ei, încercând să o urască dar nereuÈ™ind, fiindcă È™tia, nu se putea amăgi; È™tia că SăvârÈ™itorul era nemilos dar în acelaÈ™i timp nimicea iluziile, iar iluziile trebuiau să moară. "Adevărul despre purceÂluÈ™i, adevărul despre noi înÈ™ine! Urmând neÈ™tiute căi, acest om bătrân cât lumea e capabil să vadă adevărul, care nu-l orbeÈ™te È™i nici nu-l face să-È™i piardă raÈ›iunea. Trebuie să ascult vocea asta È™i să las puterea ei să mă pătrundă, să mă cuprindă È™i pe mine, ca să pot privi lumina fără să mor." ― Novinha È™tia foarte bine ce este: o adulteră, o ipocrită. Știa că e vinovată față de Marcăo, față de Libo, de copii È™i de Bruxinha. Știa că ea l-a ucis pe Pipo. Iată de ce suporta, ba chiar chema pedeapsa venită din partea lui Marcăo. Aceasta era penitenÈ›a ei, dar niciodată nu-i era de ajuns. Indiferent cât de mult o ura Marcăo, ea se ura pe sine însutit. Episcopul încuviință din cap. Dezvăluind aceste secrete în faÈ›a întregii comunități, Vorbitorul comisese o faptă monstruoasă. Tainele acestea trebuiau rostite doar în confesional. Peregrino simÈ›ise totuÈ™i forÈ›a dezvăluirii, felul în care membrii comunității se vedeau siliÈ›i să-i descoÂpere pe aceÈ™ti oameni, pe care își închipuiseră că-i cunoÈ™teau, pentru ca apoi să-i mai redescopere o dată, È™i încă o dată; È™i fiecare întorsătură a istorisirii îi obliga să se regândească pe ei înÈ™iÈ™i, căci È™i ei făcuseră parte din ea, participaseră la ea de nenumărate ori, dar până acum nu È™tiuseră alături de cine. Trăiseră o experiență înspăimântătoare, dureroasă, care în cele din urmă avusese un efect ciudat de liniÈ™titor. Episcopul se aplecă spre secretarul său È™i-i È™opti: ― Bine măcar că bârfa nu va mai avea din ce să se hrănească; n-au mai rămas secrete nedezvăluite. ― ToÈ›i oamenii din această istorisire au suferit, toÈ›i s-au sacrificat pentru cei pe care îi iubeau, toÈ›i au provocat suferinÈ›e groaznice celor pe care i-au iubit, iar voi, care m-aÈ›i ascultat astăzi, È™i voi aÈ›i adus durerea. Dar să È›ineÈ›i minte: viaÈ›a lui Marcăo a fost crudă È™i tragică; deÈ™i ar fi putut pune capăt oricând înÈ›elegerii cu Novinha, a preferat să-i rămână fidel. Trebuie să fi găsit vreo bucurie în asta. Cât despre Novinha, ea a încălcat legile lui Dumnezeu, legile care È›in această comunitate laolaltă. Și ea È™i-a primit pedeapsa. Biserica nu cere o penitență atât de îngroziÂtoare precum cea pe care Novinha È™i-a impus-o sieÈ™i. Iar dacă vă simÈ›iÈ›i îndemnaÈ›i să credeÈ›i că ar merita vreo răutate meschină din partea voastră, vă invit să È›ineÈ›i minte: a suferit totul È™i a făcut toate acestea dintr-un singur motiv: pentru a-i împiedica pe purceluÈ™i să-l ucidă pe Libo. Cuvintele lui cernură cenușă în inimile tuturor. Olhado se ridică, apoi îngenunche lângă Novinha È™i își trecu un braÈ› pe după umărul ei. Ela stătea alături, dar privea în pământ È™i plângea tăcut. Quara se apropie È™i rămase în picioare în faÈ›a mamei, privind-o cu veneraÈ›ie, iar Grego își îngropă faÈ›a în poala Novinhei È™i începu să suspine. Cei care se aflau suficient de aproape reuÈ™iră să-l audă jelind: ― Todo papai e morto. Năo tenho nem papai. ToÈ›i tăticii mei sunt morÈ›i. Nu mai am nici un tătic. Ouanda aÈ™tepta în capătul aleii, unde o însoÈ›ise pe mama ei cu puÈ›in timp înainte ca Vorbitorul să fi încheiat. ÃŽl căută din ochi pe Miro, dar el plecase deja. Ender rămase în spatele podiumului, uitându-se la familia Novinhei, dorind să facă ceva care să le mai aline durerea. Mărturisirile pricinuiau întotdeauna suferinÈ›e, fiindcă un Vorbitor nu se străduieÈ™te deloc să înfrumuseÈ›eze adevărul. Dar rareori se întâmpla ca oamenii să aibă o viață atât de încărcată de amăgiri precum Marcăo, Libo È™i Novinha; arareori apăreau atâtea momente de uimire, atât de multe informaÈ›ii care să-i silească pe oameni să-È™i revizuiască părerile despre cei pe care îi cunoscuseră, despre cei pe care îi iubiseră. ÃŽn vreme ce mărturisise, văzând chipurile celor care îl priveau, SăvârÈ™itorul înÈ›elesese că astăzi provocase o durere de neînchipuit. O simÈ›ise chiar el, de parcă oamenii i-ar fi transmis suferinÈ›a lor. Bruxinha fusese cea mai uimită, dar SăvârÂÈ™itorul È™tia că nu ea era cea mai adânc rănită. Miro È™i Ouanda înduraseră cea mai înfiorătoare tortură, deoarece își imaginaseră că È™tiau ce le va aduce viitorul. SăvârÈ™itorul mai simÈ›ea însă È™i durerea prin care trecuseră înainte È™i își dădea seama că noile răni pricinuite astăzi se vor vindeca mult mai repede decât cele vechi. Poate că Novinha nu recunoÈ™tea încă, dar SăvârÈ™itorul o eliberase de o povară mult prea grea, pe care n-ar mai fi reuÈ™it s-o poarte multă vreme. ― Vorbitorule, îl chemă Bosquinha. ― Doamnă primar... Nu-i plăcea să discute cu oamenii după mărtuÂrisire, dar se obiÈ™nuise cu faptul că întotdeauna se găsea cineva care să insiste să discute cu el. Făcu un efort să zâmbească: Au venit mai mulÈ›i oameni decât mă aÈ™teptam. ― O chestiune de moment pentru cei mai mulÈ›i, răspunse Bosquinha. Până dimineață vor uita. Ender se simÈ›i deranjat că ea bagateliza totul. ― Asta dacă nu cumva se va întâmpla ceva ieÈ™it din comun în cursul nopÈ›ii. ― Mda. Ei bine, s-a aranjat È™i asta. Ender observă abia acum că Bosquinha era extrem de tulburată È™i reuÈ™ea cu greu să-È™i È›ină în frâu emoÈ›iile. O luă de cot È™i apoi își petrecu braÈ›ul pe după umărul ei; recunoscătoare, ea se lăsă sprijinită. ― Vorbitorule, am venit să-mi cer iertare. Congresul Stelar È›i-a rechiziÈ›ionat nava. AcÈ›iunea nu are nici o legătură cu vreo faptă de-a ta. Aici s-a comis o crimă, o crimă atât de... îngrozitoare... încât vinovaÈ›ii trebuie duÈ™i pe cea mai apropiată planetă, Trondheim, pentru a fi judecaÈ›i È™i pedepsiÈ›i. Cu nava ta. Ender rămase pe gânduri câteva clipe. ― Miro È™i Ouanda. Bosquinha întoarse capul È™i-l săgetă cu privirea: ― Nu pari surprins. ― Nu-i voi lăsa să plece. Femeia se îndepărtă brusc de el. N-o să-i laÈ™i? ― Am o bănuială privind acuzaÈ›ia ce li se aduce. ― Te afli aici doar de patru zile È™i È™tii deja ce nici măcar eu nu am bănuit? ― Uneori guvernele sunt ultimele care află. ― Dă-mi voie să-È›i spun de ce îi vei lăsa să plece È™i de ce noi toÈ›i vom accepta să fie judecaÈ›i: pentru că exact acum Congresul ne-a È™ters toate fiÈ™ierele. Memoria computerelor este goală, cu excepÈ›ia câtorva prograÂme rudimentare care controlează aprovizionarea cu energie, apă È™i sisteÂmul de canalizare. Mâine nu se va putea lucra, deoarece nu avem suficientă energie pentru fabrici, nici pentru mine sau pentru acÈ›ionarea tractoarelor. Eu am fost destituită din funcÈ›ie. Acum nu sunt decât adjunct al È™efului poliÈ›iei, pentru a mă îngriji de îndeplinirea directivelor Comitetului de Evacuare a Lusitaniei. ― Evacuare? ― Patenta coloniei a fost revocată. Vor trimite nave pentru transporÂtul populaÈ›iei. Orice semn al prezenÈ›ei umane trebuie È™ters de pe faÈ›a planetei. Până È™i pietrele de mormânt ale morÈ›ilor noÈ™tri. Ender încercă să cântărească răspunsul ei. Nu se gândise că BosquiÂnha era tipul de om care să se plece în faÈ›a autorității absurde. ― IntenÈ›ionezi să te supui acestor ordine? ― ReÈ›elele de furnizare a apei È™i energiei electrice sunt controlate prin ansiblu, iar împrejmuirea coloniei e în puterea Comitetului. Ne poate închide aici, fără energie, apă sau canalizare È™i nu avem cum să scăpăm. Ni s-a comunicat că imediat ce Miro È™i Ouanda se vor îndrepta spre Trondheim la bordul navei tale, o parte din restricÈ›ii vor fi ridicate. Oftă: Regret, Vorbitorule, dar nu e momentul potrivit pentru a face turism în Lusitania. ― Nu sunt turist. Ender nu făcu efortul să-i împărtășească bănuiala lui: faptul că Activitățile Suspecte fuseseră descoperite de către Congres după ce el venise pe Lusitania nu era o simplă coincidență. AÈ›i reuÈ™it să salvaÈ›i măcar unele fiÈ™iere? Bosquinha suspină. ― Regret, dar abuzând de amabilitatea ta. Am observat că toate fiÈ™ierele tale sunt menÈ›inute prin ansiblu, din afara planetei. Am transmis cele mai importante fiÈ™iere ca mesaje în numele tău. Ender pufni în râs. ― Da, ai dreptate, foarte bine aÈ›i făcut. ― Nu prea cred. Nu le putem primi înapoi. Ba, de fapt, am putea, dar s-ar afla neîntârziat È™i vei avea aceleaÈ™i necazuri ca È™i noi. Abia atunci Comitetul ar È™terge totul. ― Asta se va întâmpla dacă nu întrerupeÈ›i legătura prin ansiblu imediat ce copiaÈ›i toate fiÈ™ierele mele în memoria locală. ― Ar însemna să declarăm rebeliunea. Pentru ce am face-o? ― Pentru È™ansa ca Lusitania să devină cea mai bună È™i cea mai importantă dintre cele O Sută de Lumi. Bosquinha râse. ― Cred că ei ne consideră importanÈ›i, dar trădarea nu mi se pare calea cea mai potrivită pentru a fi recunoscuÈ›i drept cei mai buni. ― Te rog să nu faci nimic. Nu-i aresta pe Miro È™i pe Ouanda. AÈ™teaptă o oră È™i permite-mi să mă reîntâlnesc cu tine È™i cu toÈ›i cei care trebuie să participe la luarea hotărârii. ― Hotărârea dacă ne revoltăm sau nu? Mărturisitorule, nu înÈ›eleg de ce trebuie să fii prezent la discuÈ›ia asta. ― O să înÈ›elegi atunci. Te rog, locul ăsta e prea important ca să ratăm È™ansa. ― Șansa de a realiza ce? ― De a repara ceea ce a făptuit SăvârÈ™itorul în Xenocidul de acum trei mii de ani. Bosquinha îl privi cercetător. ― Și eu care credeam că nu eÈ™ti decât un individ indiscret care răspândeÈ™te zvonuri răuvoitoare... Poate glumea. Sau poate vorbea serios. ― Dacă socoÈ›i că mărturisirea înseamnă să răspândeÈ™ti zvonuri, atunci s-ar putea trage concluzia că eÈ™ti prea mărginită ca să conduci comunitatea asta. Ender surâse. Bosquinha își dădu braÈ›ele în lături È™i ridică din umeri. ― Pois é, spuse ea. BineînÈ›eles. Ce altceva? ― Convoci întâlnirea? ― O s-o fac. ÃŽn biroul episcopului. Ender simÈ›i o stingere de inimă. ― Episcopul n-o să vrea să vină altundeva, explică ea, iar hotărârea de a ne revolta n-o să însemne nimic dacă nu o aprobă È™i el. Bosquinha îi puse o mână pe piept. S-ar putea să nici nu te lase să calci în catedrală, pentru că eÈ™ti necredinciosul. ― Dar vei încerca. ― Voi încerca pentru ceea ce ai făcut astă seară. Doar un înÈ›elept poate să înÈ›eleagă oamenii atât de limpede È™i într-un răstimp atât de scurt. Doar cineva lipsit de milă ar fi spus totul cu voce tare. Puterea È™i slăbiciunea ta... de amândouă avem nevoie acum. Bosquinha se întoarse È™i plecă grăbită. Ender È™tia că în adâncul inimii primarul nu dorea să se supună ordinelor Congresului Stelar. Acestea veniseră prea brusc È™i erau prea severe; îi anulaseră autoritatea de parcă ea ar fi fost vinovată de încălcarea legii. Cedarea era totuna cu recunoaÈ™terea vinovăției, iar ea È™tia că nu făcuse nici o greÈ™eală. Voia să se opună, să găsească o modalitate plauzibilă de a întoarce Congresului palma primită, cerându-le membrilor lui să mai aÈ™tepte, să se calmeze. Ori, dacă era necesar, spunându-le de-a dreptul să se ducă învârtindu-se. Dar mărginită nu era. N-ar fi făcut nici cel mai mic gest de opoziÈ›ie decât fiind sigură ca va da roade È™i că oamenii conduÈ™i de ea ar avea de câștigat. Ender se convinsese că Bosquinha era un bun guvernator. De dragul poporului ei își va sacrifica cu dragă inimă mândria, reputaÈ›ia, chiar È™i viitorul. Rămăsese singur. Câtă vreme vorbise cu Bosquinha, toÈ›i oamenii plecaseră din praça. Ender se simÈ›i ca un fost soldat care cutreieră o câmpie nepăsătoare, scena unei bătălii de mult purtate, unde se mai aud ecourile măcelului în adierea vântului printre firele foÈ™nitoare de iarbă. ― Să nu-i laÈ™i să întrerupă legătura prin ansiblu. Vocea din ureche îl făcu să tresară, dar o recunoscu imediat. ― Jane! ― Pot să-i determin pe membrii Congresului să creadă că ai tăiat legătura, dar dacă o faci cu adevărat n-o să te mai pot ajuta. ― Jane, tu ai făcut asta, nu-i aÈ™a? Cum puteau să afle ce-au făcut Miro È™i Ouanda dacă nu le-ai fi atras tu atenÈ›ia? Ea nu-i răspunse. ― Jane, îmi pare rău că am întrerupt legătura cu tine, niciodată n-o să... Ender era convins că Jane È™tia ce dorea el să spună; când vorbea cu ea, nu trebuia să-È™i încheie frazele. TotuÈ™i nu primi nici un răspuns. Ce rost avea să încheie când È™tia că ea va înÈ›elege oricum? ÃŽncă nu-l iertase, asta era explicaÈ›ia, altfel i-ar fi răspuns deja, atrăgându-i atenÈ›ia să nu-i răpească timpul. Cu toate acestea, nu reuÈ™i să-È™i stăpânească impulsul de a mai încerca o dată. Nici acum nu primi răspuns. Spusese ce avea de spus ― să menÈ›ină legătura prin ansiblu - È™i gata. Pentru moment. AÈ™teptarea nu-l deranja pe Ender. ÃŽi era de ajuns să È™tie că Jane se afla lângă el, ascultând. Nu mai era singur. Descoperi cu surprindere că pe obraji îi curgeau lacrimile. Lacrimi de uÈ™urare, socoti el. Catharsis. O mărturisire, o criză, vieÈ›ile oamenilor într-o teribilă cumpănă, viitorul coloniei primejduit. "Iar eu plâng de uÈ™urare pentru că un program arogant îmi vorbeÈ™te din nou." Acasă o găsi pe Ela aÈ™teptându-l. Avea ochii înroÈ™iÈ›i de plâns. ― Bună, îl salută ea. ― Am reuÈ™it să fac ce doreai? întrebă el. ― N-am bănuit niciodată, recunoscu ea. Nu era tatăl nostru. Ar fi trebuit să-mi dau seama. ― Nu cred că ai fi putut. ― Iar eu ce-am făcut? Te-am chemat să mărturiseÈ™ti moartea tatălui meu... a lui Marcăo. ÃŽncepu să plângă din nou. Secretele mamei... credeam că le cunosc, mi-am închipuit că se aflau doar în fiÈ™ierele ei... am crezut că-l ura pe Libo. ― N-am făcut decât să deschid ferestrele ca să aerisesc puÈ›in. ― Asta să le-o spui Ouandei È™i lui Miro. ― Dar, Ela, ia gândeÈ™te-te puÈ›in: până la urmă tot ar fi aflat. ÃŽngroziÂtor este că nu au È™tiut vreme de atâția ani. Acum, când cunosc adevărul, își pot găsi fiecare propriul său drum. ― AÈ™a cum l-a găsit mama? De data asta chiar mai rău decât adulteÂrul? Ender îi atinse uÈ™or părul È™i îl mângâie. Ela acceptă atingerea, încercarea de a o consola. El nu reuÈ™i să-È™i amintească dacă tatăl sau mama lui îl mângâiaseră vreodată astfel. Pesemne că da, altfel cum ar fi È™tiut să facă un asemenea gest? ― Ela, vrei să mă ajuÈ›i? ― De ce? Þi-ai încheiat treaba, nu? ― Asta n-are nimic de a face cu mărturisirea pentru morÈ›i. ÃŽn mai puÈ›in de-o oră trebuie să aflu cum acÈ›ionează Descolada. ― Va trebui să o rogi pe mama... Dar ea È™tie? ― Nu cred că ar fi prea încântată să mă vadă în seara asta. ― Și ar trebui să o rog eu? "Bună seara, mamă, tocmai ai fost dată în vileag în faÈ›a tuturor oamenilor din Milagre ca adulteră care È™i-a minÈ›it copiii toată viaÈ›a. AÈ™adar, dacă nu te superi, aÈ™ vrea să-È›i pun câteva întrebări È™tiinÈ›ifice." ― Ela, e o chestiune de care È›ine supravieÈ›uirea Lusitaniei, ca să nu mai vorbesc că de ea depinde È™i viaÈ›a fratelui tău Miro. ÃŽi făcu semn È™i se întoarse spre terminal: Conectează-l. Cuprinsă de mirare, Ela făcu întocmai. Computerul nu-i recunoscu numele. ― Numele meu a fost È™ters. ÃŽl privi alarmată. De ce? ― Nu eÈ™ti singura căreia i s-a întâmplat asta. La fel e cu toÈ›i ceilalÈ›i. ― Nu-i o defecÈ›iune, înÈ›elese ea. Cineva a È™ters fiÈ™ierul abonaÈ›ilor. ― Congresul Stelar a È™ters numele tuturor abonaÈ›ilor locali. N-a rămas nimic. Suntem consideraÈ›i rebeli. Miro È™i Ouanda urmează să fie arestaÈ›i È™i trimiÈ™i pe Trondheim pentru proces. Mai au o È™ansă doar dacă reuÈ™esc să-i conving pe episcop È™i pe Bosquinha să declanÈ™eze o revoltă adevărată. ÃŽnÈ›elegi? Dacă mama ta nu-mi spune tot ce trebuie să È™tiu, Miro È™i Ouanda vor fi trimiÈ™i la douăzeci È™i doi de ani depărtare. Pedeapsa pentru trădare e moartea, dar È™i călătoria către locul de judecată e la fel de rea ca o condamnare la închisoarea pe viață. Până să se întoarcă, vom fi cu toÈ›ii foarte bătrâni sau chiar morÈ›i, asta dacă... Ela privi pierdută către perete. ― Ce vrei să afli? ― Ceea ce va descoperi È™i Comitetul când va cerceta fiÈ™ierele ei. Modul în care acÈ›ionează Descolada. ― Da, spuse Ela. O va face de dragul lui Miro. ÃŽl privi sfidător. Ne iubeÈ™te, să È™tii. Pentru a salva viaÈ›a unuia dintre copiii ei, va accepta să discute cu tine. ― Foarte bine. Ar fi încă È™i mai bine dacă ar veni singură. ÃŽntr-o oră, în biroul episcopului. Ela încuviință È™i, timp de o clipă, rămase neclintită. Apoi în mintea i se stabili o conexiune; se ridică È™i porni în fugă către ușă. Se opri brusc. Se întoarse, îl îmbrățișă pe Ender È™i-l sărută pe obraz. ― Mă bucur că ai spus totul. Mă bucur că È™tiu. El o sărută pe frunte È™i-i făcu semn să plece. După ce uÈ™a se închise în urma ei, se întinse pe pat È™i rămase cu privirea aÈ›intită în tavan. Se gândi la Novinha, încercând să-È™i imagineze ce simÈ›ea ea acum. "NoviÂnha, oricât de groaznic ar fi, în clipa asta fiica ta aleargă spre casă, încredinÈ›ată că vei uita complet de tine însăți È™i vei face tot ce trebuie ca să-È›i salvezi fiul, în ciuda durerii È™i umilinÈ›ei prin care treci. Te-aÈ™ uÈ™ura de întreaga povară a suferinÈ›ei, Novinha, dacă mi-ai da în schimb o copilă care să aibă încredere nețărmurită în mine." Capitolul 16 GARDUL Un rabin È›ine o lecÈ›ie în piață. Din întâmplare, în aceeaÈ™i dimineață, un bărbat descoperă că soÈ›ia lui e adulteră È™i mulÈ›iÂmea o târăște spre piață pentru a o lapida. (Există o versiune binecunoscută a acestei istorioare, dar un prieten de-al meu, Vorbitor în numele MorÈ›ilor, mi-a povestit despre alÈ›i doi rabini care s-au confruntat cu situaÈ›ii similare. Despre ei vreau să vă istorisesc la rândul meu.) Rabinul face câțiva paÈ™i È™i ajunge în faÈ›a femeii. Din respect, oamenii se feresc din calea lui È™i aÈ™teaptă cu pietrele grele în mâini. Rabinul întreabă: ― Se află printre voi cineva care n-a dorit pentru sine femeia altuia sau bărbatul altei femei? Ei mormăie È™i răspund: ― Cu toÈ›i cunoaÈ™tem dorinÈ›a asta, dar, rabinule, nici unul dintre noi nu i-a dat ascultare. ― Atunci îngenuncheaÈ›i È™i mulÈ›umiÈ›i-i lui Dumnezeu că v-a făÂcut tari, spuse rabinul. Apoi o ia de mână pe femeie È™i o scoate din piață. ÃŽnainte de a-i da drumul, o sfătuieÈ™te: ― Să-i spui înălÈ›imii-sale magistratul cine i-a salvat ibovnica. Va È™ti că-i sunt supus credincios. Astfel femeia scăpă cu viață, deoarece comunitatea era prea coruptă ca să se poată apăra singură de dezordine. Un alt rabin, în alt oraÈ™. Rabinul opreÈ™te mulÈ›imea ca È™i în cealaltă istorisire, spunând: ― Care dintre voi e fără de păcate, acela să arunce primul piatra. Amintindu-È™i de păcatele lor, oamenii se ruÈ™inează È™i uită ce scop i-a unit. "ÃŽntr-o bună zi, se gândesc ei, s-ar putea să fiu È™i eu ca femeia asta È™i să nădăjduiesc că voi primi iertarea. Ar trebui să mă port cu ea aÈ™a cum aÈ™ dori să se poarte ceilalÈ›i cu mine." Când ei dau drumul pietrelor la pământ, rabinul se aplecă È™i ridică una, o înalță deasupra capului femeii È™i o slobozeÈ™te cu toată forÈ›a. ÃŽi sfărâmă È›easta È™i-i împrăștie creierii pe caldarâmul pieÈ›ii. ― Nici eu nu-s fără de păcate, le zice el oamenilor, dar dacă le vom îngădui doar celor perfecÈ›i să aplice legea, ea va muri curând È™i odată cu ea È™i oraÈ™ul nostru. Prin urmare, femeia a murit deoarece comunitatea era prea rigidă ca să-i îngăduie rătăcirea de la calea cea dreaptă. Binecunoscuta versiune a acestei istorioare ne atrage atenÈ›ia fiindcă apare uimitor de rar în viaÈ›a noastră. Majoritatea comuniÂtăților oscilează între decădere È™i rigor mortis, iar când deviază prea mult se sting. Un singur rabin a îndrăznit să spere din partea noastră un asemenea echilibru perfect încât să ne putem păstra legea È™i să iertăm totuÈ™i rătăcirea. Ca urmare, bineînÈ›eles că l-am ucis noi pe el. San Angelo, Scrisori către un eretic în fașă, Transcriere, Amai a Tudumundo Para Que Deus Vos Ame Cristăo, 103: 72: 54: 2 Minha-irma. Sora mea. Cuvintele continuară să se fugărească prin mintea lui Miro până ce, devenind o parte din gândurile lui, nici nu le mai auzi. A Ouanda é minha irma. Ea e sora mea. Picioarele îl duseră mecanic de la praça până la terenul de joacă È™i dincolo de È™aua dealului. Pe culmea lui cei mai înaltă se aflau catedrala È™i mânăstirea, care dominaseră dintotdeauna StaÈ›iunea Zenadorilor de parcă ar fi alcătuit împreună o fortăreață care să vegheze cu strășnicie asupra porÈ›ii. Pe poteca aceasta pășea Libo când se ducea s-o întâlnească pe mama. Se vedeau în StaÈ›iunea Xenobiologilor sau o făceau mai discret, trăindu-È™i rutul în iarbă, ca niÈ™te porci de pe fazenda? Rămase la uÈ™a StaÈ›iunii Zenadorilor È™i încercă să găsească un motiv întemeiat pentru a intra. Nu avea ce să facă acolo. Nu scrisese raportul despre ceea ce se întâmplase astăzi, dar oricum nu È™tia cum să-l redacteÂze. "Puteri magice, despre asta era vorba. PurceluÈ™ii le cântă copacilor, iar aceÈ™tia se desfac singuri în bârne È™i scânduri. Mult mai bune decât cele obÈ›inute prin tâmplărie. Aborigenii sunt cu mult mai complicaÈ›i decât s-a presupus până acum. Utilizări multiple ale aceluiaÈ™i lucru. Fiecare copac e concomitent totem, cruce de mormânt È™i o mică fabrică de cherestea. Soră. Trebuie să fac ceva, dar nu-mi amintesc ce anume. PurceluÈ™ii au planul cel mai înÈ›elept. Trăiesc precum fraÈ›ii È™i nu-i interesează femelele. Ar fi fost mai bine pentru tine, Libo, ăsta-i adevărul ― ba nu, ar trebui să-È›i spun Papai, nu Libo. Păcat că mama nu È›i-a zis niciodată, altfel m-ai fi legănat pe genunchi. Cei doi copii mai mari ai tăi, Ouanda pe un genunchi È™i Miro pe celălalt. Nu ne mândrim cu cei doi copii ai noÈ™tri? NăscuÈ›i în acelaÈ™i an, la doar două luni distanță, ce individ ocupat era Papai pe vremea aceea, strecurându-se de-a lungul gardului ca să se împerecheze cu mamăe. ÃŽn curtea ei. Toată lumea îți plângea de milă pentru că nu aveai decât fete. Nici una care să-È›i ducă numele mai departe. Milă risipită în zadar. Aveai fii să dai È™i altora, iar eu am mult mai multe surori decât am crezut. ÃŽn orice caz, cu una mai mult decât aÈ™ fi vrut." Rămăsese la poartă, privind către pădurea de pe dealul purceluÈ™ilor. "Nu servesc nici un scop È™tiinÈ›ific dacă le fac o vizită. Prin urmare, o să fac un act gratuit È™i neÈ™tiinÈ›ific È™i o să aflu dacă au loc în trib pentru un nou frate. Probabil că sunt prea mare ca să capăt un pat în casa din buÈ™teni, aÈ™adar o să dorm afară. Nu-s tare priceput la cățărat în copaci, dar mă pricep cât de cât la tehnologie È™i, cum nu mai am reÈ›ineri, o să vă spun tot ce vreÈ›i sa È™tiÈ›i." Puse mâna dreaptă pe cutia de identificare È™i o întinse pe stânga pentru a împinge poarta. Vreme de o fracÈ›iune de secundă nu pricepu ce s-a întâmplat Apoi simÈ›i că mâna i-a luat foc; parcă îi era tăiată chiar în momentul acela cu fierăstrăul. De când fusese construit, gardul nu rămăsese niciodată activ după atingerea cutiei de către vreun zenador. ― Marcos Vladimir Ribeira von Hesse, dreptul de a trece prin gard È›i-a fost revocat prin Ordinul Comitetului de Evacuare a Lusitaniei. Până în clipa aceea, vocea nu mai avertizase astfel un zenador. ÃŽi trebui câtva timp să înÈ›eleagă ce spunea glasul. ― Tu È™i Ouanda Quenhatta Figueira Mucumbi vă veÈ›i prezenta la adjunctul È™efului poliÈ›iei, Fana Maria do Bosque, pentru a fi arestaÈ›i în numele Congresului Stelar È™i pentru a fi duÈ™i pe Trondheim, unde urmează să fiÈ›i judecaÈ›i. Deocamdată era ameÈ›it È™i își simÈ›ea stomacul îngreunat. "Știu. Tocmai în noaptea asta s-au găsit să afle. S-a terminat cu toate. O voi pierde pe Ouanda, purceluÈ™ii, cercetările; totul s-a năruit. Arestare. Trondheim. De unde a venit Vorbitorul. O călătorie de douăzeci È™i doi de ani. Toate vor rămâne în urmă în afară de Ouanda, singura, iar ea e sora mea." ÃŽntinse iute mâna ca să tragă poarta, dar durerea insuportabilă îl fulgeră, îi trecu prin toÈ›i nervii, care luară foc instantaneu. "Nu pot să dispar pur È™i simplu. Vor închide poarta pentru oricine. Nimeni nu va mai merge la purceluÈ™i, nimeni n-o să le mai spună nimic, iar ne vor aÈ™tepta, dar niciodată nu va mai deschide cineva poarta asta. Nici eu, nici Ouanda, nici Vorbitorul, nimeni, fără nici o explicaÈ›ie. Comitetul de Evacuare. Ne vor duce de aici È™i apoi vor È™terge orice urmă a trecerii noastre. AÈ™a prevăd regulile, dar mai sunt È™i altele, nu? Ce au constatat? Cum de-au aflat? Le-a spus Vorbitorul? E atât de împătimit după adevăr? Trebuie să le explic purceluÈ™ilor de ce n-o să ne mai întoarcem, trebuie să-i anunÈ›." Totdeauna erau urmăriÈ›i de câte un purceluÈ™ de îndată ce intrau în pădure. Oare nu era È™i acum unul de pază? Miro făcu un semn cu mâna. Era totuÈ™i prea întuneric. Nu aveau cum să-l vadă. Sau poate că-l vedeau. Nimeni nu È™tia cât de bine vedeau purceluÈ™ii pe întuneric. Chiar dacă-l observaseră sau nu, nici unul nu veni. Curând avea să fie prea târziu; dacă framlingii supravegheau poarta, fără îndoială că o anunÈ›aseră deja pe Bosquinha, iar ea era pe drum, zburând pe deasupra ierbii. ÃŽÈ™i va exprima ― vai ― regretul că trebuie să-l aresteze, dar își va face datoria, È™i degeaba ar încerca să discute cu ea dacă această hotărâre era bună pentru oameni sau pentru purceluÈ™i sau pentru toÈ›i, dacă merita să menÈ›ină această separare prostească. Ea nu era genul de om care să pună legea la îndoială, ci făcea exact aÈ™a cum i se spunea. Iar el se va preda, n-avea nici un rost să se opună, unde se putea ascunde de partea asta a gardului? Prin turmele de cabra? Dar înainte de a ceda de bună voie, le va spune totul purceluÈ™ilor, trebuia să le spună. Porni de-a lungul gardului, îndepărtându-se de poartă, către pajiÈ™tea pustie de sub dealul catedralei, unde nu locuia nimeni care să-i poată auzi glasul. ÃŽn timp ce mergea, striga. Nu cuvinte, ci un uguit înalt È™i prelung, un È›ipăt pe care el È™i Ouanda îl foloseau pentru a-È™i atrage atenÈ›ia unul altuia atunci când se aflau între purceluÈ™i È™i erau despărÈ›iÈ›i. Vor auzi, trebuiau să-l audă, neapărat trebuiau să vină la el, fiindcă el nu putea să sară gardul. "VeniÈ›i, Uman, Mîncătorule-de-Frunze, Mandachuva, SăÂgeată, CeÈ™ti, Calendar, oricare, toÈ›i, veniÈ›i să vă spun că de-acum încolo nu mai putem vorbi.'' CopleÈ™it de durere, Quim stătea pe un scaun fără spătar în biroul episcopului. ― Estevăo, spuse episcopul încet, peste câteva minute voi avea o întrunire aici, dar vreau să discut ceva cu tine. ― N-avem ce să mai vorbim, È™opti Quim. Ne-aÈ›i avertizat È™i aÈ™a s-a întâmplat. E diavolul în persoană. ― Estevăo, schimbăm câteva vorbe È™i apoi te duci acasă să te culci. ― Nu mă mai întorc acolo în veci. ― Stăpânul nostru a stat la masă cu păcătoÈ™i mai răi decât mama ta È™i i-a iertat. EÈ™ti cumva mai bun decât El? ― Nici una dintre stricatele pe care le-a iertat nu era mama Lui. ― Nu orice mamă poate fi Fecioara cea Binecuvântată. ― Atunci sunteÈ›i de partea lui? Biserica de aici face loc Vorbitorilor? Trebuie să dărâmăm catedrala piatră cu piatră pentru a construi un amfiteatru în care toÈ›i morÈ›ii noÈ™tri să fie ponegriÈ›i înainte de a-i aÈ™eza în pământ? ― Eu sunt episcopul tău, Estevăo, rosti amenințător Peregrino, vicaÂrul lui Cristos pe această planetă, È™i să-mi vorbeÈ™ti cu respectul pe care-l datorezi funcÈ›iei mele. Furios, Quim rămase împietrit o clipă, incapabil să vorbească. ― Și eu cred că era mai bine dacă Vorbitorul nu spunea toate acele istorii în public. Despre unele era preferabil să aflăm în tăcere È™i singuÂrătate, ca să nu fim văzuÈ›i când suferim. De aceea folosim noi confesioÂnalul, ca să ne păzim de ruÈ™inea publică atunci când ne zbatem cumplit din pricina păcatelor individuale. Dar fii cinstit, Estevăo. Chiar dacă Vorbitorul a dezvăluit aceste lucruri, ele sunt adevărate până la ultimul. Né? ― E. ― Estevăo, acum să reflectăm puÈ›in. Până azi È›i-ai iubit mama? ― Da. ― Iar mama aceasta pe care o iubeai comisese deja un adulter? ― De zece mii de ori. ― Eu nu cred că e chiar atât de desfrânată. Dar zici că ai iubit-o deÈ™i era adulteră? ÃŽn seara asta nu era aceeaÈ™i persoană? S-a schimbat de ieri până azi? Sau tu eÈ™ti cel care s-a schimbat? ― Ieri era o minciună. ― Dacă i-a fost ruÈ™ine să le spună