poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | ÃŽnscrie-te | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
agonia ![]()
■ piÈ™cătura ideilor (1) ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-05-23 | | ÃŽnscris în bibliotecă de Enache Nicolae Prolog ÃŽn anul 1830 după întemeierea Congresului Stelar, o navă-robot de cercetare a transmis un raport prin ansiblu: planeta pe care o studiase prezenta parametri normali, permițând dezvoltarea vieÈ›ii umane. Cea mai apropiată planetă pe care se înregistrase o presiune demografică era BaÃa; Congresul Stelar le-a acordat celor de acolo aprobarea pentru a continua explorarea. AÈ™a se face că primii oameni care au văzut noua lume erau portughezi prin limbă, brazilieni prin cultură È™i catolici prin credință. ÃŽn anul 1886 au debarcat de pe naveta spaÈ›ială, È™i-au făcut cruce È™i au numit planeta Lusitania ― vechea denumire a Portugaliei. S-au apucat apoi să catalogheze flora È™i fauna. Cinci zile mai târziu, au înÈ›eles că micile vietăți care trăiau în pădure È™i pe care le denumiseră porquinhos ― purceluÈ™i ― nu erau câtuÈ™i de puÈ›in animale. Era pentru prima oară de la Xenocidul Gândacilor comis de monstrul Ender când oamenii descopeÂriseră o formă inteligentă de viață extraterestră. Din punct de vedere tehnologic, purceluÈ™ii erau primitivi însă foloseau unelte, își construiau case È™i vorbeau o limbă. ― Aceasta este o nouă È™ansă pe care ne-a oferit-o Dumnezeu, a declarat Cardinalul Primat de BaÃa. Putem fi mântuiÈ›i pentru distrugerea Gândacilor. Membrii Congresului Stelar venerau mulÈ›i zei sau nici unul, dar au aprobat spusele Cardinalului Primat. Lusitania va fi colonizată cu oaÂmeni de pe BaÃa, sub patentă catolică, aÈ™a cum cerea tradiÈ›ia. Dar colonia nu avea voie să se extindă dincolo de o anumită suprafață sau să depășească un anumit număr de locuitori. Și, mai presus de toate, era obligată să respecte cu orice preÈ› o singură lege: PurceluÈ™ii nu trebuiau să fie tulburaÈ›i. Capitolul 1 PIPO ÃŽntrucât nu ne împăcăm încă pe deplin cu ideea că locuitorii din aÈ™ezarea învecinată sunt la fel de umani ca È™i noi, am fi niÈ™te prefăcuÈ›i fără pereche dacă privind fiinÈ›ele prietenoase, creatoaÂre de unelte, apărute pe alte căi evolutive, le-am considera fraÈ›i È™i nu fiare, tovarăși de pelerinaj care călătoresc spre sanctuarul inteligenÈ›ei È™i nu rivali. Și totuÈ™i, asta e ceea ce văd sau tânjesc să văd. DiferenÈ›a dintre roman È™i varelse există pentru creatura care judecă, nu pentru cea care este judecată. Când afirmăm că o specie extraÂterestră este ramen, nu înseamnă că ea a trecut pragul maturității morale. ÃŽnseamnă că l-am trecut noi înÈ™ine. Demostene, Scrisoare pentru framlingi Rădăcină era cel mai dificil È™i, în acelaÈ™i timp, cel mai îndatoritor dintre pequeninos. Ori de câte ori Pipo vizita luminiÈ™ul lor, el se afla acolo È™i își dădea toată osteneala să răspundă la întrebările pe care, prin lege, Pipo nu avea voie să le pună în mod direct. Pipo se baza pe el ― prea mult, probabil ― È™i, cu toate că Rădăcină se juca È™i făcea tot felul de zburdălnicii ca un copilandru lipsit de răspundere, ceea ce de fapt era, nu scăpa nici un prilej de a observa, sonda sau pune la încercare. Pipo trebuia să se păzească tot timpul de capcanele pe care Rădăcină i le întindea. Cu o clipă în urmă, Rădăcină se cățărase într-un copac, agățându-se de coajă doar cu pernuÈ›ele cornoase de la încheieturile membrelor È™i de pe partea interioară a coapselor. Þinea două beÈ›e în mâini ― BeÈ›e-Tată, aÈ™a se numeau ― cu care lovea trunchiul în ropote neritmate, irezistibile, în timp ce se cățăra. Zgomotul îl făcu pe Mandachuva să iasă din casa construită din buÈ™teni. Strigă spre Rădăcină în limba masculilor, iar apoi în portugheză: ― P'ra baixo, bicho! Auzind jocul de cuvinte în portugheză, câțiva purceluÈ™i aflaÈ›i în apropiere își exprimară aprecierea frecându-È™i brusc pulpele una de alta. Rezultă un sunet ca un sâsâit, iar Mandachuva, încântat de aplauzele lor, făcu un mic salt prin aer. ÃŽn acelaÈ™i timp, Rădăcină se aplecă pe spate până păru aproape sigur că se va prăbuÈ™i la pământ. Apoi își azvârli mâinile înapoi, făcu o tumbă prin aer È™i ateriză pe picioare; È›opăi de câteva ori, dar nu se dezechilibră. ― Deci ai devenit acum È™i acrobat, spuse Pipo. Rădăcină păși legănat spre el. Era modul lui de a-i imita pe oameni. Aceasta făcea ca ridiculizarea să fie mai evidentă, întrucât botul lui turtit, înălÈ›at în vânt, arăta cât se poate de porcin. Nici nu era de mirare că cei de pe alte lumi îi numeau "purceluÈ™i". AÈ™a apucaseră să-i boteze primii vizitatori ai acestei planete, care transmiseseră rapoartele în '86 È™i, din 1925, momentul întemeierii Coloniei Lusitania, fusese imposibil să li se mai schimbe numele. Xenologii răspândiÈ›i pe cele O Sută de Lumi se refereau la "aborigenii Lusitaniei", deÈ™i Pipo È™tia foarte bine că era doar o chestiune de demnitate profesională; fără îndoială că atunci când nu-i menÈ›ionau în vreo lucrare savantă, xenologii îi numeau tot purceluÈ™i. ÃŽn ceea ce-l privea pe Pipo, el li se adresa de obicei cu pequeninos, iar ei nu păreau să aibă ceva împotrivă, pentru că de-acum începuseră È™i ei să-È™i spună "micuÈ›i". La urma-urmei, demnitate sau nu, îi era peste putință să nege realitatea. ÃŽn asemenea momente, Rădăcină semăna cu un porc ridicat pe două picioare. ― Acrobat, spuse Rădăcină, cântărind noul cuvânt. Ce-am făcut eu? AveÈ›i o vorbă pentru oamenii care fac aÈ™a ceva? Există oameni pentru care asta înseamnă muncă? Pipo oftă în tăcere, iar zâmbetul îi îngheță pe chip. Legea îi interziÂcea cu stricteÈ›e să dea informaÈ›ii despre societatea umană, pentru ca nu cumva să influenÈ›eze cultura purceluÈ™ilor. Dar Rădăcină își făcuse un obicei din a exploata până È™i cea mai neînsemnată aluzie din orice remarcă a lui Pipo. De data aceasta nu era însă decât vina lui Pipo, care lăsase să-i scape o afirmaÈ›ie ce deschidea o fereastră nedorită spre modul uman de viață. Uneori se simÈ›ea atât de relaxat printre pequeninos încât vorbea fără să se mai controleze. Pericolul acesta îl pândea mereu! "Nu mă pricep la jocul neîncetat de a stoarce informaÈ›ii È™i de a încerca în acelaÈ™i timp să nu ofer nimic în schimb. Libo, taciturnul meu fiu, a deprins deja arta discreÈ›iei mai bine decât mine È™i nu mi-e ucenic decât de... cât o fi trecut de când a împlinit treisprezece ani?... patru luni." ― Și eu aÈ™ vrea să am la picioare perniÈ›e ca tine, spuse Pipo. Coaja copacului mi-ar face pielea ferfeniță. ― AÈ™a ceva ne-ar face pe toÈ›i să ne fie ruÈ™ine. Rădăcină rămase nemiÈ™cat, în acea atitudine de aÈ™teptare despre care Pipo credea că arata o uÈ™oară îngrijorare ori un avertisment mut către alÈ›i pequeninos de a manifesta prudență. Putea fi È™i un semn de spaimă extremă, dar, dacă nu se înÈ™ela, până acum nu văzuse vreun pequeninos extraordinar de înspăiÂmântat. ÃŽn orice caz, Pipo se grăbi să-l calmeze: ― Nu te îngrijora, eu sunt prea bătrân ca să mă cațăr în copaci aÈ™a cum o faceÈ›i voi. Las asta în seama vlăstarelor voastre. Și replica dădu roade; trupul lui Rădăcină deveni mobil. ― ÃŽmi place să mă urc în copac. Pot vedea totul. Rădăcină se ghemui în faÈ›a lui È™i-l privi de aproape. Vei aduce animalul care aleargă pe deasupra ierbii fără să atingă pământul? CeilalÈ›i nu m-au crezut când le-am spus că am văzut aÈ™a ceva. O nouă capcană. "Cum, xenolog Pipo, îl vei umili pe acest membru al comunității pe care o studiezi? Sau, în cazul întâlnirii de azi, vei respecta legea inflexibilă stabilită de Congresul Stelar?" Existau doar câteva precedente. Singurul contact cu fiinÈ›e extraterestre inteligente avusese loc acum trei mii de ani, iar el se încheiase cu moartea tuturor Gândacilor. De data asta Congresul Stelar voia să se asigure că dacă umanitatea greÈ™ea, eroarea avea să fie de semn opus. InformaÈ›ii minime, contact minim. Rădăcină detectă ezitarea lui Pipo, tăcerea lui determinată de preÂcauÈ›ie. ― Niciodată nu ne spui nimic, începu Rădăcină. Ne urmăreÈ™ti È™i ne studiezi, dar niciodată nu ne îngădui să trecem peste gard, să intram în aÈ™ezarea voastră, să vă urmărim È™i să vă studiem È™i noi. Pipo îi răspunse cât de cinstit se pricepu, deÈ™i precauÈ›ia era mai importantă decât onestitatea. ― Dacă e adevărat că voi învățaÈ›i atât de puÈ›ine È™i noi atât de multe, cum se face că vorbiÈ›i È™i EsenÈ›iala È™i portugheza, în timp ce eu încă mă chinui să deprind limba voastră? ― Noi suntem mai isteÈ›i. Apoi Rădăcină se lăsă pe spate È™i se răsuci pe È™ezut, astfel încât rămase cu spatele la Pipo. ÃŽntoarce-te dincolo de gardul tău. Pipo se ridică imediat în picioare. Nu departe de el, Libo era cu trei pequeninos, încercând să afle cum împleteau aceÈ™tia viÈ›ele de merdona pentru a face acoperiÈ™uri. Libo îl văzu pe Pipo È™i i se alătură, gata de plecare. Pipo îl însoÈ›i fără să scoată o vorbă; È›inând seama că pequeninos stăpâneau atât de fluent limbile oamenilor, niciodată nu discutau despre ce aflaseră decât după ce treceau de poartă. Le trebui o jumătate de oră ca să ajungă acasă, iar când trecură de poartă È™i o luară de-a lungul dealului către StaÈ›iunea zenadorilor, începu să plouă torenÈ›ial. Zenador? Privind placa mică de deasupra uÈ™ii, Pipo se gândi la înÈ›elesul inscripÈ›iei. Cuvântul XENOLOG era scris în EsenÈ›ială. Asta sunt eu, cel puÈ›in pentru cei de pe alte lumi. Dar titlul de zenador era atât de uÈ™or de pronunÈ›at în portugheză, încât aproape nimeni de pe Lusitania nu-l mai folosea pe cel de xenolog, nici măcar când vorbea în EsenÈ›ială. "AÈ™a se schimbă limbile", medită Pipo. "Dacă n-ar exista ansiblul, care asigură o comunicare instantanee în toate cele O Sută de Lumi, nu ne-am mai putea păstra o limbă comună. Călătoriile intersteÂlare sunt prea lente È™i se desfășoară foarte rar. EsenÈ›iala se va pulveriza în zece mii de dialecte în cel mult un secol. Poate că ar fi interesant să rulez pe computer o proiecÈ›ie a modificărilor lingvistice de pe Lusitania ca să aflu dacă EsenÈ›iala va ajunge să se degradeze È™i să absoarbă portugheza, sau se va întâmpla invers." ― Tată, îl întrerupse Libo. Abia atunci își dădu seama că se oprise la zece metri de staÈ›iune. "Tangente. Cele mai bune porÈ›iuni ale vieÈ›ii mele intelectuale sunt tangenÈ›iale, situate în domenii din afara pregătirii mele. Presupun că regulile care ni s-au impus în profesiune mă împiedică să cunosc sau să înÈ›eleg ceva. ȘtiinÈ›a xenologiei tinde să respecte mai multe mistere decât Biserica-Mamă." Amprenta palmară era suficientă pentru deschiderea uÈ™ii. Imediat ce trecu pragul, È™tiu cum își va petrece seara. Le vor trebui câteva ore de muncă la terminale pentru a întocmi rapoarte separate despre ceea ce făcuseră în cursul întâlnirii de azi. Pipo va citi apoi notiÈ›ele lui Libo, iar Libo pe ale lui Pipo È™i după ce vor fi mulÈ›umiÈ›i, Pipo va redacta un rezumat È™i va permite computerelor să continue lucrul, introducând notiÈ›ele în fiÈ™iere È™i transmițându-le instantaneu prin ansiblu către xenoÂlogii din restul celor O Sută de Lumi. "Sunt mai mult de o mie de oameni de È™tiință a căror carieră înseamnă studierea singurei specii extraterestre pe care o cunoaÈ™tem È™i, în afară de ceea ce pot descoperi sateliÈ›ii despre această specie arboricolă, toate informaÈ›iile pe care le au ei provin din ceea ce le transmitem noi doi. Asta înseamnă intervenÈ›ie minimă. " Dar imediat ce intră în staÈ›iune Pipo înÈ›elese că nu avea să fie o seară de muncă neîntreruptă È™i odihnitoare. ÃŽnăuntru îi aÈ™tepta Dona Cristă, îmbrăcată în straie monahale. Oare era vorba de vreo boacănă făcută la È™coală de unul din copiii mai mici? ― Nu, nici vorbă, îl liniÈ™ti Dona Cristă. ToÈ›i copiii tăi își fac datoria, în afară de cel de aici care, după părerea mea, e prea tânăr ca să-o rupă cu È™coala È™i să lucreze, chiar dacă e ucenic. Libo nu-i răspunse. "O hotărâre cuminte", socoti Pipo. Dona Cristă era o femeie înÈ›eleaptă È™i atrăgătoare, probabil chiar frumoasă, dar întâi de toate era călugăriță a ordinului Filhos da Mente do Cristo, Copiii MinÈ›ii lui Cristos, È™i-È™i pierdea din frumuseÈ›e când o vedea cum se înfuria în faÈ›a ignoranÈ›ei È™i a prostiei. Era uimitor numărul celor foarte inteligenÈ›i a căror ignoranță È™i prostie se topise sub focul dispreÈ›ului ei. "Libo, tăcerea e soluÈ›ia care îți va prinde bine în situaÈ›ia asta." ― N-am venit aici în legătură cu vreunul dintre copiii tăi, explică Dona Cristă. E vorba de Novinha. Nu era nevoie să pronunÈ›e numele de familie. Toată lumea o È™tia pe Novinha. ÃŽngrozitoarea Descolada se sfârÈ™ise doar cu opt ani în urmă. Boala ameninÈ›ase să distrugă întreaga colonie chiar înainte ca ea să se poată înfiripa. Modul de vindecare fusese descoperit de mama È™i tatăl Novinhei, xenobiologii Gusto È™i Cida. Printr-o ironie tragică, găsiseră cauza bolii È™i tratamentul prea târziu pentru a se salva pe ei înÈ™iÈ™i. Ei fuseseră ultimele victime ale Descoladei. Pipo își aminti cu claritate de fetiÈ›a Novinha, care stătea agățată de mâna primarului Bosquinha în timp ce episcopul Peregrino în persoană È›inea slujba de îngropăciune. Ba nu, nu se agățase de mâna primarului. Imaginile îi reveniră în minte È™i, odată cu ele, È™i sentimentele de atunci. ÃŽÈ™i aduse aminte că se întrebase: "Ce înÈ›elege ea din toate astea? E înmormântarea părinÈ›ilor ei; a rămas singura supravieÈ›uitoare din familie È™i de jur împrejurul ei poate simÈ›i uÈ™urarea oamenilor acestei colonii. AÈ™a necoaptă cum e, oare pricepe că bucuria noastră e cea mai aleasă recunoÈ™tință pe care o arătăm părinÈ›ilor ei? Au luptat È™i au izbândit, găsind calea salvării pentru noi în zilele de suferință de dinaintea morÈ›ii lor; ne aflăm aici ca să sărbătorim nepreÈ›uitul dar pe care ni l-au făcut. Pentru tine însă, Novinha, asta înseamnă doar moartea părinÈ›ilor tăi, ca È™i a fraÈ›ilor care au murit înainte. Cinci sute de morÈ›i È™i mai bine de o sută de slujbe pentru dispăruÈ›ii acestei colonii în ultimele È™ase luni, È™i toÈ›i fuseseră stăpâniÈ›i de spaimă, tristeÈ›e È™i disperare. Acum, când îți mor părinÈ›ii, teama, tristeÈ›ea È™i disperarea ta nu sunt cu nimic mai mici decât înainte, dar nimeni altcineva nu trece prin aceeaÈ™i suferință. Ceea ce precumpăneÈ™te acum în mintea noastră e simțământul că ne-am eliberat de durere". Privind-o, încercând să-È™i imagineze sentimentele ei, Pipo nu făcu decât să-È™i redeÈ™tepte mâhnirea pentru pierderea Mariei, fiica lui de È™apte ani, smulsă de vârtejul morÈ›ii care-i acoperise trupul cu excrescenÈ›e canceroase È™i ciuperci năvalnice, făcându-i carnea să se umfle È™i să se descompună; un nou membru, nici braÈ›, nici picior, îi crescuse din coapsă, în timp ce carnea i se desprindea de pe picioare