copiilor ei despre păcatul adulteÂrului, crezi că a minÈ›it È™i atunci când le-a purtat de grijă ani de zile, până s-au făcut mari, când a avut încredere în ei, când i-a învățat ce È™tia... ? ― N-a fost o mamă chiar atât de iubitoare. ― Dacă ar fi venit să se spovedească È™i ar fi primit iertarea pentru adulter n-ar mai fi trebuit să vă spună nici o vorbă. Ai fi murit fără să È™tii nimic. N-ar fi fost o minciună. N-ar mai fi fost adulteră, fiindcă i se iertaseră păcatele. RecunoaÈ™te adevărul, Estevăo. Tu nu eÈ™ti furios È™i pornit împotriva adulterului comis de ea. Tu eÈ™ti furios fiindcă te-ai făcut singur de râs în faÈ›a întregului oraÈ™ încercând s-o aperi. ― Mă faceÈ›i să par un netrebnic. ― Nimeni nu te consideră un netrebnic. Toată lumea socoteÈ™te că eÈ™ti un fiu credincios. Iar acum, dacă ai fi un adevărat ucenic al Domnului, ai ierta-o È™i i-ai arăta că o iubeÈ™ti mai mult ca niciodată, pentru că azi îi înÈ›elegi suferinÈ›a. Episcopul aruncă o privire către ușă. ― Am o È™edință, Estevăo. Mergi, te rog, în sanctuarul meu È™i roagă-te la Magdalena să te ierte pentru inima ta împietrită. Arătând mai mult doborât decât furios, Quim trecu dincolo de draperia din spatele biroului. Secretarul episcopului deschise cealaltă ușă È™i îi permise VorbitoruÂlui în numele MorÈ›ilor să intre în cameră. Episcopul nu se ridică. Spre uimirea lui, Vorbitorul îngenunche È™i își lăsă capul în piept Era un act pe care catolicii nu-l făceau decât în cazul prezentării publice în faÈ›a episcopului, iar Peregrino nu înÈ›elegea ce voia de fapt străinul să arate prin gestul său. Acesta rămase totuÈ™i îngenuncheat, aÈ™teptând, astfel că episcopul se ridică de pe jilÈ›ul său, merse către el È™i-i întinse inelul spre a fi sărutat. Dar chiar È™i după aceea, Vorbitorul aÈ™teptă până când, într-un târziu, Peregrino spuse: ― Fii binecuvântat, fiul meu, deÈ™i nu mi-e limpede dacă prin smereÂnia ta nu cumva mă iei în batjocură. Cu capul încă plecat, Vorbitorul răspunse: ― Batjocura mi-e străină. Apoi ridică ochii spre Peregrino: Tatăl meu a fost catolic. S-a prefăcut că nu e, de dragul convenienÈ›elor sociale, dar nu È™i-a iertat niciodată lipsa de credință. ― Ai fost botezat? ― Sora mea mi-a spus că da. Tata m-a botezat la scurt timp după naÈ™tere. Mama era protestant! ÃŽmpărtășea credinÈ›a care respinge botezul sugarilor, astfel că s-au certat din pricina asta. Episcopul întinse o mână în semn că Vorbitorul se putea ridica în picioare, dar el chicoti: ― De necrezut! Un catolic de alcov È™i un mormon ascuns care se ceartă în legătură cu obiceiuri religioase pe care amândoi se prefac că nu le cred. Peregrino era încă sceptic. Faptul că Vorbitorul dorea să arate a fi un bun catolic părea din cale afară de curtenitor. ― Credeam că voi, Vorbitorii în numele MorÈ›ilor, renunÈ›aÈ›i la orice religie când vă alegeÈ›i, să-i zicem aÈ™a, vocaÈ›ia. ― Nu È™tiu ce fac alÈ›ii. Cred că nu există reguli ― în orice caz, sigur nu erau când eu am devenit Vorbitor. Episcopul Peregrino È™tia că oamenii aceÈ™tia nu aveau obiceiul să mintă, dar cel din faÈ›a lui părea să fie deosebit de evaziv. ― Vorbitor Andrew, în cele O Sută de Lumi nu există nici un loc în care catolicii să fie siliÈ›i să-È™i ascundă credinÈ›a È™i situaÈ›ia asta durează de trei mii de ani. Aceasta a fost marea binecuvântare pe care ne-a adus-o călătoria în spaÈ›iu, pentru că ea a È™ters groaznicele restricÈ›ii în problema natalității pe un Pământ suprapopulat. Să înÈ›eleg că tatăl tău a trăit pe Pământ acum trei mii de ani? ― Spun că tatăl meu s-a îngrijit să fiu botezat catolic È™i de dragul lui am făcut ceea ce el nu a reuÈ™it toată viaÈ›a. Pentru el am îngenuncheat în faÈ›a unui episcop È™i i-am primit binecuvântarea. ― Dar eu te-am binecuvântat pe tine. "Și tot tu eviÈ›i să-mi dai răspunsuri directe la întrebări, ceea ce sugerează că se adevereÈ™te bănuiaÂla mea în legătură cu perioada în care a trăit tatăl tău, dar nu vrei să discuÈ›i despre asta. Dom Cristăo spunea că eÈ™ti mai mult decât ceea ce poate vedea ochiul." ― Sigur, răspunse Ender. Am nevoie de binecuvântarea SfinÈ›iei-Voastre mai mult decât tatăl meu, fiindcă el este mort, iar eu am numeroase probleme de rezolvat. ― Ia loc, te rog. Vorbitorul alese un scaun aÈ™ezat lângă perete. Episcopul se instală în jilÈ›ul masiv de la birou. AÈ™ fi preferat să nu mărturiseÈ™ti astăzi. N-a fost momentul cel mai potrivit. ― Nu am fost prevenit asupra acÈ›iunii Congresului. ― Dar ai È™tiut că Miro È™i Ouanda au încălcat legea. AÈ™a mi-a comuÂnicat Bosquinha. ― Am aflat doar cu câteva ore înainte de mărturisire. Vă sunt recuÂnoscător că nu i-aÈ›i arestat încă. ― Aceasta e o chestiune civilă. Episcopul lăsa să se înÈ›eleagă că problema nu-l privea, dar amândoi È™tiau că dacă ar fi insistat, Bosquinha ar fi trebuit să se supună ordinelor primite È™i să-i aresteze fără a mai lua în seamă rugămintea Vorbitorului. ― Mărturisirea ta a pricinuit multă suferință. ― Mai multă decât de obicei, È™i-mi pare rău. ― Și... răspunderea ta se încheie aici? Provoci rănile È™i laÈ™i în sarcina altora să le tămăduiască? ― Nu răni, SfinÈ›ia-Voastră. Chirurgie. Și dacă pot ajuta la alinarea durerilor de după, atunci da, rămân ca să fiu de folos. La anestezie nu mă pricep, dar puteÈ›i fi sigur că voi încerca să dezinfectez. ― S-ar fi cuvenit să fii preot, să È™tii. ― Fiii mai mici aveau de ales doar între două căi: sutana sau milităÂria. PărinÈ›ii mi-au ales-o pe cea de a doua. ― Fiul mai mic... Ai avut totuÈ™i o soră È™i ai trăit pe vremea când controlul naÈ™terilor interzicea soÈ›ilor să aibă mai mult de doi copii dacă nu obÈ›ineau o aprobare specială din partea autorităților. Un asemenea copil se numea TerÈ›. AÈ™a e? ― CunoaÈ™teÈ›i bine istoria. ― Te-ai născut pe Pământ, înainte de zborul interstelar. ― SfinÈ›ia-Voastră, ceea ce trebuie să ne preocupe acum este viitorul Lusitaniei, nu biografia unui Vorbitor care, după cum se vede, nu are decât treizeci È™i cinci de ani. ― Viitorul Lusitaniei cade în sarcina mea, Andrew Wiggin, nu a ta. ― Sarcina dumneavoastră trebuie să fie viitorul fiinÈ›elor umane de pe Lusitania. Pe mine mă preocupă È™i soarta purceluÈ™ilor. ― Să nu ne luăm la întrecere pentru a vedea cine are îndatoriri mai importante. Secretarul deschise din nou uÈ™a È™i Bosquinha, Dom Cristăo È™i Dona Cristă intrară în cameră. Bosquinha se uita când la episcop, când la Vorbitor. ― Nu e sânge pe podea, dacă asta cauÈ›i, spuse episcopul. ― Voiam doar să măsor temperatura, explică Bosquinha. ― Căldura respectului reciproc, bănuiesc, interveni Ender, nu focul furiei sau gheaÈ›a urii. ― Vorbitorul e catolic prin botez, dacă nu cumva chiar prin credință, zise episcopul. L-am binecuvântat È™i asta pare să-l fi făcut mai maleabil. ― ÃŽntotdeauna am arătat respectul cuvenit față de autorități, îl lămuri Ender. ― Dar tu ai fost acela care ne-a ameninÈ›at cu un inchizitor, îi reaminti episcopul. Schiță un zâmbet. Vorbitorul îi răspunse cu un surâs la fel de îngheÈ›at: ― Iar SfinÈ›ia-Voastră a fost acela care a spus oamenilor că sunt Satana È™i că n-ar trebui să discute nimeni cu mine. ÃŽn vreme ce episcopul È™i Vorbitorul schimbau zâmbete reci, ceilalÈ›i începură să râdă stânjeniÈ›i, apoi se aÈ™ezară È™i aÈ™teptară. ― Tu ai convocat întâlnirea aceasta, Vorbitorule, aminti Bosquinha. ― IertaÈ›i-mă, se scuză el. Mai am un invitat. Lucrurile s-ar simplifica dacă am mai aÈ™tepta câteva minute până ce va sosi. Ela își găsi mama în faÈ›a casei, nu departe de gard. O adiere slabă, care abia foÈ™nea prin iarba capim, îi vălurea uÈ™or părul. Elei îi trebuiră câteva clipe ca să-È™i dea seama ce o mirase. Mama nu-È™i mai lăsase părul liber de mulÈ›i ani. Părea ciudat de liber, cu atât mai slobod cu cât Ela putea vedea cât era de ondulat după ce fusese siluit atâta vreme într-un coc. Abia acum înÈ›elese că Vorbitorul avea dreptate. Mama va răspunde invitaÈ›iei lui. Indiferent câtă ruÈ™ine sau durere i-ar fi pricinuit mărturisiÂrea din seara aceasta, simÈ›ea dorinÈ›a de a sta acum în aer liber, în lumina slabă a amurgului, pentru a privi spre dealul purceluÈ™ilor. Sau poate că se uita la împrejmuire. Probabil că-È™i amintea de bărbatul cu care se întâlnea aici sau altundeva, printre ierburile capim, ca să se iubească neobservaÈ›i. ÃŽntotdeauna pe ascuns, întotdeauna în secret. Mama e totuÈ™i mulÈ›umită că acum se È™tie cine i-a fost adevăratul soÈ›, cine e tatăl meu cel bun. Mama se bucură, iar eu mă bucur alături de ea. Novinha nu se întoarse s-o privească, deÈ™i o auzise pe Ela venind prin iarba foÈ™nitoare. Fata se opri la câțiva paÈ™i depărtare. ― Mamă, începu ea. ― Deci nu-i o turmă de cabra, răspunse Novinha. Ce gălăgioasă eÈ™ti, Ela! ― Vorbitorul are nevoie de ajutorul tău. ― Chiar aÈ™a?! Ela îi povesti ce aflase de la Ender, dar Novinha nu se întoarse cu faÈ›a spre ea. Când Ela termină, aÈ™teptă un moment È™i apoi începu să urce povârniÈ™ul dealului. ― Mamă! Mamă, ai de gând să le spui despre Descolada? De ce acum, după atâția ani? Mie de ce nu ai vrut să-mi spui? ― Pentru că singură, fără ajutorul meu, ai obÈ›inut rezultate mai bune. ― Știi ce-am lucrat? ― Doar eÈ™ti ucenicul meu. Am acces deplin la fiÈ™ierele tale fără să las urme detectabile. Ce fel de profesor aÈ™ fi dacă nu È›i-aÈ™ supraveghea munca? ― Dar... ― Am citit È™i fiÈ™ierele pe care le-ai ascuns sub numele Quarei. Nu eÈ™ti încă mamă, deci nu È™tii că toate activitățile pe computer ale unui copil sub doisprezece ani sunt anunÈ›ate săptămânal părinÈ›ilor lui. Quara făcea niÈ™te cercetări ieÈ™ite din comun. Mă bucur că vii cu mine. O să afli È™i tu când o să-i spun Vorbitorului. ― N-ai luat-o pe drumul cel bun, remarcă Ela. Novinha se opri. ― Casa Vorbitorului nu e lângă praça? ― ÃŽntâlnirea are loc la biroul episcopului. Abia acum se întoarse Novinha s-o privească pe Ela drept în ochi. ― Ce v-aÈ›i pus în gând tu È™i străinul? ― ÃŽncercăm să-l salvăm pe Miro. Și colonia Lusitania, dacă vom putea. ― Mă duceÈ›i în pânza lui de păianjen! ― Episcopul trebuie să fie de partea noastră, altfel... ― De partea noastră ? ! Când spui noi te referi la tine È™i la Vorbitor, aÈ™a e? Crezi că n-am băgat de seamă? ToÈ›i copiii mei, unul câte unul, v-a fermecat pe toÈ›i... ― N-a fermecat pe nimeni! ― V-a atras prin felul lui de a spune exact ce vreÈ›i să auziÈ›i, cu... ― Nu-i linguÈ™itor, dacă la asta te referi. Nu ne spune ce ne convine. Ne spune ceea ce È™tim că-i adevărat. Nu ne-a câștigat afecÈ›iunea, mamă, ci încrederea! ― Mie niciodată nu mi-aÈ›i arătat sentimentele pe care le aveÈ›i pentru el. ― Am vrut. De această dată, Ela nu-È™i plecă ochii în faÈ›a privirii tăioase È™i întrebătoare. ÃŽn schimb, Novinha își feri privirea de la ea, apoi, când se uită din nou la Ela, pe gene îi străluceau lacrimi. ― Am vrut să vă spun. Mama nu se referea la fiÈ™ierele ei. Când am înÈ›eles cât de mult îl urâți, am vrut să vă zic: "Nu el e tatăl vostru, tatăl vostru e un om bun È™i blând." ― Care n-a avut curajul să ne-o spună cu gura lui. ÃŽn ochii Novinhei apăru o sclipire de supărare: ― A vrut. Eu nu l-am lăsat. ― Mamă, să-È›i mărturisesc ceva. L-am iubit pe Libo la fel ca toată lumea din Milagre, însă el a ales să fie ipocrit, ca È™i tine de altfel. Fără ca cineva s-o vrea, otrava minciunilor voastre ne-a făcut rău tuturor. Nu te învinuiesc pe tine, mamă, sau pe el. Dar mulÈ›umesc Cerului pentru că ni l-a trimis pe Vorbitor. El a fost pregătit să ne spună adevărul È™i ne-a eliberat. ― Când nu iubeÈ™ti pe nimeni e uÈ™or să spui adevărul, rosti încet Novinha. ― AÈ™a crezi tu? n-o slăbi Ela. Știu că am învățat ceva nou, mamă. Nu poÈ›i afla adevărul despre cineva decât dacă eÈ™ti în stare să-l iubeÈ™ti. Sunt încredinÈ›ată că Vorbitorul l-a iubit pe tata. Pe Marcăo, vreau să zic. ÃŽnainte de a-i mărturisi moartea cred că l-a înÈ›eles È™i l-a iubit. Novinha nu-i răspunse, fiindcă Ela spunea adevărul. ― Și mai È™tiu că-i iubeÈ™te pe Grego, pe Quara È™i pe Olhado. Pe Miro È™i chiar pe Quim. Și pe mine. Știu că mă iubeÈ™te. Iar când îmi arată că mă iubeÈ™te, È™tiu că-i adevărat, pentru că niciodată nu minte. ÃŽn ochii Novinhei apărură lacrimi care începură să-i alunece în jos pe obraji. ― Eu v-am minÈ›it, pe voi È™i pe ceilalÈ›i, spuse ea. Vocea îi era slabă È™i istovită. Dar când spun că vă iubesc, trebuie să mă crezi. Ela o îmbrățișă È™i, pentru prima oară după ani È™i ani, simÈ›i căldură în gestul ei. Zidul de minciuni care se înălÈ›ase între ele se năruise. ÃŽl dărâmase Vorbitorul È™i nici una dintre ele nu mai avea motive să se ferească È™i să fie suspicioasă. ― Chiar È™i acum È›i-e gândul la blestematul acela de Vorbitor, aÈ™a e? È™opti mama. ― Și È›ie, îi răspunse Ela. Au fost amândouă surprinse de hohotul de râs al Novinhei. ― Da! ÃŽncetând să mai râdă, Novinha se trase înapoi È™i o privi pe Ela în ochi. ― Oare va rămâne pentru totdeauna între noi? ― Da, răspunse Ela. Va rămâne între noi ca o punte, nu ca un zid. Miro îi văzu pe purceluÈ™i când aceÈ™tia erau la jumătatea pantei, îndreptându-se spre gard. Prin pădure mergeau fără să facă nici un zgomot, dar nu reuÈ™eau acelaÈ™i lucru când se miÈ™cau prin iarba capim, aÈ™a că acum; venind în goană, o făceau să foÈ™nească puternic; poate că alergând la chemarea lui Miro nu mai simÈ›eau nevoia să se ferească. Când se apropiară mai mult, Miro îi recunoscu: Săgeată, Uman, MandaÂchuva, Mâncătorul-de-Frunze, CeÈ™ti. Nu strigă È™i nici ei nu-i vorbiră când ajunseră în dreptul lui. Rămaseră neclintiÈ›i È™i-l priviră în tăcere. Nici un zenador nu-i chemase până acum la gard. Prin nemiÈ™care, purceluÈ™ii își arătau îngrijorarea. ― Nu mai pot veni la voi, spuse Miro. AÈ™teptară să li se explice. ― Framlingii au aflat despre noi. Au aflat că am încălcat legea È™i au închis poarta. Mâncătorul-de-Frunze își duse mâna la bărbie. ― Știi cumva ce au văzut framlingii? Miro râse cu amărăciune. ― Dar oare ce n-au văzut? Un framling a venit cu noi, nu-i aÈ™a? ― Ba nu, îl contrazise Uman. Matca spune că nu Vorbitorul a fost acela. Ea zice că au văzut din cer. SateliÈ›ii? ― Ce să fi văzut din cer? ― Poate vânătoarea, spuse Săgeată. ― Poate tunderea cabrelor, continuă Mâncătorul-de-Frunze. ― Poate câmpul cu È™tir, zise CeÈ™ti. ― Toate astea, conchise Uman. Și poate au văzut că soÈ›iile au lăsat să se nască trei sute douăzeci de copii de la prima recoltă de È™tir încoace. ― Trei sute! ― Și douăzeci, îl corectă Mandachuva. ― Au văzut că va fi mâncare din belÈ™ug, spuse Săgeată. Acum sigur vom câștiga următorul război. DuÈ™manii noÈ™tri vor fi păduri noi, uriaÈ™e, pe toată întinderea câmpiei, iar soÈ›iile vor pune copaci-mamă în fiecare dintre ele. Miro se îngreÈ›oșă. Trudiseră È™i se sacrificaseră pentru a oferi avanÂtaje trecătoare unui trib de purceluÈ™i? ÃŽi veni să strige: "Libo n-a murit pentru ca voi să puteÈ›i cuceri lumea." Pregătirea de xenolog îl ajută să se abÈ›ină, aÈ™a că puse o întrebare simplă: ― Și unde sunt aceÈ™ti copii? ― Nici unul dintre frățiori nu vine la noi, explică Uman. Avem prea multe de făcut; trebuie să deprindem totul de la voi È™i să-i învățăm pe ceilalÈ›i din casele-de-fraÈ›i. Nu-i putem pregăti pe frățiori. Apoi adăugă cu mândrie: Din trei sute, jumătate sunt ai tatălui meu, Rădăcină. Mandachuva dădu grav din cap. ― SoÈ›iile au mare respect pentru ce ne-aÈ›i învățat. ÃŽÈ™i pun mari speranÈ›e în Vorbitorul în numele MorÈ›ilor. Ce ne spui tu acum e foarte grav. Dacă framlingii ne urăsc, noi ce ne facem? ― Nu È™tiu, spuse Miro. Deocamdată gândurile i se învălmășiseră în încercarea de a analiza toate informaÈ›iile pe care le primise. Trei sute douăzeci de copii. O explozie demografică. Și nu se È™tie cum, dar Rădăcină ajunsese tatăl a jumătate dintre ei. Până astăzi, Miro ar fi ignorat cu totul afirmaÈ›ia referitoare la paternitatea lui Rădăcină, consiÂderând că face parte din sistemul de credinÈ›e totemice ale purceluÈ™ilor. Dar după ce văzuse un copac dezrădăcinându-se È™i desfăcându-se în scânduri È™i unelte ca răspuns la cântecul lor, era gata să-È™i pună la îndoială toate presupunerile anterioare. La ce bun încerca să mai lămurească toate astea acum? Nu va mai apuca să întocmească un raport; nu va putea dezvolta subiectul; se va afla la bordul unei nave stelare vreme de aproape un sfert de secol, în timp ce altul va face munca lui. Sau, È™i mai rău, nimeni. ― Nu fi nefericit, îl sfătui Uman. Vei vedea, până la urmă Vorbitorul va îndrepta toate lucrurile. ― Vorbitorul?! Da, va rezolva totul. "AÈ™a cum a făcut-o pentru mine È™i pentru Ouanda. Sora mea." ― Matca zice că el îi va învăța pe framlingi să ne iubească... ― Să-i înveÈ›e pe framlingi, repetă Miro absent. Mai bine s-ar grăbi. Acum e prea târziu să mă salveze pe mine È™i pe Quanda. Ne vor aresta È™i ne vor trimite departe de Lusitania. ― Spre stele? exclamă Uman plin de speranță. ― Da, spre stele, dar ca să fim judecaÈ›i! Să fim pedepsiÈ›i pentru că v-am ajutat Ne vor trebui douăzeci È™i doi de ani ca să ajungem acolo È™i nu ne vor lăsa să ne întoarcem. PurceluÈ™ilor le trebuiră câteva momente pentru a pricepe cuvintele lui. "Foarte bine. Lasă-i să se întrebe cum va rezolva Vorbitorul toate problemele. Și eu am avut încredere în el È™i nu mi-a folosit la nimic." PurceluÈ™ii se sfătuiră între ei. Uman se desprinse din mijlocul lor È™i se apropie de gard. ― Te ascundem noi. ― Nu te vor găsi nicicând în pădure, îi spuse Mandachuva. ― Au maÈ™ini care mă pot urmări după miros, îi explică Miro. ― Aha. Dar legea nu le interzice să ne arate maÈ™inile? întrebă Uman. Miro scutură din cap. ― N-are importanÈ›i Pentru mine poarta rămâne închisă. Nu pot trece dincolo de gard. PurceluÈ™ii se priviră uni pe alÈ›ii. ― Dar ai capim È™i acolo, spuse Săgeată. Miro se uită prostit la iarbă. ― Și ce dacă? ― Mestec-o, îl îndemnă Uman. ― De ce? ― I-am văzut pe oameni mestecând capim, spuse Mâncâtorul-de-Frunze. Seara trecută, pe deal, l-am văzut pe Vorbitor È™i pe un altul, îmbrăcat în robă, mestecând capim. ― Și de multe alte ori, întări Mandachuva. Nerăbdarea pe care o dovedeau față de el era insuportabilă. ― Dar ce legătură e între iarbă È™i gard? PurceluÈ™ii se uitară din nou unul la celălalt. ÃŽn cele din urmă, Mandachuva rupse un smoc de iarbă, îl răsuci atent până ajunse ghemoÂtoc È™i îl băgă în gură. ÃŽncepu să-l mestece È™i după un timp se aÈ™eză pe jos. CeilalÈ›i începură să-l sâcâie, împungându-l cu degetele, piÈ™cându-l. El nu dădu semne că ar băga de seamă toate acestea. Apoi Uman îl ciupi sălbatic È™i când Mandachuva nu tresări, purceluÈ™ii porniră să vorbească în limba masculilor: "Gata. E vremea. Acum. Gata." Mandachuva se ridică puÈ›in nesigur la început. Apoi alergă spre gard, se cățără până sus, se răsuci în aer È™i ateriză în patru labe, de aceeaÈ™i parte cu Miro. Miro sări în picioare È™i strigă exact în clipa în care Mandachuva ajunse pe muchia gardului; când tăcu, Mandachuva se ridicase deja de jos È™i se scutura de praf. ― Eu nu pot să fac asta, È™opti Miro. Stimulează toÈ›i nervii care transmit durerea prin corp. Gardul nu poate fi trecut. ― Aha, făcu Mandachuva. De partea cealaltă a gardului, Uman își frecă picioarele unul de altul. ― N-a È™tiut, spuse el. FiinÈ›ele umane n-au È™tiut asta. ― E un anestezic, îi lămuri Miro. Te face să nu mai simÈ›i durerea. ― Ba nu, spuse Mandachuva. Durerea o simt. Cumplită. Cea mai îngrozitoare din lume. ― Rădăcină spune că trecerea gardului e chiar mai rea decât moartea, întări Uman. Dureri peste tot ― Dar vouă nu vă pasă, constată Miro. ― Asta i se întâmplă celuilalt eu al tău, spuse Mandachuva. Suferă animalul din tine. Dar sinele-copac nu se sinchiseÈ™te. Iarba te face să fii celălalt eu. Miro își aminti un amănunt care, în agitaÈ›ia provocată de moartea grotescă a lui Libo, le scăpase. ÃŽn gura lui Libo se găsise un ghemotoc de iarbă capim. La fel ca È™i în gurile purceluÈ™ilor care muriseră. AnesteÂzic. Moartea părea o tortură înfiorătoare, dar nu durerea fusese scopul urmărit. Deci foloseau un anestezic. Sacrificarea nu avea nimic de a face cu durerea. ― AÈ™a, spuse Mandachuva. Mestecă iarba È™i vino cu noi. Te vom ascunde. ― Dar Ouanda? întrebă Miro. ― A, o aduc eu, îl liniÈ™ti Mandachuva. ― Dar nu È™tii unde locuieÈ™te. ― Ba È™tiu. ― Facem asta de multe ori pe an, explică Mandachuva. Știm unde locuieÈ™te fiecare. ― Dar nu v-a văzut nimeni până acum. ― Suntem foarte atenÈ›i, spuse Mandachuva, Pe de altă parte, nimeni nu s-ar aÈ™tepta la aÈ™a ceva. Miro își imagină zeci de purceluÈ™i strecurându-se prin Milagre la miez de noapte. Nu se făcea de pază. Doar câțiva oameni aveau slujbe care îi obligau să umble noaptea. Iar purceluÈ™ii erau mici, destul de mărunÈ›i ca să se ascundă în iarba capim È™i să rămână nevăzuÈ›i. Nici nu era de mirare că în ciuda legilor gândite pentru a-i împiedica să afle despre existenÈ›a lor, È™tiau multe despre metale È™i maÈ™ini. Fără îndoială că văzuseră minele È™i navetele aterizând, urmăriseră cuptoarele ce ardeau cărămizi, îi studiaseră pe fazendeiros când aceÈ™tia arau È™i plantau È™tirul. Iată explicaÈ›ia pentru cererile lor atât de precise. "Ce prostie a fost să ne închipuim că-i putem È›ine departe de cultura noastră! Au reuÈ™it să afle mai multe din secretele noastre decât am izbutit noi să descoperim din ale lor. Și mai vorbim de superioritate culturală." Smulse un fir de capim. ― Nu aÈ™a, zise Mandachuva È™i i-l luă din mână. Să nu culegi partea dinspre rădăcină. Dacă o mesteci, nu te ajută cu nimic. Azvârli firul È™i rupse el altul, la aproximativ zece centimetri deasupra solului. Apoi îl făcu ghemotoc È™i i-l dădu lui Miro, care începu să-l mestece. Mandachuva îl ciupi È™i-l înghionti. ― Lasă asta acum, spuse Miro. Du-te s-o aduci pe Ouanda. S-ar putea s-o aresteze dintr-o clipă în alta. Du-te. Acum. Hai! Mandachuva schimbă o privire cu ceilalÈ›i, văzu un semn discret de aprobare È™i o porni grăbit de-a lungul gardului spre pantele din Vila Alta, unde locuia Ouanda. Miro continuă să mestece. Acum se ciupi el însuÈ™i. AÈ™a cum spuseÂseră purceluÈ™ii, simÈ›ea durerea, dar nu-i păsa. Nu-l interesa decât faptul că aflase o cale de salvare, o modalitate de a părăsi Lusitania. O posibilitate să rămână, probabil, alături de Ouanda. Să uite de legi, de toate regulile. De îndată ce avea să părăsească enclava umană È™i sa pătrundă în pădurea purceluÈ™ilor, nimeni nu va mai avea putere asupra lui. Va deveni un renegat, aÈ™a cum îl È™i acuzase Vorbitorul, iar el È™i Ouanda vor lăsa în urmă toate canoanele demente ale comportamentului uman È™i vor trăi aÈ™a cum doreau de atâta vreme; vor întemeia o familie de fiinÈ›e umane care sa aibă cu totul alte valori, să înveÈ›e de la purceluÈ™i, de la viaÈ›a din pădure. Va fi ceva cu totul nou în cele O Sută de Lumi, iar Congresul nu va reuÈ™i să întreprindă nimic. Alergă la gard È™i-l apucă cu ambele mâini. Durerea nu era cu nimic mai mică decât înainte, numai că acum nu-i păsa. Se cățără pe gard, dar cu fiecare miÈ™care durerea devenea tot mai intensă È™i începu să o simtă în tot trupul. ÃŽÈ™i dădu seama că iarba capim nu avea nici un efect anestezic asupra lui, dar se afla deja în partea superioară a gardului. Durerea era înnebunitoare; nici nu putea gândi. InerÈ›ia părea totuÈ™i să-l ducă dincolo de marginea de sus È™i se legănă acolo, încercând să se echilibreze, iar atunci capul îi trecu prin zona verticală a câmpului. ÃŽntreaga durere i se concentră în creier, ca È™i cum fiecare părticică din trup i-ar fi luat foc. MicuÈ›ii priveau îngroziÈ›i cum prietenul lor rămăsese agățat pe coaÂma barierei, cu capul È™i trunchiul de o parte È™i cu coapsele È™i picioarele de cealaltă parte a ei. Strigară toÈ›i odată, se întinseră după el, încercară să-l tragă în jos. Nu îndrăzniră să se atingă de gard pentru că nu mestecaseră capim. Auzindu-le È›ipetele, Mandachuva se întoarse în fugă. Cum era încă sub efectul anestezicului, reuÈ™i să urce pe gard È™i să împingă trupul greu. Miro se prăbuÈ™i la pământ cu un duduit surd ca de oase sfărâmate È™i rămase nemiÈ™cat, cu mâinile agățate de gard. PurceluÈ™ii îl desprinseră cu grijă. Chipul îi îngheÈ›ase într-o expresie de agonie. ― Repede! strigă Mâncătorul-de-Frunze. Trebuie să-l plantăm înainÂte de a muri! ― Nu! răspunse Uman, împingându-l pe Mâncătorul-de-Frunze de lângă trupul înÈ›epenit al lui Miro. Nu È™tim dacă va muri! Durerea e doar o iluzie, È™tiÈ›i asta, nu are nici o rană, trebuie să-i treacă. ― Nu-i trece, spuse Săgeată. Uită-te la el. Pumnii lui Miro erau încleÈ™taÈ›i; își È›inea picioarele strânse sub el, iar È™ira spinării È™i gâtul îi erau arcuite spre spate. DeÈ™i respira scurt È™i sacadat, faÈ›a părea să-i fie chinuită încă de durere. ― ÃŽnainte de a muri, insistă Mâncătorul-de-Frunze. Trebuie să-i dăm rădăcină. ― AduceÈ›i-o pe Ouanda, spuse Uman. Se întoarse către MandachuÂva: Acum. Du-te È™i spune-i că Miro e pe moarte. AnunÈ›-o că poarta e închisă È™i Miro se află de partea asta a gardului È™i moare. Mandachuva porni din nou în fugă. Secretarul deschise uÈ™a, dar SăvârÈ™itorul nu se simÈ›i uÈ™urat decât atunci când o văzu pe Novinha intrând. Când o trimisese pe Ela după ea, era sigur că va veni, dar cum minutele de aÈ™teptare li se păruseră tuturor interminabile, începuse să pună la îndoială impresia că deja o cunoaÈ™te. Nu trebuia să aibă rezerve. Era exact cum crezuse. Observă că părul îi era despletit È™i răsfirat de vânt È™i, pentru prima oară de când sosise pe Lusitania, Ender văzu chipul inconfundabil al fetiÈ›ei care, îndurerată, îl chemase cu mai puÈ›in de două săptămâni sau cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. Părea încordată, îngrijorată, dar Ender È™tia că teama putea fi pusă pe seama situaÈ›iei în care se găsea acum, la care se adăuga prezenÈ›a ei în biroul episcopului la atât de puÈ›in timp după ce rătăcirile din trecut ieÈ™iseră la iveală. Iar dacă Ela apucase să-i spună despre pericolul care-l pândea pe Miro, încordarea ei era pe deplin explicabilă. Toate acestea erau trecătoare; pe chipul ei, în miÈ™cările domoale È™i în calmul privirii SăvârÈ™itorul reuÈ™i să vadă că darul în care sperase È™i crezuse reprezenta într-adevăr ieÈ™irea din lunga perioadă în care Novinha, autoamăgindu-se, îi înÈ™elase È™i pe ceilalÈ›i. "N-am venit să-È›i fac vreun rău, Novinha, È™i mă bucur să văd că mărturisirea mea È›i-a adus È™i altceva mai bun decât ruÈ™inea." Novinha rămase o clipă neclintită, cu privirea aÈ›intită la episcop. Nu sfidătoare, ci politicoasă, demn Peregrino îi răspunse în acelaÈ™i fel È™i, tăcut, îi făcu semn să ia loc. Dom Cristăo dădu să se ridice de pe scaunul lui, dar ea clătină din cap, zâmbi È™i se aÈ™eză pe un altul, lângă perete. Lângă SăvârÈ™itor. Ela alese scaunul de alături, imediat în spatele mamei, astfel că acum se afla È™i ea foarte aproape de SăvârÈ™itor. "Ca o fiică între părinÈ›i", își spuse Ender, apoi alungă acest gând È™i refuză să-i mai dea importanÈ›i Acum erau obligaÈ›i să se gândească la lucruri cu mult mai grave. ― ÃŽnÈ›eleg că vrei ca această întâlnire să devină foarte interesantă, remarcă Bosquinha. ― Cred că È™i Congresul ar socoti la fel, spuse Dona Cristă. ― Fiul tău e acuzat de crime împotriva..., începu episcopul Peregrino. ― Cunosc acuzaÈ›ia, îl întrerupse Novinha. Am aflat abia în seara asta de la Ela, dar nu mă surprinde. Și fiica mea, Elanora, a sfidat unele canoane pe care le-au stabilit stăpânii ei. Amândoi au de respectat obligaÈ›ii mai importante în faÈ›a propriilor lor conÈ™tiinÈ›e ca să mai È›ină seama È™i de legile impuse de alÈ›ii. Ar păcătui dacă i-ar interesa doar menÈ›inerea ordinii, dar cum È™i-au propus să înveÈ›e È™i să se adapteze, e vorba de virtute. ― Fiul tău nu va fi judecat aici, spuse Dom Cristăo. ― V-am invitat să discutăm pentru că trebuie să luăm o hotărâre, interveni SăvârÈ™itorul, dacă e cazul să ne supunem sau nu ordinelor date de Congresul Stelar. ― Nu prea avem de ales, constată episcopul Peregrino. ― Ba da, continuă SăvârÈ™itorul, iar evenimentele