È™i cap, dezgolinÂdu-i oasele; corpul ei scump È™i frumos se degradase sub ochii lui, în vreme ce mintea scânteietoare îi rămăsese înfiorător de vie, capabilă să înÈ›eleagă tot ce se petrecea cu ea, pentru ca, târziu, să strige către Dumnezeu s-o lase să moară. Pipo își aminti asta, apoi se gândi la slujba de recviem, împărÈ›ită cu alte cinci victime. AÈ™a cum stătuse în picioare sau în genunchi, alături de soÈ›ie È™i de restul copiilor, simÈ›ise perfecta unitate a oamenilor din Catedrală. Știa că durerea lui era a tuturor, că pierzându-È™i fiica cea mare era legat inseparabil de comunitate prin durere È™i asta constituia o mângâiere, ceva de care se putea agăța. AÈ™a se cuvenea să fie o asemenea mâhnire, un doliu public. MicuÈ›a Novinha nu avusese parte de aÈ™a ceva. Ea trecuse printr-o încercare cu mult mai grea decât Pipo ― el cel puÈ›in nu rămăsese fără familie È™i era adult, nu un copil îngrozit de pierderea bruscă a oricărui reazem din viaÈ›a lui. Prin această durere nu se legase mai strâns de comunitate, ci era mai curând exclusă din ea. Astăzi, cu excepÈ›ia ei, toată lumea se bucura. Astăzi, toÈ›i îi lăudau părinÈ›ii; numai ea le simÈ›ea lipsa, preferând ca ei să nu fi găsit leacul pentru alÈ›ii, dar să fi rămas în viață. Izolarea ei era atât de vădită încât, din locul în care se afla, Pipo reuÈ™ise s-o simtă dureros. Novinha își smulsese cât putuse de repede mâna din cea a primarului. Lacrimile i se uscaseră pe măsură ce slujba se desfășura; când ea se sfârÈ™ise, rămăsese tăcută ca un prizonier care refuză colaborarea cu cei care l-au capturat. Lui Pipo i se sfâșia inima pentru ea. Și totuÈ™i își dădea seama că, dacă ar fi încercat, n-ar fi fost în stare să-È™i ascundă fericirea lăuntrică pentru înfrângerea Descoladei, bucuria că nu-i va mai fi răpit nici un alt copil. ÃŽÈ™i dădea seama că încercarea lui de a o mângâia ar fi fost o batjocură È™i ar fi înstrăinat-o È™i mai mult. După slujbă, într-o amară singurătate, Novinha a pășit printre grupurile de oameni care i-au spus, bine intenÈ›ionaÈ›i, că părinÈ›ii ei vor deveni sigur sfinÈ›i È™i vor fi aÈ™ezaÈ›i de-a dreapta Tatălui. Ce alinare poate fi asta pentru un copil? Pipo îi È™optise soÈ›iei destul de tare: ― N-o să ne ierte niciodată pentru ziua de azi. ― Să ierte? Conceiçăo nu era una dintre acele soÈ›ii care să priceapă gândurile soÈ›ilor lor. Doar nu i-am ucis noi părinÈ›ii... ― Dar noi ne bucurăm azi cu toÈ›ii, nu? N-o să ne ierte niciodată pentru asta. ― Asta-i o copilărie. Oricum nu înÈ›elege; e prea mica. "Ba înÈ›elege", se gândi Pipo. "Nu înÈ›elegea È™i Maria multe lucruri când era chiar mai mică decât Novinha?" De-a lungul anilor ― È™i trecuseră de acum nouă ― o văzuse de câteva ori. Avea vârsta fiului său, Libo, iar asta însemna că fusese colegă de clasă cu Libo până când acesta împlinise treisprezece ani. O auzise uneori È›inând prelegeri sau cuvântări alături de alÈ›i copii. ÃŽl atrăgea modul ei elegant de gândire, înflăcărarea ce-o dovedea în examinarea ideilor. ÃŽn acelaÈ™i timp, ea părea rece ca gheaÈ›a, complet izolată de toÈ›i ceilalÈ›i. Și Libo, fiul lui, era timid, dar până È™i el avea câțiva prieteni È™i-È™i câștigase afecÈ›iunea profesorilor. Novinha însă nu-È™i făcuse nici un prieten, n-avea pe nimeni a cărui privire s-o caute după un moment de triumf. Pentru că refuza să împărtășească acelaÈ™i sentiment, să răspundă, nici unul dintre profesori nu È›inea sincer la ea. ― E paralizată din punct de vedere emoÈ›ional, spusese Dona Cristă odată, când Pipo se interesase de ea. Nimic n-o poate atinge. Jură că e fericită È™i că nu simte nevoia vreunei schimbări. Iar acum Dona Cristă venise la StaÈ›iunea zenadorilor pentru a discuta cu Pipo despre Novinha. De ce tocmai cu Pipo? Nu întrezărea decât un motiv pentru vizita directoarei È™colii în legătură cu această orfană. ― Să cred că în toÈ›i anii în care ai avut-o pe Novinha în È™coală am fost singura persoană care s-a interesat de ea? ― Nu singura, răspunse ea. Cu câțiva ani în urmă i s-a dat importanță, mai ales când Papa i-a canonizat pe părinÈ›ii ei. Toată lumea a întrebat atunci dacă È™i fiica Cidei È™i a lui Gusto a observat vreodată evenimente miraculoase în legătură cu părinÈ›ii ei, aÈ™a cum li se întâmplase altora. ― Chiar i-au pus asemenea întrebări? ― Erau zvonuri, iar episcopul Peregrino a trebuit să facă cercetări. Când se referea la tânărul conducător spiritual al Coloniei Lusitania, Dona Cristă devenea mai zgârcită la vorbă. Dar È™i aÈ™a se spunea că ierarhia nu se înÈ›elegea de minune cu ordinul Filhos da Mente do Cristo. Răspunsul ei a fost plin de învățăminte. ― ÃŽmi imaginez. ― ÃŽn esență, a spus că dacă părinÈ›ii ei i-ar asculta rugile È™i ar avea putinÈ›a să i le împlinească, atunci de ce nu au răspuns rugăciunilor ei È™i nu s-au întors între cei vii? Acesta ar fi un miracol folositor, a zis ea, căci există È™i precedente. Dacă Os Venerados pot să realizeze miracole dar nu răspund rugilor ei, înseamnă că n-o iubesc îndeajuns. De aceea preferă să creadă că părinÈ›ii ei încă o iubesc, dar pur È™i simplu nu au puterea de a face minuni. ― O sofistă înnăscută, remarcă Pipo. ― Sofistă, dar È™i expertă în vinovăție: i-a spus episcopului că dacă Papa i-a declarat pe părinÈ›ii ei sfinÈ›i, este ca È™i cum Biserica ar afirma că aceÈ™tia o urăsc. Cererea ca părinÈ›ii ei să fie canonizaÈ›i era o dovadă că Lusitania o dispreÈ›uia; dacă se aproba, însemna că însăși Biserica era vrednică de dispreÈ›. Episcopul Peregrino devenise livid. ― Bagă de seamă că el a trimis totuÈ™i cererea. ― Pentru binele comunității. Și au mai fost È™i miracolele acelea. ― Cineva atinge mormântul sfânt È™i durerile de cap dispar È™i apoi strigă: "Milagre! Os Santos me abençoaram! Miracol! SfinÈ›ii m-au binecuvântat!" ― Știi bine că Sfânta Romă vrea miracole mai convingătoare decât acestea. Dar n-are importanță. Papa ne-a îngăduit să numim orășelul nostru Milagre, È™i acum îmi închipui că de fiecare dată când cineva pronunță numele ăsta Novinha se înfierbântă È™i arde de furie ascunsă. ― Ori devine mai rece. Nimeni nu poate È™ti care-i sunt adevăratele sentimente. ― ÃŽn fine, Pipo, nu eÈ™ti singurul care a întrebat de ea. ÃŽn schimb, eÈ™ti unicul care s-a interesat de ea ca persoană, nu de dragul BinecuvântaÈ›ilor ei părinÈ›i. ÃŽl întristă că în afară de Filhos, care se ocupau de È™colile de pe Lusitania, nimeni nu se arătase preocupat de soarta fetei; de-a lungul anilor doar Pipo îi acordase slabe frânturi de interes. ― Are un prieten, spuse Libo. Pipo uitase că fiul său se afla de față ― Libo era atât de tăcut încât era uÈ™or să uite de el. Și Dona Cristâ păru să tresari ― Libo, spuse ea, cred c-am comis o nedelicateÈ›e vorbind astfel despre una din colegele tale. ― Acum sunt ucenic de Xenador, îi reaminti Libo. Asta însemna că nu mai mergea la È™coală. ― Cine e prietenul ei? întrebă Pipo. ― Marcăo. ― Marcos Ribeira, explică Dona Cristă. Băiatul acela înalt... ― A, da, cel care-i alcătuit ca o cabra. ― E într-adevăr puternic, întări Dona Cristă. Dar eu nu am observat niciodată vreun semn de prietenie între ei. ― Odată, când Marcăo a fost acuzat de ceva È™i s-a întâmplat ca ea să vadă totul, a mărturisit în favoarea lui. ― Libo, dai o interpretare cam generoasă incidentului, zise Dona Cristă. Cred c-ar fi mai aproape de adevăr să spui că a mărturisit împotriva băieÈ›ilor care făcuseră fapta È™i au încercat să arunce vina pe umerii lui. ― Marcăo nu vede lucrurile în aceeaÈ™i lumină, spuse Libo. Am observat în câteva rânduri cum o urmăreÈ™te cu privirea. Nu înseamnă prea mult, dar există cineva care o place. ― Dar tu, tu o placi? îl întrebă Pipo. Libo rămase tăcut câteva clipe. Pipo È™tia înÈ›elesul acestei pauze. Libo se autoexamina pentru a găsi răspunsul. Nu acel răspuns care i se părea că se va bucura de aprobarea adulÈ›ilor È™i nici acela care ar putea să provoace mânia lor ― cele două tipuri de înÈ™elăciuni care făceau deliciul copiilor de vârsta lui. Se cerceta pe sine pentru a descoperi adevărul. ― Dacă am înÈ›eles eu bine, spuse Libo, nici nu vrea ca cineva să o placă. Seamănă cu un oaspete care aÈ™teaptă să se întoarcă acasă din clipă în clipă. Dona Cristă încuviință cu aer grav. ― Da, întocmai, exact impresia asta o lasă. Dar acum, Libo, trebuie să punem capăt indiscreÈ›iei noastre rugându-te sa ne laÈ™i puÈ›in singuri ca să... Clătinând scurt din cap È™i cu un zâmbet care părea să spună: "Da, înÈ›eleg...", Libo plecă înainte ca ea să fi terminat fraza, graba paÈ™ilor lui făcând ca ieÈ™irea din scenă să fie o probă mai elocventă de discreÈ›ie decât dacă ar fi insistat să rămână. Din aceste detalii, Pipo înÈ›elese că Libo se supărase pentru că fusese rugat să plece; È™tia să-i facă pe adulÈ›i să se simtă oarecum imaturi în comparaÈ›ie cu el. ― Pipo, începu directoarea, a făcut cerere pentru a da examen de xenobiolog înainte de termen. Ca să ia locul părinÈ›ilor ei. Pipo ridică din sprâncene. ― Pretinde că se pregăteÈ™te intens în acest domeniu încă de când era mică. Și că e gata să înceapă munca imediat, fără ucenicie. ― Are treisprezece ani, adevărat? ― Precedente există. MulÈ›i au trecut asemenea teste foarte de timpuÂriu. E cineva care le-a luat la o vârstă È™i mai fragedă decât ea. Asta s-a întâmplat acum două mii de ani, dar i s-a permis. Episcopul Peregrino se opune, desigur, dar primarul Bosquinha, fie-i binecuvântată inima simÈ›itoare È™i practică, a susÈ›inut că Lusitania are neapărat nevoie de un xenobiolog ― trebuie să ne apucăm să dezvoltăm noi soiuri de plante ca să ne asigurăm o varietate mai mare în alimentaÈ›ie È™i să obÈ›inem recolte mai bogate din solul Lusitaniei. "Nu-mi pasă; chiar dacă ar fi vorba de un sugar, avem nevoie de un xenobiolog. " Astea sunt chiar cuvintele ei. ― Și vrei să mă ocup eu de examinarea ei? ― Dacă ai fi atât de amabil. ― Mi-ar face chiar plăcere. ― Eram sigură că vei fi de acord. ― Mărturisesc acum că îi datorez asta. ― Cum aÈ™a? ― Ar fi trebuit să fac mai mult pentru fata asta. AÈ™ vrea să văd dacă nu-i prea târziu să încep acum. Dona Cristă râse delicat. ― Oh, Pipo, tare m-aÈ™ bucura să încerci. Dar crede-mă, prietene, cel ce-i ajunge în suflet simte fiorul gheÈ›ii. ― Cred că-i aÈ™a. ÃŽmi imaginez ce înseamnă pentru cel ce încearcă să simtă fiorul gheÈ›ii. Dar ce-ar simÈ›i ea? Chiar aÈ™a rece cum e, sigur că arde ca un foc. ― Ce poet eÈ™ti, spuse Dona Cristâ. Nu era nici o undă de ironie în vocea ei; credea tot ce spunea. PurceluÈ™ii au înÈ›eles că i-am trimis ca ambasadori pe cei mai buni dintre noi? ― Mă străduiesc să le-o spun, dar ei sunt sceptici. ― O trimit mâine la tine. Dar te previn: vrea să dea examenul la modul cel mai serios È™i se opune oricărei încercări de preexaminare. Pipo zâmbi. ― Mai mult mă îngrijorează ce se va întâmpla după ce dă examenul. Dacă nu-l ia, va trece prin chinuri mari. Și dacă-l ia, înseamnă că eu voi fi acela care va începe să aibă probleme. ― Libo nu-mi va da pace până nu va susÈ›ine È™i el examenul de zenador înainte de termen. Iar dacă se va întâmpla aÈ™a, atunci nu îmi rămâne decât să merg acasă, să mă aÈ™ez în pat È™i să mor. ― Ce zănatec plin de romantism eÈ™ti, Pipo. Dintre toÈ›i bărbaÈ›ii din Milagre doar tu ai fi în stare să-l accepÈ›i pe fiul tău ca egal. După plecarea ei, Pipo È™i Libo lucrară împreună ca de obicei, notând întâmplările zilei petrecute cu pequeninos. Pipo compară concluziile lui Libo, modul lui de gândire, intuiÈ›iile, atitudinile lui cu cele ale absolvenÂÈ›ilor pe care-i cunoscuse în universitate înainte de a deveni membru al Coloniei Lusitania. Chiar dacă era tânăr È™i trebuia să mai acumuleze multe cunoÈ™tinÈ›e teoretice È™i practice, prin metodă Libo devenise un adevărat om de È™tiință È™i prin simÈ›ire un umanist. Până să-È™i termine activitatea din seara aceea È™i să plece spre casă împreună în lumina lunii mari a Lusitaniei, Pipo ajunsese la concluzia că, indiferent dacă-È™i dădea examenul sau nu, Libo merita să fie tratat ca un coleg. Testele nu puteau să dea o măsură exactă a lucrurilor care contau. Și chiar dacă Novinhei nu i-ar fi convenit, Pipo voia să descopere dacă ea poseda calități incontestabile de om de È™tiință; dacă nu le avea, atunci va face în aÈ™a fel încât să nu treacă examenul, indiferent de volumul de cunoÈ™tinÈ›e memorate. Pipo părea decis să-i facă greutăți. Novinha È™tia cum procedau adulÈ›ii când își puneau în gând să nu-i dea satisfacÈ›ie, însă nici nu voiau să se certe sau să dea dovadă de răutate. "Sigur, sigur că poÈ›i da testul. Dar nu ai motive să te pripeÈ™ti, să nu ne grăbim, dă-mi voie să mă conving că-l vei lua de la prima încercare." Novinha nu voia să aÈ™tepte. Era pregătită. ― Sunt gata să dau orice probe doreÈ™ti, spuse ea. Trăsăturile chipului lui deveniră reci. AÈ™a se întâmpla mereu cu adulÈ›ii. Asta n-o deranja, răceala îi convenea, îi putea îngheÈ›a de moarte pe toÈ›i. ― N-aÈ™ vrea să dai chiar orice probe, îi explică el. ― Nu-È›i cer decât să le înÈ™irui pe toate ca să trec prin ele cât mai repede. Nu vreau să aÈ™tept zile întregi. El rămase o clipă pe gânduri. ― Ce grăbită eÈ™ti?! ― Sunt pregătită. Codul Stelar îmi permite să solicit testarea când doresc. E o relaÈ›ie între mine È™i Congresul Stelar È™i eu n-am găsit nicăieri scris că un xenolog are dreptul să pună la îndoială hotărârea Comisiei Interplanetare de examinări. ― Atunci n-ai citit cu atenÈ›ie. ― Singurul lucru de care am nevoie pentru a da testul înainte de împlinirea vârstei de È™aisprezece ani este aprobarea susÈ›inătorului meu legal. Eu nu am un susÈ›inător legal. ― Ba dimpotrivă, spuse Pipo. Primarul Bosquinha a fost susÈ›inătorul tău legal din ziua în care È›i-au murit părinÈ›ii. ― Iar el a fost de acord să dau testul. ― Cu condiÈ›ia să vii la mine. Novinhei nu-i scăpă privirea sfredelitoare. Nu-l cunoÈ™tea pe Pipo, aÈ™a că avu impresia că era privirea pe care o văzuse în mulÈ›i alÈ›i ochi, dorinÈ›a de a o domina, de a o stăpâni, intenÈ›ia de a-i înfrânge hotărârea È™i de a-i strivi independenÈ›a, dorinÈ›a de a o face să cedeze. Trecerea de la răceala glacială la flacără se produse instantaneu. ― Ce È™tii tu despre xenobiologie? Nu faci decât să treci dincolo pentru a discuta cu purceluÈ™ii, n-ai cum să înÈ›elegi modul de funcÈ›ionare al genelor! Cine te crezi ca să mă judeci? De opt ani Lusitania nu are xenobiolog È™i-i trebuie neapărat unul, iar tu vrei să-i faci pe oameni să mai aÈ™tepte doar ca să-i È›ii sub control. Spre uimirea ei, Pipo nu se pierdu È™i nici nu dădu înapoi. Nici măcar nu se înfurie la vorbele ei. Se purtă ca È™i cum ea n-ar fi spus nimic. ― ÃŽnÈ›eleg, spuse el încet, vrei să devii xenolog din prea multă dragoste față de oamenii de pe Lusitania. Þi-ai dat seama de nevoile comunității È™i, sacrificându-te, te-ai