ne silesc să alegem. Voi aÈ›i făcut deja o alegere: când aÈ›i descoperit că fiÈ™ierele vor fi È™terse, aÈ›i hotărât să le salvaÈ›i È™i aÈ›i preferat să mi le încredinÈ›aÈ›i mie, un necunoscut. Nu aÈ›i greÈ™it având încredere în mine: vi le voi înapoia oricând doriÈ›i, necitite È™i nemodificate. ― ÃŽÈ›i mulÈ›umim, spuse Dona Cristâ, dar am făcut asta înainte de a cunoaÈ™te gravitatea acuzaÈ›iei. ― Vor să ne evacueze, explică Dom Cristăo. ― Controlează totul, spuse episcopul Peregrino. ― I-am comunicat deja, îi lămuri Bosquinha. ― Nu controlează chiar totul, zise SăvârÈ™itorul. Vă pot controla doar prin legătura ansiblu. ― Nu putem întrerupe legătura prin ansiblu, protestă episcopul PereÂgrino. E singura noastră legătură cu Vaticanul. ― Nu recomand tăierea legăturii, dar putem face altceva. Prin ce vă voi spune acum, vă acord aceeaÈ™i încredere pe care È™i voi mi-aÈ›i arătat-o. Vă rog să nu mai povestiÈ›i È™i altora planul meu, căci pentru orice indiscreÈ›ie din partea voastră eu È™i cineva drag mie, pe ajutorul căruia mă bizui, vom avea enorm de suferit. ÃŽi privi pe rând È™i fiecare clătină din cap, în semn că a înÈ›eles È™i a acceptat ― Fără a fi deloc bănuită, o prietenă de-a mea controlează absolut toate comunicaÈ›iile prin ansiblu între cele O Sută de Lumi. Eu sunt singurul care È™tie de ce este ea în stare. Mi-a spus că la cererea noastră îi poate face pe framlingi să creadă că noi, cei de pe Lusitania, am întrerupt legătura. AÈ™a vom avea posibilitatea să transmitem mesaje codificate, dacă vom dori, către Vatican sau alÈ›i reprezentanÈ›i ai ordinului, vom putea citi documente È™i intercepta comunicaÈ›ii. Pe scurt, vom avea ochi, iar ceilalÈ›i vor fi orbi. ― Tăierea legăturii prin ansiblu sau chiar simularea acestei acÈ›iuni ar fi un act de revoltă. De război. Bosquinha rosti aceste vorbe pe un ton cât se poate de aspru, dar SăvârÈ™itorul simÈ›i că ideea o atrăgea, deÈ™i i se opunea din toate puterile. SusÈ›in totuÈ™i că în cazul în care am fi îndeajuns de inconÈ™tienÈ›i încât să alegem calea războiului, soluÈ›ia pe care ne-o propune Vorbitorul ne oferă o superioritate de necontestat. Dacă suntem atât de nebuni să ne răsculăm, atunci desigur vom avea nevoie de un avantaj. ― Nu câștigăm nimic prin rebeliune, spuse episcopul, în schimb putem pierde totul. Plâng È™i simt că ar fi o tragedie dacă i-am trimite pe Miro È™i pe Ouanda în faÈ›a unui tribunal de pe altă lume, mai ales că sunt atât de tineri. Dar fără îndoială că judecătorii vor È›ine seama de vârsta lor È™i-i vor trata cu îndurare. Supunându-ne ordinelor Congresului, vom scuti această comunitate de multe suferinÈ›e. ― Nu crezi că obligaÈ›ia de a evacua Lusitania va pricinui o suferință la fel de mare? întrebă SăvârÈ™itorul. ― Ba da. Tot ce se poate. Dar legea a fost încălcată È™i trebuie să suporte consecinÈ›ele. ― Dar dacă legea se întemeiază pe înÈ›elegerea greÈ™ită a realității È™i pedeapsa e disproporÈ›ionată față de păcatul comis? ― Nu noi suntem chemaÈ›i să judecăm, spuse episcopul. ― Ba noi suntem judecătorii. Dacă respectăm ordinele Congresului, atunci vom spune că legea e bună È™i pedeapsa binemeritată, dar poate că la sfârÈ™itul acestei discuÈ›ii veÈ›i hotărî altfel. Există unele amănunte de care trebuie să luaÈ›i cunoÈ™tință înainte de a adopta vreo decizie. Pe unele le È™tiu È™i eu, dar pe altele doar Ela È™i Novinha vi le pot spune. Nu trebuie să trageÈ›i concluzii decât după ce aflaÈ›i tot ce È™tim È™i noi. ― Sunt întotdeauna bucuros să aflu cât mai multe, se bucură episcoÂpul. BineînÈ›eles că până la urmă Bosquinha va hotărî, nu eu... ― Hotărârea finală vă aparÈ›ine tuturor împreună, conducerii civile, religioase È™i intelectuale a Lusitaniei. Dacă vreunul dintre voi se opune revoltei, atunci ea devine imposibilă. Bosquinha nu poate conduce fără sprijinul Bisericii, iar fără sprijin civil Biserica nu are nici o putere. ― Noi nu avem nici o putere, spuse Dom Cristăo. Doar păreri. ― Orice adult de pe Lusitania aÈ™teaptă de la voi înÈ›elepciune È™i gândire nepărtinitoare. ― UiÈ›i a patra putere, spuse episcopul Peregrino. Chiar tu. ― Eu sunt un framling aici. ― Unul cu totul ieÈ™it din comun, nu se dădu bătut episcopul. AÈ™a cum m-am temut È™i am anticipat, în cele patru zile de când te afli aici ai reuÈ™it să cucereÈ™ti inimile acestui popor. Acum recomanzi o revoltă care ne-ar putea costa totul. EÈ™ti la fel de primejdios ca È™i Satana. Și totuÈ™i, iată-te acum supunându-te autorității noastre, de parcă n-ai fi liber să te îmbarci pe navetă ca să ajungi la nava ta de pe orbită, avându-i È™i pe cei doi vinovaÈ›i la bord. ― Mă supun autorității voastre pentru că nu vreau să fiu un framling aici, îi răspunse SăvârÈ™itorul. Vreau să devin cetățean, învățăcel È™i enoriaÈ™ al vostru. ― ÃŽn calitate de Vorbitor în numele MorÈ›ilor? întrebă episcopul. ― ÃŽn calitate de Andrew Wiggin. Mai È™tiu È™i alte lucruri care ar putea fi utile, în special dacă vă răsculaÈ›i. Și mai am o sarcină care nu poate fi împlinită dacă fiinÈ›ele umane pleacă de pe Lusitania. ― Nu ne îndoim de sinceritatea ta, spuse episcopul, dar trebuie să ne ierÈ›i dacă pregetăm să ne legăm soarta de cea a unui cetățean proaspăt sosit. SăvârÈ™itorul dădu din cap în semn de înÈ›elegere. Episcopul nu putea rosti altceva până nu È™tia mai multe. ― Mai întâi daÈ›i-mi voie să vă spun ce È™tiu. ÃŽn această după amiază am fost în pădure cu Miro È™i Ouanda. ― Tu! Și tu ai nesocotit legea! Episcopul se ridică pe jumătate din jilÈ›. Bosquinha întinse mâinile în față, făcând un gest menit să domoleasÂcă mânia episcopului: ― Scotocirea fiÈ™ierelor noastre a început cu mult înainte. Ordinul Congresului nu putea fi legat de această infracÈ›iune. ― Am încălcat legea fiindcă purceluÈ™ii doreau să mă vadă, îi lămuri SăvârÈ™itorul. Mai exact, cereau să discute cu mine. Au văzut coborârea navetei. Știau că mă aflu aici. Și, indiferent că e bine sau nu, au citit "Matca È™i Hegemonul". ― Ei le-au dat purceluÈ™ilor cartea aceea ? exclamă episcopul. ― Le-au dat È™i Noul Testament, spuse SăvârÈ™itorul. TotuÈ™i nu cred că veÈ›i fi surprinÈ™i să aflaÈ›i că purceluÈ™ii È™i-au găsit multe elemente comune cu matca. Să vă povestesc ce mi-au spus purceluÈ™ii: m-au implorat să conving cele O Sută de Lumi să abroge legile care îi È›in izolaÈ›i aici. Să È™tiÈ›i că, la fel ca È™i noi, purceluÈ™ii nu înÈ›eleg rostul gardului. Noi vedem în el o modalitate de a proteja civilizaÈ›ia lor de influenÈ›ele È™i schimbările pe care le-ar putea exercita fiinÈ›ele umane. Ei îl consideră o cale de a-i împiedica să deprindă toate secretele minunate pe care le cunoaÈ™tem noi. ÃŽÈ™i imaginează că navele noastre merg de la o planetă la alta colonizânÂdu-le È™i ocupându-le pe toate, iar peste cinci sau zece mii de ani, când vor învăța în sfârÈ™it tot ce le refuzăm noi, vor ieÈ™i în spaÈ›iu È™i vor găsi întregul univers ocupat. Pentru ei nu va mai fi loc. Consideră gardul drept o formă de nimicire a unei specii. ÃŽi vom È›ine în Lusitania ca pe niÈ™te animale într-o grădină zoologică, în timp ce noi vom pune stăpânire pe tot cosmosul. ― Asta-i o prostie, exclamă Dom Cristăo. Oamenii nu au asemenea intenÈ›ii. ― AÈ™a să fie? ripostă SăvârÈ™itorul. Atunci de ce È›inem atât de mult să-i ferim de orice influență a civilizaÈ›iei noastre? Asta nu-i în interesul È™tiinÈ›ei. Nici ca metodă de xenologie nu e bună. Vă rog să vă reamintiÈ›i cum au fost descoperite ansiblul, zborul interstelar, controlul parÈ›ial al gravitaÈ›iei È™i chiar arma pe care am folosit-o pentru a distruge Gândacii: toate s-au născut ca rezultat direct al contactului nostru cu altă civilizaÈ›ie. Am dezvoltat cea mai mare parte a tehnologiei noastre pornind de la maÈ™inile rămase după prima incursiune a Gândacilor în sistemul în care se afla Pământul. Am folosit principiile acelea cu mult înainte de a le fi înÈ›eles. Unele dintre ele, cum ar fi legătura filotică, nu le pricepem nici acum. Suntem în spaÈ›iu tocmai din cauza impactului cu o cultură superioară. Și totuÈ™i, în decurs de numai câteva generaÈ›ii, le-am luat maÈ™inile, i-am depășit È™i i-am distrus. Iată ce înseamnă gardul nostru. Ne temem că purceluÈ™ii vor proceda la fel față de noi, iar ei simt că exact asta e menirea lui. Știu, È™i detestă decizia noastră. ― Nu ne temem de ei, interveni episcopul. Sunt sălbatici, pentru numele Cerului... ― Tot astfel i-am considerat È™i pe Gândaci, spuse SăvârÈ™itorul. Dar pentru Pipo È™i Libo, pentru Ouanda È™i Miro purceluÈ™ii nu au fost niciodată niÈ™te sălbatici. Da, se deosebesc de noi mai mult decât framÂlingii, dar formează un popor ramen, nu varelse. De aceea, atunci când Libo a văzut că purceluÈ™ii erau în pericol de a pieri de foame, că se pregăteau să pornească un război pentru reducerea populaÈ›iei, n-a acÈ›ioÂnat ca un om de È™tiință. Nu a studiat războiul luând notiÈ›e despre moartea È™i suferinÈ›a lor. A acÈ›ionat ca un creÈ™tin. A luat È™tir experimental, pe care Novinha îl considera inutil pentru fiinÈ›ele umane datorită faptului că era prea apropiat de biochimia lusitană, È™i i-a învățat pe purceluÈ™i cum să-l semene, să-l recolteze È™i să-l prepare. Nu am nici o îndoială că sporul demografic înregistrat de purceluÈ™i È™i câmpurile de È™tir au fost remarcate de Congresul Stelar. Această faptă nu poate fi considerată o încălcare voită a legii, ci un act de iubire È™i compasiune. ― Cum poÈ›i numi o asemenea nesupunere act creÈ™tinesc? izbucni episcopul. ― Cât de uman este cel care atunci când fiul său îi cere pâine, îi dă o piatră? ― Și diavolul poate cita din scripturi pentru a-È™i atinge scopurile, spuse episcopul. ― Eu nu sunt diavol, È™i nici purceluÈ™ii. Copiii lor mureau de foame È™i Libo le-a dat hrană È™i i-a salvat. ― Uite cum l-au răsplătit! ― Da, să vedem cum l-au răsplătit. L-au ucis. Exact aÈ™a cum le oferă moartea È™i celor mai respectaÈ›i membri ai tribului lor. Asta n-ar trebui să ne dea de gândit? ― Ne-a spus că sunt primejdioÈ™i È™i că nu au conÈ™tiință, nu se dădu bătut episcopul. ― Ne-a arătat că pentru ei moartea înseamnă cu totul altceva. SfinÈ›ia-Voastră, dacă aÈ›i crede cu adevărat că o persoană are o inimă perfectă, atât de plină de dreptate încât orice zi pe care ar mai avea-o de trăit ar face-o să devină mai puÈ›in perfectă, atunci n-aÈ›i socoti că lucrul cel mai bun ar fi ca ea să fie ucisă È™i trimisă astfel direct în rai? ― Ne iei în râs. Nici nu crezi în rai. ― Dar dumneavoastră credeÈ›i. Și martirii? N-au fost primiÈ›i cu bucuÂrie în rai? ― Ba da, desigur. Dar oamenii care i-au omorât au fost niÈ™te fiare. Crima nu le-a adus lor sanctificarea, ci călăilor pedeapsa eternă a iadului pentru faptele comise. ― Dar dacă morÈ›ii nu merg în ceruri? Dacă ei capătă o nouă viață chiar sub ochii noÈ™tri? Cum vi se pare că atunci când moare un purceluÈ™, dacă i se desface trupul aÈ™a cum È™tiÈ›i, el prinde rădăcini È™i devine altceva? Și dacă se transformă într-un copac ce trăieÈ™te încă cincizeci, o sută sau cinci sute de ani? ― Despre ce vorbeÈ™ti acolo? Vrei să spui că purceluÈ™ii se metamorÂfozează din animale în plante? întrebă Dom Cristăo. Biologia elementară ne sugerează că aÈ™a ceva e imposibil. ― Practic e imposibil, recunoscu SăvârÈ™itorul. Tocmai de aceea au supravieÈ›uit Descoladei numai câteva specii, pentru că numai câteva dintre ele au fost în stare să realizeze transformarea. Când purceluÈ™ii îl ucid pe unul dintre ai lor, acesta se transformă într-un copac. Copacul acesta păstrează cel puÈ›in o parte din inteligenÈ›a lui. Astăzi i-am văzut pe purceluÈ™i cântând unui arbore È™i, fără să-l atingă cu vreo unealtă, acesta È™i-a rupt singur rădăcinile, s-a prăbuÈ™it È™i s-a desfăcut în toate soiurile de unelte È™i cherestea de care ei aveau nevoie. Nu am visat. Eu È™i Ouanda am văzut-o cu ochii noÈ™tri, am auzit cântecul, am atins lemnul È™i ne-am rugat pentru sufletul mortului. ― Ce-are asta de a face cu hotărârea pe care trebuie s-o luăm? întrebă Bosquinha. Deci pădurile sunt alcătuite din purceluÈ™i morÈ›i. E o probleÂmă de interes È™tiinÈ›ific. ― Are, pentru că atunci când purceluÈ™ii i-au ucis pe Pipo È™i pe Libo au considerat că-i ajută să treacă în a doua etapă a existenÈ›ei lor. Nu erau fiare, ci ramen, acordând cea mai înaltă onoare oamenilor care îi slujiseră atât de bine. ― O altă transformare mortală, aÈ™a e? întrebă episcopul. Exact cum ai procedat astăzi în mărturisirea ta, făcându-ne să-l vedem mereu pe Marcos Ribeira, de fiecare dată într-o nouă lumină. Vrei să credem că purceluÈ™ii sunt nobili? Foarte bine, sunt nobili. Dar cu toată suferinÈ›a pe care o va provoca hotărârea mea, eu nu vreau să mă revolt împotriva Congresului doar pentru ca oamenii noÈ™tri de È™tiință să-i poată învăța pe purceluÈ™i cum să producă frigidere. ― Vă rog, interveni Novinha. O priviră cu toÈ›ii, plini de speranță. ― SpuneÈ›i că au luat toate fiÈ™ierele? Le-au citit? ― Da, răspunse Bosquinha. ― Atunci se cunoaÈ™te conÈ›inutul fiÈ™ierelor mele cu privire la Descolada. ― Da, confirmă Bosquinha. Novinha își încrucișă mâinile în poală. ― Nu va avea loc nici o evacuare. ― Eu nu sunt de aceeaÈ™i părere, spuse SăvârÈ™itorul. De aceea am rugat-o pe Ela să te aducă. ― De ce să nu ne evacueze? se interesă Bosquinha. ― Din cauza Descoladei. ― Ei asta-i, exclamă episcopul. PărinÈ›ii tăi i-au găsit leacul. ― N-au vindecat boala, explică Novinha. I-au controlat evoluÈ›ia. Au împiedicat-o să devină activă. ― Exact, aprobă Bosquinha. De aceea punem aditivi în apă. Colador. ― Orice ființă umană de pe Lusitania, probabil cu excepÈ›ia VorbitoÂrului, care s-ar pute să nu fi contractat-o încă, e purtător al Descoladei. ― Aditivul nu e scump, spuse episcopul, dar probabil că vor trebui să ne izoleze. Cred că aÈ™a vor proceda. ― Nicăieri nu ne pot izola îndeajuns de bine, zise Novinha. DescoÂlada e variabilă la infinit. Atacă orice fel de material genetic. Aditivul poate fi administrat fiinÈ›elor umane. Dar cum să-l administrezi fiecărui fir de iarbă, fiecărei păsări, fiecărui peÈ™te, fiecărui punct de plancton din mare? ― Toate îl pot contracta? întrebă Bosquinha. N-am È™tiut asta. ― N-am spus-o nimănui, dar am introdus mecanisme de protecÈ›ie în fiecare plantă pe care am creat-o. ÃŽn È™tir, în cartofi, în toate. Mecanismul nu face ca proteina să fie utilizabilă, ci determină organismele să producă inhibitorii lor proprii față de Descolada. Bosquinha era îngrozită. ― Deci oriunde mergem... ― Putem declanÈ™a distrugerea completă a biosferei. ― Și ai păstrat secretul? întrebă Dom Cristăo. ― Nu era nevoie să-l fac public. Nimeni n-a părăsit Lusitania È™i nimeni nu plănuia aÈ™a ceva. Novinha își privi mâinile odihnindu-i-se pe genunchi. Un amănunt referitor la această informaÈ›ie i-a îndemnat pe purceluÈ™i să-l ucidă pe Pipo. Am păstrat secretul ca să nu ajungă la nimeni altcineva. Dar acum, din ce a aflat Ela în ultimii ani È™i din ce a spus Mărturisitorul aseară am tras concluzia că È™i Pipo a descoperit acelaÈ™i lucra. Descolada nu numai că desface moleculele genetice È™i le împiedică să se reformeze sau să se multiplice, ci le încurajează să se combine cu molecule genetice total străine. Ela a lucrat la această problemă împotriva voinÈ›ei mele. Toate formele de viață indigenă există È™i se dezvoltă în perechi plantă-animal. Cabra cu iarba capim. Șerpii de apă cu iarba de râu. MuÈ™tele sugătoare cu trestiile. Pasărea xingadora cu viÈ›a tropeco. PurceluÈ™ii cu copacii pădurii. ― Vrei să spui că o specie se transformă în cealaltă? Dom Cristăo era în acelaÈ™i timp fascinat È™i scârbit de această idee. ― S-ar putea ca purceluÈ™ii să fie unici când se transformă din cadavru în copac, spuse Novinha. Dar probabil că exemplarele de cabra sunt fertilizate de polenul din capim. Poate că muÈ™tele se nasc din paniculul terminal al trestiei de râu. Trebuie să studiez asta. Ar fi trebuit s-o fac în anii din urmă. ― Și acum vor È™ti toate astea? întrebă Dom Cristăo. Din fiÈ™ierele noastre? ― Nu imediat. Probabil că în următorii zece sau douăzeci de ani. Până la sosirea altor framlingi aici sigur vor afla, răspunse Novinha. ― Eu nu sunt om de È™tiință, interveni episcopul. ÃŽn afară de mine, toÈ›i par să înÈ›eleagă. Ce legătură are asta cu evacuarea? Bosquinha începu să-È™i frământe mâinile. ― Nu ne pot lua de pe Lusitania, spuse ea. Am duce cu noi Descolada oriunde È™i ar ucide totul. Pe cele O Sută de Lumi nu există destui xenologi pentru a salva măcar o planetă de la devastare. Când vor ajunge aici, vor afla. ― Bine atunci, răsuflă uÈ™urat episcopul. Asta rezolvă problema noasÂtră. Dacă le-o spunem de pe acum, nu vor trimite flota pentru evacuare. ― Ba nu, SfinÈ›ia Voastră, spuse Ender. Când vor descoperi de ce este în stare Descolada, se vor îngriji ca nimeni să nu părăsească vreodată planeta. Episcopul se strâmbă: ― Și ce, crezi că vor distruge întreaga planetă? Să fim serioÈ™i, Vorbitorule, nu au mai rămas mulÈ›i SăvârÈ™itori printre fiinÈ›ele umane. ÃŽn cel mai rău caz, pot să ne È›ină în carantină aici. ― Păi atunci de ce ne-am mai supune controlului lor? întrebă Dom Cristăo. Le putem transmite un mesaj prin care să-i informăm despre Descolada È™i despre faptul că nu vom părăsi planeta iar ei nu trebuie să vină aici. Și cu asta, basta. NemulÈ›umită, Bosquinha clătină din cap. ― Crezi că nu se va găsi vreunul să spună: "Lusitanii pot distruge orice lume doar trimițând pe cineva în vizită. Au o navă, sunt cunoscuÈ›i pentru caracterul lor rebel, s-au aliat cu purceluÈ™ii ucigaÈ™i. ExistenÈ›a lor reprezintă o ameninÈ›are." ― Cine ar putea spune aÈ™a ceva? se miră episcopul. ― Nimeni de la Vatican, dar Congresul nu se ocupă de salvarea sufletelor. ― Și probabil că au dreptate, constată episcopul. Tu însuÈ›i ai afirmat că purceluÈ™ii vor să zboare spre stele. Cu toate acestea, oriunde s-ar duce, vor pricinui aceeaÈ™i tragedie. Chiar pe lumile nepopulate, am dreptate sau nu? Vor duplica la nesfârÈ™it peisajul acesta sărăcăcios ― păduri formate dintr-un singur soi de copac, preerii acoperite de un singur fel de iarbă, pe care doar cabra o poate folosi drept hrană È™i deasupra cărora zboară doar xingadora. ― Poate că într-o bună zi vom descoperi o modalitate de a controla Descolada, spuse Ela. ― Nu ne putem risca viitorul pe o singură carte, È™i aceea nesigură, nu renunță episcopul. ― Tocmai de aceea trebuie să ne revoltăm, spuse SăvârÈ™itorul. La fel va gândi È™i Congresul. La fel cum a făcut-o È™i acum trei mii de ani, în timpul Xenocidului. Toată lumea condamnă Xenocidul pentru că a nimicit o specie extraterestră care s-a dovedit inofensivă în intenÈ›ii. Dar atâta timp cât Gândacii păreau hotărâți să distragă omenirea, conducăÂtorii noÈ™tri nu au găsit altă soluÈ›ie decât să riposteze cu toată forÈ›a. ÃŽi punem din nou în faÈ›a aceleiaÈ™i dileme. Deja se tem de purceluÈ™i. De îndată ce vor înÈ›elege Descolada, toată prefăcătoria asta despre protejaÂrea purceluÈ™ilor va fi uitată. Ne vor nimici sub pretextul salvării umaniÂtății È™i probabil că vor distrage întreaga planetă. AÈ™a cum aÈ›i spus, astăzi nu mai există SăvârÈ™itori, dar e sigur că vor rade Milagre de pe suprafaÈ›a planetei È™i vor È™terge orice urmă a contactului uman. ÃŽi vor ucide inclusiv pe purceluÈ™ii care ne cunosc, apoi vor institui o supraveghere atentă a planetei pentru a-i împiedica pe ceilalÈ›i să depășească stadiul de primitiÂvism. Dacă aÈ›i È™ti totul, n-aÈ›i proceda la fel? ― AÈ™a gândeÈ™te un Vorbitor? întrebă Dom Cristăo. ― Ai fost acolo, interveni episcopul. Ai fost acolo de la început, nu-i aÈ™a? Când au fost nimiciÈ›i Gândacii. ― Atunci nu găsisem calea de a discuta cu Gândacii, nu aveam de unde să È™tim că erau ramen È™i nu varelse. De această dată suntem aici. Știm că nu vom pleca să distrugem alte lumi. Știm că vom sta aici, pe Lusitania, până când vom putea călători în siguranță, după ce vom neutraliza Descolada. De data aceasta, continuă SăvârÈ™itorul, putem să salvăm vieÈ›ile fiinÈ›elor ramen, astfel încât cel care va scrie istoria purceluÈ™ilor să nu fie silit să devină Vorbitor în numele MorÈ›ilor. Secretarul deschise brusc uÈ™a È™i Ouanda se năpusti înăuntru. ― SfinÈ›ia-Voastră, strigă ea. Doamnă primar! Trebuie să veniÈ›i! Novinha... ― Ce s-a întâmplat? întrebă episcopul. ― Ouanda, trebuie să te arestez, spuse Bosquinha. ― Arestează-mă mai târziu, răspunse ea. Acum e vorba de Miro. A sărit gardul. ― N-ar fi făcut-o, izbucni Novinha. Știa că ar putea să moară. Apoi, îngrozită, își dădu seama ce spusese. Du-mă la el... ― AduceÈ›i-l pe Navio, ceru Dona Cristâ. ― Nu înÈ›elegeÈ›i? întrebă Ouanda. Nu putem ajunge la el. E de cealaltă parte a gardului. ― Și-atunci ce putem face? ― DezactivaÈ›i gardul, spuse Ouanda. Bosquinha privi neajutorată către ceilalÈ›i. ― Nu pot Acum e controlat de Comitet. Prin ansiblu. Nu vor accepta să-l dezactiveze. ― Atunci Miro e ca È™i mort, È™opti Ouanda. ― Nu! strigă Novinha. Prin spatele ei, în cameră se strecură o siluetă. Mică, acoperită cu blană. ÃŽn afară de SăvârÈ™itor, nici unul nu mai văzuse până atunci un purceluÈ™ în carne È™i oase, dar își dădură imediat seama ce era. ― IertaÈ›i-mă, spuse purceluÈ™ul. Asta înseamnă că trebuie să-l sădim acum? Nimănui nu-i trecu prin minte să-l întrebe pe purceluÈ™ cum reuÈ™ise să sară gardul. Erau prea preocupaÈ›i să înÈ›eleagă ce voia el să spună prin sădirea lui Miro. ― Nu! răbufni Novinha. Mandachuva o privi uimit ― Nu? ― Cred că nu va mai trebui să plantaÈ›i fiinÈ›e umane, întări SăvârÈ™iÂtorul. Mandachuva rămase neclintit. ― Ce vrei să spui? întrebă Ouanda. L-ai supărat. ― Cred că va fi È™i mai supărat până la sfârÈ™itul zilei, spuse Ender. Hai, Ouanda, du-ne la Miro. ― La ce bun, dacă nu putem trece dincolo? ― ChemaÈ›i-l pe Navio. ― Mă duc eu să-l aduc, se oferi Dona Cristâ. Nu uitaÈ›i că pe altcineva nu mai putem chema. ― V-am întrebat ce rost are să mergem acolo, zise Bosquinha. ― Þi-am mai spus, explică SăvârÈ™itorul. Dacă vă hotărâți să ne răsculăm, putem întrerupe legătura prin ansiblu È™i atunci vom dezactiva È™i gardul. ― ÃŽncerci să te foloseÈ™ti de situaÈ›ia lui Miro pentru a-mi forÈ›a mâna? întrebă episcopul. ― Da, răspunse SăvârÈ™itorul. E unul din turma ta, nu? AÈ™a că lasă cele nouăzeci È™i nouă de mioare, păstorule, È™i vino cu mine s-o salvăm pe cea care s-a rătăcit. ― Ce se întâmplă? întrebă Mandachuva. ― Du-ne la Miro. Și grăbeÈ™te-te, te rog. IeÈ™iră din biroul episcopului È™i coborâră treptele care duceau spre catedrală. Ender îl auzi pe episcop, aflat în spatele lui, bolborosind nemulÈ›umit despre răstălmăcirea scripturii pentru slujirea unor interese personale. Cu Mandachuva în frunte, trecură prin nava catedralei. Ender obserÂvă că episcopul se opri o clipă lângă altar, uitându-se atent la micuÈ›a creatură îmblănită pe care o urmau fiinÈ›ele umane. Când ieÈ™iră, episcopul îl ajunse din urmă. ― Spune-mi, Vorbitorule, îl abordă el, doar ca o părere personală, dacă deconectaÈ›i gardul, dacă ne răsculăm împotriva Congresului Stelar vom abroga toate legile privind contactele cu purceluÈ™ii? ― AÈ™a trag nădejde, îi răspunse Ender. Sper că nu vor mai exista cariere artificiale între noi È™i ei. ― Și atunci, își continuă episcopul ideea, vom putea să-i învățăm Evanghelia pe micuÈ›i? N-ar mai fi nici o lege care să ne împiedice să încercăm. ― Exact, spuse SăvârÈ™itorul. S-ar putea să nu se convertească, dar nimic nu te va împiedica să încerci. ― Va trebui să mă gândesc la asta. Dar, dragul meu necredincios, probabil că revolta declanÈ™ată de tine va deschide calea către convertirea unui mare popor. Poate că însuÈ™i Dumnezeu te-a îndrumat încoace. Mandachuva È™i femeile erau în apropierea gardului când episcopul, Dom Cristăo È™i Ender ajunseră acolo. După cum stătea Ela, între împrejÂmuire È™i mama ei, care își È›inea capul în mâini, Ender înÈ›elese că Novinha încercase deja să sară dincolo pentru a ajunge la fiul ei. Acum plângea È™i striga spre el: ― Miro! Miro, cum de-ai putut face aÈ™a ceva, cum te-ai urcat pe...? iar Ela încerca s-o calmeze. De cealaltă parte a gardului se aflau patru purceluÈ™i uimiÈ›i. Ouanda tremura de spaimă pentru viaÈ›a lui Miro, dar mai avea atâta prezență de spirit încât să-i spună câteva lucruri pe care el nu avea cum să le vadă: ― Au venit CeÈ™ti, Săgeată, Uman È™i Mâncătorul-de-Frunze. Ultimul încearcă să-i înduplece pe ceilalÈ›i să-l sădească pe Miro. Cred că acum È™tiu ce înseamnă asta, dar nu e nici un pericol. Uman È™i Mandachuva i-au convins să n-o facă. ― Dar tot nu rezolvă problema, observă Ender. De ce a făcut Miro ceva atât de nesăbuit? ― Ne-a explicat Mandachuva pe drum. PurceluÈ™ii mestecă fire de capim, care au un efect anestezic. Pot să sară gardul oricând vor. Evident că fac asta de ani de zile. S-au gândit că noi nu trecem dincolo fiindcă ne supunem legii. Acum au aflat că iarba nu are acelaÈ™i efect asupra noastră. Ender se apropie de gard. ― Uman, rosti el. Uman făcu un pas în față. ― Există o posibilitate ca noi să facem gardul inofensiv. Dacă proceÂdăm astfel, intrăm în război cu fiinÈ›ele umane de pe celelalte lumi. ÃŽnÈ›elegi asta? Oamenii de pe Lusitania È™i purceluÈ™ii, împreună, în conÂflict cu restul fiinÈ›elor umane. ― Oh, făcu Uman. ― O să câștigăm? întrebă Săgeată. ― Poate că da, spuse SăvârÈ™itorul. Dar poate că nu. ― Ne dai nouă matca? întrebă Uman. ― ÃŽntâi trebuie să discut cu soÈ›iile. PurceluÈ™ii înlemniră. ― Despre ce vorbiÈ›i? se interesă episcopul. ― Trebuie să mă întâlnesc cu soÈ›iile, continuă SăvârÈ™itorul, pentru că vreau să încheiem un tratat. Un pact. O serie de reguli între noi. Mă înÈ›elegeÈ›i? FiinÈ›ele umane nu pot trăi după legile voastre, iar voi nu puteÈ›i trăi după ale noastre, dar dacă vrem să convieÈ›uim paÈ™nic, fără gard între noi, dacă vreÈ›i să o las pe matcă să trăiască printre voi ca să vă ajute È™i să vă înveÈ›e, atunci trebuie să ne faceÈ›i unele promisiuni È™i să le respecÂtaÈ›i. PricepeÈ›i? ― Pricep, spuse Uman. Dar nici nu-È›i închipui ce-mi ceri când zici că vrei să tratezi cu soÈ›iile. Ele nu-s la fel de inteligente ca fraÈ›ii. ― Dar ele iau toate hotărârile, e adevărat? ― Sigur, răspunse Uman. Doar sunt păstrătoarele mamelor, nu? Te avertizez, e periculos să vorbeÈ™ti cu soÈ›iile. Mai ales pentru tine, fiindcă te preÈ›uiesc tare mult. ― Dacă deconectăm gardul, trebuie să vorbesc cu ele. Dacă nu, gardul rămâne iar Miro moare È™i va trebui să ne supunem ordinelor Congresului ca toate fiinÈ›ele umane să părăsească Lusitania. Nu le mai spuse că toÈ›i oamenii riscau să fie uciÈ™i. Rostea întotdeauÂna adevărul, dar nu întotdeauna întreg. ― Te voi duce la soÈ›ii. Mâncătorul-de-Frunze păși către el È™i, batjocoritor, își plimbă palma pe pântecul lui Uman. ― Þi-au dat un nume potrivit, zise el. Tu eÈ™ti uman, nu noi. Apoi dădu să pornească în goană, dar Săgeată È™i CeÈ™ti îl opriră. ― Te voi duce, repetă Uman. Acum distruge gardul È™i salvează-l pe Miro. SăvârÈ™itorul se întoarse spre episcop. ― Nu eu iau hotărârea, se feri episcopul. Bosquinha. ― Am jurat în faÈ›a Congresului Stelar, spuse Bosquinha, dar îmi voi călca jurământul chiar în clipa asta pentru că vreau să salvez viaÈ›a poporului meu. Propun să dezactivăm gardul È™i să încercăm să scoatem un folos din revolta noastră. ― Dacă putem să le È›inem predici purceluÈ™ilor... zise episcopul. ― Voi întreba când mă voi întâlni cu soÈ›iile, spuse SăvârÈ™itorul. Nu-È›i pot promite mai mult de-atât ― SfinÈ›ia-Voastră, strigă Novinha. Pipo È™i Libo au murit dincolo de gard. ― ÃŽntrerupeÈ›i, spuse episcopul. Nu vreau să asist la moartea acestei colonii fără să închei lucrarea Domnului. Zâmbi sumbru. Dar ar fi bine ca Os Venerados chiar să fi ajuns sfinÈ›i. Vom avea nevoie de ajutorul lor. ― Jane, murmură SăvârÈ™itorul. ― De aceea te iubesc eu, răspunse Jane. PoÈ›i realiza orice atâta vreme cât pregătesc eu condiÈ›iile cum se cuvine. ― ÃŽntrerupe legătura ansiblu È™i dezactivează gardul, te rog. ― S-a făcut. SăvârÈ™itorul se grăbi spre gard È™i-l sări. Cu ajutorul purceluÈ™ilor îl ridică pe Miro până pe marginea lui È™i lăsă trupul înÈ›epenit să cadă în braÈ›ele episcopului, primarului, Novinhei È™i ale lui Dom Cristăo, care aÈ™teptau dincolo. Navio tocmai cobora în fugă povârniÈ™ul în urma Donei Cristă. Aveau să facă tot ce puteau ca să-l ajute pe Miro. Ouanda începu să urce È™i ea pe gard. ― Du-te înapoi, o rugă Ender. ― Dacă te întâlneÈ™ti cu soÈ›iile vreau să merg È™i eu, spuse ea. Ai nevoie de sprijinul meu. SăvârÈ™itorul nu putea să o refuze. Ouanda sări gardul È™i veni lângă el. Navio îngenunche lângă trupul lui Miro. ― A sărit gardul? se miră el. AÈ™a ceva nu se poate. Nimeni nu suportă durerea provocată de trecerea capului prin câmp. ― Va trăi? întrebă Novinha. ― De unde să È™tiu? Navio îl dezbrăcă grăbit pe Miro È™i-l consultă cu ajutorul unui scanner. La cursuri nu s-a discutat niciodată problema asta. SăvârÈ™itorul observă că gardul se clătina din nou. Acum îl sărea È™i Ela. ― De ajutorul tău nu am nevoie, îi spuse el. ― Ar fi vremea ca cineva care se pricepe cât de cât la xenobiologie să vadă ce se întâmplă, nu se lăsă ea convinsă. ― Rămâi să-l îngrijeÈ™ti pe fratele tău, interveni Ouanda. Ela o privi sfidător: ― E È™i fratele tău. Să facem în aÈ™a fel încât, dacă moare, să nu fie degeaba. Porniră toÈ›i trei prin pădure, în È™ir, conduÈ™i de Uman È™i de ceilalÈ›i purceluÈ™i. Bosquinha È™i episcopul îi urmăriră cu privirea. ― Când m-am culcat seara trecută nu-mi închipuiam că dimineaÈ›a o să mă trezesc răzvrătită, spuse ea. ― Nici eu nu mi-am închipuit vreodată că Vorbitorul va fi ambasaÂdorul nostru între purceluÈ™i, recunoscu el. ― Se pune întrebarea dacă vom fi iertaÈ›i vreodată pentru ce-am făcut, medită Dom Cristăo. ― Crezi că e o greÈ™eală? se răsti episcopul. ― CâtuÈ™i de puÈ›in, îi răspunse Dom Cristăo. Cred că am făcut un pas către ceva cu adevărat magnific, dar omenirea n-a arătat aproape nicioÂdată îndurare față de adevărata măreÈ›ie. ― Din fericire, nu omenirea e judecător în asemenea chestiuni, spuse episcopul. Iar acum vreau să mă rog pentru acest băiat, fiindcă È™tiinÈ›a medicală a ajuns la limita competenÈ›ei sale. Capitolul 17 SOÞIILE Să descoperi cum de s-a răspândit vestea că Flota de evaÂcuare este înarmată cu DoctoraÈ™ul. Aceasta e o problemă de CEA MAI MARE PRIORITATE. Apoi să afli cine este acest DemosteÂne. Conform Codului, etichetarea Flotei de evacuare drept un Al Doilea Xenocid reprezintă o încălcare flagrantă a legii È™i se consiÂderă trădare. După părerea mea. Comitetul Congresului Stelar nu-È™i mai justifică existenÈ›a È™i-l putem desfiinÈ›a dacă el nu va reuÈ™i să găsească această voce pentru a o reduce la tăcere. Până atunci însă, continuă studierea fiÈ™ierelor extrase de pe Lusitania. Mi se pare cu totul iraÈ›ional ca oamenii de acolo să se revolte doar pentru că vrem să-i arestăm pe cei doi xenologi care au luat-o razna. Activitatea anterioară a primarului nu sugera că ar fi fost posibilă o asemenea atitudine din partea ei. Dacă se întâmplă cumva să izbucnească o revoluÈ›ie, vreau să È™tiu cine ar putea fi conducătorii ei. Piotr, È™tiu că-È›i dai toată silinÈ›a. Ca È™i mine. Ca toată lumea, de altfel. La fel ca oamenii de pe Lusitania, probabil. Dar numai eu răspund de siguranÈ›a È™i Integritatea celor O Sută de Lumi. Mă apasă o răspundere de o sută de ori mai mare decât cea pe care a avut-o Peter Hegemonul È™i eu am doar o zecime din puterea lui, ca să nu mai menÈ›ionez faptul că nu am nici pe departe geniul lui. Nu încape nici o îndoială că tu È™i restul lumii aÈ›i fi mai fericiÈ›i dacă Peter s-ar afla printre noi. Tare mă tem că pentru rezolvarea acestei probleme vom avea nevoie de încă un SăvârÈ™itor. Nimeni nu vrea un nou Xenocid, dar dacă se va întâmpla aÈ™a ceva vreau să fiu sigur că ceilalÈ›i vor dispare. Când se ajunge la război, oamenii sunt oameni È™i extratereÈ™trii sunt ceea ce sunt. Când se pune problema supravieÈ›uirii se alege praful de toată ierarhia aceea cu ramani È™i alte concepte. Asta te satisface? Mă crezi când îți spun că nu sunt îngăduiÂtor? Ai grijă să nu fii nici tu. Ocupă-te de chestiune È™i să-mi dai rezultate cât mai curând. Acum. Cu dragoste È™i îmbrățișări, Bawa. Gobawa Ekimbo, PreÈ™. Comit, de Suprav. al xenologilor, către Piotr Martinov, Dir. al SecÈ›. pt. Agric. din Congres. Circulara 44 din 4-5-1970, 2, citat de Demostene în Al Doilea Xenocid, p. 87, din 1-1-1972, 1 Uman le arăta drumul prin pădure. PurceluÈ™ii mergeau grăbiÈ›i, coborând È™i urcând pante, traversând pârâie, trecând prin tufiÈ™urile dese. Uman părea totuÈ™i să fi transformat marÈ™ul acesta într-un dans, pornind în fugă spre unii copaci, pe alÈ›ii atingându-i È™i vorbindu-le. CeilalÈ›i purceluÈ™i erau mult mai reÈ›inuÈ›i, alăturându-se dansului doar din când în când. Numai Mandachuva rămase în urmă, împreună cu oamenii. ― De ce face asta? întrebă încet Ender. Pentru o clipă, Mandachuva tăcu descumpănit. Ouanda îi explică la ce se referea Ender. ― De ce se cațără Uman în copaci, de ce-i atinge È™i le cântă? ― Le cântă despre cea de-a treia viață, îi lămuri Mandachuva. Nu prea e politicos ce face. ÃŽntotdeauna a fost egoist È™i nechibzuit. Ouanda privi surprinsă către Ender, apoi din nou spre MandachuÂva. ― Credeam că È›ineÈ›i cu toÈ›ii la Uman, spuse ea. ― Mare onoare. E înÈ›elept, aprobă purceluÈ™ul. Apoi îl împunse pe Ender în È™old: Dar e nechibzuit în altă privință. ÃŽÈ™i închipuie că o să-i faci onoarea. Crede că vrei să-l duci în cea de-a treia viață. ― Care e a treia viață? întrebă Ender. ― Darul pe care Pipo l-a păstrat pentru sine, răspunse Mandachuva, apoi grăbi pasul È™i-i ajunse din urmă pe ceilalÈ›i purceluÈ™i. ― Ai priceput ceva? o întrebă Ender pe Ouanda. ― ÃŽncă nu m-am obiÈ™nuit cu felul tău de a pune întrebări directe. ― Dar după cum vezi, nici aÈ™a nu prea capăt răspunsuri. ― Mandachuva e supărat, asta înseamnă ceva. E supărat pe Pipo, dar asta e altă chestiune. A treia viață ― un dar pe care Pipo l-a păstrat pentru sine. O să înÈ›elegem noi până la urmă. ― Când? ― Peste douăzeci de ani. Sau poate peste douăzeci de minute. Tocmai de aceea e atât de captivantă xenologia. Ela atingea copacii È™i privea din când în când spre tufiÈ™uri. ― ToÈ›i din aceeaÈ™i specie. Și tufiÈ™urile la fel. Și viÈ›a care urcă pe mai toÈ›i copacii. Ouanda, aÈ›i mai văzut alte plante în pădure? ― N-am observat. Nici nu m-am uitat prea atent. ViÈ›a se numeÈ™te merdona. Macios se hrănesc cu ea, iar purceluÈ™ii mănâncă macios. Cât despre rădăcina de merdona, noi i-am învățat pe purceluÈ™i s-o prepare pentru a o face comestibilă, înainte de a le da È™tirul. Acum alimentaÈ›ia lor e asigurată de verigile inferioare ale lanÈ›ului trofic. ― PriviÈ›i, spuse Ender. AjunÈ™i la marginea unui luminiÈ™, purceluÈ™ii se opriseră cu spatele la grupul de oameni. Ender, Ouanda È™i Ela îi ajunseră din urmă È™i se uitară peste capetele lor la poiana scăldată de razele lunii. Era un spaÈ›iu foarte întins, cu pământul bătătorit È™i lipsit de vegetaÈ›ie. Pe marginea poienii se aflau aliniate câteva case de buÈ™teni, iar în mijloc se ridica un copac uriaÈ™ cum nu mai văzuseră până atunci. Copacul părea să se miÈ™te. ― E plin de macios, spuse Ouanda. ― Nu-s macios, o contrazise Uman. ― Trei sute douăzeci, le reaminti Mandachuva. ― Frățiori, interveni Săgeată. ― Și mămici, adăugă CeÈ™ti. ― Dacă o să le faceÈ›i vreun rău, spuse Mâncătorul-de-Frunze, o să vă ucidem fără să vă sădim È™i o să doborâm copacul vostru. ― N-o să le facem nici un rău, îl asigură Ender. PurceluÈ™ii nu mai înaintaseră nici un pas spre poiană. AÈ™teptară până când, într-un târziu, în casa cea mai mare, pe latura opusă, se văzu o miÈ™care. Dinăuntru apăru un purceluÈ™, mai înalt decât oricare dintre cei pe care-i întâlniseră până în clipa aceea. ― O soÈ›ie, murmură Mandachuva. ― Cum o cheamă? întrebă Ender. PurceluÈ™ii se întoarseră spre el È™i-l priviră cu ochi mari. ― Nu ne spun nouă cum le cheamă, explică Mâncătorul-de-Frunze. ― Chiar dacă au nume, adăugă CeÈ™ti. Uman îl trase pe Ender deoparte pentru a-i putea È™opti la ureche: ― Noi îi spunem Urlătoarea, dar niciodată în preajma unei soÈ›ii. Femela îi privi È™i apoi cântă ― nu exista alt cuvânt pentru a descrie curgerea armonioasă a vocii ei ― o propoziÈ›ie sau două în limba soÈ›iilor. ― Trebuie să te duci acolo, spuse Mandachuva. Tu, Vorbitorule. ― Singur? Prefer să le am pe Ouanda È™i pe Ela cu mine. Mandachuva vorbi cu glas tare în limba soÈ›iilor; suna ca o gâlgâială ÃŽn comparaÈ›ie cu vocea femelei. Urlătoarea răspunse scurt, cântând din nou. ― Spune că pot să te însoÈ›ească. Zice că sunt femele, nu-i aÈ™a? Nu se complică să facă deosebirea dintre fiinÈ›ele omeneÈ™ti È™i micuÈ›i. ― ÃŽncă ceva. Să vină măcar unul dintre voi ca interpret. Sau poate È™tie EsenÈ›iala? Mandachuva transmise cererea lui Ender. Răspunsul veni laconic È™i Mandachuva nu părea prea încântat de el. Refuză să-l traducă. ÃŽn schimb, Uman îi explică lui Ender: ― Zice că poÈ›i avea orice interpret doreÈ™ti atâta vreme cât sunt eu acela. ― Atunci am vrea să te avem pe tine ca interpret. ― Trebuie să intri primul în locul naÈ™terii, preciză Uman. Tu eÈ™ti cel invitat. Ender păși în spaÈ›iul liber È™i luminat de razele lunii. Le auzi pe Ela È™i pe Ouanda urmându-l È™i pe Uman depănând iute din picioare. Acum reuÈ™i să vadă că Urlătoarea nu era singura femelă prezentă. ÃŽn uÈ™ile caselor se vedeau È™i alte siluete. ― Câte sunt? întrebă el. Uman nu răspunse. Ender se întoarse către el: ― Câte soÈ›ii sunt? repetă el întrebarea. Uman se încăpățână să nu-i răspundă. N-o făcu decât atunci când Urlătoarea cântă din nou, mai tare È™i pe un ton de comandă. ÃŽn cele din urmă, Uman îi traduse: ― Mărturisitorule, în locul naÈ™terilor vorbeÈ™ti doar când o soÈ›ie te întreabă ceva. Ender dădu grav din cap, apoi se duse înapoi la marginea luminiÈ™uÂlui, unde aÈ™teptau ceilalÈ›i masculi. Ouanda È™i Ela îl urmară. O auzi pe Urlătoare cântând, iar acum înÈ›elese de ce o numeau aÈ™a: vocea ei era atât de puternică încât făcea să se cutremure copacii. Uman îl ajunse È™i-l trase de haină. ― ÃŽntreabă de ce ai plecat; nu È›i s-a îngăduit să te miÈ™ti de acolo. Vorbitorule, rău ai făcut, acum e foarte furioasă. ― Spune-i că n-am venit să dau sau să primesc ordine. Dacă nu mă tratează ca pe un egal, atunci nici eu n-o voi face. ― Nu pot să-i spun asemenea vorbe. ― Atunci o să se mire în veci de ce-am plecat, e bine? ― Dar e o mare onoare să fii chemat între soÈ›ii! ― Vorbitorul în numele MorÈ›ilor se simte onorat să le viziteze. Uman rămase nemiÈ™cat câteva momente, împietrit de teamă, apoi se întoarse È™i strigă spre Urlătoare. Tăcu È™i ea. ÃŽn poiană nu se mai auzea nici un sunet. ― Sper că È™tii ce faci, Vorbitorule, murmură Ouanda. ― Improvizez È™i eu, recunoscu el. Cum crezi că va reacÈ›iona? Ouanda nu-i răspunse. Urlătoarea intră în casa cea mare construită din buÈ™teni. Ender se întoarse È™i pomi înspre pădure, dar glasul Urlătoarei răsună aproape concomitent cu gestul lui. ― ÃŽÈ›i ordonă să aÈ™tepÈ›i, traduse Uman. Ender nu-È™i rări pasul È™i în câteva clipe ajunse lângă ceilalÈ›i purceÂluÈ™i. ― Dacă mă roagă să mă întorc s-ar putea să o ascult. Dar trebuie să-i spui că n-am venit nici să dau, nici să primesc porunci. ― Nu pot, spuse Uman. ― De ce? ― Dă-mi voie, interveni Ouanda. Uman, ce înseamnă asta? Nu poÈ›i să-i spui fiindcă te temi sau nu există cuvinte? ― Nu-s cuvinte pentru ca un frate să-i vorbească poruncitor unei soÈ›ii ori pentru ca ea să-l roage. Vorbele nu-s făcute pentru a fi folosite aÈ™a cum vreÈ›i voi. Ouanda îi zâmbi lui Ender: ― Nu e vorba de obiceiuri, Vorbitorule. Limba e de vină. ― Uman, ele înÈ›eleg limba voastră? întrebă Ender. ― ÃŽn locul naÈ™terilor nu se poate folosi limba masculilor, explică Uman. ― Atunci spune-i că vorbele mele nu pot fi traduse în limba soÈ›iilor, ci numai în cea a masculilor, È™i anunÈ›-o că eu... o rog... să-È›i permită să tălmăceÈ™ti spusele mele în limba voastră. ― Vorbitorule, ne faci o mulÈ›ime de necazuri. Uman se întoarse È™i vorbi din nou cu Urlătoarea. Poiana se umplu brusc de sunetele limbii soÈ›iilor, mai bine de zece cântece diferite, ca È™i cum ar fi fost un cor pe mai multe voci: ― Vorbitorule, spuse Ouanda, acum ai încălcat aproape toate regulile practicii antropologice. ― Care mi-a scăpat? ― Nu È™tiu, dar tot e bine că încă n-ai ucis-o pe vreuna dintre soÈ›ii. ― Din păcate ai uitat că nu mă aflu aici în calitate de om de È™tiință care îi studiază. Am venit ca ambasador, pentru a încheia un tratat cu ei. SoÈ›iile tăcură la fel de brusc precum începuseră să cânte. Urlătoarea ieÈ™i din casa ei È™i merse până în mijlocul poienii, unde se opri foarte aproape de copacul uriaÈ™. Cântă. Uman îi răspunse în limba fraÈ›ilor. Ouanda traduse în È™oaptă: ― ÃŽi comunică spusele tale despre tratamentul egal. SoÈ›iile izbucniră din nou într-o cacofonie de cântece. ― Cum crezi că vor reacÈ›iona? întrebă Ela. ― De unde să È™tiu? răspunse Ouanda. Am venit aici tot atât de des ca È™i tine. ― Eu cred că vor înÈ›elege È™i vor accepta condiÈ›iile mele, spuse Ender. ― De ce eÈ™ti atât de convins? nu se lăsă Ouanda. ― Fiindcă am coborât din cer È™i sunt Vorbitor în numele MorÈ›ilor. ― Nu te crede marele zeu alb, îl avertiză Ouanda. Nu dă întotdeauna rezultate. ― Nu sunt Pizzarro. Jane îi murmură chiar atunci în ureche: ― Am început să înÈ›eleg limba soÈ›iilor. Elementele de bază ale limbii masculilor se găseau în notele lui Pipo È™i Libo, iar traducerile lui Uman îmi sunt de mare folos. Limba soÈ›iilor e strâns înrudită cu cea a mascuÂlilor, doar că pare mai arhaică, mai aproape de rădăcini. Are multe forme vechi È™i toate formulele de adresare de la femelă la mascul sunt la modul imperativ, în vreme ce formele de adresare inversă sunt la modul imploÂrator. ÃŽn limba soÈ›iilor cuvântul pentru frate pare a fi înrudit cu cel folosit în limba masculilor pentru macio, viermele de copac. Dacă acesta e cumva limbajul dragostei, e de mirare că reuÈ™esc să se reproducă. Ender zâmbi. Era bine că Jane îi vorbea din nou È™i că se putea bizui pe ajutorul ei. ÃŽÈ™i dădu seama că Mandachuva o întrebase ceva pe Ouanda, pentru ca auzi răspunsul ei È™optit: ― Ascultă nestemata din ureche. ― Aceea e matca? întrebă Mandachuva. ― Nu, răspunse Ouanda. E un... Se chinui să găsească un cuvânt potrivit. E un computer. O maÈ™ină cu voce. ― Pot să primesc È™i eu una? ― ÃŽntr-o zi, da, spuse Ender în locul Ouandei pentru a o scuti de efortul de a găsi un răspuns mulÈ›umitor. SoÈ›iile tăcură È™i vocea Urlătoarei răsună din nou. Imediat după aceea, masculii începură să se agite, sărind pe vârfurile picioarelor. Jane îi susură în ureche: ― VorbeÈ™te chiar ea în limba masculilor. ― E o zi cu adevărat mare, mormăi Săgeată, dacă soÈ›iile vorbesc limba masculilor în locul ăsta. Nu s-a mai întâmplat până acum. ― Te invită să vii, spuse Uman. Ca o soră pe un frate. Ender porni imediat spre mijlocul luminiÈ™ului È™i se apropie de soÈ›ie. Cu toate că era mai înaltă decât masculii, avea cu aproape cincizeci de centimetri mai puÈ›in decât Ender, aÈ™a că se văzu obligat să îngenungheze. Se aflau față în față. ― ÃŽÈ›i sunt recunoscător pentru bunătatea ce mi-o arăți, spuse Ender. ― Asta aÈ™ putea s-o spun în limba soÈ›iilor, comentă Uman. ― Oricum, spune-o în limba ta, îl îndemnă Ender. Uman se supuse. Urlătoarea întinse o mână È™i-i atinse pielea netedă a frunÈ›ii, barba aspră, buzele. Ender închise ochii, dar nu se clinti când ea își trecu delicat degetele peste pleoapele lui. Urlătoarea spuse câteva cuvinte. ― Tu eÈ™ti sfântul Vorbitor? traduse Uman. Jane corectă traducerea: ― A adăugat cuvântul sfânt. Ender îl privi pe Uman drept în ochi. ― Nu sunt sfânt. Uman înlemni. ― Spune-i. ÃŽl privi contrariat, agitat, apoi se gândi că Vorbitorul era mai puÈ›in primejdios decât Urlătoarea. ― N-a spus ea sfânt. ― Să-mi traduci cât se poate de exact ce zice, îl sfătui Ender. ― Dacă nu eÈ™ti sfânt, cum de-ai È™tiut atât de bine ce a spus? întrebă Uman. ― Te rog să fii cinstit È™i corect, È™i cu mine È™i cu ea. ― Voi tălmăci cât mai bine ce spune ea, îi promise Uman. Dar ea aude vocea mea redând vorbele tale. Va trebui să le rostesc cu grijă. ― Am nevoie de fidelitate, spuse Ender. Să nu te temi. E important să audă exact ce spun. Comunică-i asta: o rog să te ierte că-i vorbeÈ™ti nepoliticos, dar eu sunt un framling necioplit È™i trebuie să afle precis ce zice ea. Uman își dădu ochii peste cap de mirare, dar se întoarse spre Urlătoare È™i traduse. Urlătoarea îi răspunse scurt. Uman traduse în EsenÈ›ială: ― Zice că nu are capul cioplit din rădăcină de merdona. Sigur că înÈ›elege. ― Spune-i că noi, fiinÈ›ele umane, n-am văzut niciodată un copac atât de mare. Roag-o să ne explice ce fac ea È™i celelalte soÈ›ii cu el. Ouanda se îngrozi. ― Mergi direct la È›intă, nu-i aÈ™a? Dar când Uman traduse cuvintele SăvârÈ™itorului, Urlătoarea se duse imediat lângă copac, îl atinse È™i începu să cânte. Stând mai aproape de copac, acum reuÈ™iră în sfârÈ™it să vadă vălmăÂÈ™agul de creaturi ce se vânzoleau pe scoarță. Majoritatea nu măsurau mai mult de cinci centimetri lungime. Aveau un vag aspect de fetuÈ™i, deÈ™i corpurile lor rozalii erau acoperite cu o idee de blană închisă la culoare. Þineau ochii deschiÈ™i. Se cățărau unii peste alÈ›ii, luptându-se să-È™i croiască drum lângă una dintre petele de pastă lipicioasă de pe scoarÈ›a copacului. ― Pastă de È™tir, remarcă Ouanda. ― Copiii, preciză Ela. ― Nu-s copii, explică Uman. Au crescut cât să poată merge. Ender se apropie È™i mai mult de trunchi È™i întinse mâna. Urlătoarea încetă brusc să mai cânte, dar el nu renunță. Atinse coaja cu degetele în apropierea unui pui de purceluÈ™. ÃŽn urcuÈ™ul lui, acesta pipăi mâna È™i se cățără pe ea, agățându-se cu ghearele. ― Pe acesta îl È™tii pe nume? întrebă Ender. ÃŽnspăimântat, Uman traduse în grabă, apoi îi reproduse răspunsul Urlătoarei: ― E un frate de-al meu. Nu va primi nume decât atunci când va putea merge în două picioare. Tatăl lui e Rădăcini ― Iar mama? întrebă Ender. ― A, mamele nu au niciodată nume, spuse Uman. ― ÃŽntreab-o. Uman se supuse. Ea îi dădu răspunsul: ― Spune că mama lui a fost foarte puternică È™i curajoasă. S-a îngrășat purtându-È™i cei cinci copii. Uman își È™terse fruntea. A fost destul de grasă ca să-i hrănească pe toÈ›i. ― Mama îi aduce pasta cu care se hrăneÈ™te? Uman îl privi îngrozit. ― Vorbitorule, nu pot spune asta. ÃŽn nici o limbă. ― De ce nu? ― Þi-am explicat. A fost îndeajuns de grasă ca să-i hrănească pe cei cinci micuÈ›i. Pune-l la loc pe frățior È™i las-o pe soÈ›ie să-i cânte copacului. Ender își puse din nou mâna pe trunchi È™i frățiorul se târî mai departe pe scoarță. Urlătoare își reluă cântecul. Ouanda îl fulgeră pe Vorbitor cu o privire încărcată de reproÈ™ pentru gestul lui impulsiv, dar Ela părea emoÈ›ionată. ― Nu înÈ›elegi? Nou-născuÈ›ii se hrănesc cu trupul mamei lor. Dezgustat, Ender se trase înapoi. ― Cum poÈ›i să afirmi una ca asta? întrebă Ouanda. ― Uită-te la ei cum foÈ™găie pe copac, la fel ca È™i macios. Ei È™i macios trebuie să fi fost rivali. Ela arătă către o porÈ›iune din trunchi nepătată de È™tir. Copacul secretă o sevă. Uite, prin crăpăturile astea. ÃŽnainte de apariÈ›ia Descoladei trebuie să fi existat insecte care se hrăneau cu seva, iar macios È™i puii de purceluÈ™ se băteau să le mănânce. De aceea au reuÈ™it purceluÈ™ii să-È™i amestece moleculele genetice cu aceÈ™ti copaci. Nu numai că aici trăiesc copiii, dar adulÈ›ii trebuie să se urce pe trunchiuri ca să îndepărteze viermii macios. Chiar când existau multe alte surse de hrană, erau legaÈ›i de copaci prin toate ciclurile de viață. Cu mult înainte de a deveni copaci... ― Noi studiem societatea purceluÈ™ilor, o întrerupse nerăbdătoare Ouanda, nu îndepărtatul lor trecut evolutiv. ― Iar eu am început negocieri dificile, completă Ender. De aceea vă rog să păstraÈ›i liniÈ™tea È™i să aflaÈ›i tot ce se poate fără a transforma vizita într-un seminar. Cântecul atinse apogeul; în scoarÈ›a copacului apăru o crăpătură ― Doar n-o să dărâme È™i copacul acesta din pricina noastră?! exclaÂmă speriată Ouanda. ― ÃŽi cere copacului să-È™i deschidă inima. Uman își duse o mână la frunte. Acesta e copacul-mamă, singurul din pădurea noastră. Nu trebuie să i se întâmple ceva rău, altfel toÈ›i copiii noÈ™tri se vor naÈ™te din alÈ›i copaci, iar taÈ›ii noÈ™tri vor muri. Glasului Urlătoarei i se adăugară vocile celorlalte soÈ›ii È™i curând în trunchiul copacului-mamă se căscă o gaură largă. Ender făcu câțiva paÈ™i È™i rămase în faÈ›a găurii. ÃŽnăuntru era prea întuneric È™i nu putea să vadă nimic. Ela își scoase lanterna de la centură È™i i-o întinse. Cu o miÈ™care zvâcnită, Ouanda o apucă pe Ela de încheietură. ― Un obiect industrial! Nu ai voie să aduci aici aÈ™a ceva. Ender luă calm lanterna din mâna Elei. ― Gardul nu mai există, spuse el, È™i acum putem să desfășurăm cu toÈ›ii Activități Suspecte. ÃŽndreptă lanterna spre sol È™i apăsă pe buton, apoi mai slăbi È™i dispersă fasciculul luminos. SoÈ›iile începură să murmuÂre, iar Urlătoarea îl atinse pe Uman pe pântec. ― Le-am povestit că puteÈ›i face lumină de lună noaptea, explică el. Le-am spus că purtaÈ›i astfel de lucruri la voi. ― Fac vreun rău dacă las lumina asta să pătrundă în inima copacuÂlui-mamă? Uman o întrebă pe Urlătoare, iar ea întinse mâna după lanternă. Þinând-o apoi în mâinile tremurânde, cântă blând È™i o îndreptă spre copac astfel că razele de lumină pătrunseră în deschizătură. Tresări aproape imediat È™i îndreptă fasciculul în altă direcÈ›ie. ― Strălucirea le orbeÈ™te, spuse Uman. Jane îi È™opti lui Ender: ― Sunetul vocii ei este amplificat ca un ecou înăuntrul copacului. Când a pătruns lumina, ecoul a modulat, provocând o armonică supeÂrioară È™i o alterare a sunetului. Copacul a răspuns folosind sunetul vocii Urlătoarei. ― Tu poÈ›i vedea, È™opti Ender. ― ÃŽngenunchează È™i du-mă cât mai aproape, apoi plimbă-mă prin dreptul deschizăturii. Ender se supuse È™i își miÈ™că uÈ™or capul prin dreptul găurii, permițând urechii să aibă un unghi convenabil spre interior. Jane descrise ceea ce vedea. Ender rămase mult timp în genunchi fără să se clintească. ÃŽntr-un târziu, se întoarse către ceilalÈ›i să le explice: ― Mămicile. ÃŽnăuntru sunt mămicile. Cele gravide. N-au decât patru centimetri lungime. Una dintre ele naÈ™te. ― Vezi cu nestemata aceea? întrebă Ela. Ouanda îngenunche alături de el, încercând să vadă înăuntru, dar fără să reuÈ™ească. ― Un dimorfism sexual incredibil. Femelele ajung la maturitate sexuală în pruncie, nasc È™i mor. Apoi îl întrebă pe Uman: ToÈ›i micuÈ›ii de afară sunt fraÈ›i? Uman repetă întrebarea pentru Urlătoare. Ea duse mâna către un loc de lângă deschizătură È™i luă un prunc destul de mare. Cântă câteva cuvinte explicative. ― Aceea e o tânără soÈ›ie, traduse Uman. Se va alătura celorlalte soÈ›ii pentru a îngriji de copii când va avea vârsta potrivită. ― E numai una? întrebă Ela. SăvârÈ™itorul tresări È™i se ridică. ― Aceea e sterilă, altfel n-ar lăsa-o să se împerecheze. Nu se poate să fi avut copii. ― De ce nu? întrebă Ouanda. ― Nu există canal de naÈ™tere, explică Ender. Pruncii mănâncă din corpul mamei ca să iasă. Ouanda murmură o rugăciune. Cu toate acestea, Ela deveni mai curioasă ca oricând. ― Fascinant, spuse ea. Dar cum se împerechează dacă sunt atât de mici? ― Le ducem noi la taÈ›i, spuse Uman. Dar ce credeaÈ›i? TaÈ›ii nu pot veni aici, nu e limpede? ― TaÈ›ii, spuse Ouanda. AÈ™a sunt numiÈ›i cei mai veneraÈ›i copaci. ― Exact, aprobă Uman. TaÈ›ii sunt maturi pe coajă. ÃŽÈ™i pun praful pe coajă, în sevă. Noi ducem mămica la tatăl pe care îl aleg soÈ›iile. Ea se târâie pe scoarță È™i praful din sevă pătrunde în pântecul ei È™i o umple cu micuÈ›i. Fără să scoată o vorbă, Ouanda arătă cu degetul către protuberanÈ›ele perceptibile de pe pântecul lui Uman. ― Da, spuse el. Sunt cărăuÈ™ii. Fratele onorat în felul acesta o pune pe mămică pe unul dintre cărăuÈ™i, iar ea se È›ine foarte strâns tot drumul până la tată. ÃŽÈ™i atinse pântecul. E cea mai mare bucurie pe care o avem în a doua viață. Dacă am putea, am duce mămicile în fiecare noapte. Urlătoarea cântă lung È™i cu forță, iar despicătura din copacul-mamă începu din nou să se închidă. ― Toate femelele È™i mămicile acelea sunt fiinÈ›e înzestrate cu raÈ›iune? întrebă Ela. Erau cuvinte necunoscute de Uman. ― Sunt treze? întrebă Ender. ― Sigur, răspunse Uman. ― Vrea să È™tie dacă mămicile gândesc, explică Ouanda. ÃŽnÈ›eleg limba? ― Ele? făcu Uman. Nu, nu-s cu nimic mai inteligente decât cabras È™i doar puÈ›in mai deÈ™tepte decât macios. Știu doar trei lucruri: să mănânce, să se târâie È™i să se agaÈ›e de cărăuÈ™. Cele de pe scoarță încep acum să înveÈ›e. Eu îmi aduc aminte cum mă târam pe scoarÈ›a copacului-mamă. Deci atunci aveam memorie. Sunt totuÈ™i unul dintre puÈ›inii care au amintiri atât de vechi. Nechemate, în ochii Ouandei apărură lacrimi. ― Toate mamele se nasc, se împerechează, dau naÈ™tere la rândul lor, mor È™i toate aste în pruncie. Nici nu È™tiu că trăiesc. ― Acesta e un exemplu de dimorfism sexual împins până la o limită ridicolă, constată Ela. Femelele ating maturitatea sexuală de timpuriu, iar masculii foarte târziu. Mi se pare o ironie că toate femelele dominatoare sunt sterile. Ele conduc tribul È™i totuÈ™i genele lor nu pot fi transmiÂse... ― Ela, spuse Ouanda, ce-ar fi dacă am găsi o modalitate de a permite mămicilor să aibă copii fără să fie devorate? O operaÈ›ie cezariană. Creăm un aliment bogat în proteine ca substitut pentru cadavrul mamei. N-am putea proceda în aÈ™a fel încât femelele să ajungă la maturitate? Ela nu mai apucă să răspundă. Ender le apucă pe amândouă de braÈ› È™i le trase deoparte. ― Cum de îndrăzniÈ›i? È™opti el. Ce-aÈ›i zice dacă ei ar descoperi o cale de a face fetiÈ›ele să conceapă È™i să poarte copii care să se hrănească din cadavrul mamei? ― Ce tot vorbeÈ™ti acolo? întrebă Ouanda. ― Ce grozăvie! exclamă Ela. ― Nu ne aflăm aici ca să demolăm înseÈ™i rădăcinile vieÈ›ii lor. Am venit să găsim o cale de a trăi pe această lume alături de ei. Peste o sută sau cinci sute de ani, după ce vor învăța îndeajuns pentru a face singuri schimbări, ei vor hotărî dacă e cazul să modifice modul în care li se concep È™i li se nasc copiii. Nu vă daÈ›i seama ce s-ar întâmpla dacă, dintr-o dată, ar ajunge la maturitate tot atât de multe femele cât masculii? Ce să facă femelele? Mai mulÈ›i copii tot nu pot avea, aÈ™a e? Nu s-ar putea lua la întrecere cu masculii pentru a deveni taÈ›i. La ce ar sluji? ― Dar mor fără să fi trecut prin viață... ― Sunt ceea ce sunt, conchise Ender. Ei vor decide ce schimbări să facă, nu voi, din perspectiva îngust-umană, în încercarea de a le face să aibă o viață deplină È™i fericită ca noi. ― Ai dreptate, recunoscu Ela. Sigur, aÈ™a e, iartă-mă. Pentru Ela purceluÈ™ii nu erau un popor, ci o rasă extraterestră ciudată, iar ea se obiÈ™nuise să descopere că alte animale aveau modele inumane de viață. Ender înÈ›elese că Ouanda era încă tulburată. Ea făcuse tranzacÈ›ia tipic ramen: concepea purceluÈ™ii drept noi în loc de ei. Accepta comportamentul bizar pe care-l văzuse, chiar uciderea tatălui ei, consiÂderând că acesta se încadra într-un domeniu acceptabil de straneitate. ÃŽnsemna că, în comparaÈ›ie cu Ela, Ouanda dovedea mai multă toleranță È™i înÈ›elegere față de purceluÈ™i È™i astfel devenea mai vulnerabilă È™i suferea mai mult atunci când constata comportamentul crud È™i bestial al celor pe care îi considera prieteni. Ender mai observă că după ani È™i ani de contacte cu purceluÈ™ii, Ouanda deprinsese unul dintre obiceiurile lor: în clipe de încordare extremă, tot corpul îi devenea rigid. ÃŽi reaminti de umanitatea ei luând-o de umăr cu un gest părintesc È™i trăgând-o mai aproape. Ouanda se mlădie uÈ™or sub atingerea lui È™i râse nervos, apoi vorbi cu glas scăzut: ― Știi la ce mă tot gândesc? Mămicile au