pregătit pentru a o sluji în mod altruist de la o vârstă fragedă. I se părea absurd să-l audă vorbind astfel. Dar simÈ›i în cuvintele lui ceva mai mult decât atât. ― Și acesta nu-i un motiv suficient? ― Dacă ar fi adevărat, ar fi destul de bun. ― Vrei să spui că sunt o mincinoasă? ― Propriile tale vorbe te-au făcut să pari mincinoasă. Spuneai cât de mult au ei, oamenii de pe Lusitania, nevoie de tine. Dar È™i tu trăieÈ™ti printre noi. Þi-ai petrecut întreaga viață aici. EÈ™ti gata să te sacrifici pentru noi, È™i totuÈ™i nu simÈ›i că faci parte din această comunitate. Deci Pipo nu era ca restul adulÈ›ilor care îi credeau È™i acceptau minciunile doar pentru că ele o făceau să pară încă un copil; el dorea s-o considere altfel. ― De ce să mă simt ca o părticică din comunitate? Nu sunt parte din ea. El clătină din cap cu gravitate, ca È™i când ar fi cântărit răspunsul ei. ― Atunci din ce comunitate faci parte? ― Cealaltă comunitate de pe Lusitania este a purceluÈ™ilor, È™i pe mine nu m-ai văzut printre cei care venerează copacii. ― Pe Lusitania sunt È™i alte comunități. Tu, de pildă, eÈ™ti studentă ― există o comunitate a studenÈ›ilor. ― Nu-i de mine. ― Știu. Prieteni nu ai, nici cunoÈ™tinÈ›e apropiate, mergi la slujbă, dar niciodată la spovedanie, te izolezi complet, pentru ca, atât cât îți stă în puteri, să eviÈ›i apropierea de viaÈ›a acestei colonii È™i contactul cu specia umană. Toate astea dovedesc limpede că trăieÈ™ti într-o izolare deplină. Novinha nu era pregătită pentru aÈ™a ceva. El dădea glas unei dureri ascunse È™i nu se gândise la o strategie ca să facă față acestei încercări. ― Dacă-i adevărat, nu e vina mea. ― Sunt lămurit. Știu când a început È™i mai È™tiu È™i a cui e vina că situaÈ›ia a continuat până în ziua de azi. ― A mea? ― A mea. Și a tuturor. Dar în primul rând a mea, pentru că mi-am dat seama ce se întâmplă cu tine È™i n-am intervenit deloc. Până astăzi. ― Iar astăzi vrei să mă È›ii departe de singurul lucru care are importanÂță pentru mine È™i pentru viaÈ›a mea! îți mulÈ›umesc mult pentru compasiuÂne. El dădu solemn din cap, ca È™i cum ar fi acceptat È™i aprobat recunoÈ™ÂtinÈ›a exprimată ironic. ― Novinha, într-un fel, nici nu contează că vina nu-È›i aparÈ›ine. Milagre este o comunitate, È™i fie că te-a tratat nedrept, fie că nu, ea trebuie să acÈ›ioneze totuÈ™i la fel ca oricare alta È™i să asigure fericirea pentru toÈ›i membrii ei. ― Asta însemnând toată lumea de pe Lusitania în afară de mine ― eu È™i purceluÈ™ii. ― Xenobiologul este foarte important pentru o colonie, îndeosebi pentru una ca a noastră, înconjurată de o barieră care ne limitează pentru totdeauna dezvoltarea. Xenobiologul nostru trebuie să găsească modaliÂtăți de a obÈ›ine mai multe proteine È™i carbohidraÈ›i la hectar, ceea ce înseamnă adaptarea grâului È™i porumbului creat pe Pământ pentru a utiliza... ― Pentru a utiliza la maximum substanÈ›ele nutritive existente în mediul lusitan. Crezi că mi-am pus în minte să susÈ›in examenul fără să È™tiu care va fi scopul muncii mele de o viață? ― Munca ta de o viață va fi să te dăruieÈ™ti ideii de a îmbunătăți traiul oamenilor pe care-i dispreÈ›uieÈ™ti. Abia acum înÈ›elese Novinha capcana pe care i-o întinsese Pipo. Prea târziu, arcul fusese eliberat. ― Deci crezi că un xenobiolog nu-È™i poate desfășura munca decât dacă-i iubeÈ™te pe oamenii care folosesc roadele activității lui. ― Nu-mi pasă dacă ne iubeÈ™ti ori nu. Eu trebuie să È™tiu ce vrei cu adevărat. De ce pui atâta pasiune în hotărârea ta. ― Chestiune de psihologie. PărinÈ›ii mei au murit făcând munca asta, aÈ™a că eu încerc să preiau rolurile lor. ― Poate că da, încuviință Pipo. Sau poate că nu. Ceea ce vreau eu să È™tiu, Novinha, ceea ce trebuie să aflu înainte de a-È›i permite să dai testul, e comunitatea din care faci parte. ― Singur ai spus-o! Nu aparÈ›in nici uneia. ― Imposibil. Orice persoană este definită de comunități cărora le aparÈ›ine precum È™i de cele la care nu aderă. Eu sunt asta È™i asta, dar în mod sigur nu sunt aceea sau cealaltă. Toate definiÈ›iile tale au o conotaÈ›ie negativă. AÈ™ putea face o listă nesfârÈ™ită cu ceea ce nu eÈ™ti. ÃŽnsă o persoană care crede cu adevărat că nu aparÈ›ine nici unei comunități ajunge în mod invariabil să se ucidă pe sine, fie trupeÈ™te, fie abandonânÂdu-È™i identitatea È™i pierzându-È™i minÈ›ile. ― AÈ™a sunt eu, nebună până în străfunduri. ― Nu-i vorba de asta. EÈ™ti animată de un sentiment înfricoșător al motivaÈ›iei. Dacă dai testul, sigur îl vei lua. Dar înainte de a te lăsa să-l dai, trebuie să È™tiu: cine vei deveni după ce-l iei? ÃŽn ce crezi, unde È›i-e locul, la ce È›ii, ce iubeÈ™ti? ― Nimic pe lumea asta sau pe cealaltă. ― Nu te cred. ― ÃŽn lumea asta n-am întâlnit niciodată pe cineva bun, bărbat sau femeie, în afară de părinÈ›ii mei, iar ei sunt morÈ›i! Și nici măcar ei ― nimeni nu înÈ›elege nimic. ― Doar tu. ― Sunt parte din tot È™i din nimic, nu-i aÈ™a? Dar nimeni nu-i înÈ›elege pe ceilalÈ›i, nici măcar tu, care pretinzi că eÈ™ti atât de înÈ›elept È™i plin de compasiune, dar nu reuÈ™eÈ™ti decât să mă faci să plâng, pentru că ai puterea de a mă împiedica să fac ce vreau. ― Adică xenobiologie. ― Exact! Asta nu-i decât o parte. ― Și care-i restul? ― Ceea ce eÈ™ti, ceea ce faci. Numai că tu faci totul anapoda, proceÂdezi în mod stupid. ― Xenobiolog È™i xenolog. ― S-a comis o greÈ™eală stupidă când s-a creat o nouă È™tiință pentru studierea purceluÈ™ilor. O adunătură de antropologi bătrâni È™i plictisiÈ›i care È™i-au pus pălării noi È™i s-au autointitulat xenologi. Dar nu-i poÈ›i înÈ›elege pe purceluÈ™i doar urmărind comportamentul lor! Sunt rezultatul unei evoluÈ›ii diferite. Trebuie să le înÈ›elegi genele, ce se petrece înăuntrul celulelor. Și celulele celorlalte animale, pentru că ei nu pot fi studiaÈ›i separat, nimic nu trăieÈ™te izolat de restul... "Nu-mi È›ine o prelegere", se gândi Pipo. "Spune-mi ce simÈ›i." Și pentru a-i provoca o emoÈ›ie, È™opti: ― ÃŽn afară de tine. ReuÈ™i. Din rece È™i dispreÈ›uitoare, Novinha deveni înfocată È™i defenÂsivă. ― Niciodată nu-i vei înÈ›elege! ÃŽnsă eu da! ― Ce-È›i pasă È›ie de ei? Ce înseamnă purceluÈ™ii pentru tine? ― N-o să pricepi nicicând. EÈ™ti un bun catolic. Rosti cuvântul cu dispreÈ›. E vorba de o carte care se află la index. Chipul lui Pipo se lumină brusc. ― Matca È™i Hegemonul. ― Oricare ar fi fost el, cel care È™i-a spus Vorbitor în numele MorÈ›ilor a trăit acum trei mii de ani. Dar i-a înÈ›eles pe Gândaci! I-am exterminat, singura specie extraterestră pe care am întâlnit-o, i-am ucis pe toÈ›i, însă el a înÈ›eles. ― Iar tu ai vrea să scrii o istorie despre pequeninos, aÈ™a cum el a scris una despre Gândaci. ― După cum vorbeÈ™ti, vrei să mă convingi că-i la fel de uÈ™or ca atunci când redactezi o lucrare savantă. Nu È™tii ce a însemnat să scrie "Matca È™i Hegemonul". Ce tortură pentru el ― să se imagineze trăind în mintea unei fiinÈ›e extraterestre ― È™i să revină cu sufletul plin de dragoste pentru marea creaÈ›ie pe care a distrus-o. A trăit în aceeaÈ™i perioadă cu cea mai cumplită ființă umană care a existat vreodată, SăvârÈ™itorul Xenocidului, cel care a nimicit Gândacii; È™i a făcut tot ce i-a stat în putință să repare fapta SăvârÈ™itorului. Vorbind în numele MorÈ›ilor, a încercat să învie morÈ›ii... ― Dar n-a reuÈ™it. ― Ba da! I-a făcut să trăiască din nou ― ai È™ti dacă ai fi citit cartea! Despre Isus nu È™tiu, îl ascult pe episcopul Peregrino È™i nu cred că preoÈ›imea are măcar puterea de a transforma anafura în carne sau de a obÈ›ine iertare pentru vreun păcat infim. Dar el a reuÈ™it să readucă Matca la viață. ― Și atunci unde e? ― Aici! ÃŽn mine! El dădu aprobator din cap. ― Și mai sălășluieÈ™te cineva în tine. Mărturisitorul pentru MorÈ›i. Asta vrei să devii de fapt. ― E unica poveste adevărată pe care am auzit-o vreodată, spuse ea. Singura la care È›in. Asta voiai să auzi? Că sunt o eretică? Și că munca mea de o viață va însemna să adaug la Indexul de adevăruri o altă carte care le va fi interzisă bunilor catolici? ― AÈ™ fi vrut să aflu ce eÈ™ti în loc să numeÈ™ti ce nu eÈ™ti. EÈ™ti Matca. EÈ™ti Vorbitor în numele MorÈ›ilor. Asta reprezintă o comunitate foarte redusă la număr, dar cu suflet mare. Prin urmare, ai ales să nu faci parte dintre copiii care formează grupuri cu singurul gând de a-i exclude pe ceilalÈ›i, iar oamenii te privesc È™i-È™i spun: "Sărmana copilă, e atât de izolată", dar tu cunoÈ™ti un anume secret, È™tii precis cine eÈ™ti. Tu eÈ™ti singura ființă umană capabilă să înÈ›eleagă o minte extraterestră, fiindcă tu eÈ™ti acea minte; È™tii ce înseamnă a fi uman pentru că n-ai găsit nici un grup uman care să-È›i ofere acreditarea de homo sapiens în care se poate încrede cineva. ― Acum spui că nici măcar nu-s umană? M-ai făcut să plâng pentru că nu vrei să mă laÈ™i să dau examenul; m-ai silit să mă umilesc, iar acum afirmi că-s inumană? ― PoÈ›i da testul. Cuvintele rămaseră parcă suspendate în aer. ― Când? întrebă ea în È™oaptă. ― ÃŽn seara asta. Mâine. ÃŽncepi când vrei. O să mă opresc din lucru pentru a te examina cât de curând doreÈ™ti. ― MulÈ›umesc! ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, eu... ― Să devii Vorbitor în numele MorÈ›ilor. O să-È›i dau tot ajutorul. Legea îmi interzice să mai iau cu mine pe altcineva în afară de un ucenic, fiul meu Libo, pentru a merge la pequeninos. Dar îți vom oferi notiÈ›ele noastre. ÃŽÈ›i vom pune la dispoziÈ›ie tot ce aflăm. Toate bănuielile È™i speculaÈ›iile noastre. ÃŽn schimb, È™i tu ne vei arăta rezultatele muncii tale, tot ce descoperi privind modelele genetice ale acestei lumi, ca să ne ajuÈ›i să-i înÈ›elegem pe pequeninos. Și după ce, împreună, vom fi aflat destule, poÈ›i să-È›i scrii cartea, poÈ›i vorbi în numele lor. Dar de astă dată nu al MorÈ›ilor. Pequeninos nu sunt morÈ›i. Ea zâmbi fără să vrea. ― Vorbitor pentru Cei Vii. ― Și eu am citit "Matca È™i Hegemonul", spuse el. Nici nu m-aÈ™ putea gândi la o alta sursă mai bună pentru a-È›i găsi un nume. ÃŽncă nu avea încredere în el È™i nici nu credea ce părea să-i promită. ― O să vreau să vin des pe aici. Tot timpul. ― ÃŽncuiem numai când mergem să dormim. ― Mă refer la restul timpului. O să vă săturaÈ›i de mine. O să ajungeÈ›i să mă goniÈ›i. ÃŽmi veÈ›i ascunde secretele voastre. O să-mi spuneÈ›i să tac È™i să nu-mi exprim părerile. ― Abia ne-am împrietenit È™i ai È™i început să crezi că sunt mincinos È™i laÈ™, un prostănac lipsit de răbdare. ― Dar aÈ™a mi se întâmplă cu fiecare. ToÈ›i vor să mă îndepărteze... Pipo ridică din umeri. ― Și? Din când în când i se întâmplă fiecăruia să vrea să rămână singur, cu gândurile lui. S-ar putea să vreau È™i eu să nu te văd. Chiar dacă-È›i voi spune să pleci, nu trebuie s-o È™i faci. Acesta era cel mai surprinzător lucru pe care-l spusese vreodată cuiva. ― Asta-i o absurditate. ― Un singur lucru te rog. Promite-mi că nu vei încerca niciodată să mergi la pequeninos. Nu te pot lăsa, È™i dacă s-ar întâmpla s-o faci, Congresul Stelar ar pune capăt muncii noastre de aici È™i ar interzice orice contact cu ei. ÃŽmi promiÈ›i? Altfel totul ― munca mea, munca ta se vor nărui. ― Promit. ― Când dai testul? ― Acum! Putem începe imediat? El râse calm, apoi întinse o mână È™i, fără să se uite, atinse terminalul. Acesta căpătă viață È™i primele modele genetice apărură în aer, deasupra lui. ― PregătiseÈ™i deja examinarea, exclamă ea. Era gata cu totul. Știai de la început că o să mă laÈ™i să o dau! Pipo clătină din cap. ― Speram. Am crezut în tine. Am vrut să te ajut să obÈ›ii ceea ce visai. Numai să doreÈ™ti să faci ceva bun. Novinha nu È™i-ar fi meritat numele dacă n-ar mai fi găsit ceva muÈ™cător de zis: ― ÃŽnÈ›eleg. Ai devenit judecător de vise. Probabil nu-È™i dădu seama că asta era o insultă. Se mulÈ›umi să zâmbească È™i spuse: ― Credință, speranță È™i iubire ― acestea trei. Dar iubirea este cel mai puternic judecător dintre toate. ― Nu mă iubeÈ™ti. ― Aha, făcu el. Eu sunt judecătorul viselor, iar tu al dragostei. Ei bine, te găsesc vinovată că ai vise frumoase È™i te condamn la muncă È™i suferință pe viață de dragul viselor tale. Sper însă că n-o să mă declari într-o bună zi nevinovat de delictul de a te fi iubit. Căzu pe gânduri câteva clipe. Am pierdut o fiică în faÈ›a Descoladei. Maria. Ar fi fost cu doar câțiva ani mai în vârstă decât tine. ― Și îți aduc aminte de ea? ― Mă gândeam că n-ar fi semănat deloc cu tine. Novinha începu să dea testul. ÃŽi trebuiră trei zile. ÃŽl luă cu un rezultat mai bun decât mulÈ›i alÈ›i absolvenÈ›i. Când va privi în perspectivă nu-È™i va aminti totuÈ™i de test fiindcă el însemna începutul carierei, sfârÈ™itul copilăriei, confirmarea vocaÈ›iei pentru munca de o viață. Avea să-È™i amintească de el deoarece reprezenta începutul activității ei în StaÈ›iunea lui Pipo, unde Pipo È™i Libo È™i Novinha formau împreună prima comuniÂtate căreia îi aparÈ›inea încă de când părinÈ›ii ei fuseseră înmormântaÈ›i. Nu-i veni uÈ™or, mai ales la început. Novinha nu se putea dezbăra imediat de atitudinea de opoziÈ›ie glacială. Pipo înÈ›elegea asta, era pregăÂtit să primească loviturile ei verbale fără a riposta. Lui Libo îi era cu mult mai greu. StaÈ›iunea zenadorilor fusese locul în care el È™i tatăl său puteau să se simtă împreună. Iar acum, fără ca cineva să-i ceară consimțământul, se mai alăturase o a treia persoană, care-i vorbea de parcă ar fi fost un copil, chiar dacă amândoi aveau aceeaÈ™i vârstă. ÃŽl umplea de amărăciune faptul că ea era xenobiolog cu drepturi depline, cu un statut de adult È™i tot ce însemna aceasta, în timp ce el nu depășise etapa de ucenic. ÃŽnsă încerca să suporte totul cu răbdare. Avea o natură calmă È™i stăpânită È™i tăcerea făcea casă bună cu temperamentul lui. Nu exista riscul ca el să devină ranchiunos pe față. Dar Pipo își cunoÈ™tea fiul È™i îl vedea cum fierbe. După o vreme, până È™i Novinha, aÈ™a insensibilă cum se voia, își dădu seama că-l stârnea pe Libo, depășind limite pe care nici un alt tânăr nu le-ar fi răbdat. Dar în loc să-i dea pace, începu să considere totul drept o provocare. Cum putea smulge un răspuns din partea acestui băiat atrăgător, cu spirit frumos È™i inuman de calm? ― Vrei să spui că aÈ›i lucrat atâția ani È™i nici măcar nu aÈ›i aflat cum se reproduc purceluÈ™ii? întrebă ea într-o bună zi. De unde È™tiÈ›i că sunt cu toÈ›ii masculi? Libo răspunse calm: ― ÃŽn timp ce învățau limbile noastre le-am explicat ce înseamnă mascul È™i femelă. Ei au preferat să-È™i spună masculi. S-au referit la exemplarele celelalte, pe care nu le-am văzut niciodată, ca fiind femele. ― Dar din câte È™tiÈ›i, se reproduc prin muguri! Sau prin mitoză! Tonul vocii ei devenise dispreÈ›uitor, iar Libo nu-i răspunse imediat Lui Pipo i se păru că aude gândurile fiului său, care-È™i reformula atent răspunsul, senin È™i liniÈ™titor. ― Și eu aÈ™ dori ca munca noastră să se apropie mai mult de antropoÂlogia propriu-zisă, spuse el. AÈ™a am fi mai bine pregătiÈ›i pentru a aplica rezultatele cercetărilor tale referitoare la modelele de viață subcelulară de pe Lusitania la ceea ce descoperim noi despre pequeninos. Novinha îl privi îngrozită. ― Vrei să spui că nici măcar nu luaÈ›i mostre de È›esut? Libo roÈ™i uÈ™or, dar vocea îi rămase totuÈ™i stăpânită. "Chiar dacă ar fi anchetat de InchiziÈ›ie, băiatul acesta tot la fel ar răspunde", se gândi Pipo. ― Cred că e o greÈ™eală, spuse Libo, dar ne temem că pequeninos s-ar întreba de ce luăm bucăți din trupurile lor. Dacă s-ar întâmpla ca vreunul dintre ei să se îmbolnăvească ulterior, n-ar crede că noi i-am provocat boala? ― Dar dacă aÈ›i lua ceea ce ei leapădă în mod normal? Se pot afla multe È™i din studierea unui fir de păr. Libo dădu aprobator din cap; Pipo, care-i urmărea aÈ™ezat la termiÂnalul situat de partea cealaltă a camerei, recunoscu gestul ― Libo îl învățase de la tatăl său. ― Multe triburi primitive de pe Pământ considerau că ceea ce se desprindea din trupul cuiva conÈ›ine o parte din viaÈ›a È™i forÈ›a lui. Dacă purceluÈ™ii È™i-ar închipui că facem farmece împotriva lor? ― Nu le cunoÈ™ti limba? Aveam impresia că unii dintre ei vorbesc È™i EsenÈ›iala. Nu făcu nici un efort să-È™i ascundă dezaprobarea. Nu le puteÈ›i explica la ce slujesc mostrele? ― Ai dreptate, răspunse el netulburat. Dar dacă le-am spune la ce folosim mostrele de È›esut, s-ar putea să-i învățăm din greÈ™eală anumite concepte ale biologiei cu o mie de ani înainte ca ei să ajungă în stadiul de evoluÈ›ie în care le-ar descoperi ei singuri. Tocmai de aceea legea ne interzice să le explicăm asemenea lucruri. ÃŽn cele din urmă, ruÈ™inată, Novinha bătu în retragere. ― Nu È™tiam cât de tare vă încorsetează doctrina intervenÈ›iei minime. Pipo se bucură auzindu-i vorbele din care aroganÈ›a se mai risipise, însă aceasta era de preferat smereniei. Copila era atât de lipsită de legături umane încât se exprima excesiv de formal, întocmai ca o carte È™tiinÈ›ifică. Pipo se întrebă dacă nu cumva era prea târziu pentru a o învăța să se poarte ca o ființă umană. Nu era timpul pierdut. După ce înÈ›elese că ei amândoi erau desăvârÂÈ™iÈ›i cunoscători ai È™tiinÈ›ei pe care o practicau iar ea nu È™tia aproape nimic din domeniul lor, făcu uitată atitudinea agresivă È™i aproape că trecu la extrema cealaltă. ÃŽn săptămânile ce urmară, vorbi foarte rar cu Pipo È™i Libo. ÃŽn schimb, studie rapoartele lor, încercând să priceapă rostul activității pe care o desfășurau. Din când în când avea câte o nelămurire È™i punea întrebări; ei îi răspundeau politicos È™i cu răbdare. PoliteÈ›ea făcu loc încet-încet familiarității. Pipo È™i Libo începură să discute neîngrădit în faÈ›a ei, încercând să lămurească de ce pequeninos își creaseră o serie de comportamente ciudate, care era înÈ›elesul ascuns al unora dintre afirmaÈ›iile lor bizare, de ce rămâneau exasperant de impenetrabili. Și întrucât studierea lor era o ramură foarte nouă a È™tiinÈ›ei, Novinhei nu-i trebui mult ca să ajungă suficient de informată, chiar dacă la mâna a doua, pentru a emite câteva ipoteze. ― La urma urmei, îi spuse Pipo pe un ton încurajator, suntem cu toÈ›ii orbi, dar împreună. Pipo anticipase ceea ce avea să se întâmple. Răbdarea atent cultivată îl făcuse pe Libo să pară rece È™i rezervat față de cei de vârsta lui, când influenÈ›a lui Pipo sufoca orice încercare a lui de a stabili È™i alte relaÈ›ii; izolarea Novinhei era È™i mai bătătoare la ochi, dar la fel de deplină. Acum însă, interesul lor comun față de pequeninos îi apropia ― cu cine alÈ›ii mai puteau discuta când nimeni în afară de Pipo nu le putea înÈ›elege subiecÂtele de conversaÈ›ie? Se relaxau împreună, râdeau până le dădeau lacrimile la glume care nu ar fi reuÈ™it să distreze pe nici un alt lusitan. AÈ™a cum purceluÈ™ii păreau să fi dat nume fiecărui copac din pădure, Libo boteză în joacă toate piesele de mobilier din StaÈ›iunea zenadorilor È™i anunÈ›a la diferite interÂvale că unele din ele erau prost dispuse È™i nu trebuiau tulburate: ― Nu sta pe Sofa! Iar e sub influenÈ›a lunii. Nu văzuseră niciodată o femelă de pequeninos, iar masculii se refereau la ele cu un respect aproape religios; Novinha scrise o serie de aÈ™a-zise rapoarte despre o femelă pequenino imaginară pe care o numi Maica Reverend È™i care era hilar de rea de gură È™i de pretenÈ›ioasă. Dar nu tot ce făceau stârnea râsul. Apăreau È™i probleme, griji, ba o dată trecură chiar prin momente de spaimă că făcuseră exact ceea ce Congresul Stelar încercase cu atâtea eforturi să împiedice ― introducerea de schimbări radicale în societatea pequenino. Totul începu cu Rădăcină, desigur. Rădăcină, care stăruia să pună întrebări provocatoare, imposibiÂle, ca de exemplu: "Dacă nu aveÈ›i un alt oraÈ™ de oameni, cum să puteÈ›i porni război? Nu dobândiÈ›i onoare ucigând MicuÈ›i". Pipo bâigui ceva care voia să însemne că oamenii nu vor ucide niciodată pequeninos, adică MicuÈ›i; dar È™tia că nu la asta se referise Rădăcină. Pipo È™tia de ani de zile că pequeninos cunoÈ™teau conceptul de război, dar după aceea Libo È™i Novinha dezbătuseră zile întregi dacă întrebarea lui Rădăcină dovedea sau nu că purceluÈ™ii considerau războiul drept recomandabil, sau doar inevitabil. Mai prinseseră de la Rădăcină È™i alte frânturi de informaÈ›ii, unele importante, unele nu ― È™i multe altele a căror importanță era imposibil de apreciat. ÃŽntr-un fel, chiar prin relaÈ›ia cu Rădăcină, interdicÈ›ia potrivit căreia xenologilor le era interzis să pună întrebări care să dezvăluie intenÈ›iile È™i, prin urmare, practicile umane, se dovedi înÈ›eleaptă. ÃŽntrebările lui Rădăcină le furnizau mai multe răspunÂsuri decât reuÈ™eau să obÈ›ină din răspunsurile lui la nelămuririle lor. Ultima informaÈ›ie pe care le-o dădu Rădăcină nu apăru totuÈ™i sub forma unei întrebări. Era o bănuială, exprimată în particular către Libo, în momentul când Pipo se îndepărtase cu alÈ›i pequeninos pentru a cerceta modul în care ei își construiau case din buÈ™teni. ― Știu, È™tiu, spuse Rădăcină, acum È™tiu de ce e încă în viață. Femeile voastre sunt prea proaste ca să-È™i dea seama că el este înÈ›elept. Libo se chinui să priceapă înÈ›elesul acestor vorbe fără legătură directă cu discuÈ›ia lor. De ce credea Rădăcină că femeile, dacă ar fi mai inteligente, l-ar ucide pe Pipo? DiscuÈ›ia despre moarte îl tulburase ― evident că aceasta era o problemă importantă È™i Libo nu È™tia cum să o rezolve singur. Și totuÈ™i nu putea să-l cheme pe Pipo în ajutor, întrucât era dincolo de orice îndoială că Rădăcină voia să discute cât Pipo nu avea cum să asculte. Pentru că Libo nu-i răspunse, Rădăcină insistă: ― Femeile voastre sunt slabe È™i proaste. Le-am spus asta È™i celorlalÈ›i, iar ei mi-au zis că pot să te întreb pe tine. Femeile voastre nu înÈ›eleg înÈ›elepciunea lui Pipo. E adevărat? Rădăcină părea tare agitat; respira cu greutate È™i-È™i smulgea fire de păr, câte patru-cinci odată, de pe braÈ›e. ÃŽntr-un fel sau altul, Libo se văzu silit să răspundă. ― Majoritatea femeilor nu-l cunosc, spuse el. ― Atunci cum vor È™ti dacă trebuie să moară? întrebă Rădăcină. Apoi, brusc, rămase ca împietrit È™i rosti foarte tare: SunteÈ›i cabras! Abia acum apăru È™i Pipo, întrebându-se ce rost avea strigătul acela. Văzu pe dată că Libo era peste măsură de tulburat. Dar Pipo nu È™tia absolut nimic despre subiectul discuÈ›iei, ce ajutor putea să ofere? Nu È™tia decât că Rădăcină spusese că oamenii ― sau doar Pipo È™i Libo ― erau totuna cu turmele de animale mari care pășteau în preerie. Pipo nu-È™i putea da seama dacă Rădăcină era furios sau fericit. ― SunteÈ›i cabras! Voi hotărâți! Arătă către Libo, apoi către Pipo. Femeile nu aleg onoarea pentru voi, voi o alegeÈ›i! Ca într-o bătălie, însă tot timpul! Pipo nu pricepea despre ce vorbea Rădăcină, dar văzu că toÈ›i pequeninos rămăseseră nemiÈ™caÈ›i ca niÈ™te cioturi de copaci È™i aÈ™teptau un răspuns, de la el sau de la Libo. Se vedea limpede că Libo era prea înspăimântat de comportamentul ciudat al lui Rădăcină ca să îndrăzneasÂcă să răspundă ceva. ÃŽn situaÈ›ia asta, înÈ›elese că n-avea altă ieÈ™ire decât să spună adevărul; la urma-urmelor, era o informaÈ›ie aproape inconÂtestabilă È™i lipsită de importanță privind societatea umană. ÃŽncălca reguÂlile stabilite de Congresul Stelar dar, dacă s-ar eschiva să răspundă, răul ar fi È™i mai mare, aÈ™a că Pipo alese: ― Femeile È™i bărbaÈ›ii hotărăsc împreună sau hotărăsc fiecare pentru sine. Nimeni nu decide pentru altul. Era de netăgăduit că toÈ›i purceluÈ™ii aÈ™teptaseră răspunsul. ― Cabras, spuseră ei, apoi repetară cuvântul de mai multe ori; alerÂgară către Rădăcină, hohotind È™i È™uierând. ÃŽl luară pe sus È™i se grăbiră cu el spre inima pădurii. Pipo încercă să-i urmeze, dar doi dintre purceluÈ™i i se puseră în cale È™i clătinară din cap. Acesta era un gest uman pe care-l deprinseseră de mult, dar pentru pequeninos el avea un înÈ›eles mai grav. Lui Pipo îi era cu desăvârÈ™ire interzis să pornească pe urmele lor. Mergeau la femeile lor, iar pequeninos spuseseră că acesta era singurul loc în care nu aveau voie să calce. ÃŽn drum spre casă, Libo îi explică lui Pipo cum apăruse neplăcuta situaÈ›ie: ― Știi ce-a spus Rădăcină? Că femeile noastre sunt slabe È™i proaste. ― VorbeÈ™te aÈ™a pentru că n-a cunoscut-o pe Bosquinha sau pe mama ta, de exemplu. Libo râse, pentru că mama lui, Conceiçăo, domnea peste arhive de parcă acestea ar fi fost un estaçăo din vechiul Mato Grosso ― cel ce pășea pe tărâmul ei trebuia să se supună fără crâcnire legii făcute de ea. Tot râzând, simÈ›i că ceva îi scapă, o idee care era importantă ― despre ce vorbeau? DiscuÈ›ia continuă. Libo uitase È™i curând ajunse chiar să uite că uitase. ÃŽn noaptea aceea auziră răpăitul ca de tobă despre care Libo È™i Pipo credeau că face parte dintr-un fel de sărbătorire. Acest sunet, ca bătaia unor beÈ›e grele în tobe mari, nu apărea prea des. ÃŽnsă de data asta petrecerea părea să nu se mai sfârÈ™ească. Pipo È™i Libo socotiră că modelul uman de egalitate sexuală le dăduse probabil masculilor pequeninos o speranță de libertate. ― Cred că acest lucru ar putea fi interpretat drept o modificare gravă în comportamentul pequenino, spuse Pipo preocupat. Dacă descoperim că am provocat într-adevăr o schimbare, va trebui să o raportez, iar Congresul va hotărî aproape sigur întreruperea oricăror contacte dintre oameni È™i pequeninos pentru o perioadă. Ani în È™ir, probabil. ÃŽl întrista gândul că, îndeplinindu-È™i conÈ™tiincios datoria, ar putea determina hotărârea Congresului Stelar de a le interzice cu desăvârÈ™ire să-È™i continue munca. ÃŽn dimineaÈ›a următoare, Novinha merse cu ei până la poarta tăiată în gardul înalt care separa oraÈ™ul uman de pantele ce duceau spre dealurile împădurite unde locuiau purceluÈ™ii. Cum Pipo È™i Libo încă încercau să se asigure unul pe altul că oricare din ei ar fi procedat la fel, Novinha o luase înaintea lor È™i ajunsese prima lângă poartă. Când se apropiară È™i ei, ea le arătă un petic de pământ roÈ™iatic recent dezgolit, situat la mai puÈ›in de zece metri de poartă. ― E proaspăt, spuse ea. Și văd ceva acolo. Pipo deschise poarta È™i, fiind mai tânăr, Libo alergă înainte, să cerceteze. Se opri la marginea porÈ›iunii curățate È™i rămase ca o stană de piatră, cu capul plecat spre ceea ce zăcea acolo. Văzându-l atât de nemiÈ™cat, Pipo se opri È™i el, iar Novinha, brusc înspăimântată pentru soarta lui Libo, ignoră legea È™i trecu în goană de poartă. Libo își lăsă capul pe spate È™i căzu în genunchi; se apucă de părul cu bucle mărunte È™i scoase un strigăt de remuÈ™care. Rădăcină zăcea în țărână, cu braÈ›ele în lături. Fusese eviscerat, È™i nu în mod neglijent: fiecare organ fusese separat cu grijă, iar fâșii È™i filamente din membrele lui fuseseră scoase È™i întinse pe solul uscat, într-un model simetric. Toate părÈ›ile încă aveau legături cu trupul ― nimic nu era complet desprins. Strigătul îndurerat al lui Libo era aproape disperat. Novinha îngeÂnunche lângă el, îl îmbrățișă, îl legănă, încercă să-l mângâie. Pipo își scoase minusculul aparat foto È™i, metodic, făcu fotografii din toate unghiurile, astfel încât să le poată analiza în detaliu pe computer mai târziu. ― Era încă în viață când au făcut asta, spuse Libo după ce se calmă îndeajuns ca să poată vorbi. Dar chiar È™i aÈ™a, trebui să pronunÈ›e cuvintele încet, cu atenÈ›ie, de parcă ar fi fost un străin care tocmai deprindea limba. E atâta sânge pe pământ È™i-i împrăștiat până departe.. inima lui sigur mai bătea când l-au desfăcut. ― Discutăm despre asta mai târziu, sugeră Pipo. Iar acum, acel ceva de care Libo uitase cu o zi în urmă îi reveni în minte cu o limpezime nemiloasă. ― E în legătură cu ce a zis Rădăcină despre femei. Ele decid când trebuie să moară bărbaÈ›ii. El mi-a spus asta, iar eu... Rămase locului. BineînÈ›eles că nu făcu nimic. Legea îi cerea să nu întreprindă nimic. Și în chiar clipa aceea se gândi că urăște legea. Dacă legea însemna să permită ca Rădăcină să pățească aÈ™a ceva, atunci ea nu avea înÈ›eles. Rădăcină era o persoană. Și faptul că doar studiezi o persoană nu trebuie să te facă să rămâi deoparte È™i să îngădui ca aceasta să fie ucisă. ― Nu l-au dezonorat, spuse Novinha. Măcar de atâta lucru putem fi siguri: e vorba de dragostea ce o au pentru copaci. VedeÈ›i? Din centrul cavității pieptului, care acum era golită complet, răsărea un puiet foarte mic. Au plantat un copac pentru a-i însemna locul de îngropăciune. ― Acum È™tiu de ce-È™i numesc toÈ›i copacii, spuse Libo cu amărăciune în glas. I-au plantat drept semne de mormânt pentru purceluÈ™ii pe care i-au torturat până au murit. ― Pădurea asta e foarte mare, spuse calm Pipo. LimitaÈ›i-vă ipotezele la cea mai plauzibilă posibilitate. Vocea lui cumpătată È™i domoală, dorinÈ›a lui insistentă ca până È™i în asemenea momente să se comporte ca oamenii de È™tiință îi calmă pe amândoi. ― Ce trebuie să facem? întrebă Novinha. ― Trebuie să te ducem imediat în perimetrul nostru, spuse Pipo. ÃŽÈ›i este interzis să intri aici. ― Voiam să spun... cu trupul... cu el ce facem? ― Nimic, îi răspunse Pipo. Pequeninos au făcut aÈ™a cum le stă în obicei, din motive care îi privesc numai pe ei. ÃŽl ajută pe Libo să se ridice. Libo abia se putea È›ine pe picioare; la început trebui să se oprească după fiecare pas. ― Ce-am spus? È™opti el. Nici măcar nu È™tiu ce vorbă de-a mea i-a adus moartea. ― Nu-i din pricina ta, spuse Pipo. E vina mea. ― Dar ce, îți închipui că-i posezi? întrebă Novinha. Crezi că lumea lor se roteÈ™te în jurul tău? După cum singur ai spus-o, purceluÈ™ii au