copii È™i mor nebotezate. ― Dacă episcopul Peregrino îi va converti, puse Ender, poate că-l vor lăsa să stropească interiorul copacului-mamă cu apă sfinÈ›ită È™i să rostească o rugăciune. ― Nu mă lua peste picior, È™opti Ouanda. ― Dar vorbeam foarte serios. Deocamdată o să le cerem să se schimbe atât cât să putem trăi alături de ei, dar nimic mai mult. Iar noi ne vom schimba în aÈ™a fel încât ei să suporte prezenÈ›a noastră pe planetă. Trebuie să fii de acord cu asta, altfel gardul se reactivează, fiindcă le amenințăm supravieÈ›uirea. Ela încuviință, dar Ouanda înÈ›epeni din nou. Ender își înfipse degetele brusc È™i brutal în umărul Ouandei. ÃŽnspăimântată, aprobă È™i ea. Abia atunci Ender își slăbi strânsoarea. ― Iartă-mă, se scuză el, dar sunt ceea ce sunt. Dacă vrei, aÈ™a i-a făcut Dumnezeu. Prin urmare, nu încerca să-i remodelezi după propria-È›i imagine. Se întoarse la copacul-mamă. Urlătoarea È™i Uman îl aÈ™teptau. ― IertaÈ›i-mi întreruperea. ― Nu-i nimic, spuse Uman. I-am explicat ce-ai făcut. Ender simÈ›i un gol în stomac. ― Ce i-ai spus că facem? ― I-am zis că ele vor să le ajute pe mămici să semene mai mult cu fiinÈ›ele umane, însă tu ai afirmat că nu pot face aÈ™a ceva, altfel ridici din nou gardul, È™i că noi trebuie să rămânem micuÈ›i, iar voi umani. Ender zâmbi. Traducerea oglindea fidel adevărul, dar Uman doveÂdise precauÈ›ie È™i nu intrase în detalii. Poate că soÈ›iile își doreau ca mămicile să supravieÈ›uiască naÈ™terii fără să-È™i dea seama de consecinÈ›ele unei asemenea schimbări aparent umanitare. Uman era un diplomat desăvârÈ™it; spusese adevărul, dar omisese cu bună È™tiință amănuntele interpretabile È™i evitase astfel declanÈ™area unui conflict. ― Mda, făcu Ender. Dacă tot ne-am întâlnit, ar fi vremea să trecem la discuÈ›ii serioase. Ender se aÈ™eză pe pământ Urlătoarea se ghemui exact în faÈ›a lui È™i cântă câteva cuvinte. ― Zice că trebuie să ne învățaÈ›i tot ce È™tiÈ›i, să ne duceÈ›i spre stele, să ne aduceÈ›i matca È™i să-i daÈ›i bățul luminos cu care a venit această nouă ființă umană, altfel îi va trimite la miez de noapte pe fraÈ›ii din pădure ca să-i ucidă pe toÈ›i oamenii în somn È™i să-i spânzure deasupra pământului ca să nu mai dobândească cea de-a treia viață. Vizând îngrijorarea oamenilor, Uman îl atinse pe Ender pe piept. Nu, nu, trebuie să înÈ›elegeÈ›i. Asta nu înseamnă nimic. AÈ™a începem întotdeauna când vorbim cu alt trib. Crezi că suntem nebuni? Nu v-am ucide niciodată! Ne-aÈ›i dat È™tir, "Matca È™i Hegemonul", ne-aÈ›i învățat olăritul. ― Spune-i să-È™i retragă amenințările, altfel nu-i vom mai da nimic. ― Þi-am spus, Vorbitorule, asta nu înseamnă... ― A rostit cuvintele È™i eu nu mai discut cu ea dacă nu È™i le retrage. Uman i se adresă Urlătoarei. Ea sări în picioare È™i dădu un ocol copacului-mamă, cu braÈ›ele ridicate È™i cântând cu voce puternică. ― Se plânge mamei È™i tuturor soÈ›iilor că eÈ™ti un frate care nu-È™i cunoaÈ™te locul. Zice că te porÈ›i nepoliticos È™i că-i este imposibil să negocieze cu tine. Ender dădu din cap. ― Da, întocmai. Acum am lămurit lucrurile È™i È™tim cum stăm. Urlătoarea se aÈ™eză din nou față în față cu el. De această dată vorbi în limba masculilor. ― Spune că nu va ucide niciodată oameni È™i nici nu-i va lăsa pe fraÈ›i sau pe alte soÈ›ii s-o facă. Zice să È›ii minte că eÈ™ti de două ori mai înalt decât oricare dintre noi È™i că È™tii totul, în timp ce noi nu È™tim nimic. S-a umilit destul ca să-i poÈ›i vorbi? Urlătoarea îl privea atentă, aÈ™teptând încordată răspunsul lui. ― Da, acum putem începe. Novinha îngenunche pe podea lângă patul lui Miro. Quim È™i Olhado stăteau în spatele ei. Dom Cristăo tocmai îi culca pe Grego È™i pe Quara în camera lor. Acoperit de respiraÈ›ia È™uierătoare È™i chinuită a lui Miro, cântecul de leagăn îngânat cu voce falsă răzbătea până la ei ca un zvon depărtat. Miro deschise ochii. ― Miro, exclamă Novinha. El gemu. ― Miro, eÈ™ti acasă, în patul tău. Ai sărit gardul. Doctorul Navio spune că ai suferit leziuni pe creier. Nu È™tiu dacă vătămarea e permanentă sau nu. S-ar putea să rămâi parÈ›ial paralizat. Dar trăieÈ™ti, Miro, È™i Navio susÈ›ine că te poate ajuta să compensezi ceea ce s-ar putea să fi pierdut. ÃŽnÈ›elegi? Nu-È›i ascund adevărul. Probabil că-È›i va fi greu o vreme, dar merită să încerci. El gemu încetiÈ™or, dar nu era o exprimare a durerii. Se părea că încerca să vorbească È™i nu reuÈ™ea. ― Miro, poÈ›i să-È›i miÈ™ti falca? întrebă Quim. Miro deschise gura È™i apoi o închise. Olhado È›inu mâna la un metru deasupra capului lui Miro È™i o miÈ™că. ― PoÈ›i să urmăreÈ™ti miÈ™carea mâinii mele? Miro își rostogoli ochii. Novinha îl strânse de braÈ›. ― Ai simÈ›it strângerea? Miro gemu din nou. ― ÃŽnchide gura din nou când vrei să spui nu È™i deschide-o pentru da, îl sfătui Quim. Miro închise gura È™i scoase un "Mmm". ÃŽn ciuda cuvintelor încurajatoare pe care i le spusese lui Miro, Novinha se simÈ›ea cuprinsă de disperare, fiindcă acesta era cel mai groaznic lucru ce i se întâmplase vreunuia dintre copiii ei. Când Lauro își pierduse ochii È™i devenise Olhado ― la început urâse porecla aceasta, dar acum o folosea È™i ea ― crezuse că ceva mai cumplit nici nu se putea. Dar Miro paralizat, neajutorat, incapabil să simtă măcar atingerea mâinii ei, asta era de nesuportat. La moartea lui Pipo trăise un anumit fel de durere, care nu semănase cu aceea provocată de pierderea lui Libo, iar dispariÈ›ia lui Marcao îi lăsase în suflet un regret imens. ÃŽÈ™i aminti de golul dureros pe care-l simÈ›ise atunci când privise cum mama È™i tatăl ei fuseseră coborâți în pământ. TotuÈ™i nu exista chin mai mare decât să-È™i vadă copilul suferind È™i să nu-l poată ajuta cu nimic. Se ridică, vrând să plece. Va plânge. Va plânge tăcut în altă cameră, să n-o vadă el. ― Mmm. Mmm. Mmm. ― Nu vrea să pleci, spuse Quim. ― Voi rămâne, dacă asta doreÈ™ti, dar trebuie să mai dormi. Navio È›i-a recomandat cât mai mult somn. ― Mmm. Mmm. ― Nu vreau nici să doarmă, constată Quim. Novinha își înăbuÈ™i impulsul de a se răsti la Quim, ca să-i arate că È™i ea putea să audă răspunsurile lui Miro. Nu era însă momentul potrivit pentru a se certa. Pe de altă parte, Quim era cel care concepuse sistemul pe care-l folosea Miro pentru a comunica. Avea dreptul să se mândrească È™i să pretindă că el e vocea lui Miro. ÃŽn felul acesta afirma că făcea parte din familie È™i însemna că nu-i întorcea spatele după cele aflate astăzi în praça. Era modul în care-i arăta că o iartă, aÈ™a că nu mai zise nimic. ― Poate că vrea să ne spună ceva. ― Mmm. ― Sau să întrebe ceva? sugeră Quim. ― Ma. Aa. ― Grozav, exclamă Quim. Dar cum să scrie dacă nu poate să-È™i miÈ™te mâinile? ― Sem problema, ghici Olhado. Prin scanare. Asta poate. Dacă-l ducem lângă terminal, facem literele să defileze pe ecran È™i el o să zică da când apare litera de care are nevoie. ― O să dureze o veÈ™nicie, se dezumflă Quim. ― Miro, vrei să încercăm? întrebă Novinha. Voia. ÃŽl transportară în camera din față È™i-l întinseră pe pat. Olhado orientă terminalul astfel încât să afiÈ™eze literele alfabetului în faÈ›a lui Miro. Puse la punct un mic program care să facă fiecare literă să se aprindă câte o fracÈ›iune de secundă. ÃŽi trebuiră câteva încercări pentru a fixa durata de aprindere, adică una destul de lungă pentru ca Miro să poată scoate un sunet care să însemne litera asta înainte ca lumina să se mute la următoarea. La rândul lui, Miro grăbi È™i mai mult lucrurile, prescurtând cuvintele în mod deliberat. ― P-U-R-C-E. ― PurceluÈ™ii, spuse Olhado. ― Da, încuviință Novinha. De ce-ai vrut să treci peste gard È™i să mergi la purceluÈ™i? ― Mmmm! ― Pune o întrebare, mamă, o lămuri Quim. Nu vrea să răspundă. ― Aa. ― Vrei să È™tii ce s-a întâmplat cu purceluÈ™ii care erau cu tine când ai sărit gardul? întrebă Novinha. S-au întors în pădure. Cu Ouanda, Ela È™i Vorbitorul în numele MorÈ›ilor. ÃŽi povesti repede despre discuÈ›ia din biroul episcopului, ce aflaseră despre purceluÈ™i, dar mai ales ce hotăÂrâseră să facă. ÃŽn clipa în care a fost dezactivat gardul pentru a te salva pe tine, ne-am hotărât să ne răsculăm împotriva Congresului. ÃŽnÈ›elegi, Miro? S-a terminat cu legile Comitetului. Din gard n-au rămas decât firele. Poarta va sta deschisă. ÃŽn ochii lui Miro apărură lacrimi. ― Asta era tot ce voiai să È™tii? întrebă Novinha. Acum ar trebui să dormi. "Nu", spuse el. "Nu, nu, nu." ― AÈ™teaptă puÈ›in până i se limpezesc ochii, spuse Quim. După aceea mai facem o scanare. D-I-G-A-F-A-L ― Diga ao Falante pelos Mortos, traduse Olhado. ― Ce trebuie să-i spunem Vorbitorului? întrebă Quim. ― Acum dormi, È™i ne spui mai târziu, încercă Novinha. Nu se întoarce decât peste câteva ore. Negociază regulile care să guverneze relaÈ›iile dintre noi È™i purceluÈ™i. Să nu mai ucidă oameni, aÈ™a cum au făcut cu Pipo È™i cu Li... cu tatăl tău. Dar Miro refuză să doarmă. Continuă să-È™i scrie mesajul prin scanaÂre. ÃŽmpreună, reuÈ™iră să priceapă ce încerca el să comunice Vorbitorului prin intermediul lor. ÃŽnÈ›eleseră că Miro voia ca ei să plece acum, înainte de încheierea negocierilor. Novinha îi lăsă pe Dom Cristăo È™i pe Dona Cristă să aibă grijă de casă È™i de cei mici. ÃŽnainte de a pleca, se opri lângă fiul ei cel mare. Efortul îl epuizase; È›inea ochii închiÈ™i È™i respira regulat. ÃŽi atinse o mână, o È›inu o clipă È™i i-o strânse; È™tia că el nu putea simÈ›i atingerea ei, dar nu încercă să-l mângâie, ci să se consoleze. Miro deschise ochii È™i Novinha simÈ›i cum degetele lui se strânseră încet, delicat, pe mâna ei. ― Am simÈ›it, îi È™opti. O să te faci bine. Miro strivi câteva lacrimi sub pleoape. Novinha se ridică È™i porni orbeÈ™te spre ușă: ― Mi-a intrat ceva în ochi, îi spuse lui Olhado. Condu-mă până o să pot vedea iarăși. Quim se afla deja în preajma gardului. ― Poarta e prea departe! strigă el. Mamă, poÈ›i să-l sari? ReuÈ™i, dar destul de greu. ― Fără îndoială că Bosquinha o să ne lase să facem o poartă È™i aici, îl liniÈ™ti ea. Trecuse de miezul nopÈ›ii, iar Ouanda È™i Ela simÈ›eau că le cuprinde somnul. Ender era la fel de proaspăt. Tratând cu Urlătoarea ore în È™ir, fusese obligat să stea încordat; structura lui nervoasă reacÈ›ionase prompt, ajutându-l să rămână treaz È™i chiar dacă s-ar fi dus acasă tot i-ar fi trebuit câteva ore ca să poată adormi. Acum È™tia mult mai precis ce voiau È™i ce le trebuia purceluÈ™ilor. Pădurea le era cămin È™i patrie; nici nu simÈ›iseră vreodată nevoia de a-È™i defini altfel proprietatea. TotuÈ™i, de când cultivau È™tir, reuÈ™iseră să înÈ›eleagă că È™i preeria era un teren folositor È™i că era bine s-o È›ină sub control. Nu aveau totuÈ™i idee de modul în care se putea măsura pământul. De câte hectare aveau nevoie pentru culturi? Cât teren puteau să foloÂsească oamenii? ÃŽntrucât purceluÈ™ii nu-È™i înÈ›elegeau încă necesitățile, lui Ender îi venea greu să le precizeze. Dar când ajunseră la conceptul de lege È™i guvernare, dificultățile sporiră. SoÈ›iile conduceau; purceluÈ™ilor le era limpede acest lucru. ÃŽn cele din urmă, Ender îi făcu să priceapă că oamenii își alcătuiau altfel legile È™i că ele se aplicau la problemele umane. Pentru a-i lămuri de ce aveau oamenii nevoie de propriile lor legi, trebui să le explice modul de împerechere al fiinÈ›elor umane. Se distră observând că Urlătoarea se îngrozise auzind că adulÈ›ii se împereÂcheau între ei È™i că vorbele bărbaÈ›ilor aveau aceeaÈ™i greutate ca È™i cele ale femeilor în întocmirea legilor. Ideea de familie È™i înrudire în afara tribului era pentru ea "orbire de frate". Nu avea nimic împotrivă ca Uman să fie mândru de numeroasele împerecheri ale tatălui său, dar în ceea ce le privea pe soÈ›ii, ele își alegeau taÈ›ii exclusiv în funcÈ›ie de necesitățile tribului. Singurele entități pe care le respectau soÈ›iile erau tribul È™i individul. Până la urmă înÈ›eleseră totuÈ™i că legile umane trebuie aplicate între graniÈ›ele aÈ™ezărilor umane, iar legile purceluÈ™ilor în interiorul triburilor. Stabilirea graniÈ›elor se dovedi o problemă spinoasă. După trei ore de discuÈ›ii, se puseră de acord asupra unui singur lucru: legea purceluÈ™ilor se aplică în pădure È™i toÈ›i oamenii care intră în ea i se supun. Legea oamenilor e valabilă în zona îngrădită iar toÈ›i purceluÈ™ii care intră acolo respectă guvernarea umană. Restul planetei avea să fie împărÈ›it mai târziu. Acesta era un triumf neînsemnat, dar se ajunsese măcar la un compromis. ― Trebuie să pricepeÈ›i că fiinÈ›ele umane vor avea nevoie de teren deschis, spuse Ender. Acesta nu-i decât un aspect al problemei. VreÈ›i ca matca să vă înveÈ›e cât mai multe, să vă ajute să extrageÈ›i minereu, să topiÈ›i metale È™i să fabricaÈ›i unelte. Dar È™i ea va avea nevoie de pământ, È™i în foarte scurtă vreme ea va fi mult mai puternică decât fiinÈ›ele umane sau micuÈ›ii. Oricare dintre Gândaci, le explică el, era perfect disciplinat È™i foarte harnic. ÃŽi vor depăși repede pe oameni prin productivitate È™i forță. După ce matca va fi readusă la viață pe Lusitania, părerea ei va trebui să fie respectată în luarea oricărei decizii. ― Rădăcină spune că putem avea încredere în ea, insistă Uman. Traducând apoi spusele Urlătoarei, adăugă: Și copacul-mamă îi acorda încredere. ― ÃŽi daÈ›i pământul vostru? întrebă Ender. ― Lumea e mare, traduse Uman. Poate folosi toate pădurile celorlalte triburi. Și voi la fel. Vi le dăm fără să vă cerem nimic în schimb. Ender schimbă o privire Ouanda È™i Ela. ― Asta-i foarte bine, spuse Ela, dar le aparÈ›in? ― Sigur că nu, zise Ouanda. ÃŽncă se mai războiesc cu alte triburi. ― Le ucidem noi dacă nu vi se supun, se oferi Uman. Acum suntem foarte puternici. Trei sute douăzeci de copii. Peste zece ani nici un trib nu se va mai ridica împotriva noastră. ― Uman, spune-i Urlătoarei că acum negociem cu acest trib. De celelalte ne vom ocupa mai târziu. Uman traduse repede, cuvintele rostogolindu-se È™i învălmășindu-se, È™i curând primiră răspunsul ei: ― Nu nu nu nu nu. ― Ce nu-i convine? întrebă Ender. ― N-o să discutaÈ›i cu duÈ™manii noÈ™tri. Ai venit la noi. Dacă mergi È™i la ei, atunci devii duÈ™manul nostru. Chiar în clipa aceea, în spatele lor se văzură câteva lumini È™i din adâncul pădurii apărură Săgeată È™i Mâncătorul-de-Frunze urmaÈ›i de Novinha, Quim È™i Olhado. ― Ne-a trimis Miro, explică Olhado. ― Cum se simte? se interesă Ouanda. ― E paralizat, spuse sec Quim. Novinha scăpase de chinul de a-i spune pe ocolite. ― Nossa Senhora, È™opti Ouanda. ― Starea lui se ameliorează, o lămuri Novinha. ÃŽnainte de a pleca i-am strâns mâna. A simÈ›it È™i mi-a strâns-o È™i el. Foarte slab, dar înseamnă că legăturile nervoase nu sunt iremediabil distruse, adică nu toate au fost afectate. ― Nu vă supăraÈ›i, interveni Ender, dar asta-i o conversaÈ›ie pe care o puteÈ›i purta È™i în Milagre. Eu am alte probleme de rezolvat aici. ― Iartă-mă, spuse Novinha, am venit cu un mesaj din partea lui Miro. N-a putut vorbi, dar mi l-a transmis literă cu literă È™i noi am completat spaÈ›iile goale. Folosind avantajele pe care le-au obÈ›inut din relaÈ›iile cu noi, purceluÈ™ii pun la cale un război. SăgeÈ›ile, numărul lor mai mare... vor deveni imbatabili. După câte am înÈ›eles, Miro susÈ›ine că războiul lor nu se poartă doar pentru cucerirea de noi teritorii. Reprezintă È™i un prilej pentru amestecul genetic. Exogamie masculină. Tribul învingător foloÂseÈ™te copacii care cresc din trupurile celor morÈ›i în luptă. Ender îi privi pe Uman, Măncătorul-de-Frunze È™i Săgeată. ― E adevărat, recunoscu Săgeată. Sigur că-i adevărat. Acum suntem cel mai înÈ›elept trib. Vom deveni taÈ›i mai buni decât oricare alÈ›i purceluÈ™i de pe lume. ― ÃŽnÈ›eleg, spuse Ender. ― De aceea a insistat Miro să venim la tine chiar în noaptea asta, explică Novinha, înainte de încheierea negocierilor. Trebuie să împiediÂcăm războiul. Uman se ridică È™i sări în sus de parcă ar fi voit să zboare. ― N-o să traduc aÈ™a ceva, spuse el. ― O s-o fac eu! exclamă Mandachuva. ― StaÈ›i! strigă Ender. Vocea îi era cu mult mai puternică decât până atunci. ToÈ›i făcură liniÈ™te imediat, iar ecoul strigătului părea să reverbeÂreze încă printre copaci. Mâncătorule-de-Frunze, nu vreau alt interpret în afară de Uman. ― Cine eÈ™ti tu să-mi spui că nu pot vorbi soÈ›iilor? Eu sunt purceluÈ™, iar tu nu eÈ™ti nimic. ― Uman, reluă Ender, spune-i Urlătoarei că dacă-i permite MâncăÂtorul-de-Frunze să traducă discuÈ›ia pe care am avut-o noi, oamenii, atunci îl considerăm spion. Și dacă ea îi îngăduie să ne spioneze, vom pleca imediat acasă È™i nu veÈ›i primi nimic de la noi. Voi duce matca pe altă lume ca s-o readuc la viață. ÃŽnÈ›elegi? Sigur că înÈ›elese. Ender mai È™tia că Uman era încântat. Mâncătorul-de-Frunze încerca să uzurpe rolul lui Uman È™i să-i discrediteze atât pe el cât È™i pe Ender. După ce Uman termină de tradus, Urlătoarea cântă către Mâncătorul-de-Frunze. RuÈ™inat, acesta se retrase grăbit în pădure È™i rămase, alături de ceilalÈ›i, simplu martor la discuÈ›ie. Dar Uman dovedi că nu era nicidecum o marionetă. Nu lăsă de înÈ›eles că-i era recunoscător lui Ender. ÃŽl privi drept în ochi fără să clipească. ― Ai spus că nu vei încerca să ne schimbi. ― Am spus că nu voi încerca să vă schimb mai mult decât e necesar. ― De ce e necesar? Războiul e o problemă care ne priveÈ™te pe noi È™i pe ceilalÈ›i purceluÈ™i. ― Fii atent, îl avertiză Ouanda. S-a supărat rău. ÃŽnainte de a încerca să o înduplece pe Urlătoare, trebuia să-l convinÂgă pe Uman. ― Dintre purceluÈ™i, voi sunteÈ›i primii noÈ™tri prieteni. Vă bucuraÈ›i de încrederea È™i dragostea noastră. Niciodată nu vă vom face vreun rău È™i nici nu le vom oferi altor purceluÈ™i avantaje pe care să le folosească împotriva voastră. Dar n-am venit doar la voi. Reprezentăm întreaga omenire È™i vrem să vă învățam tot ce È™tim. Indiferent de trib. ― Nu reprezentaÈ›i toată umanitatea. SunteÈ›i pe cale de a duce un război cu celelalte fiinÈ›e umane. Cum poÈ›i afirma că războaiele noastre sunt barbare È™i ale voastre nu? NegreÈ™it că Pizarro, în ciuda defectelor lui, nu se lovise de atâtea probleme în negocierile cu Atahualpa. ― Noi ne străduim să evităm războiul cu celelalte fiinÈ›e umane, spuse Ender. Dar dacă vom lupta, nu va fi un război dezlănÈ›uit de noi, pentru a câștiga avantaje în dauna altora. Ne vom bate pentru voi, încercând să vă câștigăm dreptul de a călători printre stele. Ender ridică mâna cu palma deschisa. Ne-am uitat umanitatea pentru a deveni rameni alături de voi. ÃŽÈ™i făcu cu palma pumn. Pe Lusitania, oamenii, purceluÈ™ii È™i matca vor fi o singură ființă. ToÈ›i umani. ToÈ›i Gândaci. ToÈ›i purceluÈ™i. Analizând vorbele lui Ender, Uman păstră o vreme tăcerea. ― Vorbitorule, spuse el într-un târziu. E foarte greu. Până la venirea voastră, a fiinÈ›elor umane, ceilalÈ›i purceluÈ™i existau doar ca să-i ucidem, astfel încât în cea de-a treia viață a lor să fie sclavi în pădurile care deveneau ale noastre. Pădurea asta a fost cândva un câmp de bătălie È™i cei mai bătrâni copaci sunt războinicii care au pierit în luptă. TaÈ›ii noÈ™tri cei mai bătrâni sunt eroii acelui război, iar din laÈ™i am făcut case. Toată viaÈ›a ne pregătim să câștigăm confruntările cu duÈ™manii, astfel ca soÈ›iile să poată avea un copac-mamă într-o nouă pădure È™i noi să devenim puternici È™i măreÈ›i. ÃŽn ultimii zece ani am învățat să folosim săgeÈ›i È™i să ucidem de la distanță. Am deprins să facem oale È™i să preparăm rădăcina de merdona ca să putem fi mulÈ›i È™i tari È™i să ducem hrană departe de pădurea-cămin. Ne-a întărit gândul că vom învinge în orice război. Vom împânzi toate colÈ›urile acestei lumi cu soÈ›iile È™i mămicile noastre, cu eroii noÈ™tri È™i, într-o bună zi, vom pleca spre stele. Acesta e visul nostru, Vorbitorule, iar acum îmi spui că vrei să ni-l risipeÈ™ti în vânt. Uman rostise o cuvântare impresionantă. Nimeni dintre cei prezenÈ›i nu reuÈ™i să-i sugereze lui Ender un posibil răspuns. Uman îi convinsese pe mai toÈ›i. ― E frumos visul tău, spuse Ender. AÈ™a visează orice ființă. Asta e dorinÈ›a care se află chiar la originile vieÈ›ii: să creÈ™ti până când tot spaÈ›iul pe care-l vezi devine parte din tine È™i-l controlezi. Se cheamă căutarea măreÈ›iei. ÃŽl poÈ›i împlini în două feluri: trebuie să ucizi tot ce nu e fiinÈ›a ta, înghiÈ›ind sau distrugând până nu mai rămâne nimic să È›i se opună. Dar calea asta e greÈ™ită. Ar însemna să declari întregului univers: "Doar eu voi fi mare È™i pentru a-mi face loc, voi, restul, trebuie să-mi cedaÈ›i ce vă aparÈ›ine È™i să deveniÈ›i nimic.'' Uman, înÈ›elege că dacă ar gândi în felul acesta, fiinÈ›ele umane ar ucide toÈ›i purceluÈ™ii de pe Lusitania È™i È™i-ar face din ea un cămin. Ce-ar mai rămâne din visul vostru dacă noi am fi răi? Uman se strădui să înÈ›eleagă. ― Vad că ne-aÈ›i oferit daruri preÈ›ioase, deÈ™i puteaÈ›i să ne luaÈ›i È™i puÈ›inul pe care-l avem. Dar de ce ni le-aÈ›i dat dacă nu le putem folosi ca să devenim măreÈ›i? ― Vrem să vă dezvoltaÈ›i È™i să călătoriÈ›i printre stele. Vrem să fiÈ›i puternici È™i de neînfrânt pe Lusitania, alături de miile de fraÈ›i È™i soÈ›ii, să vă învățăm să cultivaÈ›i multe soiuri de plante È™i să creÈ™teÈ›i diferite animale. Aceste două femei, Ela È™i Novinha, vor munci toată viaÈ›a pentru a crea È™i alte plante capabile să reziste aici È™i vă vor da orice lucru bun care le va reuÈ™i. Să vă înălÈ›aÈ›i. Dar de ce să moară până È™i un singur purceluÈ™ din altă pădure pentru ca de aceste daruri sa vă bucuraÈ›i doar voi? Și de ce să vă simÈ›iÈ›i nedreptățiÈ›i dacă am oferit aceleaÈ™i lucruri È™i altora? ― Dar ce-am câștigat dacă vor fi la fel de puternici ca È™i noi? "La ce altceva m-aÈ™ putea aÈ™tepta din partea acestui frate?" gândi Ender. "Poporul lui s-a măsurat dintotdeauna cu alte triburi. Pădurea lor nu are cincizeci sau cinci sute de hectare, ― e doar mai mare sau mai mică decât a tribului de la sud sau de la vest. ÃŽn clipele acestea trebuie să fac munca unei întregi generaÈ›ii È™i să-i arăt o nouă cale de a măsura măreÈ›ia poporului său." ― Rădăcină e măreÈ›? întrebă el. ― Eu aÈ™a zic, răspunse Uman. E tatăl meu. Copacul lui nu e cel mai bătrân sau cel mai gros, dar nu È›inem minte ca vreun tată să fi avut atât de mulÈ›i copii la aÈ™a scurt timp după plantare. ― Deci, într-un fel, toÈ›i copiii pe care i-a zămislit încă mai fac parte din el. Cu cât are mai mulÈ›i copii cu atât devine mai măreÈ›. Uman încuviință tăcut. Și cu cât realizezi mai multe în viață cu atât îți faci mai mare părintele, adevărat? ― Da, copacul-tată e onorat când copiii lui izbutesc fapte mari. ― Asta-i altceva, spuse Uman. ToÈ›i ceilalÈ›i copaci măreÈ›i sunt părinÈ›ii tribului. Copacii mai mici rămân totuÈ™i fraÈ›i. Ender simÈ›i nesiguranÈ›a lui Uman. Se opunea acestor idei din cauza ciudățeniei lor, nu pentru că ar fi fost greÈ™ite sau de neînÈ›eles. ÃŽncepea să înÈ›eleagă. ― GândeÈ™te-te la soÈ›ii, îl îndemnă Ender. Ele nu au copii. Nu pot fi niciodată măreÈ›e, asemeni tatălui tău. ― Vorbitorule, È™tii foarte bine că ele sunt cele mai măreÈ›e dintre toÈ›i. ÃŽntregul trib li se supune. Când ne conduc bine, tribul prosperă; când creÈ™tem în număr È™i soÈ›iile devin puternice. ― Chiar dacă nici unul dintre voi nu-i copilul lor. ― Cum s-ar putea aÈ™a ceva? întrebă Uman. ― Și totuÈ™i voi le sporiÈ›i măreÈ›ia. Chiar dacă nu vă sunt mame sau taÈ›i, ele cresc odată cu voi. ― AparÈ›inem toÈ›i aceluiaÈ™i trib... ― Dar de ce sunteÈ›i acelaÈ™i trib? AveÈ›i mame È™i taÈ›i diferiÈ›i. ― Fiindcă suntem tribul! Locuim în aceeaÈ™i pădure È™i... ― Dacă ar veni la voi vreun purceluÈ™ din alt trib È™i v-ar ruga să-l lăsaÈ›i să rămână ca frate... ― Nu l-am face niciodată copac-tată! ― Dar aÈ›i încercat să faceÈ›i copaci-taÈ›i din Pipo È™i Libo. Uman începuse să respire precipitat. ― ÃŽnÈ›eleg. Făceau parte din trib. Veneau din cer, dar i-am simÈ›it ca fraÈ›i È™i am încercat să-i transformăm în taÈ›i. Tribul e ceea ce credem. Dacă spunem că se compune din toÈ›i micuÈ›ii pădurii È™i toÈ›i copacii, atunci acesta este tribul, chiar dacă unii dintre cei mai vechi copaci au crescut din războinicii altor două triburi care au căzut în bătălie. Devenim trib în măsura în care afirmăm că suntem trib. Ender se minună de inteligenÈ›a acestui mic ramen. PuÈ›ini oameni erau în stare să reliefeze o asemenea idee sau s-o extindă dincolo de graniÈ›ele înguste ale tribului, familiei sau naÈ›iunii lor. Uman veni în spatele lui Ender È™i se sprijini de el, lăsându-È™i toată greutatea pe umerii lui. SimÈ›i respiraÈ›ia purceluÈ™ului, apoi obrajii li se lipiră strâns È™i priviră în aceeaÈ™i direcÈ›ie. Ender înÈ›elese imediat: ― Vezi ce văd È™i eu. ― Voi, fiinÈ›ele umane, creÈ™teÈ›i făcându-ne o parte a voastră: oameni, purceluÈ™i, Gândaci, toÈ›i laolaltă sunt rameni. Atunci o să devenim un singur trib È™i măreÈ›ia noastră are să fie È™i a voastră; ea aparÈ›ine tuturor deopotrivă. Ender simÈ›i încordarea lui Uman, care aproba temeinicia acestei idei. Tu spui că trebuie să vedem toate triburile în acelaÈ™i fel, ca pe un singur trib, tribul nostru, al tuturor împreună È™i să ne înălțăm făcându-i È™i pe alÈ›ii să crească. ― PuteÈ›i trimite dascăli È™i fraÈ›i către alte triburi È™i ei vor trece în cea de-a treia viață în pădurile lor, pentru a avea copii acolo. ― E greu să le cerem soÈ›iilor lucruri atât de stranii, explică Uman. Poate chiar imposibil. Ele nu gândesc la fel ca fraÈ›ii. Un frate cugetă la multe probleme diferite, dar o soÈ›ie se gândeÈ™te la un singur lucru: ce slujeÈ™te tribului È™i, mai presus de toate, ce foloseÈ™te copiilor È™i mămiciÂlor. ― PoÈ›i să le faci să înÈ›eleagă? ― Mai bine decât tine. Dar nu se È™tie. Poate că voi da greÈ™. ― Nu cred că vei da greÈ™. ― Ai venit în seara asta să faci o învoială între noi, purceluÈ™ii acestui trib, È™i voi, oamenii care trăiÈ›i pe această lume. Oamenii din afara Lusitaniei, la fel ca È™i purceluÈ™ii din alte păduri, nu se vor sinchisi de ea. ― Vrem să cădem la învoială cu toÈ›i purceluÈ™ii... ― Și promiteÈ›i să ne învățaÈ›i totul? ― Când veÈ›i putea înÈ›elege. ― Orice întrebări am pune? ― Dacă È™tim răspunsul. ― Când! Dacă! Astea nu-s cuvinte pentru un legământ! Dă-mi răsÂpunsuri precise acum, Vorbitorule. Uman se ridică È™i se îndepărtă de Ender; se plimbă un timp prin faÈ›a lui È™i apoi se aplecă spre el, privindu-l de sus. PromiteÈ›i-mi că ne învățaÈ›i tot ce È™tiÈ›i! ― Promitem. ― Promite-mi că vei da viață mătcii pentru a nu ajuta. ― O voi readuce la viață. Va trebui să faceÈ›i un legământ separat cu ea, fiindcă nu se supune legilor umane. ― Promite-mi că-i vei da viață, fie că ne ajută, fie că nu. ― Da. Promite-mi că veÈ›i respecta legea noastră când veÈ›i călca în pădure È™i că pământul de care avem nevoie în preerie va fi tot în stăpânirea noastră. ― De acord. ― Și veÈ›i porni război împotriva tuturor oamenilor ca să ne apăraÈ›i È™i să ne lase să călătorim? ― Am făcut-o deja. Uman se calmă, se întoarse È™i se aÈ™eză în faÈ›a lui Ender. Trase câteva linii cu degetul prin praf. ― Acum să vedem ce vreÈ›i de la noi. Ne vom supune legilor umane în oraÈ™ul vostru È™i pe pământurile care vă trebuie. ― Da, aprobă Ender. ― Și voi nu vreÈ›i să pornim război, continuă Uman. ― Exact. ― Asta-i tot? ― Mai e ceva. ― Nu putem accepta chiar orice. S-ar putea să ne ceri lucruri impoÂsibile. ― Vreau să-mi spui despre a treia viață. Când începe ea? Când ucideÈ›i un purceluÈ™ È™i el creÈ™te ca un copac, nu-i aÈ™a? ― Prima viaÈ›a se desfășoară înăuntrul copacului-mamă, unde nu veÂdem lumina È™i mâncăm din trupul mamei È™i din seva copacului-mamă. A doua viață o trăim în umbra pădurii, în lumina blândă, alergând È™i cățărându-ne, văzând, cântând, vorbind È™i lucrând cu mâinile. ÃŽn a treia viață ne înălțăm spre soare È™i-i umbrim în sfârÈ™it lumina, miÈ™cându-ne doar în bătaia vântului, liberi să gândim È™i să le vorbim fraÈ›ilor în anumite zile, când bat în scoarÈ›a noastră. Da, asta-i a treia viață. ― Oamenii nu au a treia