făcut-o din pricini de ei È™tiute. E destul de limpede că nu s-a întâmplat acum pentru prima oară: vivisecÈ›ia dovedeÈ™te prea multă îndemânare ca să fi fost făcută de niÈ™te începători. Pipo recepta vorbele ei cu umor negru. ― Ne pierdem minÈ›ile, Libo. Novinha n-ar trebui să È™tie nimic despre xenologie. ― Ai dreptate, aprobă Libo. Oricare ar fi motivul care a determinat vivisecÈ›ia, e clar că au mai practicat-o È™i înainte. Vreun obicei. Se strădui să-È™i păstreze vocea cât mai calmă. ― Dar asta e È™i mai grav, nu? spuse Novinha. ÃŽnseamnă că obiÈ™nuiesc să se eviscereze unii pe alÈ›ii de vii. Privi către ceilalÈ›i copaci ai pădurii care începea din vârful dealului È™i se întrebă câți dintre ei își aveau rădăcinile scăldate în sânge. Pipo transmise raportul prin ansiblu, iar computerul nu-i făcu greuÂtăți în stabilirea nivelului de prioritate. Lăsă la latitudinea comitetului de supraveghere să hotărască dacă trebuie sau nu să întrerupă contactul cu purceluÈ™ii. Comitetul nu avea cum să identifice vreo eroare fatală. "Este imposibil să ascundem relaÈ›iile dintre sexele umane, pentru că s-ar putea ca într-o bună zi postul de xenolog să fie ocupat de o femeie", scria în raport, "È™i nu putem detecta nici un moment în care nu aÈ›i acÈ›ionat raÈ›ional È™i prudent. Concluzia noastră provizorie este că aÈ›i devenit, fără voia voastră, martori la o luptă pentru putere care s-a încheiat cu înfrângerea lui Rădăcină È™i ar trebui să reluaÈ›i contactele cu toată prudenÂÈ›a ce se impune." Asta îl dezvinovățea cu totul, dar nu-i era uÈ™or să facă uitată amărăciunea. Libo crescuse cunoscându-i pe purceluÈ™i ori măcar auzinÂdu-l pe tatăl său vorbind despre ei. Pe Rădăcină îl cunoÈ™tea mai bine decât pe oricare dintre semenii săi umani, cu excepÈ›ia familiei È™i a Novinhei. Trecură zile în È™ir până când Libo se întoarse la StaÈ›iunea zenadorilor, săptămâni întregi până să intre din nou în pădure. PurceluÈ™ii nu dădură de înÈ›eles că pentru ei se schimbase ceva; ba dimpotrivă, erau chiar mai deschiÈ™i È™i mai prietenoÈ™i decât înainte. Nici unul nu aduse vorba despre Rădăcină, cu atât mai puÈ›in Pipo È™i Libo. Se produseră însă schimbări în purtarea oamenilor. Pipo È™i Libo nu se mai îndepărtau la mai mult de câțiva paÈ™i unul de altul atunci când se aflau printre pequeninos. Sentimentele de suferință È™i de remuÈ™care trăite în acea zi îi făcură pe Libo È™i pe Novinha să depindă È™i mai mult unul de celălalt, ca È™i cum întunericul îi lega mai strâns decât lumina. PurceluÈ™ii li se păreau acum primejdioÈ™i È™i nesiguri, exact aÈ™a cum fusese dintotdeauna tovărășia oamenilor È™i, oricât de des încercau să se asigure unul pe altul, între Pipo È™i Libo rămase fără răspuns întrebarea dacă vreunul dintre ei era vinovat cu ceva. Prin urmare, singurul reazem sigur È™i de neclintit din viaÈ›a lui Libo deveni Novinha, iar el deveni acelaÈ™i lucru pentru ea. Chiar dacă Libo avea mamă È™i fraÈ›i iar Pipo È™i Libo mergeau întotdeauna acasă la restul familiei lor, Novinha È™i Libo se purtau de parcă StaÈ›iunea zenadorilor ar fi fost o insulă unde Pipo rămânea un Prospero iubitor, dar mereu îndepărtat Pipo se întreba: "Pequeninos sunt precum Ariel care-i conduce spre fericire pe tinerii care se iubesc, sau sunt niÈ™te mici Calibani greu de stăpânit È™i arzând de nerăbdare să ucidă?" După câteva luni, moartea lui Rădăcină se topi în amintire È™i râsul le reveni pe chipuri, deÈ™i probabil că nu mai era la fel de senin ca înainte. Când împliniră È™aptesprezece ani, Libo È™i Novinha erau atât de siguri unul de celălalt încât se obiÈ™nuiseră să discute despre ce vor face împreună peste cinci, zece sau douăzeci de ani. Pipo nu făcu niciodată efortul de a se interesa de planurile lor de căsătorie. "ÃŽn fond", se gândi el, "studiază biologie de dimineaÈ›a până seara. Până la urmă vor apela la strategii de reproducere stabile È™i acceptabile din punct de vedere social." Până atunci însă îi era suficient să vadă că amândoi se întrebau neîncetat când È™i cum se împerecheau pequeninos, È›inând seama de faptul că masculii nu aveau nici un organ reproductiv vizibil. SpeculaÈ›iiÂle lor în legătură cu modul în care pequeninos își amestecau materialele genetice se terminau invariabil cu glume atât de scârboase încât Pipo trebuia să dea dovadă de o stăpânire de sine ieÈ™ită din comun ca să pretindă că le găsea amuzante. AÈ™a se face că în cursul celor câțiva ani, parcă prea scurÈ›i, StaÈ›iunea zenadorilor deveni locul unei apropieri sincere dintre doi tineri sclipitori care altfel ar fi fost condamnaÈ›i să trăiască într-o singurătate rece. Nici unul dintre ei nu bănuia că idila lor va sfârÈ™i brusc È™i pentru totdeauna, în împrejurări care aveau să zguduie toate cele O Sută de Lumi. Totul se petrecu simplu, pe neaÈ™teptate. Novinha analiza structura genetică a trestiei infestate de muÈ™te pe care o recoltase de pe malul râului È™i constată că acelaÈ™i corpuscul subcelular care dăduse naÈ™tere Descoladei era prezent È™i în celulele trestiei. Proiectă alte câteva structuri celulare în aer, deasupra terminalului de computer, È™i le roti. Toate conÈ›ineau agent Descolada. ÃŽl strigă pe Pipo, care corecta transcrieri ale vizitei pe care o făcuseră la pequeninos în ziua precedentă. Computerul rulă comparaÈ›iile fiecăreia dintre celulele din care avea mostre. Indiferent de funcÈ›iile ei, indiferent de specia de la care era prelevată, fiecare celulă extraterestră conÈ›inea corpusculul Descoladei, iar computerul stabili că ele erau absolut idenÂtice în ceea ce privea proporÈ›iile chimice. Novinha se aÈ™tepta ca Pipo să dea aprobator din cap, să-i spună că i se părea interesant È™i poate să emită chiar o ipoteză. Dar el se aÈ™eză pe scaun È™i rulă acelaÈ™i test încă o dată, întrebând-o cum funcÈ›iona compaÂraÈ›ia făcută de computer È™i apoi ce producea corpusculul Descolada. ― Mama È™i tata n-au reuÈ™it să descopere ce declanÈ™a procesul acesta, dar corpusculul Descolada eliberează această proteină neînsemnată ― presupun că-i o pseudo-proteină de fapt ― care atacă moleculele genetice, începând de la un capăt È™i desfăcând cele două È™iruri de molecule exact pe mijloc. De aceea au È™i numit-o Descolada ― descolador ― ea desface ADN-ul din celula umană. ― Arată-mi cum funcÈ›ionează în celulele extraterestre. Novinha puse în miÈ™care simularea. ― Nu, nu numai molecula genetică ― întregul mediu al celulei. ― E doar în nucleu, spuse ea. Lărgi câmpul pentru a include mai multe variabile. Computerul lucra mai încet, întrucât cerceta în fiecare secundă milioane de aranjamente aleatorii ale materialelor nucleare. Când molecula genetică a trestiei se desfăcu, apărură câteva proteine mari din mediul ambient, care se legară de È™irurile rămase deschise. La oameni, ADN-ul încearcă să se recombine, dar proteinele se fixează È™i ele în mod aleatoriu, È™i atunci celulele parcă înnebunesc una după alta. Uneori trec în mitoză, ca în cazul cancerului, alteori mor. Mai important e că în cazul omului corpusculii Descolada se reproduc nebuneÈ™te È™i trec de la o celulă la alta. BineînÈ›eles că organismele extraterestre le posedă deja. Dar pe Pipo nu-l interesau vorbele ei. Când descolador-ul terminase cu moleculele genetice ale trestiei, privi celulele una câte una. ― Nu numai că-i semnificativ, e la fel, constată el. E acelaÈ™i lucru! Novinha nu-È™i dădu seama imediat ce observase Pipo. Ce era la fel cu ce? Și nici nu mai avu timp să întrebe. Pipo se ridicase deja de pe scaun, își luase grăbit haina È™i pornise spre uÈ™i. Afară era lapoviță. Pipo se oprise doar ca să strige peste umăr: ― Spune-i lui Libo să nu se deranjeze să vină după mine. Până mă întorc, arată-i doar simularea aceea ca să vezi dacă È™i el își dă seama despre ce este vorba. O să priceapă, e răspunsul la marea întrebare. Răspunsul care explică totul. ― Spune-mi-l! El se mulÈ›umi să râdă. ― Să nu triÈ™ezi. Dacă nu înÈ›elegi, are să-È›i spună Libo. ― Unde pleci? ― Să-i întreb pe purceluÈ™i dacă am dreptate, unde crezi? Dar È™tiu că am, chiar dacă vor încerca să mă mintă. Dacă nu mă întorc peste o oră, înseamnă că am alunecat È™i mi-am rupt piciorul. Libo n-a mai apucat să vadă simulările. ÃŽntrunirea comitetului de planificare la care participa se prelungise neaÈ™teptat de mult din cauza unei discuÈ›ii în contradictoriu privind extinderea pășunii pentru vite È™i după aceea Libo trebuise să ridice alimentele pentru săptămâna următoaÂre. Când se întoarse, Pipo lipsea deja de patru ore, întunericul se îndesea È™i lapoviÈ›a se transformase în zăpadă. Plecară imediat în căutarea lui, temându-se că le vor trebui ore întregi ca să-l găsească în pădure. ÃŽl găsiră foarte curând. Trupul lui se răcea deja în zăpadă. PurceluÈ™ii nici măcar nu plantaseră un copac în el. Capitolul 2 TRONDHEIM Regret profund că nu-È›i pot satisface dorinÈ›a de a cunoaÈ™te mal multe detalii privind ritualurile amoroase È™i obiceiurile de căsăÂtorie ale aborigenilor lusitani. Cred că asta îți provoacă o dezamăÂgire de nedescris, altfel nu ai fi solicitat Societății de Xenologie să mă critice pentru incapacitatea de a coopera la cercetările tale. De fiecare dată când presupuÈ™ii xenologi se plâng că nu obÈ›in datele trebuincioase din observaÈ›iile mele asupra speciei pequeÂninos, îi îndemn să recitească îngrădirile pe care mi le impune legea. Nu mi se permite să fiu însoÈ›it decât de un asistent în cercetările de teren; nu am dreptul să pun întrebări care ar putea dezvălui intenÈ›iile umane pentru ca pequeninos să nu încerce să ne imite; nu am voie să le ofer informaÈ›ii din proprie iniÈ›iativă cu scopul de a determina o reacÈ›ie similară; nu am dreptul să stau printre ei mai mult de patru ore în cursul unei vizite; cu excepÈ›ia hainelor de pe mine, în prezenÈ›a lor nu mi se permite să utilizez nici un alt produs al tehnologiei noastre, adică aparate foto, de înregisÂtrare audio, computere È™i nici măcar obiecte de scris sau hârtie; mi-e interzis chiar È™i să-i observ pe ascuns. Pe scurt: nu-È›i pot spune cum se reproduc pequeninos pentru că ei preferă să o facă în altă parte decât în faÈ›a ochilor mei. Sunt de acord că lucrările tale rămân incomplete! Desigur, concluziile noastre în legătură cu pequeninos sunt absurde! Dacă ar trebui să studiem universitatea voastră È™i ni s-ar impune aceleaÈ™i restricÈ›ii ca în cazul studierii aborigenilor lusitani, fără îndoială că am trage concluzia că oamenii nu se reproduc, nu formează grupuri pe criterii de înrudire È™i că-È™i dedică întregul ciclu de viață pentru metamorfozarea studentului-larvă în profesor-adult. Ba chiar am putea presupune că profesorii exercită o înrâurire exÂtraordinară asupra societății umane. O cercetare competentă ar evidenÈ›ia imediat inexactitatea unei asemenea concluzii, dar în cazul speciei pequenino nu este permisă È™i nici măcar recomanÂdată desfășurarea unei investigaÈ›ii serioase. Antropologia nu este niciodată o È™tiință exactă: observatorul È™i obiectul studiului nu împărtășesc aceeaÈ™i cultură. Dar acestea sunt delimitări normale, inerente È™tiinÈ›ei. Delimitările artificiale sunt cele care ne È›in pe noi în loc ― È™i, prin urmare, pe voi. Þinând seama de ritmul actual al cercetărilor, am putea înregistra un progres similar dacă le-am trimite chestionare prin poÈ™tă È™i am aÈ™tepta ca ei să ne răspundă prin lucrări savant redactate, remise pe aceeaÈ™i cale. Joăo Figueira Alvarez, mesaj de răspuns adresat lui Pietro Guataninni de la Universitatea din Sicilia, Milano Campus, Etruria, publicat postum în Studii Xenologice, 22-4-49-193 Vestea morÈ›ii lui Pipo nu avea o importanță limitată È™i locală. Ea se transmise instantaneu prin ansiblu către toate cele O Sută de Lumi. Primele fiinÈ›e extraterestre descoperite de la Xenocidul SăvârÈ™itorului încoace uciseseră prin tortură pe acea ființă umană numită să le observe. ÃŽn interval de câteva ore, savanÈ›i, oameni de È™tiință, politicieni È™i ziariÈ™ti începură să ia atitudine. Curând se formă un consens: "Un singur incident, petrecut în împrejurări neelucidate, nu dovedeÈ™te eÈ™ecul politicii duse de Consiliul Stelar în problema purceluÈ™ilor. Dimpotrivă, faptul că nu a murit decât un om pare să evidenÈ›ieze înÈ›elepciunea actualei politici de semi-pasiviÂtate. Prin urmare, nu trebuie să facem nimic altceva decât să observăm într-un ritm mai puÈ›in intens". Succesorul lui Pipo primi instrucÈ›iuni să-i viziteze pe purceluÈ™i doar o dată la câteva zile È™i să nu stea niciodată mai mult de o oră. Nu trebuia să-i determine pe purceluÈ™i să răspundă la întrebări referitoare la modul în care îl trataseră pe Pipo. Aceasta era o reafirmare a binecunoscutei politici de pasivitate. Consiliul dovedi de asemenea o deosebită preocupare pentru moraÂlul oamenilor de pe Lusitania. ÃŽn pofida costurilor ridicate, coloniÈ™tilor li se trimiseră prin ansiblu numeroase programe noi de divertisment pentru a-i ajuta să-È™i È™teargă din minte înfiorătoarea crimă. Iar apoi, după ce framlingii i-au ajutat cum s-au priceput mai bine pe locuitorii Lusitaniei, care, la urma urmelor, se aflau la ani-lumină depărtare, oamenii celor O Sută de Lumi s-au întors la grijile lor. Din jumătate de trilion de fiinÈ›e umane de pe cele O Sută de Lumi, doar una singură simÈ›i moartea lui Joăo Figueira Alvarez, numit È™i Pipo, ca pe o mare schimbare în desfășurarea propriei sale vieÈ›i. Andrew Wiggin era Vorbitor în numele MorÈ›ilor în oraÈ™ul universitar Reykjavik, renumit ca păstrător al culturii nordice, aÈ™ezat precar pe pantele abrupte ale unui fiord de forma unui cuÈ›it care pătrundea în granitul lumii îngheÈ›ate de pe Trondheim, exact la ecuator. Venise primăvara, aÈ™a că zăpada bătea în retragere, iar ierburile È™i florile fragile se înălÈ›au spre soarele sclipitor pentru a căpăta tărie. Andrew È™edea pe coama unui deal însorit, înconjurat de vreo zece-doisprezece studenÈ›i care învățau deja despre istoria colonizării interstelare. Pe jumătate absorbit de alte gânÂduri, Andrew îi asculta pe studenÈ›i dezbătând înfierbântaÈ›i întrebarea dacă victoria deplină a oamenilor în Războaiele cu Gândacii fusese un preludiu necesar la expansiunea umană. Astfel de dispute degenerau întotdeauna pe negândite în defăimarea monstrului uman, SăvârÈ™itorul, pe vremea aceea comandant al flotei interplanetare care comisese XenoÂcidul Gândacilor. Andrew se simÈ›i îndemnat să-È™i lase mintea să mai rătăcească; nu putea spune că subiectul îl plictisea, însă prefera ca el să nu-i acapareze întreaga atenÈ›ie. Apoi, micul implant de computer pe care-l purta ca pe o nestemată în ureche îl anunță de moartea crudă a lui Pipo, xenologul de pe Lusitania È™i atunci se trezi brusc din visare. ÃŽi întrerupse pe studenÈ›i: ― Ce È™tiÈ›i despre purceluÈ™i? întrebă el. ― Sunt