viață. Uman îl privi uimit. ― După ce murim, chiar dacă ne-aÈ›i planta, n-ar creÈ™te nimic. Nici un copac. Nu sorbim lumina soarelui. Când murim, suntem morÈ›i. Uman o căută cu privirea pe Ouanda. ― Dar în cartea cealaltă pe care ne-aÈ›i dat-o se vorbea la tot pasul despre viaÈ›a de după moarte È™i despre renaÈ™tere. ― Nu sub forma unui copac, îi explică Ender. Și nici într-o formă pe care s-o poÈ›i atinge sau pipăi, căreia să-i vorbeÈ™ti sau de la care să primeÈ™ti răspunsuri. ― Nu te cred. Dacă e adevărat, atunci de ce ne-au lăsat Pipo È™i Libo să-i plantăm? Novinha îngenunche lângă Ender, sprijinindu-se de el ca să poată auzi mai bine. ― Cum v-au convins să-i plantaÈ›i? ― Și-au câștigat dreptul făcându-ne daruri mari. FiinÈ›ele umane laolaltă cu purceluÈ™ii. Pipo È™i Mandachuva. Mandachuva È™i Mâncătorul-de-Frunze au crezut că vor primi cea de-a treia viață, dar Pipo È™i Libo le-au refuzat-o de fiecare dată. Au insistat să păstreze darurile pentru ei înÈ™iÈ™i. De ce au făcut-o dacă oamenii nu au a treia viață? ― Ce trebuiau să facă pentru a le da a treia viață lui Mandachuva sau Mâncătorului-de-Frunze? întrebă Novinha cu glasul înecat de emoÈ›ie. ― Să-i planteze, desigur, spuse Uman. La fel ca astăzi. ― La fel ca astăzi? întrebă Ender. ― Tu È™i cu mine. Uman È™i Vorbitorul în numele MorÈ›ilor. Dacă încheiem înÈ›elegerea în aÈ™a fel încât È™i oamenii È™i soÈ›iile să o aprobe, atunci aceasta devine o zi mare È™i nobilă. Ori îmi oferi cea de-a treia viață ori È›i-o ofer eu. ― Cu propria mea mână? ― BineînÈ›eles. Dacă nu-mi faci onoarea, atunci È›i-o fac eu. Ender își aminti imaginea pe care o văzuse pentru prima oară în urmă cu numai trei săptămâni. Trupul lui Pipo dezmembrat È™i eviscerat, organele separate È™i împrăștiate. Plantat. ― Uman, cea mai înspăimântătoare crimă pe care o poate comite un om e să ia viaÈ›a cuiva. Cel mai groaznic e când tai o ființă, provocându-i dureri atât de mari încât moare. Uman se ghemui È™i rămase aÈ™a o vreme, încercând să priceapă. ― Vorbitorule, spuse el în cele din urmă, în mintea mea nu văd decât două căi. Dacă oamenii nu au o a treia viață, atunci plantarea lor înseamnă moartea pentru vecie. După părerea noastră, Libo È™i Pipo au păstrat onoarea pentru ei înÈ™iÈ™i, lăsându-i pe Mandachuva È™i pe MâncăÂtorul-de-Frunze să moară fără să fie onoraÈ›i pentru înfăptuirile lor. ÃŽn ochii noÈ™tri, voi aÈ›i venit de dincolo de gard È™i i-aÈ›i smuls din pământ înainte ca ei să prindă rădăcini. Am socotit că luându-i de acolo aÈ›i comis o crimă. Dar acum văd lucrurile altfel. Pipo È™i Libo nu au vrut să-i ia pe Mandachuva È™i pe Mâncătorul-de-Frunze în a treia viață pentru că ei o socoteau drept crimă, deci s-au sacrificat de bună voie doar ca să nu fie siliÈ›i să ia viaÈ›a vreunuia dintre noi. ― Da, È™opti Novinha. ― Dar dacă-i aÈ™a, când i-aÈ›i văzut pe deal de ce n-aÈ›i făcut un foc mare ca să-i prefaceÈ›i pe taÈ›ii noÈ™tri sau chiar copacul-mamă în scrum? De la marginea pădurii se auzi un strigăt îngrozitor È™i ascuÈ›it, trădând suferinÈ›ele insuportabile prin care trecea Mâncătorul-de-Frunze. ― Dacă aÈ›i fi tăiat doar unul dintre copacii noÈ™tri, continuă Uman, dacă aÈ›i fi ucis un singur copac, am fi venit peste voi noaptea È™i v-am fi omorât pe toÈ›i, până la unul. Și chiar dacă supravieÈ›uia vreunul dintre voi, trimiÈ™ii noÈ™tri ar fi spus povestea tuturor triburilor È™i nici un om n-ar fi plecat viu de pe planetă. De ce nu ne-aÈ›i nimicit pentru că i-am ucis pe Pipo È™i pe Libo? Gâfâind din greu, Mandachuva apăru brusc în spatele lui Uman. Se azvârli la pământ cu mâinile întinse spre SăvârÈ™itor. ― Cu mâinile astea l-am ucis, strigă el. Am încercat să-i fac onoarea È™i i-am ucis copacul pentru vecie! ― Ba nu, îl contrazise Ender. ÃŽi strânse mâinile lui Mandachuva. Fiecare din voi a crezut că-l cruÈ›a pe celălalt. V-a jignit, iar tu i-ai făcut alt rău: l-ai ucis. Amândoi aÈ›i considerat că procedaÈ›i bine. De-ajuns cu asta. Știm tot adevărul. ÃŽnÈ›elegem că nu aÈ›i vrut să comiteÈ›i o crimă. Acum aÈ›i aflat că viaÈ›a unei fiinÈ›e umane este una È™i dacă i-o luaÈ›i, ea moare pentru totdeauna. Aceasta e ultima condiÈ›ie a învoielii noastre. Să nu mai luaÈ›i vreun om în cea de-a treia viață, pentru că nu È™tie cum să meargă acolo. ― Când voi spune soÈ›iilor această poveste, le voi pricinui o durere atât de înfiorătoare încât strigătele lor vor răsuna ca prăbuÈ™irea copacilor în furtună. Se întoarse, se ridică în faÈ›a Urlătoarei È™i-i spuse câteva cuvinte. Apoi se întoarse spre Ender: ― Acum plecaÈ›i. ― ÃŽncă nu am încheiat înÈ›elegerea. ― Trebuie să vorbesc cu soÈ›iile. Cât rămâi aici, la umbra copacului-mamă, nu vor accepta să-i lase pe micuÈ›i fără apărare. Săgeată te va scoate din pădure. AÈ™teaptă-mă pe povârniÈ™, acolo unde Rădăcină veÂghează poarta. Dormi dacă poÈ›i. O să le explic înÈ›elegerea È™i sper să priceapă că va trebui să tratăm È™i cu alte triburi la fel de atent. ÃŽntr-un avânt de impetuozitate, Uman atinse cu un gest hotărât pântecul SăvârÈ™itorului. ― Eu fac propriul meu legământ, strigă el. Te voi onora totdeauna, dar nu te voi ucide. SăvârÈ™itorul întinse mâna È™i o puse pe abdomenul călduÈ› al lui Uman. Sub palma lui, protuberanÈ›ele erau fierbinÈ›i. ― Și eu te voi onora întotdeauna, spuse SăvârÈ™itorul. ― Dacă facem înÈ›elegerea dintre tribul tău È™i al nostru, îmi vei da onoarea celei de-a treia vieÈ›i? Mă vei lăsa să sorb lumina? ― Putem s-o facem repede? Adică nu în felul acela lent È™i îngrozitor care... ― Și să devin unul dintre copacii tăcuÈ›i? Să nu fiu tată? Să n-am onoare, să-mi ofere seva doar murdarilor viermi macios È™i să dau lemn fraÈ›ilor mei când îmi vor cânta? ― Altcineva nu poate să o facă? Unul dintre fraÈ›ii care-È›i cunoaÈ™te felul de viață? ― Nu înÈ›elegi. Numai aÈ™a va È™ti tot tribul că s-a rostit adevărul. Ori mă duci tu pe mine în a treia viață, ori te duc eu pe tine, ori nu facem înÈ›elegerea. Eu n-o să te ucid, Vorbitorule, dar amândoi vrem să înÂcheiem un tratat. ― O voi face, îi promise Ender. Uman încuviință, își retrase mâna È™i se răsuci spre Urlătoare. ― O Deus, È™opti Ouanda. O să ai curaj? Ender nu avea ce să-i răspundă. Plecă tăcut pe urmele lui Săgeată, care îi călăuzi pe toÈ›i prin pădure. Novinha îi dădu lanterna È™i Săgeată începu să se joace cu ea ca un copil, făcând lumina când mare, când mică, aruncând-o È™i învârtind-o printre copaci È™i tufiÈ™uri, ca zborul dezordonat al unei muÈ™te-sugătoare. Era cât se poate de fericit È™i de jucăuÈ™. Dar în spatele lor se auzeau vocile soÈ›iilor, care îngânau un cântec îngrozitor È™i plin de cacofonii. Uman le spusese probabil adevărul despre Pipo È™i Libo, faptul că muriseră pentru totdeauna, suferind cumplit, numai ca să nu fie siliÈ›i să cadă în păcat ucigându-i pe Mandachuva È™i pe Mâncătorul-de-Frunze. ― Asta a fost liturghia pentru sufletul tatei, spuse încet Ouanda. ― Și al tatei, adăugă Novinha, dar È™tiau cu toÈ›ii că se referea la Pipo, nu la regretatul Venerado, Gusto. Ender nu participa la discuÈ›ia lor; nu-i cunoscuse pe Libo È™i Pipo, nu retrăia vechi suferinÈ›e. Gândul îi era doar la copaci. Fiecare dintre ei fusese cândva un purceluÈ™ în viață. PurceluÈ™ii le cântau, le vorbeau È™i uneori le înÈ›elegeau graiul, dar el nu era în stare să conceapă aÈ™a ceva. Copacii nu erau È™i nu puteau deveni fiinÈ›e. Dacă ar fi ridicat cuÈ›itul asupra lui Uman, purceluÈ™ii n-ar fi considerat că-l ucide, dar pentru el ar fi însemnat să rateze singura parte a vieÈ›ii lui Uman pe care era capabil să o înÈ›eleagă. PurceluÈ™ul Uman era un ramen adevărat, un frate. Copacul lui Uman ar fi însă ceva mai mult decât o piatră de mormânt. Da, atât înÈ›elegea È™i È™tia Ender. "Iar va trebui să ucid", se gândi el, "deÈ™i am promis să n-o mai fac niciodată." SimÈ›i mâna Novinhei strecurându-se sub braÈ›ul lui. Se sprijini de el. ― Ajută-mă. Sunt aproape oarbă în bezna asta. ― Eu văd bine pe întuneric, se oferi vesel Olhado, care pășea în urma lor. ― Þine-È›i gura, nătărăule, È™opti Ela furioasă. Mama vrea să meargă lângă el. Amândoi auziră limpede vorbele Elei È™i simÈ›iră râsul stăpânit al celuilalt. Novinha se lipi mai strâns de Ender. ― Cred că vei avea tăria să faci ce trebuie, spuse ea încet ca să n-o audă È™i ceilalÈ›i. ― Rece È™i nemilos? întrebă el. ÃŽn voce i se strecură o undă de umor negru, dar cuvintele care exprimau adevărul îi lăsară în suflet un gust amar. ― Cu aceeaÈ™i grijă care-È›i trebuie să răsuceÈ™ti fierul roÈ™u într-o rană, atunci când acesta este singurul mod de a o vindeca. Avea tot dreptul să vorbească astfel, fiindcă simÈ›ise arsura fierului încins care-i tămăduise rănile cele mai adânci; iar el o crezu È™i vorbele îi întăriră inima pentru sângeroasa faptă pe care avea să o săvârÈ™ească. Știind ce încercare îl aÈ™tepta, n-ar fi crezut că va putea să doarmă. Abia se trezise È™i auzi vocea blândă a Novinhei. ÃŽÈ™i aminti că se afla sub cerul liber, întins în iarba capim, sprijinindu-È™i capul de genunchii ei. Era întuneric. ― Vin, spuse domol Novinha. Ender se ridică în capul oaselor. De mult, când era copil, se trezea pe deplin într-o clipă; ce-i drept, pe vremea aceea avea pregătire de soldat. Acum îi trebuiră câteva momente pentru a-È™i reveni. Copacul cel mare al celei de-a treia vieÈ›i a lui Rădăcină se ridica la doar câțiva metri depărtare. Iar dincolo de gard, la mică distanță, pornind din vale È™i urcând pantele, se vedeau primele case ale oraÈ™ului Milagre, catedrala È™i mănăstirea, amândouă aÈ™ezate pe coama celui mai apropiat deal. De partea cealaltă, pădurea È™i copacii, de unde coborau Uman, Mandachuva, Mâncătorul-de-Frunze, Săgeată, CeÈ™ti, Calendar, Vierme, Dansatorul-pe-Scoarță È™i alÈ›i fraÈ›i pe care Ouanda nu-i È™tia pe nume. ― Pe unii nu i-am văzut niciodată, murmură ea. Probabil că vin de la alte case. "Vom încheia oare un tratat?" își spuse Ender în gând. "Asta-i tot ce mă interesează. Le-a făcut Uman să înÈ›eleagă un nou mod de a concepe lumea?" Uman purta ceva în braÈ›e, înfășurat în frunze. PurceluÈ™ii aÈ™ezară pachetul în faÈ›a lui Ender È™i Uman îl desfăcu grijuliu. Era o carte tipărită la imprimantă. ― "Matca È™i Hegemonul", îi È™opti Ouanda. Exemplarul dăruit de Miro. ― Tratatul, spuse Uman. Abia acum văzură că foile erau aÈ™ezate pe dos, cu paginile albe spre cer, iar literele nesigure, scrise e mână, jucau în lumina lanternei. Erau mari È™i desenate stângaci. Ouanda se cruci. ― Nu i-am învățat să facă cerneală. Și nici să scrie. ― Calendar a învățat să deseneze literele exersând cu bățul în praf, le explică Uman. Vierme a făcut cerneala din balegă de cabra È™i macios uscaÈ›i È™i pisaÈ›i. AÈ™a trebuie să arate un tratat, adevărat? ― Da, aprobă Ender. ― Dacă nu-l scriem pe hârtie, fiecare își va aminti altceva. ― AÈ™a e, spuse Ender. AÈ›i făcut bine că l-aÈ›i scris. ― I-am adus unele modificări. AÈ™a au cerut soÈ›iile È™i ne-am gândit că le veÈ›i accepta. Uman le arătă cu degetul: FiinÈ›ele umane pot încheia tratate cu alÈ›i purceluÈ™i, dar ele să nu difere prin nimic de acesta. Nu aveÈ›i voie să-i învățaÈ›i lucruri pe care nu le È™tim È™i noi. SunteÈ›i de acord? ― Sigur, încuviință Ender. ― Asta a fost partea uÈ™oară. Dar dacă nu ne punem de acord asupra regulilor? Dacă nu ne înÈ›elegem unde se termină preeria voastră È™i începe a noastră? De aceea Urlătoarea a zis: "Matca să fie judecător între oameni È™i micuÈ›i. Oamenii să facă dreptate între micuÈ›i È™i matcă, iar micuÈ›ii între matcă È™i oameni." Ender se întrebă dacă vor reuÈ™i. ÃŽÈ™i aminti, lucru imposibil pentru generaÈ›iile de acum, ce îngrozitori erau Gândacii în urmă cu trei mii de ani. Trupurile lor ca de insecte deveniseră coÈ™marul copilăriei omenirii. Cât de uÈ™or le va fi oamenilor din Milagre să accepte judecata lor? "Ne vine cam greu, dar nici purceluÈ™ilor nu le-a fost uÈ™or." ― Da, spuse Ender, acceptăm. V-aÈ›i gândit bine. ― Și încă o modificare, reveni Uman. Ridică faÈ›a spre Ender È™i rânji. Arăta înfiorător, fiindcă trăsăturile purceluÈ™ilor nu erau făcute pentru a exprima sentimentele la fel ca feÈ›ele oamenilor. De aceea ne-a trebuit atâta timp. Cu atâtea modificări... Ender surâse. ― Dacă vreun trib de purceluÈ™i refuză să semneze tratatul cu oamenii È™i atacă un trib care l-a semnat, atunci putem porni la luptă împotriva lui. ― Ce înÈ›elegeÈ›i prin atac? întreba Ender. Dacă interpretau o simplă insultă drept atac, atunci această clauză o va anula pe cea referitoare la interzicerea războiului. ― Prin atac, explică Uman, înÈ›elegem invadarea pământului nostru È™i uciderea fraÈ›ilor È™i soÈ›iilor. Nu-l vom considera atac dacă e vorba de exprimarea intenÈ›iilor de război sau de încheierea unor înÈ›elegeri având în vedere pornirea unuia. Vom socoti că este atac dacă se porneÈ™te războiul fără acordul nostru. Cum noi nu am aprobat niciodată aÈ™a ceva, doar atacul declanÈ™at de un alt trib va fi socotit război. Știam că o să mă întrebaÈ›i. Făcu un semn spre textul tratatului È™i, într-adevăr, acesta definea precis ce se înÈ›elegea prin atac. ― Acceptăm È™i acest punct. E drept că astfel posibilitatea unui atac nu avea să dispară vreme de generaÈ›ii, poate chiar de secole, căci mai era nevoie de mult timp până când tratatul să fie semnat de toÈ›i purceluÈ™ii de pe Lusitania. "Da, dar cu mult înainte ca fiecare trib să devină parte a tratatului vor vedea beneficiile exogamiei paÈ™nice È™i puÈ›ini vor mai dori să fie războinici", se gândi el. ― Și ultima modificare, anunță Uman. SoÈ›iile au făcut-o vrând să te pedepsească pentru că ai impus condiÈ›ii atât de greu de acceptat. Dar eu cred că n-o vei considera drept pedeapsă. Pentru că ni se interzice să te ducem în a treia viață, după intrarea în vigoare a tratatului, nici oamenii nu vor mai avea voie să-i ducă pe fraÈ›i în a treia lume. Pentru o clipă, Ender crezu că iertarea venise: nu mai trebuia să facă ceea ce refuzaseră Pipo È™i Libo. ― După semnare, accentuă Uman. Vei fi primul È™i ultimul om care va oferi darul. ― AÈ™ vrea să... începu Ender. ― Știu ce vrei, prietene Vorbitor. Pentru tine e o crimă, dar pentru mine.... când unui frate i se dă dreptul să intre în a treia viață ca tată, el È™i-l alege pe cel mai mare rival sau pe cel mai bun prieten pentru a-i înlesni trecerea. Tu eÈ™ti alesul. Pe tine, Vorbitorule, te aÈ™tept de când am învățat EsenÈ›iala È™i am citit "Matca È™i Hegemonul". Tatălui meu, Rădăcină, i-am spus de multe ori: "Dintre toÈ›i oamenii, doar el va înÈ›elege." Apoi Rădăcină m-a anunÈ›at că vei sosi È™i vei aduce matca; atunci am È™tiut că veniseÈ™i să-mi oferi trecerea, dar numai dacă se dovedea că o merit. ― MeriÈ›i, Uman. ― Uite. Vezi? Am semnat tratatul ca oamenii. ÃŽn partea de jos a ultimei pagini fuseseră desenate stângaci, dar cu multă migală, două cuvinte. ― Uman, pronunță Ender. Pe celălalt nu reuÈ™i să-l citească. ― E numele adevărat al Urlătoarei, îl lămuri Uman. "Căutătoarea de Stele." FoloseÈ™te cam stângaci bățul de scris. SoÈ›iile nu-s obiÈ™nuite cu uneltele, pe care le folosesc doar fraÈ›ii, dar a vrut să È™tii cum o cheamă. M-a rugat să-È›i spun că l-a primit fiindcă a privit mereu spre cer. Pe vremea aceea nu înÈ›elesese că aÈ™tepta venirea ta. "Cât de mulÈ›i È™i-au pus speranÈ›ele în mine", se gândi Ender. "De fapt, totul stă în puterea lor. A Novinhei, Elei È™i a lui Miro, cei care m-au chemat; a lui Uman sau a Căutătoarei de Stele È™i a celorlalÈ›i, care s-au temut de sosirea mea." Vierme aduse cana cu cerneală, iar Calendar un fel de stilou tăiat dintr-o bucată lungă de lemn crestată la un capăt, cu un rezervor de mici dimensiuni ce reÈ›inea doar câteva picături când era muiat în cană. Ender l-a înmuiat de cinci ori până să-È™i termine de scris numele. ― Cinci, remarcă Săgeată. Ender își reaminti că numărul cinci le aducea noroc purceluÈ™ilor. Fusese o întâmplare, dar dacă ei prefereau să vadă în asta un semn de bun augur, cu atât mai bine. ― ÃŽl voi prezenta guvernatorului È™i episcopului nostru, le promise Ender. ― Dintre toate documentele preÈ›uite vreodată de-a lungul istoriei umanității, acesta... începu Ouanda. Dar nimeni nu mai avea răbdare să audă È™i continuarea. Uman È™i Mâncătorul-de-Frunze împachetară atent cartea È™i i-o înmânară, nu lui Ender, ci Ouandei. Cu o limpezime care-l îngrozi, SăvârÈ™itorul înÈ›elese instantaneu ce însemna acest gest. Mai avea ceva de făcut È™i trebuia să aibă mâinile libere. ― Acum tratatul e încheiat după modelul oamenilor, spuse Uman, dar numai pentru că cel ce a semnat în numele oamenilor l-a înÈ›eles ca È™i purceluÈ™ii. ― Atunci se va face aÈ™a cum v-am promis. Uman întinse mâna È™i-l mângâie pe SăvârÈ™itor de la gât înspre pântec. ― Cuvântul frate nu-i o vorbă în vânt. El înseamnă viață. Se întoarse către ceilalÈ›i purceluÈ™i: DaÈ›i-mi voie să vorbesc tatălui meu pentru ultima oară înainte de a mă înălÈ›a alături de el. Doi dintre fraÈ›ii necunoscuÈ›i făcură câțiva paÈ™i spre el, legănându-È™i beÈ›ele pe care le aveau în mână. Porniră alături de Uman spre copacul lui Rădăcină È™i începură să lovească în el È™i să cânte în limba copacilor... Trunchiul se despică aproape imediat. Destul de tânăr, copacul nu avea trunchiul mai gros decât trupul lui Uman, care pătrunse cu greu înăuntrul lui. Dar încăpu, È™i scoarÈ›a se închise. Bătăile își schimbară ritmul, dar nu-l slăbiră nici o clipă. Jane îi È™opti la ureche: ― Aud cum rezonanÈ›a bătăilor se schimbă înăuntrul copacului; probÂabil remodulează sunetul, transformând bătăile într-un limbaj. CeilalÈ›i purceluÈ™i se apucară să cureÈ›e solul pentru a face loc copaÂcului lui Uman. Ender observă că avea să fie plantat astfel încât, privind dinspre poartă, Rădăcină să se afle în stânga È™i Uman în dreapta. PurceluÂÈ™ii se chinuiau să smulgă din rădăcini iarba capim; nu după mult timp li se alătură È™i Quim, apoi Olhado È™i, la urmă, Ouanda È™i Ela. Ouanda îi dădu Novinhei tratatul pentru a-l păstra cât timp avea să-i ajute pe purceluÈ™i. Novinha se apropie de Ender È™i se opri în faÈ›a lui, privindu-l fix, fără să clipească. ― L-ai semnat SăvârÈ™itor Wiggin. SăvârÈ™itor. Numele nu-i plăcea nici lui. ÃŽl auzise prea des folosit ca epitet. ― Sunt mai bătrân decât par. Sub numele acesta eram cunoscut când am distrus lumea Gândacilor. Poate că prezenÈ›a acelui nume pe primul tratat încheiat între oameni È™i ramen îi va schimba înÈ›elesul. ― Ender, È™opti ea. Se aplecă spre el cu tratatul ocrotit la piept; era greu, pentru că înăuntru se afla "Matca È™i Hegemonul" pe o față a filelor, iar tratatul era scris pe cealaltă. Nu m-am dus niciodată la vreun preot pentru spovedanie, fiindcă È™tiam că mă vor dispreÈ›ui pentru păcatul săvârÈ™it. Și totuÈ™i, astăzi, când mi-ai numit toate păcatele, am îndurat pentru ca nu mă dispreÈ›uieÈ™ti, È™tiu asta. Până adineauri nu înÈ›elesesem de ce. ― Nu dispreÈ›uiesc oamenii pentru păcatele lor. ÃŽncă n-am găsit nici unul pe care să nu-l fi văzut È™i în mine însumi. Am comis fapte mult mai groaznice. ― Ai purtat atâția ani povara vinovăției omenirii. ― Da, dar nu-i nimic mistic în asta. L-am socotit drept un semn al lui Cain. Nu mi-a adus prieteni însă nici nu s-au găsit mulÈ›i care să-mi facă rău. Pământul fusese curățat Mandachuva vorbi în limba copacilor pentru purceluÈ™ii care băteau în trunchi. AceÈ™tia schimbară ritmul È™i trunchiul se desfăcu din nou. Uman alunecă afară ca un prunc ce se naÈ™te, apoi se duse în centrul locului curățat Mâncătorul-de-Frunze È™i Mandachuva îi întinseră fiecare câte un cuÈ›it. Punând mâinile pe tăiÈ™urile lor, Uman li se adresă celor doi în portugheză, pentru ca mesajul să capete mai multă forță È™i să fie înÈ›eles de toÈ›i cei prezenÈ›i: ― I-am spus Urlătoarei că aÈ›i pierdut trecerea spre cea de-a treia viață din cauză că Pipo È™i Libo nu au înÈ›eles. Ea mi-a răspuns că amândoi vă veÈ›i înălÈ›a spre lumină înainte de a trece o altă mână de mâini de zile. Mâncătorul-de-Frunze È™i Mandachuva lăsară cuÈ›itele, îl atinseră uÈ™or pe pântec È™i se retraseră câțiva paÈ™i. Uman îi întinse SăvârÈ™itorului cele două cuÈ›ite. Erau făcute din lemn subÈ›ire. Se gândi la unealta cu care lemnul putea fi lustruit până căpăta atâta fineÈ›e È™i ascuÈ›ime, dar È™i tărie. Dar purceluÈ™ii nu folosiseră unelte pentru modelarea lor. CuÈ›itele ieÈ™iseră din inima unui copac viu, întruÂchipări ale perfecÈ›iunii, oferite în dar pentru a ajuta un frate să treacă în cea de-a treia lume. ÃŽi era destul de uÈ™or să-È™i imagineze că Uman nu va muri cu adevărat, dar mult mai greu să È™i creadă. La început nu luă cuÈ›itele. ÃŽÈ™i trecu palmele peste lamele lor È™i-l apucă pe Uman de încheieturile mâinilor. ― Tu nu o simÈ›i ca pe o moarte. Dar eu... te-am cunoscut abia ieri, iar astăzi È™tiu că-mi eÈ™ti frate ca È™i cum Rădăcină mi-ar fi È™i mie tată. TotuÈ™i, când soarele se va ridica din nou pe cer, nu voi putea să-È›i mai vorbesc. Uman, simt că e moarte, chiar dacă pentru tine e altceva. ― Să vii să stai la umbra mea, să priveÈ™ti spre soare prin frunziÈ™ È™i să te rezemi de trunchiul meu. Și să mai faci ceva: să adaugi povestea mea la "Matcă È™i Hegemon". S-o numeÈ™ti ViaÈ›a lui Uman. Să le spui tuturor oamenilor cum am fost conceput pe scoarÈ›a copacului tatălui meu, cum m-am născut în beznă È™i am mâncat din trupul mamei. PovesteÈ™te-le cum am lăsat în urmă viaÈ›a din întuneric, cum am intrat în jumătatea de lumină a celei de-a doua ca să deprind limba de la soÈ›ii È™i să învăț toate miracolele pe care Libo, Miro È™i Ouanda ni le-au oferit. Să le spui cum, în ultima zi a celei de-a doua vieÈ›i, adevăratul meu frate a sosit de dincolo de cer pentru a încheia această înÈ›elegere astfel încât oamenii È™i purceluÂÈ™ii să devină un singur trib, nu de fiinÈ›e umane sau de purceluÈ™i, ci de ramani. Să le mai spui cum prietenul meu m-a trecut în cea de-a treia viață, în lumina deplină, să mă înalÈ› spre cer È™i să aduc pe lume zece mii de copii înainte de a muri. ― AÈ™a voi spune povestea ta. ― Atunci voi trăi în veci. SăvârÈ™itorul luă cuÈ›itele. Uman se întinse pe pământ. ― Olhado, spuse Novinha. Quim. ÃŽntoarceÈ›i-vă la poartă. Ela, È™i tu. ― Trebuie să văd, mamă, protestă Ela. Sunt om de È™tiință. ― Ai uitat de ochii mei, explică Olhado. Cu ei voi putea înregistra totul. Le voi putea demonstra oamenilor de pretutindeni că tratatul a fost semnat. Să le arătăm È™i purceluÈ™ilor că Vorbitorul l-a înÈ›eles. ― Nici eu nu plec, spuse Quim. Chiar È™i Sfânta Fecioară a stat la picioarele crucii. ― Atunci rămâneÈ›i, încuviință Novinha. Uman își umplu gura cu iarbă capim, dar nu o mestecă mult. ― Mai mestecă, îl îndemnă SăvârÈ™itorul, ca să nu simÈ›i nimic. ― Nu e bine, spuse Mandachuva. Acestea sunt ultimele clipe ale celei de-a doua vieÈ›i. Trebuie sa simtă ceva din durerile trupului ca să le È›ină minte când va trăi a treia viață, cea de dincolo de durere. Mandachuva È™i Mâncătorul-de-Frunze îl sfătuiră pe Vorbitor unde È™i cum să taie. Trebuia să lucreze repede, îi spuseră ei, È™i își băgară mâinile în trupul aburind pentru a-i arăta cum să aÈ™eze organele. SăvârÈ™itorul operă iute, cu mâini sigure, È™i cu toate că îi venea să privească altundeva decât la operaÈ›ia chirurgicală pe care o făcea, È™tia că ochii lui Uman îl fixau, îl urmăreau plini de recunoÈ™tință È™i dragoste, încărcaÈ›i de durere È™i moarte. Totul se petrecu sub mâinile lui, atât de repede încât în primele clipe reuÈ™i chiar să vadă copăcelul crescând. Câteva organe mari se chirciră pe măsură ce rădăcinile încolÈ›iră din ele; filamentele se răspânÂdiră în interiorul corpului; Uman mai deschise o dată ochii mari, în chinul final; din È™ira spinării țâșni în sus o tulpiniță, apoi două frunze, patru... Și atunci se sfârÈ™i totul. Trupul era mort, ultima lui tresărire se consumase pentru naÈ™terea copacului care-È™i aflase rădăcina în È™ira spinării. SăvârÈ™itorul văzuse rădăcinuÈ›ele È™i filamentele cuprinzând tot corpul. Amintirile, sufletul lui Uman, trecuseră în celulele copăcelului abia apărut. ReuÈ™ise. Uman își începuse cea de-a treia viață. Iar peste puÈ›in timp, când soarele va răsări, frunzele vor gusta lumina pentru prima oară. CeilalÈ›i purceluÈ™i se bucurau, dansau. Mâncătorul-de-Frunze È™i Mandachuva luară cuÈ›itele din mâinile SăvârÈ™itorului È™i le înfipseră în pământ la capul lui Uman, de o parte È™i de alta. SăvârÈ™itorul nu se alătură sărbătoririi. Era plin de sânge È™i mirosul trupului măcelărit îi pătrunsese până în suflet. Se târî de acolo în patru labe È™i porni peste deal, să-È™i găsească un loc de unde să nu mai vadă nimic. Novinha îl urmă. La fel È™i restul, epuizaÈ›i, sleiÈ›i de întâmplările È™i emoÈ›iile zilei ce trecuse. Nu scoaseră un cuvânt, nu făcură nici un gest, ci se prăbuÈ™iră în iarba deasă, căutând reazem unul în altul È™i găsindu-È™i eliberarea în somn, în timp ce purceluÈ™ii urcau dansând povârniÈ™ul ce ducea spre inima pădurii. Bosquinha È™i episcopul Peregrino plecară spre poartă înainte de răsăritul soarelui, vrând să-l întâmpine pe Vorbitor la întoarcerea din pădure. AÈ™teptară acolo zece minute È™i abia după aceea surprinseră o miÈ™care, mai aproape de ei decât de marginea pădurii. Era un băiat aproape adormit care-È™i slobozea udul într-un tufiÈ™. ― Olhado, strigă primarul. Băiatul întoarse capul, făcu un semn cu mâna È™i apoi își aranjă pantalonii. ÃŽi trezi È™i pe ceilalÈ›i, care dormeau în iarba înaltă. Bosquinha È™i episcopul deschiseră poarta È™i le ieÈ™iră în cale. ― Ciudat, spuse Bosquinha, dar în clipele astea, când am călcat dincolo de gard, revolta noastră prinde contur real. ― De ce-au rămas aici peste noapte? se miră Peregrino. Poarta a fost deschisă, se puteau duce acasă. Bosquinha îi numără repede în gând pe cei aflaÈ›i dincolo de poartă. Ouanda È™i Ela, braÈ› la braÈ› ca două surori, Olhado È™i Quim, Novinha È™i acolo, da, Vorbitorul. Se aÈ™ezase pe pământ È™i Novinha își odihnea braÈ›ele pe umerii lui. ToÈ›i încrezători, tăcuÈ›i, aÈ™teptau. ÃŽntr-un târziu, Vorbitorul privi spre cei doi. ― Avem un tratat, spuse el. E bun. Novinha ridică un maldăr de foi învelit în frunze. ― L-au scris purceluÈ™ii. Trebuie să-l semnezi. Bosquinha îl luă în braÈ›e È™i spuse: ― Toate fiÈ™ierele au fost refăcute înainte de miezul nopÈ›ii. Nu numai cele pe care le-am transferat ca mesaje. E bun prietenul ăsta al tău, Vorbitorule. ― Prietenă, o corectă el. O cheamă Jane. Episcopul È™i Bosquinha văzură curând ce zăcea pe pământ, la poalele dealului pe care dormise Vorbitorul. ÃŽnÈ›eleseră de unde proveÂneau petele întunecate de pe braÈ›ele È™i mâinile lui È™i stropii roÈ™iatici de pe față. ― Preferam să nu încheiaÈ›i tratatul decât să fie cineva obligat să ucidă pentru el, începu Bosquinha. ― Să nu judecăm pripit, o dojeni episcopul. Cred că fapta din această noapte înseamnă mai mult decât pare. ― ÃŽnÈ›elept ai vorbit, părinte Peregrino, murmură Ouanda. Eu È™i Ela am înÈ›eles rostul faptei. ― A fost ca o împărtășanie, mărturisi Olhado. Bosquinha se uită la Novinha, incapabilă să înÈ›eleagă. ― L-ai lăsat să privească? ― ÃŽntr-o zi, toÈ›i purceluÈ™ii vor vedea prin ochii mei. ― N-a fost o moarte, se confesă Quim, ci o reînviere. Episcopul păși către trupul torturat È™i atinse copăcelul care creÈ™tea din cavitatea toracică. ― Numele lui e Uman, spuse Vorbitorul. ― Și al tău la fel, îi răspunse episcopul. ÃŽntoarse capul spre mica lui turmă care ajutase omenirea să mai facă un pas înainte. "Oare sunt păstorul", se întrebă el, "sau cea mai rătăcită È™i mai neajutorată dintre oiÈ›e?"