singura noastră speranță de mântuire, spuse unul dintre studenÈ›i, care îl lua mult mai în serios pe Calvin decât pe Luther. Andrew se uită imediat la studenta Plikt, despre care È™tia că nu va putea suporta un asemenea misticism. ― Ei nu există pentru a servi vreunui scop uman, nici măcar pentru a fi obiect de mântuire, spuse Plikt cu un dispreÈ› distrugător. Sunt adevăraÈ›i ramen, la fel ca È™i Gândacii. Andrew clătină din cap, dar se încruntă. ― FoloseÈ™ti un cuvânt care nu este în vocabularul tuturor. ― S-ar cuveni să fie, spuse Plikt. Toată lumea de pe Trondheim, fiecare Nordic din cele O Sută de Lumi trebuia să fi citit deja Istoria lui Wutan din Trondheim de Demostene. ― Trebuia, dar n-am citit-o, oftă un student. ― DaÈ›i-o jos de pe catalige, spuse altul. Plikt e singura femeie pe care o cunosc în stare să meargă pe catalige È™i să stea jos în acelaÈ™i timp. Plikt închise ochii. ― Limba Nordică are patru cuvinte pentru a denumi gradele de straneitate. Primul este din-alt-È›inut sau utläning, străinul pe care-l recunoaÈ™tem ca fiind ființă umană a lumii noastre, dar din alt oraÈ™ sau alta È›ari Al doilea este framling ― Demostene renunță la accentul din cuvântul nordic framling. Acesta e străinul pe care-l recunoaÈ™te ca uman, dar venit din altă lume. Al treilea este ramen, străinul pe care-l recunoaÈ™Âtem ca uman, dar aparÈ›inând altei specii. Al patrulea se referă la adevăÂraÈ›ii extratereÈ™tri, varelse, între care includem È™i animalele, pentru că dialogul cu ele este imposibil. Trăiesc, dar n-am putea bănui ce scopuri sau cauze le fac să acÈ›ioneze. S-ar putea ca aceste creaturi să fie inteligente, conÈ™tiente de propria existență, dar nu avem cum să aflăm asta. Andrew observă că o parte dintre studenÈ›i erau contrariaÈ›i. Le atrase atenÈ›ia: ― ConsideraÈ›i că vă descumpăneÈ™te aroganÈ›a lui Plikt, dar nu aÈ™a stau lucrurile. Plikt nu e arogantă, ci doar exactă. Adevărul e că vă simÈ›iÈ›i stânjeniÈ›i pentru că încă nu aÈ›i citit istoria propriului vostru popor scrisă de Demostene È™i ruÈ™inea s-a transformat în iritare pentru că Plikt nu poartă vina păcatului vostru. ― Aveam impresia că Vorbitorii nu cred în păcat, spuse îmbufnat unul dintre băieÈ›i. Andrew zâmbi. ― Styrka, tu crezi în păcat È™i faci multe lucruri datorită acestei credinÈ›e. Deci păcatul e real pentru tine È™i, întrucât te cunoaÈ™te, acest Vorbitor trebuie să creadă în păcat. Styrka refuză să se dea bătut. ― Ce legătură are discuÈ›ia asta despre utlaningi, framlingi, ramen È™i varelse cu Xenocidul comis de SăvârÈ™itorul Ender? Andrew se întoarse către Plikt. Ea rămase pe gânduri o clipă. ― Are relevanță pentru ciorovăiala noastră ridicolă. Þinând seama de aceste grade de straneitate din limba nordică, putem constata că Ender nu a comis un adevărat genocid, pentru că, atunci când i-a distrus pe Gândaci, noi îi cunoÈ™team doar ca varelse; umanitatea a înÈ›eles mult mai târziu, adică atunci când originalul Vorbitor în numele MorÈ›ilor a scris "Matca È™i Hegemonul", că Gândacii nu erau câtuÈ™i de puÈ›in varelse, ci ramen; până în acel moment, oamenii È™i Gândacii nu găsiseră mijlocul de a comunica. ― Xenocidul tot xenocid rămâne, susÈ›inu Styrka. Faptul că SăvârÈ™iÂtorul nu a È™tiut că sunt ramen nu-i readuce la viață. Andrew oftă văzând privirea neînduplecată a lui Styrka. Era lucru obiÈ™nuit pentru calviniÈ™tii din Reykjavik ca atunci când judecau binele sau răul unei acÈ›iuni să nege importanÈ›a motivaÈ›iei ei; È™i întrucât VorbiÂtorii afirmau prin doctrina lor că binele È™i răul există numai în motivaÈ›ia umană È™i nicidecum în acÈ›iune, studenÈ›i ca Styrka își manifestau ostiliÂtatea față de Andrew. Din fericire, Andrew nu se simÈ›ea jignit ― înÈ›elegea temeiurile acestei atitudini. ― Styrka È™i Plikt, îngăduiÈ›i-mi să vă dau un alt caz. Să luăm purceÂluÈ™ii, care au învățat să vorbească EsenÈ›iala È™i a căror limbă a fost deprinsă de unii oameni, È™i să presupunem că am aflat că, pe neaÈ™teptate, fără nici o provocare sau explicaÈ›ie, ei l-au ucis prin tortură pe xenologul trimis să-i studieze. Plikt prinse din zbor întrebarea: ― Cum putem È™ti că n-au fost provocaÈ›i? Ceea ce nouă ni se pare nevinovat ar putea fi de nesuportat pentru ei. Andrew zâmbi din nou. ― Să zicem că-i aÈ™a. Dar xenologul nu le-a făcut nici un rău, a vorbit foarte puÈ›in, nu le-a provocat daune ― oricum am socoti, nu merita să moară în chinuri. Simplul fapt că au comis această crimă de neînÈ›eles nu-i face cumva pe purceluÈ™i să fie varelse în loc de ramen? De astă dată Styrka interveni precipitat: ― Crima e crimă. DiscuÈ›ia asta despre varelse È™i ramen nu-È™i are rostul. Dacă purceluÈ™ii au ucis, atunci sunt răi, la fel cum au fost È™i Gândacii. Dacă fapta este rea, atunci È™i făptuitorul este rău. ― Asta e dilema noastră, spuse Andrew dând aprobator din cap. Asta e problema. Fapta a fost rea sau, în accepÈ›iunea purceluÈ™ilor cel puÈ›in, bună. PurceluÈ™ii sunt ramen sau varelse? Styrka, deocamdată È›ine-È›i gura. Știu toate argumentele pe care le aduce calvinismul atât de drag È›ie, dar până È™i Calvin ar susÈ›ine că doctrina ta e stupidă. ― De unde È™tiÈ›i ce-ar spune Calvin? ― Pentru că e mort, bubui Andrew, È™i deci am dreptul să vorbesc în numele lui! StudenÈ›ii izbucniră în râs È™i Styrka se refugie într-o tăcere îndărătniÂcă. Andrew È™tia că băiatul era sclipitor; calvinismul lui nu va supravieÈ›ui educaÈ›iei academice, dar extirparea va fi îndelungată È™i dureroasă. ― Talman, Vorbitorule, spuse Plikt. Ai vorbit ca È™i cum situaÈ›ia ipotetică pe care ne-ai prezentat-o ar fi reală È™i purceluÈ™ii chiar l-ar fi ucis pe xenolog. Andrew clătină din cap. ― Da, este reală. Asta îi tulbură pe toÈ›i; vorbele treziseră ecouri ale vechiului conflict dintre Gândaci È™i oameni. ― PriviÈ›i-vă pe voi înÈ™ivă în această clipa îi îndemnă Andrew. VeÈ›i descoperi că dincolo de ura față de SăvârÈ™itorul Xenocidului È™i de durerea voastră pentru moartea Gândacilor, simÈ›iÈ›i È™i ceva mult mai teribil: vă temeÈ›i de necunoscut, fie el utlaning sau framling. Când vă gândiÈ›i că el a ucis un om pe care îl cunoÈ™teaÈ›i È™i apreciat, nu are importanță înfățiÈ™area pe care o are. ÃŽn cazul acesta devine varelse sau, È™i mai rău, djur, fiara cumplită care apare la miez de noapte cu fălcile îmbăloÈ™ate. Dacă aÈ›i fi singurii posesori de armă din sat È™i fiara care a sfârtecat pe unul dintre ai voÈ™tri ar veni din nou, aÈ›i mai sta să vă întrebaÈ›i dacă nu cumva are È™i ea dreptul să trăiască, sau aÈ›i acÈ›iona pentru a salva satul, oamenii pe care-i cunoaÈ™teÈ›i, oamenii care ar depinde de voi? ― Potrivit acestei argumentaÈ›ii, ar trebui să-i ucidem neîntârziat pe purceluÈ™i, chiar dacă sunt primitivi È™i neajutoraÈ›i! strigă Styrka. ― ArgumentaÈ›ia mea? Eu doar am pus o întrebare. O întrebare nu-i totuna cu o argumentaÈ›ie decât dacă-È›i închipui că-mi cunoÈ™ti răspunsul, È™i te asigur că te înÈ™eli, Styrka. GândeÈ™te-te la problema asta. SunteÈ›i liberi. ― Vom mai discuta È™i mâine despre asta? întrebară studenÈ›ii. ― Dacă doriÈ›i, spuse Andrew. Dar È™tia că dacă vor discuta, o vor face fără participarea lui. Pentru ei, SăvârÈ™itorul Xenocidului era un simplu subiect filosofic. ÃŽn fond, Războaiele cu Gândacii avuseseră loc în urmă cu trei mii de ani; acum se aflau în 1948 C.S., numărătoarea începând cu anul în care fusese stabilit Codul Stelar, iar SăvârÈ™itorul nimicise GânÂdacii în anul 1180 ÃŽ.C.S. Dar pentru Andrew evenimentele nu erau chiar atât de îndepărtate. Făcuse mult mai multe călătorii interstelare decât È™i-ar fi putut închipui vreunul dintre studenÈ›ii lui; de la vârsta de douăzeci È™i cinci de ani, exceptând È™ederea pe Trondheim, nu rămăsese niciodată mai mult de È™ase luni pe vreo planetă. Deplasarea de la o lume la alta cu viteza luminii îi îngăduise să atingă suprafaÈ›a timpului, la fel ca È™i o piatră aruncată cu putere pe deasupra apei. StudenÈ›ii nu bănuiau că Vorbitorul lor, care sigur nu părea să aibă mai mult de 35 de ani, avea amintiri foarte clare privind evenimente petrecute cu 3000 de ani în urmă È™i că, de fapt, avea impresia că acele întâmplări avuseseră loc cu nici douăzeci de ani în urmă, abia jumătate din vârsta lui. Nu aveau cum să È™tie cât de adânc mocnea în el vina SăvârÈ™itorului È™i cum dăduse răspuns la această întrebare în nenumărate feluri, dar niciodată în mod mulÈ›umiÂtor. ÃŽl cunoÈ™teau pe profesorul lor doar ca Vorbitor în numele MorÈ›ilor; nu È™tiau că atunci când era foarte mic, sora lui mai mare, Valentine, nu-i putea pronunÈ›a numele, Andrew, È™i de aceea îi spunea Ender, SăvârÈ™itoÂrul, nume pe care el îl făcuse de ruÈ™ine înainte de a fi împlinit cincispreÂzece ani. Prin urmare, îi lăsă pe neînduplecatul Styrka È™i pe analitica Plikt să se zbată pentru a găsi răspuns la întrebarea dacă SăvârÈ™itorul era vinovat sau nu; pentru Andrew Wiggin, Vorbitor în numele MorÈ›ilor, întrebarea nu era pur retorică. Iar acum, mergând pe panta cu ierburi umede a dealului È™i respirând aerul răcoros, SăvârÈ™itorul-Andrew, Vorbitor ― nu se gândea decât la purceluÈ™ii care comiteau deja crime inexplicabile, la fel cum făcuseră, din nepăsare, È™i Gândacii atunci când vizitaseră umanitatea pentru întâia oară. Era oare inevitabil ca întâlnirea dintre străini să fie pătată de sânge? Gândacii uciseseră cu seninătate fiinÈ›e umane, nu doar pentru că aveau o gândire caracteristică stupului; pentru ei, viaÈ›a individuală nu valora mai mult decât un fir de păr care cade, iar uciderea unui om-doi reprezenta doar modul lor de a da de È™tire că se aflau în preajmă. PurceluÈ™ii își puteau motiva la fel crima? Dar vocea din ureche vorbea despre tortură, despre o crimă rituală similară cu execuÈ›ia unui membru al propriei lor comunități. PurceluÈ™ii nu aveau o gândire de stup, ei nu erau Gândaci, iar SăvârÈ™itorul Wiggin trebuia să afle de ce procedaseră astfel. ― Când aÈ›i aflat de moartea xenologului? SăvârÈ™itorul se întoarse. Era Plikt. ÃŽl urmărise în loc să se întoarcă la PivniÈ›e, locul în care locuiau studenÈ›ii. ― Chiar în timp ce discutam. Duse mâna la ureche; terminalele implantate costau o avere, dar nu erau chiar o raritate. ― Am ascultat È™tirile chiar înainte de începerea orei. ÃŽncă nu se anunÈ›ase nimic. Dacă ar fi sosit prin ansiblu vreo veste importantă, lumea s-ar fi agitat. Doar dacă nu cumva primiÈ›i È™tirile direct de la ansiblu. Evident că Plikt se gândea că i se oferise vreun nou mister spre dezlegare. De fapt, avea dreptate. ― Vorbitorii beneficiază de acces absolut prioritar la informaÈ›iile destinate publicului, explică el. ― V-a cerut cineva să mărturisiÈ›i moartea xenologului? El scutură din cap. ― Lusitania e sub jurisdicÈ›ie catolică. ― Asta voiam să zic È™i eu. Nu au Vorbitor propriu acolo. Dacă însă cineva solicită unul, vor trebui să-i permită sosirea. Iar Trondheim este cea mai apropiată lume de Lusitania. ― N-a cerut nimeni un Vorbitor. Plikt îl trase de mânecă. ― De ce te afli aici? ― Doar È™tii de ce am venit. Am mărturisit moartea lui Wutan. ― Știu că ai venit aici împreună cu sora ta, Valentine. Ca profesor, e mai iubită decât tine ― la întrebări dă răspunsuri, tu doar răspunzi cu alte întrebări. ― Asta pentru că ea È™tie unele răspunsuri. ― Vorbitor, mie trebuie să-mi spui. Am fost curioasă È™i am încercat să aflu mai multe despre tine. Numele tău, de pildă, dincotro vii... Totul e strict secret. Atât de secret încât nu am reuÈ™it să aflu nici nivelul de acces. Nici măcar Dumnezeu nu ar putea avea acces la biografia ta. SăvârÈ™itorul o luă de umeri È™i o privi în ochi. ― Nu te amesteca; acesta e nivelul de acces. ― EÈ™ti mai important decât se poate bănui, Vorbitorule, spuse ea. Ansiblul îți parvine È›ie chiar înainte de a ajunge la oricare altul, nu-i aÈ™a? Și nimeni nu poate obÈ›ine informaÈ›ii despre tine. ― Nimeni n-a încercat până acum. De ce tocmai tu? ― Vreau să devin Vorbitor, spuse ea. ― Atunci continuă. Te va instrui computerul. Nu seamănă cu nici o religie ― nu trebuie să memorezi vreun catehism. Acum lasă-mă singur. ÃŽi dădu drumul È™i o împinse uÈ™or. Ea făcu câțiva paÈ™i nesiguri înapoi, iar el se îndepărtă. ― Vreau să mărturisesc pentru tine, strigă ea. ― ÃŽncă n-am murit! ridică el glasul. ― Știu că vei pleca spre Lusitania! Știu! "ÃŽn cazul ăsta È™tii mai multe decât mine", își spuse SăvârÈ™itorul. Continuă să pășească stăpânit de un tremur uÈ™or, cu toate că soarele strălucea È™i purta trei pulovere ca să nu-i fie frig. Nu bănuise că Plikt era atât de sensibilă. Fără îndoială că ajunsese să se identifice cu el. ÃŽl înspăimânta că fata asta avea nevoie cu atâta disperare de ceva din partea lui. Trăise ani întregi fără a avea legături apropiate cu altcineva în afară de sora lui, Valentine ― ea È™i, desigur, morÈ›ii pe care-i mărturisea. ToÈ›i ceilalÈ›i care însemnaseră ceva pentru el muriseră. Și el È™i Valentine erau la secole, chiar lumi depărtare de aceÈ™tia. Ideea de a prinde rădăcini în solul îngheÈ›at de pe Trondheim îl îngrozea. Ce voia Plikt de la el? N-avea importanță; oricum nu-i va oferi nimic. Cum de îndrăznea să-i ceară anumite lucruri de parcă el i-ar fi aparÈ›inut? Ender Wiggin nu era proprietatea nimănui. Dacă ar È™ti cine este în realitate, l-ar urî ca făptuitor de Xenocid; ori l-ar venera ca pe un salvator al omenirii ― SăvârÈ™itorul își aminti cum se simÈ›ea când oamenii îl trataseră astfel, È™i nu-i plăcuse deloc. Chiar È™i acum lumea nu-i È™tia decât rolul, numele de Vorbitor, talman, falante, spieler, în funcÈ›ie de modul în care numiseră Vorbitorul în numele MorÈ›ilor în limba oraÈ™ului, naÈ›iunii sau lumii lor. Nu voia ca oamenii să-l cunoască. El nu le aparÈ›inea lor È™i nici speciei umane. Avea altă menire, aparÈ›inea altcuiva. Nu fiinÈ›elor umane. Și nici sângeroÈ™ilor purceluÈ™i. Sau cel puÈ›in aÈ™a credea. Capitolul 3 LIBO Regim Alimentar Observat: ÃŽn principal macios, viermii lucioÈ™i care trăiesc printre viÈ›ele de merdona de pe coaja copacilor.Uneori au fost văzuÈ›i mestecând fire de capim. Alteori ― oare accidental? ― ingerează frunze de merdona împreună cu macios. Nu i-am văzut niciodată mâncând altceva. Novinha a analiÂzat cele trei alimente ― macios, firele de capim È™i frunzele de merdona ― iar rezultatele au fost surprinzătoare. Fie că nu au nevoie de multe proteine, fie că sunt tot timpul flămânzi. AlimenÂtaÈ›ia lor are grave carenÈ›e în ceea ce priveÈ™te elementele fundaÂmentale, iar consumul de calciu este atât de scăzut încât ne întrebăm dacă oasele lor utilizează calciul la fel ca ale omului. Pură speculaÈ›ie: întrucât nu putem lua mostre de È›esut, singuÂrele noastre cunoÈ™tinÈ›e privind anatomia È™i fiziologia purceluÈ™ilor se limitează la ceea ce am putut depista din fotografiile pe care le-am făcut cadavrului vivisecÈ›ionat al purceluÈ™ului numit RădăciÂnă. Există totuÈ™i numeroase anomalii evidente. Limbile purceluÈ™ilor, care sunt fantastic de mobile, încât ajută la producerea oricărui sunet pe care îl scoatem noi È™i al multor altele pe care noi nu le putem articula, trebuie să fi evoluat astfel într-un anumit scop. Probabil pentru a căuta insectele în coaja copacilor sau în cuibuÂrile din sol. Chiar dacă vreunul dintre strămoÈ™ii lor ancestrali o folosea în acest sens, în prezent cu certitudine nu mai este cazul. Iar perniÈ›ele cornoase de pe picioare È™i de pe partea interioară a genunchilor le permit să se urce în copaci È™i să stea agățaÈ›i fără ajutorul mâinilor. Care sunt motivele acestei evoluÈ›ii? Pentru a se salva din faÈ›a vreunui animal de pradă? Pe Lusitania nu există nici un prădător îndeajuns de mare pentru a le pune viaÈ›a în pericol. Pentru a se agăța de copaci în timp ce caută insecte sub coajă? Asta ar explica dimensiunile limbii, dar unde sunt insectele? SinguÂrele sunt muÈ™tele sugătoare È™i Pulador-ele, dar ele nu intră sub coajă È™i, oricum, purceluÈ™ii nu le consumă. Macios sunt mari, trăÂiesc la suprafaÈ›a scoarÈ›ei È™i pot fi recoltaÈ›i uÈ™or prin aplecarea viÈ›elor de merdona; purceluÈ™ii nici nu trebuie să se caÈ›ere în copaci. Aprecierile lui Libo: limba È™i cățăratul în copaci sunt dovezi ale evoluÈ›iei într-un alt mediu, cu o dietă mai abundentă, inclusiv în materie de insecte. Dar ceva ― o glaciaÈ›iune? migraÈ›ia? o boală? ― a făcut ca mediul să se modifice. Nu au mai existat insecte sub scoarță, etc. Probabil că tot atunci au dispărut È™i toÈ›i prădătorii mari. Asta ar explica de ce, în ciuda condiÈ›iilor extrem de favoraÂbile, pe Lusitania există atât de puÈ›ine specii. Cataclismul s-ar fi putut întâmpla recent ― acum o jumătate de milion de ani? ― astfel că evoluÈ›ia nu a avut timp să se diferenÈ›ieze prea mult. Ipoteza este atrăgătoare, întrucât în mediul actual sunt preÂzente condiÈ›ii care nu explică în nici un fel apariÈ›ia È™i evoluÈ›ia purceluÈ™ilor. Pentru ei nu există competiÈ›ie. Treapta ecologică pe care o ocupă ar putea fi luată de oposum. De ce ar fi inteligentă o trăsătură adaptivă? Dar a inventa cataclisme pentru a explica de ce au purceluÈ™ii o alimentaÈ›ie nenutritivă È™i redusă înseamnă probabil să mergem prea departe. Lama lui Ockham face ca presupunerile să fie inutile. Joăo Figueira Alvarez, Note de lucru 14/4/1948 C. S. publicat postum în Rădăcinile Filozofice ale Secesiunii Lusitane, 2010-33-4-1090: 40 Imediat după sosirea primarului Bosquinha, Libo È™i Novinha scăpaÂră din mână mersul evenimentelor. Ea era învățată să comande È™i atituÂdinea ei nu prea lăsa loc protestelor È™i nici măcar părerilor. ― Tu rămâi aici, îi ordonă ea lui Libo la scurtă vreme după ce pricepuse ce se întâmplase. Cum am primit vestea de la tine, l-am trimis pe judecător să o anunÈ›e pe mama ta. ― Trebuie să aducem cadavrul de acolo, îndrăzni Libo. ― Am chemat câțiva dintre oamenii care locuiesc în apropiere să rezolve È™i problema asta, spuse ea. Și episcopul Peregrino pregăteÈ™te un loc pentru el în cimitirul Catedralei. ― Vreau să merg acolo, insistă Libo. ― Libo, sper că înÈ›elegi că trebuie să facem fotografii în detaliu. ― Eu v-am spus că trebuie s-o facem, pentru raportul către Comitetul Stelar. ― Dar nu e necesară prezenÈ›a ta, Libo. Vocea Bosquinhei era autoriÂtară. ÃŽn plus, trebuie să primim raportul tău. Suntem obligaÈ›i să informăm Congresul cât mai curând posibil. Te simÈ›i în stare să-l scrii acum, cât lucrurile sunt proaspete în minte? BineînÈ›eles că avea dreptate. Doar Libo È™i Novinha puteau întocmi rapoarte autentice, È™i cu cât le scriau mai curând, cu atât mai bine. ― Pot să scriu, spuse Libo. ― Și tu, Novinha, vreau È™i observaÈ›iile tale. Vă scrieÈ›i rapoartele separat, fără să vă consultaÈ›i. Cele O Sută de Lumi aÈ™teaptă. Computerul fusese deja pregătit È™i rapoartele lor plecară prin ansiÂblu, chiar pe măsură ce le scriau, cu greÈ™eli È™i corecturi cu tot. Pe toate cele O Sută de Lumi oamenii care aveau vreo legătură cu xenologia citeau cuvânt cu cuvânt în timp ce Libo sau Novinha scriau. Altora li se transmiseră rezumate procesate pe loc de către computer privind cele întâmplate. Aflat la douăzeci È™i doi de ani-lumină depărtare, Andrew Wiggin află că xenologul Joăo Figueira "Pipo" Alvarez fusese ucis de purceluÈ™i È™i le comunică studenÈ›ilor săi despre eveniment chiar înainte ca oamenii să aducă trupul lui Pipo în Milagre. După ce-È™i termină raportul, Libo se trezi înconjurat de autorități. Novinha privea cu întristare crescândă cum incapacitatea conducătorilor Lusitaniei nu făcea decât să adâncească durerea lui Libo. Episcopul Peregrino era cel mai amabil dintre toÈ›i; în încercarea lui de a-i oferi o alinare lui Libo, afirmă că, după toate probabilitățile, purceluÈ™ii erau animale fără suflet È™i că tatăl lui nu fusese ucis, ci tăiat în bucăți de fiare. Novinha vru să strige la el: "ÃŽnseamnă că munca de o viață a lui Pipo n-a fost altceva decât studierea unor fiare? Și că moartea lui, în loc să fie crimă, e un act al lui Dumnezeu?'' Dar, de dragul lui Libo, se stăpâni; el se aÈ™eză în prezenÈ›a episcopuÂlui, încuviință din cap È™i, prin răbdare, scăpă de prelat mult mai repede decât ar fi reuÈ™it Novinha prin proteste È™i discuÈ›ii. Dom Cristăo se dovedi mai util, pentru că puse întrebări cu miez privind evenimentele de peste zi, ceea ce le permise lui Libo È™i Novinhei să fie mai analitici È™i mai puÈ›in marcaÈ›i de sentimente în răspunsuri. Cu toate acestea, Novinha se retrase în muÈ›enie, nevoind să răspundă în continuare. Majoritatea oamenilor se întrebau de ce făcuseră purceluÈ™ii o asemenea faptă. Dom Cristăo voia să È™tie ce ar fi putut face Pipo în ultima vreme pentru a declanÈ™a uciderea sa. Novinha È™tia foarte bine ce făcuse Pipo ― le spusese purceluÈ™ilor secretul pe care-l descoperise în simularea ei. Dar nu vorbi despre asta, iar Libo părea să fi uitat ce-i spusese Novinha cu câteva ore în urmă, când plecaseră pe fugă să-l caute pe Pipo. Nici măcar nu aruncase o privire spre simulare. Novinha era mulÈ›umită de situaÈ›ia asta. Grija ei cea mai mare era ca el să nu-È™i aducă aminte. Dom Cristăo își întrerupse È™irul întrebărilor când primarul se întoarÂse cu câțiva dintre cei care ajutaseră la aducerea cadavrului. ÃŽn ciuda pelerinelor, erau uzi până la piele È™i stropiÈ›i de noroi; din fericire, nu se mânjiseră de sânge, pentru că acesta fusese spălat de ploaie. Cu toÈ›ii păreau să-È™i ceară scuze pentru vini de ei È™tiute È™i aveau chiar un aer evlavios, clătinând din cap È™i ajungând să facă plecăciuni către Libo. Novinhei i se păru că respectul lor îndurerat nu era cuviinÈ›a obiÈ™nuită, plină de sfială, pe care oamenii o arată celor atinÈ™i de aripa morÈ›ii. Unul dintre bărbaÈ›i îi spuse lui Libo: ― Acum eÈ™ti zenador, nu? Iar întrebarea explica multe. Zenadorul nu avea autoritate oficială în Milagre însă se bucura de respect ― munca lui era raÈ›iunea existenÈ›ei coloniei, nu? Libo nu mai era băiat; trebuia să ia hotărâri, avea prestigiu, pășise de la periferia vieÈ›ii coloniei în însuÈ™i centrul ei. Novinha simÈ›ea că singurul reazem al vieÈ›ii ei se năruia. Nu aÈ™a trebuia să se întâmple. "Trebuia să-mi continui viaÈ›a aici, ani È™i ani, învățând de la Pipo, avându-l pe Libo ca tovarăș de studiu; acesta este cursul vieÈ›ii." ÃŽntrucât era Xenobiologul coloniei, avea È™i ea de ocupat locul de onoare destinat unui adult. Nu era geloasă pe Libo, voia doar să mai rămână câtva timp copil alături de el; de fapt, pentru totdeauna. Dar Libo nu putea să-i rămână tovarăș de studiu, nu putea să-i rămână tovarăș de nimic. Văzu dintr-o dată cu claritate cum lumea din cameră aÈ™tepta totul de la Libo, ceea ce spunea, cum se simÈ›ea, ce planuri avea pentru viitor. ― Nu le vom face nici un rău purceluÈ™ilor, spuse el, È™i nici nu vom numi crimă ce au comis. Nu È™tiu ce a făcut tata pentru a-i provoca, voi încerca să înÈ›eleg asta mai târziu; ceea ce interesează acum e că orice ar fi făcut, fără îndoială că lor li se pare îndreptățit. Suntem străini aici, trebuie să fi încălcat ceva, vreun tabu, o lege, dar tata era tot timpul pregătit pentru aÈ™a ceva, a È™tiut dintotdeauna că se putea întâmpla asta. SpuneÈ›i-le tuturor că tata a murit demn, ca un soldat pe câmpul de luptă, ca un pilot pe nava lui, a murit făcându-È™i datoria. "Of, Libo, băiat tăcut, ai găsit o asemenea elocvență în aceste momente încât nu mai poÈ›i rămâne cu nici un preÈ› acelaÈ™i." Novinha simÈ›i cum chinurile ei se înzecesc. Trebuia să-È™i dezlipească ochii de la Libo, să privească altundeva... Și privi în ochii singurului bărbat din cameră care nu-l urmărea pe Libo. Era foarte înalt, dar foarte tânăr ― mai tânăr decât ea, își dădu seama, pentru că-l cunoÈ™tea: fusese elev în clasa celor cu un an mai mici. Mersese odată la Dona Cristă pentru a-l apăra. Marcos Ribeira, aÈ™a se numea, dar i se spunea mereu Marcăo pentru că era foarte solid. Mare È™i prost, spuneau copiii, care-l strigau pur È™i simplu Căo, iar cuvântul însemna câine. Demult văzuse o expresie îndârjită în ochii lui; iar odată îl urmărise cum, sâcâit peste măsură, se dezlănÈ›uise È™i, cu o lovitură, îl trântise la pământ pe unul dintre cei care îl chinuiau. Victima stătuse cu umărul în ghips aproape un an întreg. BineînÈ›eles că Marcăo fusese acuzat că lovise fără a fi provocat: aÈ™a procedează toÈ›i torÈ›ionarii din orice epocă, dând vina pe victimă, îndeoÂsebi când aceasta ripostează. Dar Novinha nu aparÈ›inea grupului de copii ― era la fel de izolată ca È™i Marcăo, deÈ™i nu la fel de neajutorată ― È™i loialitatea n-o împiedica să spună adevărul. Făcea parte din pregătirea ei să vorbească în numele purceluÈ™ilor, se gândi. Marcăo nu însemna nimic pentru ea. Nu-i trecuse prin minte că incidentul ar fi avut vreo importanță pentru el, că poate își amintise de ea ca fiind singura persoană care se ridicase să-l apere în războiul lui neîncetat cu ceilalÈ›i copii. Nu-l revăzuÂse È™i nici nu se gândise la el. De ani de zile, de când devenise xenobiolog. Acum însă era aici, mânjit de noroiul din preajma locului unde îl găsiseră pe Pipo, iar chipul îi părea mai hăituit È™i mai bestial ca niciodată din pricină că părul îi era lipit de È›eastă È™i transpiraÈ›ia îi curgea pe față. Și la ce se uita el? N-avea ochi decât pentru ea, cu toate că ea îi răspunsese cu o privire sincer mirată È™i întrebătoare: "De ce mă urmăÂreÈ™ti cu privirea?" întrebă ea în gând. "Pentru că sunt hămesit", răspunÂdeau ochii lui animalici. Dar nu, nu asta era spaima ei, imaginea pe care È™i-o formase despre sângeroÈ™ii purceluÈ™i. "Marcăo nu reprezintă nimic pentru mine, È™i orice ar gândi, nici eu nu reprezint nimic pentru el." Și totuÈ™i, într-o fracÈ›iune de secundă, Novinha avu o iluminare. AcÈ›iunea prin care îl apărase avea o semnificaÈ›ie pentru el È™i o cu totul alta pentru ea; se deosebeau atât de mult încât nici nu mai erau reprezenÂtări ale aceluiaÈ™i eveniment. Ea făcu legătura între asta È™i uciderea lui Pipo È™i i se păru foarte important, aproape de punctul în care putea găsi explicaÈ›ia pentru ceea ce se întâmplase, dar apoi gândul se pierdu în vălmășagul de vorbe È™i de miÈ™care izbucnit când episcopul porni în fruntea bărbaÈ›ilor, îndreptându-se spre cimitir. Aici nu se foloseau sicrie pentru îngropăciune, căci, de dragul purceluÈ™ilor, tăierea copacilor era interzisă. Prin urmare, trupul lui Pipo urma să fie îngropat de îndată, iar slujba la mormânt nu avea să se È›ină decât în ziua următoare sau probabil È™i mai târziu; cu siguranță că la recviemul lui Pipo vor dori să participe mulÈ›i oameni. Marcăo È™i ceilalÈ›i bărbaÈ›i ieÈ™iră afară, în furtună, lăsându-i pe Novinha È™i pe Libo să discute cu toÈ›i cei care credeau că au treburi urgente de rezolvat după nedorita moarte a lui Pipo. Sosiră È™i plecară necunoscuÈ›i care-È™i dădeau aere È™i luau hotărâri pe care Novinha nu le pricepea, iar pe Libo păreau să-l lase rece. Judecătorul rămase la urmă È™i, apropiindu-se de Libo, puse mâna pe umărul băiatului. ― Tu vei sta cu noi, desigur, spuse judecătorul, măcar în noaptea asta. "De ce acasă la tine, judecătoriile?" gândi Novinha. "Nu eÈ™ti nimic pentru noi, n-am venit cu nici un caz la tine, cine eÈ™ti ca să hotărăști astfel? Moartea lui Pipo înseamnă cumva că am redevenit dintr-o dată copii mici care nu pot lua nici o hotărâre?" ― O să rămân cu mama, spuse Libo. Judecătorul îl privi surprins. Ideea simplă că un copil se putea opune dorinÈ›ei lui părea să-i fie complet necunoscută È™i străină. Novinha È™tia, desigur, că nu aÈ™a stăteau lucrurile. Fiica lui, Cleopatra, cu câțiva ani mai mică decât Novinha, își merita pe deplin porecla de Bruxinha ― micuÈ›a vrăjitoare. Deci, cum putea să nu È™tie că È™i copiii gândesc È™i că nu se lasă dresaÈ›i? Dar în ciuda bănuielilor Novinhei, surpriza era alta. ― Credeam că È™tii că È™i mama ta va sta o vreme cu familia mea, spuse judecătorul. ÃŽntâmplările astea au tulburat-o, bineînÈ›eles, È™i nu s-ar cuveni ca în asemenea clipe să o preocupe treburile casnice sau să locuiască într-o casă care să-i amintească de cel care nu mai e alături de ea. E la noi, împreună cu fraÈ›ii È™i surorile care au nevoie de prezenÈ›a ta. Și fratele tău mai mare e cu ei, desigur, dar el are o soÈ›ie È™i un copil acum, deci tu eÈ™ti acela care rămâne È™i pe care se bizuie toÈ›i. Libo încuviință cu un aer grav. Judecătorul nu-l lua sub protecÈ›ia lui, îi cerea lui Libo să devină protector. Judecătorul se întoarse către Novinha. ― Și cred că tu ar trebui să mergi acasă, spuse el. Abia atunci înÈ›elese Novinha că invitaÈ›ia lui nu o privea È™i pe ea. La o adică, de ce ar fi inclus-o? Pipo nu fusese tatăl ei. Era doar o prietenă care se aflase întâmplător cu Libo când se descoperise cadavrul. Prin ce durere ar fi putut trece ea? Acasă! Care era casa ei, dacă nu locul acesta? Trebuia să plece acum la staÈ›iunea biologilor, unde nu mai folosise patul de mai bine de un an, cu excepÈ›ia câte unui pui de somn în timpul lucrărilor de laborator? Să considere că aceea era casa ei? O părăsise pentru că era dureros de pustie fără prezenÈ›a părinÈ›ilor ei; acum È™i StaÈ›iunea zenadorilor rămăsese pusÂtie: Pipo murise, iar Libo devenise un adult pe care îndatoririle îl vor smulge de lângă ea. Locul acesta nu mai era casa, căminul, pe care însă nu le putea găsi nici în altă parte. Judecătorul plecă împreună cu Libo. Mama lui, Conceiçăo, îl aÈ™tepta în casa judecătorului. Despre această femeie È™tia doar că era bibliotecară È™i că se ocupa de arhiva Lusitaniei. Novinha nu-È™i petrecuse nici o clipă cu soÈ›ia lui Pipo sau cu alÈ›i copii, nici nu-i păsase că aceÈ™tia existau; doar munca È™i viaÈ›a de aici