― HaideÈ›i cu toÈ›ii, veniÈ›i la catedrală. Curând vor bate clopotele pentru slujbă. Copiii se adunară, pregătindu-se de plecare. Novinha se îndepărtă de Vorbitor. Se opri È™i întoarse capul, lansându-i o invitaÈ›ie scurtă din ochi. ― Curând, răspunse el. Mai rămân o clipă. Novinha porni pe urmele episcopului, trecu de poartă È™i începu să urce dealul spre catedrală. Slujba abia începuse când Peregrino îl văzu pe Vorbitor intrând. Făcu o pauză È™i căută din ochi locul în care se aflau Novinha È™i copiii. Din câțiva paÈ™i, Vorbitorul ajunse acolo È™i se aÈ™eză alături de Novinha, pe locul în care stătea de obicei Marcăo, în rarele ocazii când întreaga familie participase la slujbă. Peregrino se întoarse la îndatoririle slujbei. Câteva clipe mai târziu, când ridică din nou privirea, văzu că Grego stătea lipit de Vorbitor. Peregrino se gândi la clauzele tratatului, aÈ™a cum le explicaseră fetele. La sensul morÈ›ii purceluÈ™ului numit Uman È™i, înainte de toate, la sensul morÈ›ii lui Pipo È™i Libo. La limpezirea È™i rotunjirea tuturor înÈ›elesurilor. La tânărul Miro paralizat È™i la sora lui, Ouanda, care veghea asupra lui, la Novinha, cea pierdută È™i acum regăsită. La gardul a cărui umbră întunecată apăsa gândurile tuturor oamenilor siliÈ›i să trăiască dincoace de el, acum inert È™i inofensiv, invizibil, fără rost. Acesta era miracolul cuminecăturii devenită carne a lui Dumnezeu în mâinile lui. "Cât de neaÈ™teptat regăsim în noi trupul lui Dumnezeu, în chiar clipa când credem că suntem alcătuiÈ›i numai din țărână." Capitolul 18 MATCA EvoluÈ›ia nu i-a creat nici canal de naÈ™tere, nici sâni. Prin urmaÂre, micuÈ›a făptură care se numeÈ™te Uman nu a putut să-È™i croiască drum afară din pântecul mamei decât cu dinÈ›ii. El È™i fraÈ›ii lui au devorat trupul mamei. Și, fiindcă era cel mai robust È™i viguros. Uman a mâncat cel mai mult, devenind È™i mai puternic. Uman trăia în beznă deplină. Când trupul mamei s-a terminat, n-a mai găsit nimic de mâncat, cu excepÈ›ia lichidului dulce care curgea la suprafaÈ›a lumii lui. ÃŽncă nu È™tia că suprafaÈ›a verticală era interiorul unui trunchi de copac È™i că sorbea din seva lui. Tot astfel, nu È™tia că făpturile cu mult mai mari decât el erau pequeÂninos gata să iasă la lumină È™i că celelalte, mai mici, mai tinere, abia părăsiseră corpul mamelor. Nu-l interesa decât să mănânce, să se miÈ™te È™i să vadă lumina. Din când în când, în ritmuri pe care nu le putea înÈ›elege, bezna se desfăcea brusc. ÃŽntotdeauna începea cu un sunet a cărui sursă nu avea cum s-o priceapă. Atunci copacul tresărea uÈ™or; seva înceta să curgă; toată energia copacului se concentra pentru a schimba forma trunchiului într-un punct, lăsând o deschizătură prin care lumina pătrundea înăuntru. Când apărea lumina, Uman se lăsa atras de ea. Când dispărea, își pierdea simÈ›ul de orientare È™i rătăcea încoace È™i încolo în căutarea lichidului dulce. Dar într-o zi, când toate celelalte făpturi erau mai mici decât el È™i nici una mai mare, lumina a apărut din nou È™i el, fiind iute È™i puternic a ajuns la deschizătură înainte ca ea să se închidă. Și-a îndoit trupul după curbura lemnului È™i a simÈ›it pentru prima oară asprimea scoarÈ›ei sub pântecul său moale. Abia a băgat în seamă noua durere, fiindcă lumina îl orbise. Și nu era doar într-un loc, ci pretutindeni, È™i nu era cenuÈ™ie, ci verde È™i galben intens. Uimirea lui nu a È›inut mult. I se făcuse din nou foame, iar aici, în exteriorul trunchiului, seva copacului-mamă curgea doar în crăpăturile scoarÈ›ei, unde el ajungea greu È™i locul făpturilor mici pe care le putea împinge deoparte fusese luat de altele mai mari, care îl alungau de lângă sursa de hrană. Era ceva nou, o altă lume, o nouă viață, È™i se temea. Mai târziu, când a deprins limba, È™i-a amintit de călătoria dinspre beznă spre lumină È™i a numit-o trecere de la prima viață la cea de-a doua, de la viaÈ›a în întuneric la cea în semi-lumină. Vorbitor în numele MorÈ›ilor, ViaÈ›a lui Uman I, pp 1-5 Miro hotărâse să părăsească Lusitania. Să ia nava Vorbitorului È™i să plece până la urmă spre Trondheim. Spera ca la proces să convingă cele O Sută de Lumi să nu pornească război împotriva Lusitaniei. ÃŽn cel mai rău caz putea să devină martir, să reprezinte ceva, iar oamenii să-È™i amintească de el. Indiferent ce i s-ar întâmpla, era mai bine să meargă să fie judecat decât să rămână pe planetă. La câteva zile după nefericita escaladare a gardului Miro își reveni destul de rapid. SimÈ›ea că-È™i recăpătase controlul asupra braÈ›elor È™i picioarelor cât să-È™i târâie paÈ™ii ca un moÈ™neag. Era de ajun ca să scape de sentimentul umilitor că mama trebuia să-i primenească trupul. Dar progresele se opriră aici. ― Asta e, îl consolă Navio. Am ajuns la nivelul infirmității permaÂnente. Miro, te poÈ›i considera fericit că poÈ›i merge, poÈ›i vorbi, eÈ™ti om întreg. Cu nimic mai prejos, să zicem, decât un bărbat foarte sănătos, dar având vârsta de o sută de ani. Tare m-aÈ™ bucura să-È›i pot spune că trupul tău va fi ca înainte de a sări gardul È™i că te vei bucura de toată vigoarea unui tânăr de douăzeci de ani. Dar după cum se prezintă situaÈ›ia, sunt foarte încântat să te anunÈ› că nu vei fi silit să-È›i petreci restul vieÈ›ii în pat, schimbat È™i cateterizat, incapabil să faci altceva decât să asculÈ›i muzică liniÈ™titoare È™i să te întrebi ce s-a ales de trupul tău. "Deci se cuvine să fiu recunoscător", se gândi Miro. "Când îmi îndoi degetele, formând o bâtă nefolositoare la capătul braÈ›elor când îmi aud propriile vorbe sunând înfundat È™i neinteligibil È™i vocea lipsită de intonaÈ›ie, să mă bucur că semăn cu un om de o sută de ani È™i să aÈ™tept nerăbdător alÈ›i optzeci de ani ca centenar." După ce se vădi că nu mai avea nevoie de îngrijire constantă, familia se împrăștie, fiecare văzându-È™i de treburile sale. Evenimentele acelor zile se arătau prea importante ca să rămână acasă cu un invalid, chiar dacă acesta le era frate, fiu sau prieten. Miro dădea dreptate fiecăruia. Nici nu voia tot timpul pe cineva lângă el. Dorea să fie cu el. Avea lucrări neterminate. Acum, în cele din urmă, odată cu gardul, dispăruseră È™i îngrădirile. Putea să pună purceluÈ™ilor întrebările care îl frământaseră atâta vreme. La început încercă să lucreze prin intermediul Ouandei care venea în fiecare dimineață È™i seară să-È™i întocmească rapoartele pe terminalul din camera de zi a casei Ribeira. El le citea, întreba, îi asculta povestirile. Serioasă, ea memora întrebările la care el voia răspunsul purceluÈ™ilor. După câteva zile, observă că Ouanda îi aducea seara răspunsurile, dar fără să le dezvolte sau să exploreze înÈ›elesul lor mai adânc. Ouanda acorda atenÈ›ie doar propriei sale munci. De atunci Miro încetă să-i mai încredinÈ›eze întrebările. O minÈ›i spunându-i că-l interesează mai mult ce face ea, că mult mai importante erau planurile ei de cercetare. ÃŽn realitate, nu suporta s-o mai vadă. RevelaÈ›ia că sunt frate È™i soră îi pricinuise o durere îngrozitoare, dar dacă ar trebui să hotărască doar el ar călca în picioare tabuurile incestului, s-ar căsători cu ea È™i, la nevoie, ar trăi ascunÈ™i în pădure, printre purceluÈ™i. ÃŽnsă Ouanda, având un sentiment exagerat de apartenență paternă, era inflexibilă. Nu putea să încalce singura lege universal umană. Suferise când aflase că Miro îi e frate, dar începuse imediat să se distanÈ›eze, să uite mângâierile, sărutăÂrile, promisiunile, glumele.... Mai bine le uita È™i el. Dar nu putea. De fiecare dată când o vedea, reÈ›inerea, politeÈ›ea È™i bunătatea ei îl răneau. Dragostea dispăruse. NemiÂlos cu sine, o compară pe Ouanda cu mama, care-È™i iubise omul ignorând barierele existente între ei. Dar iubitul mamei fusese un bărbat întreg, zdravăn, nu un nevolnic de care nimeni nu avea nevoie. De aceea Miro rămase acasă È™i studie fiÈ™ierele tuturor. Era o tortură să È™tie ce făceau È™i să nu poată participa la munca lor, dar era mai bine aÈ™a decât să nu facă nimic sau să urmărească filme plicticoase pe terminal, ori să asculte muzici. Putea scrie pe tastatură însă încet, miÈ™cându-È™i toată mâna, astfel încât degetul cel mai rigid, arătătorul, să atingă numai o tastă. Nu avea viteză suficientă pentru a introduce informaÈ›ii semnificative în fiÈ™iere sau să scrie concluzii, dar putea solicita fiÈ™ierele de interes public ale altora pentru a afla cu ce se ocupau. ReuÈ™ea astfel să menÈ›ină o legătură fragilă cu activitățile vitale care înfloriseră brusc pe Lusitania după deschiderea porÈ›ii. Pentru că dorea ca purceluÈ™ii să poată scrie în limba lor, Ouanda lucra cu ei la un lexicon al limbii masculilor È™i soÈ›iilor, la care avea să adauge un sistem ortografic È™i fonetic. Quim o ajuta, dar Miro È™tia că el o făcea având în minte un scop precis: voia să devină misionar al purceluÈ™ilor pentru alte triburi, să le aducă Scripturile înainte de a primi "Matca È™i Hegemonul" È™i plănuia să le traducă, măcar în parte, È™i să le vorbească purceluÈ™ilor în propria lor limbă. Toate preocupările acestea legate de limba È™i cultura purceluÈ™ilor prindeau bine, erau importante pentru păstrarea trecutului È™i pregătirea contactului cu alte triburi, însă Miro È™tia că ele puteau fi făcute cu acelaÈ™i rezultat È™i de erudiÈ›ii lui Dom Cristăo care, aventurându-se acum în robele lor călugăreÈ™ti printre purÂceluÈ™i, le puneau acestora întrebări pline de tâlc È™i le dădeau soluÈ›ii convingătoare la propriile nelămuriri. Miro considera că Ouanda se lăsa împinsă deoparte. Din câte constată Miro, Ender È™i câțiva tehnicieni din serviciile de întreÈ›inere ale Primăriei se ocupau de progresele materiale ale purceluÂÈ™ilor. De la râu până la luminiÈ™ul unde se afla copacul-mamă se instalase o conductă de apă. Oamenii introduceau electricitatea È™i-i instruiau pe fraÈ›i cum să utilizeze un terminal de computer. ÃŽntre timp, îi învățau È™i mijloace foarte primitive de agricultură È™i încercau să domesticească turmele de cabra pentru ca animalele să poată fi înjugate la pluguri. Diferitele trepte tehnologice care trebuiau deprinse dintr-o dată de către purceluÈ™i erau ameÈ›itoare, dar Ender discutase această problemă cu Miro È™i-i explicase că voia ca purceluÈ™ii să beneficieze de rezultate imediate, rapide È™i spectaculoase, de pe urma tratatului. Apă curentă, o conexiune de computer cu un terminal holografic, având acces la orice carte din bibliotecă, lumină electrică noaptea. Dar toate acestea È›ineau încă de magie, È™i-i făceau pe purceluÈ™i complet dependenÈ›i de societatea umană. ÃŽn acelaÈ™i timp, Ender îi încuraja să-È™i păstreze nealterate independenÈ›a, inventivitatea È™i simÈ›ul practic. Trecând de la un trib la altul, până vor face înconjurul lumii, veÈ™tile despre scânteierea luminii electrice vor naÈ™te probabil mituri, dar vreme îndelungată ele vor rămâne simple zvonuri. Plugul de lemn, secera, grapa È™i seminÈ›ele de È™tir vor declanÈ™a adevăratele schimbări care să permită populaÈ›iei de purceluÈ™i să crească înzecit. Iar acestea puteau fi transmise din loc în loc printr-o mână de seminÈ›e purtate într-o pungă din piele de cabra È™i câteva sfaturi despre lucrarea pământului. Aceasta era munca la care voia Miro să participe. Dar cât îl puteau ajuta mâinile ca niÈ™te butuci È™i mersul târșâit pe loturile cu È™tir? Putea sta la un război de È›esut ca să facă lână de cabra? Nici măcar nu era în stare să vorbească bine pentru a-i învăța pe alÈ›ii. Ela lucra pentru a crea noi soiuri de plante pământeÈ™ti È™i chiar mici animale È™i insecte, specii care să reziste Descoladei È™i s-o neutralizeze. Mama o ajuta cu sfaturi, doar atât, fiindcă È™i ea muncea la un proiect secret care le depășea în importanță pe toate celelalte. Iar Ender veni la Miro È™i-i dezvălui ceva È™tiut doar de familia lui È™i Ouanda: matca trăia È™i avea să vadă lumina zilei imediat ce Novinha va găsi o modalitate ca ea È™i Gândacii care se vor naÈ™te să reziste Descoladei. Când toate acestea vor fi gata, matca va fi readusă la viață. Dar Miro nu-È™i va aduce contribuÈ›ia nici la acest proiect. Pentru prima oară în istorie, pe aceeaÈ™i lume, oamenii È™i două rase extraterestre vor trăi alături ca ramani, iar Miro nu va contribui cu nimic la acest eveniment. Era mai puÈ›in uman decât purceluÈ™ii. Nu putea să vorbească sau să-È™i folosească mâinile nici pe jumătate cât ei. ÃŽncetase să mai fie un animal capabil să articuleze cuvinte sau să utilizeze unelte. Devenise varelse. ÃŽl păstrau doar ca animal de casă. Voia să plece. Ba mai mult, voia să dispară, să uite de el însuÈ™i. Dar nu chiar acum. Apăruse o nouă È™aradă, despre care È™tia numai el, astfel că tot singur trebuia să-i dea de cap. Terminalul lui se comporta foarte ciudat. Observase asta în prima săptămână după ce rămăsese paralizat. Cerceta câteva dintre fiÈ™ierele Ouandei È™i descoperise că, fără să apeleze la operaÈ›iuni speciale, pătrunsese în unele confidenÈ›iale. Erau protejate foarte strict È™i totuÈ™i, fără să aibă idee care erau parolele, o simplă scanare de rutină îi furnizase informaÈ›iile necesare. FiÈ™ierele se refereau la specuÂlaÈ›iile Ouandei privind evoluÈ›ia purceluÈ™ilor È™i modelele de viață socială dinainte de apariÈ›ia Descoladei. Exact lucrurile care în urmă cu două săptămâni ar fi devenit subiecte de discuÈ›ii È™i chiar de ceartă cu Miro. Acum le păstra secrete È™i nu le mai comenta cu el. Miro nu-i spuse Ouandei că văzuse fiÈ™ierele, dar conduse discuÈ›iile în aÈ™a fel încât s-o determine să se confeseze; iar atunci când își exprimă interesul față de probleme ea îi vorbi fără reÈ›inere despre ideile pe care le avea. Avea uneori impresia că trăieÈ™te vremurile dinainte. Numai că, auzind sunetul înfundat È™i nesigur al propriei voci, își păstra pentru sine majoritatea părerilor, mulÈ›umindu-se s-o asculte, acceptând fără să coÂmenteze idei pe care altfel le-ar fi combătut. Și totuÈ™i, văzându-i fiÈ™ierele confidenÈ›iale, reuÈ™ea să înÈ›eleagă ce o preocupa mai mult. Dar cum de le văzuse? I se întâmpla mereu. FiÈ™ierele Elei, ale Mamei, ale lui Dom Cristo. Când purceluÈ™ii începură să se joace pe terminalul lor, Miro reuÈ™i să-i urmărească lucrând în modul-ecou, pe care terminalul nu-l folosise nicioÂdată ― asta îi permitea să asiste la toate încercările lor pe computer È™i apoi să facă sugestii, ba chiar să modifice unele operaÈ›iuni. Găsea că e o desfătare deosebită să ghicească ce voiau de fapt să obÈ›ină È™i să-i ajute pe furiÈ™ pentru a izbândi. Dar cum de ajunsese să aibă un asemenea acces neconvenÈ›ional la capacitățile maÈ™inii? Parcă È™i terminalul învăța să se acomodeze cu el. ÃŽn loc să tasteze lungi secvenÈ›e de cod, Miro nu trebuia decât să iniÈ›ieze o secvență È™i maÈ™ina se supunea instrucÈ›iunilor lui. ÃŽn cele din urmă, nici nu mai era nevoie să se prezinte. Atingea tastatura È™i terminalul afiÈ™a o listă a tuturor activităților pe care le desfășura în mod obiÈ™nuit, apoi le scana. Putea atinge o tastă È™i ajungea exact la activitatea dorită, sărind zeci de operaÈ›iuni preliminare, fiind astfel scutit de chinul de a scrie minute în È™ir caracter după caracter. La început își închipui că Olhado sau poate cineva din cadrul Primăriei crease acest nou program anume pentru el. ÃŽnsă Olhado se uită mirat la performanÈ›ele terminalului È™i spuse doar o vorbă: ― Bacăna, Nemaipomenit. Apoi constată că mesajul transmis către Primărie nici nu ajunsese la destinaÈ›ie. ÃŽn schimb, primi vizita Vorbitorului. ― Deci terminalul te ajută, spuse el. Miro nu-i răspunse. Făcea eforturi să priceapă de ce-l trimisese primarul tocmai pe Vorbitor ca răspuns la apelul său. ― Primarul n-a primit mesajul tău, îl lămuri Ender. Eu însă, da. Și e mai bine că nu ai povestit È™i altora cum se comportă terminalul tău. ― De ce? întrebă Miro. Acesta era un cuvânt pe care-l putea pronunÈ›a fără să-l stâlcească prea mult. ― Pentru că nu programul te ajută, ci o persoană. Miro râse. Nici o ființă umană nu putea reacÈ›iona atât de repede ca programul care-l asista. Era de fapt mai rapid decât oricare altul cu care lucrase până atunci, foarte intuitiv È™i inventiv; avea o viteză superioară omului, dar dovedea mai multă inteligență decât un program. ― Cred că e o veche prietenă de-a mea. Adică ea mi-a spus de mesajul tău È™i mi-a sugerat să-È›i dau de È™tire că n-ar strica să fii discret. E cam timidă, înÈ›elegi? Nu are prea mulÈ›i prieteni. ― Câți? ― Până în prezent exact doi. Iar de câteva mii de ani până recent, doar unul. ― Nu-i uman, spuse Miro. ― Ramen, îl lămuri Ender. Mai uman decât majoritatea oamenilor. Ne iubim de mult, ne-am întrajutorat, ne-am bizuit unul pe altul. Dar în ultimele săptămâni, de când sunt aici, ne-am cam înstrăinat. Eu... m-am apropiat mai mult de oameni. De familia ta. ― Mama. ― Da, mama ta, fraÈ›ii È™i surorile tale, activitatea în folosul purceluÈ™iÂlor, a mătcii. Eu È™i prietena mea obiÈ™nuiam să discutăm aproape continuu. Acum nu mai am timp. Uneori ne-am spus unul altuia sentimentele la încercare. E singură È™i cred că È™i-a ales alt tovarăș. ― Năo çuero. N-am nevoie. ― Ba da. Te-a ajutat deja. Acum, când È™tii că există, vei descoperi că e... o prietenă de nădejde. Mai bună nici nu poÈ›i găsi. Mai loială. Mai săritoare. ― CățeluÈ™ în lanÈ›? ― Nu rata È™ansa asta, îl sfătui Ender. Te prezint celei de-a patra specii extraterestre. ÃŽncă te consideri xenolog, nu-i aÈ™a? Handicapul tău fizic nu însemnă nimic pentru ea. Nu are pe nimeni. Ea există doar printre distorsiunile filotice din comunicaÈ›iile prin ansiblu ale celor O Sută de Lumi. E cea mai inteligentă creatură, iar tu devii a doua ființă umană pe care a ales-o până în prezent pentru a i se revela. ― De ce? Cum s-a născut? Și cum m-a cunoscut de m-a ales tocmai pe mine? ― ÃŽntreab-o chiar tu. Ender atinse nestemata din ureche. Vreau să-È›i dau un sfat. De îndată ce ajunge să aibă încredere în tine păstreaz-o mereu aproape. Nu-i ascunde nimic. Cândva a avut un iubit care însă a rupt legătura cu ea. Doar o oră, dar după aceea lucrurile n-au mai fost ca înainte. Au devenit... simpli prieteni. Prieteni buni, credincioÈ™i, întotÂdeauna până la moartea lui. Dar el va regreta toată viaÈ›a acel unic act de neloialitate. Ochii lui Ender luceau umed È™i Miro își dădu seama că orice ar fi fost, creatura din computer nu era o fantomă, ci o parte a vieÈ›ii acestui om. Ender plecă fără alte explicaÈ›ii È™i Miro porni terminalul. Pe el apăru holograma unei femei. Delicată, stând pe scaun È™i rezemându-se de un zid holografic. Nu era frumoasă. Dar nici urâtă. Trăsăturile chipului exprimau un caracter bine definit. Avea insistenÈ›i, nevinovaÈ›i, melancoÂlici. Gura cu linii fine, pregătită ba să zâmbească, ba să plângă. ÃŽmbrăÂcămintea părea imaterială, ca un val, È™i totuÈ™i, în loc să fie provocatoare, dezvăluia un fel de inocență, un trup de fetiță cu sâni abia înmuguriÈ›i, È›inându-È™i mâinile prinse uÈ™or una de alta pe genunchi È™i picioarele desfăcute copilăros, cu vârfurile degetelor atingându-se. După cum arăta, ar fi putut să stea pe un scrânciob de pe terenul de joacă. Sau pe marginea patului unui iubit. ― Bom dia, spuse Miro. ― Bună, răspunse ea. Eu l-am rugat să facă prezentările. Era tăcută, rezervată, însă È™i Miro se simÈ›ea sfios. ÃŽn afară de cei din familie, Ouanda fusese singura femeie din viaÈ›a lui È™i de aceea nu avea încredere în frumuseÈ›ea mondenă. ÃŽn acelaÈ™i timp, era conÈ™tient că vorbea cu o hologramă. Cât se poate de convingătoare, dar cu toate astea rămânea o simplă proiecÈ›ie laser în aer. Ea ridică o mână È™i È™i-o aÈ™eză blând pe sân. ― Nu simt nimic, spuse ea. Nu am nervi. ÃŽn ochii lui Miro apărură lacrimi. De autocompătimire, desigur. Probabil că nu va simÈ›i niciodată apropierea unei femei mai substanÈ›iale decât cea din hologramă. Dacă ar încerca să atingă pe cineva, mângâieÂrile lui ar fi stângace È™i brutale. Uneori, când nu se controla, se trezea că-i curg balele È™i nici măcar nu simÈ›ea asta. Halal iubit. ― Dar am ochi, zise ea. Văd tot ce se întâmplă în cele O Sută de Lumi. Urmăresc cerul printr-o sută de telescoape. ÃŽn fiecare zi trag cu urechea la un trilion de conversaÈ›ii. Chicoti uÈ™or. Sunt la curent cu toate bârfele din univers. Apoi se ridică brusc, deveni mai mare, se apropie, astfel încât apăru doar de la talie în sus, de parcă s-ar fi miÈ™cat către o cameră invizibilă. ÃŽl È›intui aprig cu ochii vii. ― Iar tu eÈ™ti un È™colar provincial care în viaÈ›a lui n-a văzut decât un oraÈ™ È™i o pădure. ― N-am prea avut norocul să călătoresc. ― Rezolvăm noi È™i problema asta, răspunse ea. AÈ™a. Ce-ai vrea să faci astăzi? ― Care È›i-e numele? întrebă el. ― N-ai nevoie de numele meu. ― Dar cum o să te chem? ― Sunt aici oricând ai nevoie de mine. Duse mâna la o ureche. Când o să È›ii la mine îndeajuns de mult ca să mă iei cu tine oriunde ai pleca, atunci o să-mi afli È™i numele. Mânat de un impuls neînÈ›eles, îi spuse ceva ce nu îndrăznise să destăinuie nimănui: ― Vreau să plec din locul ăsta. Mă poÈ›i duce departe de Lusitania? Ea deveni imediat cochetă È™i ironică: ― Și abia ne-am cunoscut! Zău, domnul Ribeira, eu nu-s o fată uÈ™uratecă. ― Poate când o să ne cunoaÈ™tem mai bine, spuse Miro râzând. Se petrecu o tranzacÈ›ie minunat de subtilă È™i femeia de pe ecran deveni o felină suplă, tolănită senzual pe o cracă de copac. ― Pot să-È›i frâng gâtul cu o singură lovitură de labă, È™opti ea; tonul sugera o încercare de seducÈ›ie; ghearele prevesteau prăpăd. Când o să te prind singur, o să-È›i muÈ™c gâtul cu un simplu sărut. El pufni în râs. Apoi pricepu că, furat de conversaÈ›ie, uitase cât de gângav articula cuvintele. Ea îi înÈ›elegea fiecare vorbă, fără să pronunÈ›e măcar o dată: "Poftim? N-am priceput", sau vreuna dintre expresiile politicoase dar neroade È™i agasate pe care le-ar fi spus semenii lui. ÃŽl înÈ›elegea fără nici un efort. ― Vreau să pricep totul, spuse Miro. Să cuprind cât mai multe lucruri È™i să-mi lămuresc înÈ›elesul lor. ― Excelent proiect, aprobă ea. Va suna foarte frumos în autobiograÂfia ta. Ender descoperi că Olhado conducea mai bine decât el. Avea un desăvârÈ™it simÈ› al distanÈ›ei È™i atunci când își conecta ochiul la computerul de bord, dirijarea vehiculului se desfășura practic de la sine. Ender uita unde se află È™i privea fără grijă. Când începuseră zborurile de explorare, peisajul i se păruse monoÂton. Preerii nesfârÈ™ite, turme uriaÈ™e de cabra, câte-o pădure la distanță -niciodată nu se apropiau de ele deoarece nu voiau să-i pună pe gânduri pe purceluÈ™ii care trăiau acolo. Pe de altă parte, căutau un cămin pentru matcă È™i acesta nu trebuia să fie prea aproape de vreun trib. Astăzi se îndreptaseră spre vest, dincolo de Pădurea lui Rădăcină È™i urmaseră un râu până la vărsare. Se opriră pe o plajă scăldată de valuri care se spărgeau înainte de a ajunge la țărm. Ender gustă apa. Era sărată. Deci aici se afla marea. Olhado ceru computerului de bord să-i afiÈ™eze o hartă a acestei regiuni a Lusitaniei È™i să-i arate poziÈ›ia în care se găseau față de pădurea lui Rădăcină È™i alte aÈ™ezări din preajmă. Era un loc potrivit È™i Ender simÈ›i în subconÈ™tient că matca aprobă. Lângă mare, apă din belÈ™ug, soare. Plutiră razant pe deasupra apei, călătorind cale de câteva sute de metri în susul râului până într-un loc unde malul drept se înălÈ›a, formând un povârniÈ™ nu prea înalt. ― Putem opri undeva? întrebă Ender. Olhado găsi un punct la cincizeci de metri de muchia dealului. Merseră pe jos de-a lungul malului, acolo unde trestiile făceau loc ierbii de râu. Toate râurile din Lusitania arătau la fel. După ce obÈ›inuse acces la fiÈ™ierele Novinhei È™i permisiunea de a-È™i continua cercetările, Elei îi fusese uÈ™or să documenteze modelele genetice. Trestii a căror reproduÂcere era legată de muÈ™tele-sugătoare. Iarba de râu care se împerechea cu È™erpii de apă. Și întinderile nesfârÈ™ite de capim care își frecau paniculele încărcate de polen de pântecele cabrelor fertile, contribuind astfel la germinarea următoarei generaÈ›ii de animale producătoare de îngrășăÂminte naturale. Printre rădăcinile È™i tulpinile de capim se încolăceau viÈ›ele târâtoare de tropecos, despre care Ela dovedise că aveau aceleaÈ™i gene ca È™i zingadora, pasărea care-È™i făcea cuibul din planta vie direct pe sol. AcelaÈ™i tip de împerechere putea fi întâlnit È™i în pădure: viermii macios ieÈ™eau din seminÈ›ele viÈ›elor de merdona È™i apoi dădeau naÈ™tere seminÈ›elor de merdona. Puladorele, insectele mici, se împerecheau cu tufiÈ™urile cu frunze lucioase din pădure. Și mai presus de toate, purceluÈ™ii È™i copacii, ambii la apogeul regnurilor, plantă È™i animal, îngemănate într-o singură viață. AÈ™a arăta lista completă a animalelor È™i plantelor de suprafață din Lusitania. Iar în mediul subacvatic trăiau multe altele. Cu toate astea, Descolada adusese monotonie pe Lusitania. Dar chiar È™i monotonia își avea frumuseÈ›ea ei ciudată. Geografia era variată ca a oricărei alte lumi ― râuri, dealuri, munÈ›i, deÈ™erturi, oceane, insule. Covorul de iarbă capim È™i peticele de pădure deveneau muzica de fond pentru simfonia formelor de relief. Privitorul se simÈ›ea miÈ™cat de câmpiile unduitoare, de vârfurile golaÈ™e, de stânci, adâncituri È™i mai ales de repeziciunea apelor ce scânteiau în razele soarelui. Ca È™i Trondheim, în loc să etaleze întreaga paletă de posibilități, Lusitania era una dintre puÈ›inele lumi dominate de un singur motiv. Planeta Trondheim era aproape nelocuibilă din pricina climei care abia îngăduia dezvoltarea vieÈ›ii la suprafață. Prin climă È™i sol, Lusitania binecuvânta sosirea plugului, a hârleÈ›ului È™i a mistriei zidarului. "ÃŽnviaÈ›i-mă", părea ea să spună. Ender încă nu-È™i dădea seama că iubea această planetă cotropită, pustiită È™i devastată de Descolada fiindcă semăna cu propria lui viață care, păstrând proporÈ›iile, fusese lovită în copilărie de aceleaÈ™i groaznice cataclisme È™i denaturări. Și totuÈ™i planeta se dezvoltase, găsise în ea însăși puterea să supravieÈ›uiască È™i să devină altceva. Din acÈ›iunea distrugătoare a Descoladei apăruseră cele trei vieÈ›i ale MicuÈ›ilor. SăvârÂÈ™itorul Wiggin se născuse din anii de izolare petrecuÈ›i în Școala de Luptă. Se asemuia acestui loc de parcă el l-ar fi conceput pe băiatul care pășea alături de el prin iarba de râu îl simÈ›ea ca pe un fiu, ca È™i cum l-ar fi cunoscut din pruncie. "Știu ce înseamnă să descoperi un zid de oÈ›el ridicat între tine È™i lume, Oldaho. Dar aici È™i acum am dărâmat zidul È™i putem să atingem pământul, să ne potolim setea, să oferim consolare È™i să primim dragoste." Malul râului se ridica în trepte, măsurând vreo zece metri de la nivelul apei până pe creastă. Solul era îndeajuns de afânat È™i umed pentru a fi săpat să se prăbuÈ™ească sub propria greutate. Matca avea nevoie de galerii; Ender simÈ›i dorinÈ›a de a săpa, È™i o făcu cot la cot cu Olhado. Pământul se disloca uÈ™or È™i totuÈ™i tavanul micii peÈ™teri nu se surpă. Aici. Și asta îl făcu să se hotărască. "Aici va fi", spuse el cu voce tare. Olhado zâmbi. Dar de fapt SăvârÈ™itorul vorbise către Jane È™i auzise deja răspunsul ei: ― Novinha consideră că a reuÈ™it. Toate testele au ieÈ™it negative. Descolada a rămas inactivă în faÈ›a noului Colador prezent în celulele clonate de gândac. Ela e de părere că margaretele la care lucra pot fi adaptate pentru a produce Colador pe cale naturală. Dacă rezultatele se confirmă, nu va trebui decât să însămânÈ›aÈ›i margarete ici È™i colo, iar Gândacii vor putea È›ine Descolada în frâu sugând seva florilor. Vocea îi era destul de vioaie, dar preocupată, È™i lipsită de umor. Buna dispoziÈ›ie dispăruse. ― Foarte bine, spuse Ender. SimÈ›i o înÈ›epătură de gelozie ― fără îndoială că Jane vorbea mai degajat cu Miro, sâcâindu-l È™i tachinându-l aÈ™a cum o făcuse È™i cu Ender până nu de mult. Dar nu-i fu greu să alunge sentimentul. ÃŽntinse o mână È™i o rezemă de umărul lui Olhado; îl trase pe băiat mai aproape È™i plecară împreună către vehiculul zburător care-i aÈ™tepta. Olhado marcă pe hartă locul È™i-l introduse în memorie. Râse È™i făcu glume tot drumul È™i Ender se veseli alături de el. Băiatul nu putea lua locul lui Jane. Era însă Olhado, È™i Ender îl iubea, iar Olhado avea nevoie de el, È™i evoluÈ›ia de milioane de ani făcea ca Ender să aibă nevoie mai mult ca oricând de această apropiere. Semăna cu foamea chinuitoare a acelor ani petrecuÈ›i împreună