fuseseră reale. Când se apropie de ușă, Libo păru să se micÈ™oreze, de parcă ar fi fost la o depărtare mult mai mare, de parcă ar fi fost ridicat È™i purtat de vânt, transformându-se într-o pată de culoare pe cer, ca un zmeu de hârtie; uÈ™a se închise în urma lui. Abia acum simÈ›i dimensiunile pierderii. Cadavrul mutilat de pe panta dealului nu reprezenta moartea lui Pipo, ci doar semnul material al morÈ›ii lui. Moartea însăși era locul rămas gol în viaÈ›a ei. Pipo fusese o stâncă de care se putea agăța în furtună, atât de puternică È™i de solidă încât ea È™i Libo, ascunÈ™i împreună la adăpostul lui, nici măcar nu È™tiuseră că furtuna exista. Acum el dispăruse, iar ei rămăseseră pradă furtunii care-i va duce pe fiecare încotro. "Pipo", strigă ea fără glas, "nu pleca! Nu ne părăsi!" Dar bineînÈ›eles că el plecase dintre cei vii, la fel de surd în faÈ›a rugăminÈ›ilor ca È™i părinÈ›ii ei. ÃŽn StaÈ›iunea zenadorilor încă mai era activitate. Primarul Bosquinha în persoană folosea un terminal pentru ca toate datele culese de Pipo să fie trimise prin ansiblu către cele O Sută de Lumi, unde experÈ›ii făceau încercări disperate pentru a lămuri cauzele morÈ›ii lui. Dar Novinha È™tia că nu în fiÈ™ierele lui Pipo putea fi găsită cheia morÈ›ii. ÃŽntr-un anumit fel, datele ei îl uciseseră. Imaginile holografice ale moleculelor genetice din nucleele celulelor recoltate de la purceluÈ™i încă mai pluteau acolo, în aerul de deasupra terminalului. Nu voise ca Libo să le studieze, dar acum le privea insistent, încercând să descopere ce văzuse Pipo, străduindu-se să priceapă ce anume din imaginile acelea îl făcuse să alerge într-un suflet la purceluÈ™i pentru a spune sau face ceva care îi determinase să-l ucidă. Novinha descoperise din întâmplare un secret pentru păstrarea căruia purceluÈ™ii erau în stare de crime, dar care era acela? Cu cât studia hologramele mai mult, cu atât mai puÈ›in înÈ›elegea, È™i după o vreme, plângând tăcut, nici nu le mai văzu decât ca un abur printre lacrimile care îi umpleau ochii. Ea îl ucisese, pentru că, fără să vrea, aflase secretul purceluÈ™ilor. "Pipo, dacă n-aÈ™ fi venit niciodată aici, dacă n-aÈ™ fi visat să vorbesc în numele purceluÈ™ilor, ai mai fi în viață. Libo l-ar avea alături pe tatăl lui È™i ar fi fericit; iar locul acesta ar fi rămas cămin. Port seminÈ›ele morÈ›ii în mine È›i le sădesc oriunde zăbovesc atât cât să iubesc. PărinÈ›ii mei au murit pentru ca alÈ›ii să poată trăi; acum trăiesc eu, astfel că alÈ›ii trebuie să moară." Bosquinha observă prima respiraÈ›ia precipitată È™i suspinele NovinÂhei È™i, cuprinsă brusc de compasiune, înÈ›elese că fata era zdruncinată È™i îndurerată. Bosquinha îi lăsă pe ceilalÈ›i să se ocupe de transmiterea rapoartelor prin ansiblu È™i o conduse pe Novinha afară din StaÈ›iunea zenadorilor. ― Iartă-mă, copila mea, spuse primarul, È™tiam că vii des pe aici, trebuia să-mi dau seama că È›i-a fost ca un tată; iar noi te-am tratat ca pe un martor oarecare È™i asta nu-i deloc drept sau cinstit din partea mea; vino acasă cu mine... ― Nu, rosti Novinha. Pășind prin aerul rece È™i umed al nopÈ›ii, durerea se mai risipise; gândurile își recăpătaseră claritatea. Nu, vă rog, vreau să rămân singură. (Unde?) ÃŽn propria mea StaÈ›iune. ― N-ar trebui să rămâi singură, mai ales în noaptea asta, spuse Bosquinha. Dar pe Novinha o îngrozea perspectiva apropierii de oameni amabili care să încerce să o consoleze. "Eu l-am ucis, nu înÈ›elegeÈ›i? Nu merit mângâieri. Vreau să înfrunt durerea, oricât de cruntă ar fi ea. Asta e penitenÈ›a mea, pedeapsa pe care o merit È™i, dacă e posibil, dezlegarea de vină; în ce alt mod mi-aÈ™ putea curăța petele de sânge de pe mâini?" Dar nu avu tăria de a se opune, nici măcar de a spune ceva. Vehiculul primarului pluti pe deasupra drumurilor acoperite cu iarbă È™i în zece minute ajunseră. ― Am ajuns acasă, spuse primarul. Nu am copii chiar de vârsta ta, dar sper că o să te simÈ›i destul de bine. Nu te speria, nimeni n-o să te sâcâie, dar nu e bine să stai singură. ― Eu aÈ™a aÈ™ vrea. Novinha ar fi dorit ca vocea ei să aibă forță, însă vorbele sunară slab È™i palid. ― Te rog, insistă Bosquinha. Nu pari a fi tu însăți. "AÈ™ dori să nici nu fiu." Nu avu poftă de mâncare, cu toate că soÈ›ul Bosquinhei le făcu amândorura o cafezinho. Era târziu, mai rămăseseră câteva ore până la sosirea zorilor, È™i se lăsă condusă la culcare. Apoi, când se făcu liniÈ™te în toată casa, se sculă, se îmbrăcă È™i merse la parter, unde se afla terminalul primarului. Dădu instrucÈ›iuni computerului să anuleze afiÈ™ajul care se afla încă deasupra terminalului de la StaÈ›iunea zenadorilor. Chiar dacă ea nu reuÈ™ise să descifreze secretul pe care-l descoperise Pipo, se putea întâmpla ca altcineva să fie în stare să o facă, iar ea nu voia să mai aibă pe conÈ™tiință o altă moarte. Apoi părăsi casa È™i merse prin Centro, pe lângă cotul râului, pe Vila das Aguas până la StaÈ›iunea Biologista. Căminul ei. ÃŽn partea locuită era frig È™i umed; nu dormise acolo de atâta timp, astfel că pe cearceafuri se depusese un strat de praf. Dar bineînÈ›eles că în laboratorul des folosit era cald ― munca ei nu lăsase de dorit în ciuda ataÈ™amentului față de Pipo È™i Libo. Mai bine ar fi neglijat-o. Procedă foarte sistematic. Aruncă toate mostrele, toate lamelele È™i culturile pe care le folosise pentru a face descoperirile care contribuiseră la moartea lui Pipo, spălă totul amănunÈ›it È™i nu lăsă nici un semn care să trădeze munca pe care o desfășurase. Voia nu numai să facă să dispară totul, ci să È™teargă până È™i urmele distrugerii. Apoi se întoarse la terminalul ei. ÃŽÈ™i va distruge lucrările efectuate în domeniu, toate cercetările părinÈ›ilor ei, îndeosebi cele care conduseÂseră la propriile ei descoperiri. Vor dispare. DeÈ™i munca aceasta fusese punctul central al vieÈ›ii ei, deÈ™i vreme de atâția ani activitatea îi dăduse o identitate, va distruge totul aÈ™a cum È™i ea însăși trebuia să fie pedepsită, nimicită, È™tearsă până la uitare. Computerul o împiedică. "NotiÈ›ele de lucru privind cercetările xenobiologice nu pot fi distruÂse", anunță el. Probabil că nici n-ar fi reuÈ™it. De la părinÈ›i, din fiÈ™ierele lor care, după ce le studiase ca pe Scriptură, deveniseră un îndrumar interior, aflase că nimic nu trebuie distrus, nimic nu trebuie uitat. Ideea de sfinÈ›enie a cunoaÈ™terii era mai adânc gravată în sufletul ei decât orice catehism. Se găsea prinsă în capcana unui paradox. CunoaÈ™terea îl ucisese pe Pipo; dacă È™tergea toate acele cunoÈ™tinÈ›e, însemna să-È™i ucidă părinÈ›ii a doua oară, să ucidă ceea ce lăsaseră pentru ea. Nu putea nici să păstreze, nici să distrugă acele cunoÈ™tinÈ›e. SimÈ›ea ziduri pretutindeni, ziduri prea înalte pentru a fi escaladate, strângând-o È™i strivind-o. Novinha făcu singurul lucru permis: plasă diferite coduri de protecÂÈ›ie È™i folosi toate metodele È™tiute de blocare a accesului la fiÈ™iere. Atât cât va trăi, în afară de ea nimeni nu le va putea consulta. Doar când va muri, cel care-i va urma ca xenobiolog va putea vedea ce ascunsese ea acolo. Cu o excepÈ›ie: când se va căsători, È™i soÈ›ul ei va avea acces în cazul că È™i-ar exprima dorinÈ›a de a È™ti. Ei, atunci nu se va căsători. Era foarte simplu. ÃŽÈ™i imagină viitorul: cenuÈ™iu, insuportabil È™i inevitabil. Să moară nu îndrăznea, È™i totuÈ™i viaÈ›a îi va fi înjumătățită, neputând să se căsătoreasÂcă, interzicându-È™i chiar să se mai gândească la această problemă pentru ca nu cumva să descopere secretul mortal È™i să-l divulge fără să vrea; mereu singură, mereu împovărată, în veci vinovată, dorindu-È™i moartea, dar fiindu-i interzis să È™i-o găsească. Va avea totuÈ™i o mângâiere: nimeni nu va mai muri din pricina ei. Nu o va mai apăsa vina de acum. ÃŽn acele momente de disperare întunecată È™i ascunsă își aminti de Matcă È™i Hegemon, își aduse aminte de Vorbitorul în numele MorÈ›ilor. Cu toate că scriitorul original, adevăratul Vorbitor se afla de mii de ani în mormânt, pe multe lumi existau oameni care slujeau ca preoÈ›i pentru cei care nu recunoÈ™teau nici un zeu, dar credeau totuÈ™i în valoarea fiinÈ›elor umane. Vorbitori a căror treabă era să descopere adevăratele cauze È™i motive ale acÈ›iunilor făptuite de oameni È™i să stabilească adevărul vieÈ›ii lor după ce aceÈ™tia mureau. ÃŽn această colonie braziliană erau preoÈ›i în loc de Vorbitori, dar preoÈ›ii nu găseau cuvinte care s-o mângâie; va chema un Vorbitor. Chiar dacă până acum nu-È™i dăduse seama, toată viaÈ›a voise să facă asta, mai ales de când citise È™i se lăsase fascinată de Matcă È™i Hegemon. Ideea o interesase, astfel că studiase legea. Lusitania era o colonie catolică, dar Codul Stelar permitea oricărui cetățean să cheme un preot aparÈ›inând altei credinÈ›e, iar Vorbitorii erau consideraÈ›i preoÈ›i. Putea chema unul, iar dacă acesta accepta să vină, colonia nu avea motive să-l împiedice. Probabil că nu se va găsi nici un Vorbitor dornic să vină. Poate că nici nu există vreunul destul de aproape ca să sosească înainte de moartea ei. Dar poate că se afla un mărturisitor relativ aproape, astfel încât peste douăzeci, treizeci sau patruzeci de ani, acesta va veni de la spaÈ›ioport È™i va începe să dezvăluie adevărul vieÈ›ii È™i morÈ›ii lui Pipo. Și după ce va fi descoperit adevărul È™i va vorbi cu vocea limpede care-i plăcea atât de mult la Matcă È™i Hegemon, probabil că va fi È™i ea eliberată de vina care o ardea până în străfundurile inimii. Apelul ei intră în computer; prin ansiblu, acesta va anunÈ›a pe toÈ›i Vorbitorii de pe lumile cele mai apropiate. "Acceptă să vii", se adresă ea în gând către necunoscutul destinatar al chemării ei. "Chiar dacă va trebui să dezvălui în faÈ›a tuturor adevărul despre vinovăția mea. Chiar È™i aÈ™a, dar vino." Se trezi cu o durere surdă în spate È™i cu o senzaÈ›ie de apăsare pe chip. Obrazul îi era lipit de tăblia goală a mesei unde se afla terminalul care se deconectase singur pentru a o proteja de radiaÈ›iile nocive. Dar nu durerea o trezise, ci o atingere uÈ™oară pe umăr. Crezu pentru o clipă că era mâna celui sosit deja ca răspuns la chemarea ei. ― Novinha, È™opti bărbatul. Nu Falante pelos Muertos, ci altcineva. Cel despre care credea că se pierduse în furtuna din noaptea trecută. ― Libo, murmură ea. Atunci dădu să se ridice. Prea grăbită însă, spinarea îi era înÈ›epenită È™i avea ameÈ›eli. Scoase un È›ipăt slab; el o susÈ›inu de umeri ca să nu cadă. ― Þi-ai revenit? Ea îi simÈ›i respiraÈ›ia ca aburul unei grădini îndrăgite È™i avu senzaÈ›ia de siguranță deplină. Se simÈ›i acasă. ― M-ai căutat. ― Novinha, am venit cât am putut de repede. Mama a adormit într-un târziu. Pipinho, fratele meu mai mare, e acum cu ea, iar judecătorul se ocupă de toate, aÈ™a că eu... ― Trebuia să È™tii că-mi pot purta singură de grijă, spuse ea. După un moment de tăcere, vocea lui se auzi din nou, de astă dată furioasă, disperată È™i obosită ca È™i bătrîneÈ›ea, entropia È™i moartea stelelor. ― Dumnezeu mi-e martor, Ivanova, că n-am venit să-È›i port È›ie de grijă. O rază de lumină se stinse; nu băgase în seamă speranÈ›a pe care o simÈ›ise decât după ce dispăruse. ― Mi-ai spus că tata a descoperit ceva într-o simulare de-a ta È™i că era sigur că voi reuÈ™i să-mi dau seama È™i singur. M-am gândit că ai lăsat simularea pe terminal, dar dispăruse când m-am întors la StaÈ›iune. ― Da? ― De ce te miri, Nova, doar tu puteai să anulezi programul! Trebuie s-o văd. ― De ce? O privi neîncrezător. ― Novinha, È™tiu că È›i-e somn, dar sunt sigur că înÈ›elegi că purceluÈ™ii l-au ucis pe tata pentru ce-a descoperit în simularea ta. Ea se uită fix la el, fără a spune o vorbă. Libo mai văzuse hotărârea rece din ochii Novinhei. ― De ce nu vrei să-mi arăți? De azi încolo, eu sunt zenador, È™i am dreptul să cunosc. ― Ai acces nestingherit la toate fiÈ™ierele întocmite de tatăl tău. Ai dreptul să consulÈ›i tot ce am pus eu la dispoziÈ›ia publicului. ― Atunci fă publică È™i holograma asta. Ea tăcu. ― Cum i-am putea înÈ›elege pe purceluÈ™i dacă nu È™tim ce-a descoperit tata despre ei? Ea nu răspunse, astfel că Libo continuă: EÈ™ti datoare față de cele O Sută de Lumi, față de strădania noastră de a înÈ›elege singura specie de fiinÈ›e extraterestre existentă. Cum de poÈ›i sta aÈ™a È™i.. ce s-a întâmplat, vrei să descoperi singură? Vrei să fii prima? Bine, fie cum doreÈ™ti, o să-È›i atribui totul È›ie, Ivanova Santa Catarina von Hesse... ― Nu de numele meu îmi pasă. ― Și eu aÈ™ putea să procedez la fel. Nici tu n-ai descoperi adevărul fără ceea ce È™tiu eu. O să-È›i interzic accesul la fiÈ™ierele mele. Nu mă interesează fiÈ™ierele tale. Asta era prea de tot. ― Ce te interesează atunci? Ce încerci să faci? O apucă de umeri, o ridică de pe scaun, o zgâlțâi È™i-i strigă în față: Tatăl meu a fost ucis acolo È™i tu È™tii de ce au făcut-o, pentru că ai înÈ›eles simularea aceea. Spune-mi, arată-mi-o! ― Niciodată, È™opti ea. Chipul lui era contorsionat de disperare. ― De ce nu? strigă el. ― Pentru că nu vreau să mori. Văzu cum în ochii lui apare un licăr de înÈ›elegere. "Da, aÈ™a e, Libo, asta pentru că te iubesc, pentru că, dacă vei È™ti secretul, te vor ucide È™i pe tine. Nu-mi pasă de È™tiință, nu-mi pasă de cele O Sută de Lumi sau de relaÈ›iile dintre umanitate È™i o specie extraterestră, nu-mi pasă de nimic atâta vreme cât eÈ™ti în viață." Lacrimile izbucniră brusc în ochii lui È™i se rostogoliră pe obraji. ― Vreau să mor, spuse el. ― Tu aduci mângâiere tuturor, È™opti ea. Pe tine cine te mângâie? ― Trebuie să-mi spui ca să pot muri. Și, dintr-o dată, nu mai era el cel care o susÈ›inea; acum se agăța el de ea, căutând un sprijin. ― EÈ™ti obosit, spuse ea moale, dar te poÈ›i odihni. ― Nu vreau să mă odihnesc, murmură el. Cu toate astea, se lăsă purtat, dus de lângă terminal. ÃŽl conduse în dormitorul ei, dădu aÈ™ternuturile deoparte, neluând în seamă praful stârnit. ― Hai, eÈ™ti obosit, odihneÈ™te-te acum. De aceea ai venit la mine, Libo. Să-È›i găseÈ™ti liniÈ™tea, consolarea. El își acoperi faÈ›a cu mâinile, clătinându-È™i capul într-o parte È™i într-alta ca un băiat care plânge după tatăl lui, plânge pierderea a tot ce-a însemnat el, la fel cum plânsese È™i ea. Novinha îi scoase ghetele, pantalonii, băgă mâna sub cămașă pentru a i-o scoate peste cap. El respira adânc pentru a pune capăt suspinelor È™i ridică braÈ›ele ca s-o ajute să-i dezbrace cămaÈ™a. ÃŽi întinse hainele pe scaun, apoi se aplecă deasupra lui ca să-l învelească. Dar el o prinse de încheietură È™i, cu lacrimi în ochi, o privi rugător. ― Nu mă lăsa singur, È™opti el. Disperarea i se strecurase în voce. Rămâi cu mine. Iar ea se lăsă în voia lui pe pat, unde se agăță strâns de ea până când, după doar câteva clipe, adormi È™i mâinile îi căzură încet