cu Valentine, foamea care-l îndemnase să rătăcească de la o lume la alta. Băiatul cu ochi de metal. Grego, frățiorul sclipitor È™i înfiorător de distractiv. Nevinovăția È™i pătrunzătoarea percepÈ›ie a lui Quim, ascetisÂmul È™i credinÈ›a lui; statornicia È™i neclintirea ca de stâncă a Elei È™i, în acelaÈ™i timp, È™tiinÈ›a de a găsi momentul potrivit pentru a acÈ›iona; È™i Miro... Miro. "Nu-i pot oferi nici o consolare lui Miro sau, cel puÈ›in, nu acum ori pe lumea asta. I-au fost răpite munca la care È›inea atât de mult, timpul, speranÈ›a în viitor È™i nimic din ce-aÈ™ spune sau face nu-i poate oferi o preocupare vitală. Durerea îl macină, iubita i-a devenit soră, iar traiul printre purceluÈ™i îi este inaccesibil acum, când ei caută prietenia È™i È™tiinÈ›a altor fiinÈ›e umane." ― Miro ar trebui... începu Ender cu glas domol. ― Miro ar trebui să părăsească Lusitania, termină Olhado. ― Mda, făcu Ender. ― Ai o navă, sau mă înÈ™el? ÃŽmi amintesc de o poveste pe care am citit-o demult. Ori poate că era vreun film pe video. Despre un erou al Războaielor cu Gândacii, Mazer Rockham. A salvat cândva Pământul de la pieire, dar se È™tia că nu va mai apuca următoarea bătălie. De aceea a fost trimis la bordul unei nave care se deplasa cu o viteză apropiată de cea a luminii, făcând cursa spre spaÈ›iu È™i înapoi. Pe Pământ trecuseră o sută de ani, dar pentru el numai doi. ― Crezi că în cazul lui Miro ar fi nevoie de o măsură radicală ca asta? ― Ne aÈ™teaptă probabil un război. Cineva trebuie să ia decizii. Miro e cel mai inteligent bărbat de pe Lusitania È™i cel mai potrivit să conducă. Știi că nu-È™i pierde niciodată cumpătul. Nici măcar atunci când tata era în culmea furiei. Pardon, Marcăo. Te rog să mă ierÈ›i, tot tată îi pun. ― Să nu-È›i pară rău. ÃŽn multe privinÈ›e È›i-a fost tată. ― Miro ar chibzui È™i ar hotărî cum să acÈ›ionăm È™i sunt sigur că ar lua cele mai bune decizii. Și mama s-a bizuit mereu pe el. După cum văd eu lucrurile, când ne va ataca Congresul Stelar vom avea nevoie de Miro. El va studia toate informaÈ›iile, tot ce-am învățat în anii cât va fi plecat, va pune detaliile cap la cap È™i ne va spune ce să facem. Ender nu se putu abÈ›ine. Porni să râdă. ― Deci e o idee neroadă, conchise Olhado. ― ÃŽnÈ›elegi situaÈ›ia mai bine decât mulÈ›i alÈ›ii, îl liniÈ™ti Ender. Trebuie să mă gândesc, dar e aproape sigur că ai dreptate. ÃŽÈ™i continuară drumul în tăcere. ― Cred totuÈ™i că m-am trezit vorbind când m-am referit la Miro, murmură Olhado. Nu È™tiu ce mi-a venit să fac legătura între Miro È™i povestea aceea care probabil că nici nu-i adevărată. ― Ba e adevărată, întări Ender. ― De unde È™tii? ― L-am cunoscut pe Mazer Rockham. Olhado lăsă să-i scape un fluierat de mirare. ― Ce bătrân eÈ™ti. Mai venerabil decât oricare dintre copacii de aici. ― Mai bătrân decât oricare dintre coloniile umane. Din nefericire, asta nu m-a făcut È™i înÈ›elept. ― Și eÈ™ti chiar acel Ender? SăvârÈ™itorul? ― Tocmai de aceea a devenit parola mea. ― Curios. ÃŽnainte de venirea ta aici, episcopul a încercat să ne convingă pe toÈ›i că eÈ™ti satana. Quim a fost singurul din familie care l-a luat în serios. Dar dacă ne-ar fi spus că eÈ™ti SăvârÈ™itorul, te-am fi omorât cu pietre în praça încă din prima zi. ― Acum de ce n-aÈ›i face-o? ― Te cunoaÈ™tem. E cu totul altceva, nu? Nici măcar Quim nu te urăște acum. Când cunoÈ™ti pe cineva cu adevărat nu-l poÈ›i urî. ― Sau poate că nu poÈ›i cunoaÈ™te bine pe cineva decât după ce laÈ™i ura deoparte. ― Asta-i paradox circular? Dom Cristăo susÈ›ine că majoritatea adeÂvărurilor pot fi exprimate prin paradoxuri circulare. ― Olhado, nu cred că are vreo legătură cu adevărul. E vorba doar de cauză È™i efect. Niciodată nu reuÈ™im să le separăm. ȘtiinÈ›a refuză să recunoască orice cauză în afară de prima ― dobori o piesă de domino È™i se prăbuÈ™eÈ™te È™i următoarea. Dar când ne referim la fiinÈ›ele umane, singurul tip de cauză care contează e cea decisivă, scopul. Ceea ce-È™i propune fiecare. De îndată ce înÈ›elegi ce vor de fapt oamenii, nu-i mai poÈ›i urî. Te poÈ›i teme de ei, dar nu-i urăști, fiindcă găseÈ™ti oricând aceleaÈ™i dorinÈ›e È™i în adâncul inimii tale. ― Mamei nu-i place ideea că eÈ™ti SăvârÈ™itorul. ― Știu asta. ― Cu toate astea te iubeÈ™te. ― Știu. ― Iar Quim... chiar că-i ciudat, dar acum, când È™tie că eÈ™ti SăvârÈ™itoÂrul, È›ine mai mult la tine, tocmai din pricina asta. ― Fiindcă el e un cruciat, iar eu mi-am câștigat prostul renume câștigând o cruciadă. ― Și eu... ― Da, È™i tu. ― Ai comis mai multe crime decât oricare om cunoscut de istorie. ― Să fii cel mai bun în orice faci, aÈ™a-mi spunea mama întotdeauna. ― Dar când ai vorbit despre tata, m-ai făcut să-mi pară rău pentru el. ÃŽi convinge pe oameni să se iubească unul pe altul È™i să-È™i ierte greÈ™elile. Cum de-ai putut ucide atâtea fiinÈ›e în timpul Xenocidului? ― Mi-am închipuit că e vorba de un joc. N-am È™tiut că totul era real. Dar asta nu mă scuză, Olhado. Chiar dacă aÈ™ fi È™tiut că bătălia se desfășoară în realitate, aÈ™ fi procedat la fel. Credeam că vor să ne ucidă. Ne-am înÈ™elat, dar nu aveam de unde să È™tim adevărul. Clătină din cap. ― Numai că eu mai È™tiam ceva. CunoÈ™team duÈ™manul. De aceea am È™i învins-o pe matcă; o cunoÈ™team atât de bine sau poate că o îndrăgisem într-atât încât o cunoÈ™team. Tânjeam să ajung acasă. De aceea i-am pulverizat planeta. ― Iar azi am găsit un loc pentru a o readuce la viață. Olhado deveni serios. EÈ™ti sigur că nu va încerca să se răzbune? Nu va dori să nimiceasÂcă omenirea începând cu tine? ― Sunt la fel de sigur ca È™i de orice altceva. ― Adică n-ai certitudine absolută, concluzionă Olhado. ― Dar sunt îndeajuns de sigur ca să-i redau viaÈ›a, explică Ender. Și asta-i toată certitudinea pe care-o putem avea în orice situaÈ›ie. Credem atât cât să acÈ›ionăm ca È™i cum am fi ales calea adevărului. Când am atins nivelul acesta de certitudine, ea devine cunoaÈ™tere. Realitate. Ne punem viaÈ›a zălog pentru ea. ― Cred că tocmai asta faci acum. ÃŽÈ›i pui viaÈ›a zălog considerând că matca e aÈ™a cum îți închipui. ― Trufia mea e mare. Pun zălog È™i viaÈ›a voastră, precum È™i a tuturor celorlalÈ›i, È™i o fac fără ca măcar să cer părerea cuiva. ― Ciudat, spuse Olhado. ÃŽntrebând pe cineva dacă ar încredinÈ›a SăvârÈ™itorului o hotărâre care ar putea afecta viitorul speciei umane aÈ™ primi un răspuns negativ. Dar cerându-i să-mi spună dacă ar avea încredere în Vorbitorul în numele MorÈ›ilor, aproape fiecare ar zice da. Și nici măcar n-ar bănui că e vorba de una È™i aceeaÈ™i persoană. ― Da, încuviință SăvârÈ™itorul. Ciudat Nici unul nu râse. Apoi, după câtva timp, Olhado vorbi din nou. Gândurile îi fuseseră furate de problema care îl preocupa cel mai mult ― N-aÈ™ vrea ca Miro să fie plecat treizeci de ani. ― Vei avea patruzeci È™i doi de ani la întoarcerea lui. ― Iar el va avea aceeaÈ™i vârstă la întoarcere. Douăzeci de ani. Jumătate din vârsta mea. Dacă se va găsi vreodată cineva care să vrea să se mărite cu cineva ai cărui ochi au reflexe metalice, s-ar putea să am È™i eu copii. Nici măcar nu mă va recunoaÈ™te. N-o să-i mai fiu frate. Olhado făcu un efort să-È™i alunge nodul ce i se pusese în gât. Ar fi ca È™i cum ar muri. ― Ba nu. Ca È™i cum ar trece din a doua în cea de-a treia viață. ― Ca o moarte totuÈ™i, insistă Olhado. ― Dar È™i naÈ™tere. Dacă tot renaÈ™ti, uneori nu strică să mai È™i mori puÈ›in. A doua zi îl chemă Valentine. Degetele începură să-i tremure pe tastatură când trebui să dea instrucÈ›iuni terminalului. Nu era un simplu mesaj, ci o comunicare audio-video în toată regula, prin ansiblu, neînÂchipuit de costisitoare. Dar nu asta îl mira. ÃŽn realitate, comunicaÈ›iile prin ansiblu cu cele O Sută de Lumi fuseseră întrerupte. ÃŽnsemna că era vorba de ceva foarte urgent dacă Jane acceptase stabilirea legăturii. Ender își imagină imediat că Valentine putea fi în primejdie. Congresul Stelar ajunsese la concluzia că el avea cu siguranță un amestec în revoltă È™i descoperise legătura lui cu Valentine. ÃŽmbătrânise. Imaginea holografică evidenÈ›ia pe faÈ›a ei ridurile È™i arsurile pricinuite de zilele cu vânt tăios È™i rece petrecute pe insulele, banchizele È™i navele de pe Trondheim. Zâmbetul însă rămăsese neschimÂbat, iar în ochi îi sclipeau aceleaÈ™i luminiÈ›e. La început, văzând urmele neiertătoare ale anilor asupra chipului surorii lui, Ender amuÈ›i. Și ea rămase fără grai, pentru că Ender părea acelaÈ™i, ca o amintire ce reînvia trecutul. ― Vai, Ender, oftă ea. Oare am fost È™i eu cândva tot aÈ™a de tânără? ― Oare voi îmbătrâni È™i eu la fel de frumos? Valentine râse, apoi plânse. Ender se stăpâni; cum i-ar fi stat să-È™i dea frâu liber lacrimilor? Se despărÈ›ise de ea cu numai câteva luni în urmă, dar Valentine îi simÈ›ise lipsa vreme de douăzeci È™i doi de ani. ― Probabil că ai auzit despre disensiunile dintre noi È™i Congres. ― ÃŽmi imaginez că te-ai aflat în miezul lucrurilor. ― AÈ™a s-a întâmplat să fie, spuse Ender. Nu regret că mă aflu aici. IntenÈ›ionez să rămân. Ea dădu din cap È™i-È™i È™terse ochii. ― Da, aÈ™a mi-am închipuit È™i eu. Trebuia să vorbesc cu tine ca să fiu sigură. Mă înspăimânta gândul că urma să călătoresc câteva decenii, aÈ™teptând cu sufletul la gură să te întâlnesc, È™i la sosire aveam să aflu că ai plecat. ― Ai vrut să mă vezi? ― M-a miÈ™cat prea mult revoluÈ›ia voastră. După ce, vreme de douăÂzeci de ani, m-am ocupat de familie, mi-am educat studenÈ›ii, mi-am iubit soÈ›ul È™i am ajuns să trăiesc în pace cu mine însămi, nu mai credeam că-l voi reînvia pe Demostene. Dar chiar atunci s-a zvonit despre contactele ilegale cu purceluÈ™ii È™i la scurt timp după aceea am auzit că Lusitania s-a răsculat, oamenii au început să spună cele mai ridicole lucruri È™i am simÈ›it izbucnirea aceleiaÈ™i uri vechi de când lumea. ÃŽÈ›i aminteÈ™ti de filmele cu Gândacii? Ce groaznici È™i ce înfiorători erau? Dintr-o dată, ni s-au arătat filme video ale cadavrelor celor doi xenologi, nu-mi amintesc numele lor, dar erau imagini înspăimântătoare pe toate canalele, ațâțăÂtoare la război. Apoi s-au lansat poveÈ™ti despre Descolada, ameninÈ›area că oricine vine de pe Lusitania poate distruge totul... cea mai cumplită molimă ce se poate imagina. ― E adevărat, confirmă Ender, dar rezolvăm noi È™i problema asta. ÃŽncercăm să găsim o cale de a împiedica Descolada să contamineze alte planete când vom pleca de aici. ― Adevărat sau nu, până la urmă tot la război se ajunge. Eu încă-mi aduc aminte de el; ceilalÈ›i n-au de unde să È™tie. De aceea l-am reînviat pe Demostene. Am dat din întâmplare peste câteva rapoarte È™i documente. Flota va fi dotată cu DoctoraÈ™ul. Dacă vor, pot să facă fărâme Lusitania. Exact cum... ― Exact cum am făcut cândva È™i eu. Nu È›i se pare că-i o justiÈ›ie poetică să pierd în acelaÈ™i mod? Cel ce ridică sabia... ― Lasă glumele, Ender! Acum sunt o gospodină în floarea vârstei È™i nu mai am răbdare să ascult toate neroziile. Cel puÈ›in deocamdată. Am scris câteva adevăruri neplăcute despre măsurile luate de Congresul Stelar È™i le-am publicat sub pseudonimul Demostene. Au început să mă caute. Sunt acuzată de trădare. ― Deci vrei să vii aici? ― Nu singură. Scumpul de Jakt donează întreaga flotă fraÈ›ilor È™i surorilor lui. Ne-am cumpărat o navă. Se pare că există o miÈ™care de rezistență care ne ajută: o persoană pe nume Jane a derutat computerele pentru ca acestea să ne piardă urma. ― O cunosc pe Jane, spuse Ender. ― Deci ai o întreagă organizaÈ›ie la dispoziÈ›ie? Am fost extrem de surprinsă când am primit mesajul că pot să-È›i vorbesc. Se È™tia că legătura voastră prin ansiblu e întreruptă. ― Avem prieteni puternici. ― Ender, eu È™i Jakt plecăm chiar azi. Venim È™i cu cei trei copii. ― Primul... ― Da, Syfte, cea pe care o purtam în pântec la plecarea ta, are aproape douăzeci È™i doi de ani. O fată încântătoare. Ne însoÈ›eÈ™te È™i o bună prietenă, educatoarea copiilor, Plikt. ― Am avut o studentă cu numele ăsta, remarcă Ender, amintindu-È™i de discuÈ›iile lor de-acum câteva luni. ― A, da, asta a fost acum douăzeci È™i doi de ani, Ender. Nu trebuie să te agiÈ›i, ai aproape douăzeci È™i doi de ani la dispoziÈ›ie să te pregăteÈ™ti pentru sosirea mea. De fapt, vom fi mai mulÈ›i, cred că vreo treizeci. Vom călători în câteva salturi, dintre care primele în cu totul altă direcÈ›ie, ca să nu afle nimeni că ne îndreptăm spre Lusitania. "Va veni încoace. Peste treizeci de ani. Voi fi mai bătrân decât e ea acum. Va veni. Atunci voi avea È™i eu o familie. Copiii Novinhei È™i ai mei, dacă-i vom avea, toÈ›i mari, ca È™i ai Valentinei." Și apoi, gândindu-se la Novinha, își aminti de Miro È™i de ceea ce sugerase Olhado cu câteva zile în urmă, atunci când găsiseră locul de cuib pentru matcă. ― Te-ar deranja cumva dacă trimit pe cineva să te întâmpine? întrebă Ender. ― Să ne aÈ™tepte? ÃŽn adâncul spaÈ›iului? Nu, nu trimite pe nimeni, Ender... e un sacrificiu prea mare să facă atâta drum când computerele ne pot conduce foarte bine... ― N-o fac doar de dragul tău. E vorba de unul dintre xenologi. AÈ™ vrea să-l cunoÈ™ti. A suferit un accident grav. Are leziuni cerebrale; ca o paralizie. După cum susÈ›ine o persoană în părerile căreia am toată încrederea, el e... cel mai inteligent om de pe Lusitania, dar nimic nu-l mai leagă de viaÈ›a noastră de aici. Vom avea totuÈ™i nevoie de el mai târziu. Când vei sosi tu. Val, e un băiat de treabă. Ar putea transforma ultima voastră săptămână de călătorie într-o adevărată lecÈ›ie din care puteÈ›i afla multe lucruri folositoare. ― Prietena ta ne poate furniza informaÈ›ii pentru o asemenea întâlnire în spaÈ›iu? Suntem noi buni navigatori, dar numai pe mare. ― La plecare, Jane va introduce în computerele navei voastre toate informaÈ›iile necesare rutei de zbor. ― Ender, pentru tine vor trece treizeci de ani, dar pentru mine... peste câteva săptămâni ne vom revedea. ÃŽncepu să plângă. ― Poate vin cu Miro să te întâmpin. ― Nici să nu te gândeÈ™ti! exclamă ea. Vreau să fii cât se poate de bătrân È™i de smochinit când sosesc. N-aÈ™ suporta întâlnirea cu tânărul de treizeci de ani pe care-l văd acum pe terminal. ― Treizeci È™i cinci. ― Să fii acolo când ajung! îi ceru ea. ― Bine, încuviință el. ÃŽn ceea ce-l priveÈ™te pe Miro, băiatul pe care È›i-l trimit, să-l socoteÈ™ti drept fiul meu. Valentine clătină solemn din cap. ― Trăim vremuri de restriÈ™te, Ender.. AÈ™ vrea să-l avem pe Peter de partea noastră. ― Eu nu. Dacă ar conduce el mica noastră revoltă, ar termina ca Hegemon al celor O Sută de Lumi, iar eu nu vreau decât să fim lăsaÈ›i în pace. ― S-ar putea să nu obÈ›ii una fără cealaltă, dar pe tema asta o să mai avem prilejul să ne certăm. La revedere, scumpul meu frate. Ender nu-i răspunse. O privi lung până când ea zâmbi stângaci È™i întrerupse legătura. Ender nu se văzu nevoit să-l roage pe Miro să plece. Jane îi spusese deja totul. ― Demostene e sora ta? întrebă Miro confuz, dar Ender se obiÈ™nuise cu felul lui de a vorbi. I se părea că exprimarea lui se mai ameliorase. Oricum, nu-i era greu să-l înÈ›eleagă. ― Suntem o familie dotată. Sper să-È›i placă Valentine. ― Sper să mă placă È™i ea pe mine. Miro zâmbi, dar părea temător. ― Am rugat-o să te considere fiul meu. ― Știu. Și continuă aproape sfidător: Am asistat la discuÈ›ie. Ender simÈ›i că i se strânge inima. ― Trebuia să te întreb. Dar È™tii bine că ar fi acceptat, auzi în ureche vocea lui Jane. Nu amestecul în problemele lui personale îl mâhnea, ci faptul că Jane se apropiase atât de mult de Miro. "ObiÈ™nuieÈ™te-te cu situaÈ›ia asta", își spuse în gând. "Acum îi poartă lui de grijă." ― O să ne lipseÈ™ti. ― Deja le lipsesc celor care-mi vor duce dorul, spuse Miro, fiindcă mă consideră ca È™i mort. ― Avem nevoie de tine viu. ― La întoarcere voi avea tot nouăsprezece ani. Și aceleaÈ™i leziuni pe creier. ― Vei fi tot Miro cel de acum, un tânăr strălucit, iubit, demn de încredere. Pentru tine am distrus gardul. Nu pentru o cauză măreață, ci pentru tine. Să nu ne înÈ™eli aÈ™teptările. Miro surâse, dar Ender nu reuÈ™i să-È™i dea seama dacă strâmbătura de pe chipul lui se datora paraliziei sau era un zâmbet amar È™i răutăcios. ― Spune-mi ceva, îl rugă Miro. ― Dacă nu-È›i răspund, are s-o facă ea în locul meu. ― Nu e greu. Vreau doar să È™tiu de ce au murit Pipo È™i Libo. Pentru ce i-au onorat purceluÈ™ii. Ender văzu dincolo de cuvinte: înÈ›elese de ce È›inea Miro atât de mult să găsească un răspuns. Aflase că era fiul lui Libo doar cu câteva ore înainte de a sări gardul È™i de a-È™i rata viitorul. Pipo, Libo, apoi Miro; tatăl, fiul È™i nepotul, cei trei xenologi care își dăduseră viaÈ›a pentru purceluÈ™i. Băiatul È™tia că doar înÈ›elegând de ce muriseră strămoÈ™ii lui putea să dea un sens propriului său sacrificiu. Ar fi fost o nenorocire dacă Miro, aflând adevărul, ar fi tras concluzia că nici un sacrificiu nu are sens. De aceea Ender îi răspunse printr-o întrebare. ― Nu È™tii de ce? Miro rosti cuvintele rar È™i atent, astfel ca Ender să-i poată înÈ›elege pronunÈ›ia chinuită. ― Știu, purceluÈ™ii erau convinÈ™i că le fac o onoare. Mai È™tiu È™i că în locul lor puteau muri Mandachuva È™i Mâncătorul-de-Frunze. ÃŽn cazul lui Libo, cunosc chiar È™i motivul. S-a întâmplat după obÈ›inerea primei recolte de È™tir È™i aveau mâncare din belÈ™ug. ÃŽÈ™i arătau astfel recunoÈ™tinÈ›a. ÃŽn schimb, nu înÈ›eleg de ce n-au făcut-o mai devreme. De exemplu, când i-am învățat să folosească rădăcina de merdona sau când le-am arătat cum să-È™i facă oale È™i arcuri cu săgeÈ›i. ― Adevărul? insistă Ender. Miro pricepu din tonul lui Ender că nu-i va fi uÈ™or să privească adevărul drept în față. ― Da, spuse el. ― Nici Pipo È™i nici Libo nu meritau onoarea. SoÈ›iile nu răsplăteau pe nimeni pentru recolta de È™tir. Realitatea e că Mâncătorul-de-Frunze le convinsese să permită conceperea unei generaÈ›ii noi, cu toate că, după ce părăseau copacul-mamă, nu exista suficientă hrană pentru ei. Și-a asuÂmat un risc imens: dacă s-ar fi înÈ™elat, generaÈ›ia aceea de pui ar fi murit. Libo le-a adus recolta, dar Mâncătorul-de-Frunze a fost acela care a declanÈ™at creÈ™terea numerică a populaÈ›iei È™i nevoia de hrană. Miro dădu aprobator din cap. ― Și Pipo? ― Pipo le-a dezvăluit purceluÈ™ilor descoperirea lui. Descolada, care îi ucidea pe oameni, făcea parte din fiziologia lor normală, iar organisÂmul lor folosea transformările care pe noi ne ucideau. Mandachuva le-a spus soÈ›iilor că oamenii nu sunt atotputernici, asemeni zeilor, iar în anumite privinÈ›e sunt chiar mai slabi decât micuÈ›ii. Le-a mai spus că puterea oamenilor nu se datora unor elemente inerente ― talie, dimensiunea creierului, limbajului ― ci mai curând întâmplării că beneficiau de câteva mii de ani de învățătură în plus. Dacă puteau să dobândească toate cunoÈ™tinÈ›ele noastre, atunci noi, oamenii, n-am mai avea putere asupra lor. Trebuia recompensată descoperirea lui Mandachuva ― faptul că, potenÈ›ial, purceluÈ™ii erau egali cu fiinÈ›ele umane ― nu informaÈ›ia dată de Pipo, care i-a ajutat să înÈ›eleagă. ― Deci amândoi... ― PurceluÈ™ii n-au vrut să-i ucidă nici pe Pipo, nici pe Libo. ÃŽn ambele cazuri, izbânda a revenit unui pequenino. Pipo È™i Libo au murit pur È™i simplu fiindcă nu au fost în stare să ridice cuÈ›itul È™i să ucidă un prieten. Miro trebuie să fi sesizat durerea lui Ender, în ciuda eforturilor lui de a È™i-o ascunde. Și Miro răspunse amărăciunii lui Ender: ― Tu, tu eÈ™ti capabil să ucizi pe oricine. ― E o calitate cu care m-am născut, acceptă Ender. ― L-ai ucis pe Uman fiindcă È™tiai că altfel va trăi o viață nouă, mai bună, spuse Miro. ― Da, recunoscu Ender. ― Și pe mine. ― Da. Trimițându-te în spaÈ›iu mă simt ca un criminal. ― Dar voi trăi È™i eu o viață noua È™i mai bună? ― Nu È™tiu. Te miÈ™ti deja ceva mai bine decât un copac. Miro pufni în râs. ― Deci, pentru că pot umbla, am măcar un avantaj asupra lui Uman, adevărat? Nu trebuie să mă loviÈ›i cu bățul ca să vorbesc. Pe chipul lui Miro apăru apoi o expresie de tristeÈ›e. Cu diferenÈ›a că el poate avea o mie de copii. ― S-ar putea să te înÈ™eli dacă-È›i închipui că toată viaÈ›a o să rămâi necăsătorit ― Sper să fie aÈ™a cum zici, spuse Miro fără convingere. Apoi, după o lungă tăcere, întrebă: Vorbitorule... ? ― Spune-mi SăvârÈ™itor. ― SăvârÈ™itorule, înseamnă că Pipo È™i Libo au murit zadarnic? Ender înÈ›elese adevărata întrebare: "SuferinÈ›a mea a fost inutilă?" ― Există motive ale morÈ›ii mult mai absurde decât acela că nu suporÈ›i ideea de a ucide. ― Dar dacă e vorba de cineva care nu poate nici să ucidă, nici să moară, dar nici să trăiască? ― Nu te amăgi. ÃŽntr-o bună zi vei fi în stare de toate trei. ÃŽn dimineaÈ›a următoare, Miro plecă. Plânseră cu toÈ›ii la despărÈ›ire. ÃŽn săptămânile care urmară, Novinhei îi veni greu să stea acasă, căci absenÈ›a lui Miro devenise prea apăsătoare È™i dureroasă. Chiar dacă, sfătuită de Ender, încuviinÈ›ase din toată inima plecarea lui Miro, i se părea de nesuportat să-È™i piardă copilul. Ender începu să se întrebe dacă È™i părinÈ›ii lui simÈ›iseră o durere asemănătoare când fusese luat de lângă ei È™i dus departe. Bănuia că nu. Dar nici nu speraseră că se va întoarce. Acum el însuÈ™i iubea copiii altui bărbat mai mult decât îi iubiseră propriii lor părinÈ›i. Se simÈ›ea răzbunat pentru nepăsarea căreia îi căzuse victimă în copilărie. La trei mii de ani distanță, le va da o lecÈ›ie privind modul în care trebuie să se comporte un tată. Episcopul Peregrino îi căsători pe Ender È™i Novinha în biroul său. ÃŽn schimb, înaintea căsătoriei avu parte de două zile de triumf. ÃŽn prima zi, Ela, Ouanda È™i Novinha îi dăruiră rezultatele ipotezelor È™i cercetărilor întreprinse de ele: ciclul complet de viață È™i structura comuÂnității pequenino, masculi È™i femele, precum È™i o reconstituire plauzibilă a societății lor înainte ca Descolada să-i fi legat pe vecie de copacii care până atunci nu constituiseră decât un element al mediului. Iar Ender reuÈ™i să înÈ›eleagă până la capăt cine erau purceluÈ™ii È™i mai ales cine fusese Uman înainte de a trece în viaÈ›a scăldată de lumină. Trăi o săptămână printre purceluÈ™i È™i în timpul acesta scrise ViaÈ›a lui Uman. Mandachuva È™i Mâncătorul-de-Frunze o citiră cu atenÈ›ie È™i o discutară cu el; el revizui È™i remodelă textul, apoi îl definitivă. ÃŽn ziua aceea îi invită pe toÈ›i cei care lucrau împreună cu purceluÈ™ii ― întreaga familie Ribeira, Ouanda È™i surorile ei, numeroÈ™i muncitori care le aduseÂseră purceluÈ™ilor miracolele tehnologiei, călugării-erudiÈ›i ai Ordinului Copiii MinÈ›ii, episcopul Peregrino, primarul Bosquinha ― È™i le citi cartea. Nu era mare. ÃŽi trebui doar o oră. Se strânseră pe deal, la umbra lui Rădăcină care îi apăra acum de razele soarelui, aproape de locul unde copacul lui Uman, nu mai înalt de trei metri, se ridica spre lumină. ― Vorbitorule, recunoscu episcopul, aproape că m-ai convins să devin umanist. AlÈ›ii, mai puÈ›in È™coliÈ›i în elocință, nu găsiră cuvintele potrivite, nici pe loc, nici mai târziu. Dar tot aÈ™a cum cititorii primei sale cărÈ›i îi înÈ›eleseseră pe Gândaci, din ziua aceea aflară cu toÈ›ii cine erau purceluÈ™ii È™i pricepură că ― în ciuda oricăror dezbinări È™i suspiciuni ― își căutaseră neîncetat măreÈ›ia. ― De aceea te-am chemat aici, îi explică Novinha. Am visat cândva că voi scrie cartea aceasta. Dar trebuie s-o scrii tu. ― Am jucat un rol mai important în povestea asta decât mi-am propus, spuse Ender. Dar tu, Ivanova, È›i-ai împlinit visul. Munca ta a dat naÈ™tere acestei cărÈ›i, iar tu È™i copiii tăi m-aÈ›i făcut să mă simt întreg. Altfel n-aÈ™ fi fost în stare s-o scriu. O semnă, ca È™i pe celelalte, cu numele de Vorbitor în numele MorÈ›ilor. Jane luă cartea È™i o transmise prin ansiblu la distanÈ›e de ani-lumină, către toate cele O Sută de Lumi. Odată cu ea transmise textul acordului È™i imaginile filmate de Olhado la semnarea È™i la trecerea lui Uman spre lumina deplină. Distribui cartea în nenumărate locuri pe fiecare planetă, mai ales unor oameni care aproape sigur aveau s-o citească È™i s-o înÈ›eleagă. Exemplarele au fost expediate sub formă de mesaje de la un computer la altul; până să afle Congresul despre ce era vorba, mesajele se răspândiseră atât de mult încât difuzarea nu mai putea fi interzisă. Congresul încercă în schimb să discrediteze cartea, declarând-o un fals. Imaginile fură etichetate drept o simulare grosolană. Analiza textuÂlui evidenÈ›iase că era imposibil ca această carte să fi fost scrisă de acelaÈ™i autor ca È™i celelalte două. Documentele referitoare la utilizarea ansibluÂlui dezvăluiau că ea nu putea veni din Lusitania, care tăiase toate legăturile cu celelalte lumi. Unii crezură, dar majoritatea nu se sinchiÂseau. Pe mulÈ›i dintre cei care făcuseră efortul de a citi "ViaÈ›a lui Uman" nu-i lăsa inima să-i recunoască pe purceluÈ™i drept rameni. Unii îi acceptară pe purceluÈ™i È™i, citind È™i acuzaÈ›ia pe care o scrisese Demostene cu câteva luni în urmă, începură să numească flota care se îndrepta deja spre Lusitania drept "Al Doilea Xenocid". Dar pe cele O Sută de Lumi nu existau atâtea închisori în care să încapă toÈ›i cei care-o botezaseră astfel. Congresul Stelar socotise că războiul va începe când navele aveau să ajungă în apropierea Lusitaniei, adică peste treizeci sau patruzeci de ani. Acum era evident că el începuse deja È™i că înfruntarea va fi teribilă. MulÈ›i credeau cele scrise de Vorbitorul în numele MorÈ›ilor È™i tot mai mulÈ›i erau dispuÈ™i să-i considere ramani pe purceluÈ™i È™i ucigaÈ™i pe cei care le doreau moartea. Apoi, într-o toamnă, Ender luă gogoaÈ™a grijuliu înfășurată È™i îmÂpreună cu Novinha, Olhado, Quim È™i Ela zbură mulÈ›i kilometri pe deasupra întinderilor de capim, până ajunse la dealul de lângă râu. Margaretele înfloriseră năvalnic; aici iarna avea să se dovedească blânÂdă, iar matca va fi ferită de Descolada. Cu băgare de seamă, Ender duse matca spre malul râului È™i o aÈ™eză în grota pe care o pregătise împreună cu Olhado. La intrare puseră cadavrul unei cabra proaspăt ucise. După aceea, Olhado îi conduse înapoi. SăvârÈ™itorul plânse, stăpânit de extazul de necuprins È™i de nestăpânit pe care matca i-l gravă în minte, fiindcă bucuria ei era mult prea puternică pentru ca vreo ființă umană să-i reziste. Novinha îl îmbrățișă, Quim se rugă în tăcere, iar Ela fredonă un vechi cântec popular săltăreÈ›, care-È™i avea originea în È›inuturile deluroase din Minas Gerăis, printre băștinaÈ™ii caipira È™i mineiros din bătrâna Brazilie. Se afla într-un loc tihnit È™i prielnic, mai fericit decât visase Ender pe coridoarele sterile ale Școlii de Luptă, pe vremea când era un copil È™i se lupta pentru supravieÈ›uire. ― Acum pot să mor, mărturisi el. Mi-am încheiat munca de o viață. ― Și eu, spuse Novinha, dar cred că abia acum a sosit momentul să luăm viaÈ›a de la capăt. ÃŽn aerul jilav È™i răcoros al grotei din apropierea râului, mandibulele puternice sfâșiară gogoaÈ™a; zbătându-se, din ea ieÈ™i un corp moale È™i scheletic. Aripile se desfăcură încetul cu încetul È™i se uscară la soare. FiinÈ›a se târî cu greu până la marginea apei ca să soarbă putere în trupul stafidit. Ciuguli din carnea de cabra. Ouăle neeclozate pe care le purta în măruntaie cereau să fie eliberate. Le depuse pe primele pe corpul cabrei, apoi mâncă din margaretele de alături, încercând să simtă schimbările care să-i dea certitudinea că în sfârÈ™it înviase. Căldura blândă a razelor de soare, vibraÈ›ia uÈ™oară a aripilor în adierea vântului, răcoarea apei sub picioare, ouăle înfierbântându-se È™i crescând în carnea cabrei însemnau ViaÈ›a îndelung aÈ™teptată, iar acum matca putea fi sigură că va fi nu ultima, ci prima din neamul ei.
|
||||||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|||
![]() | |||||||||
![]() |
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | ![]() | |||||||
![]() |
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate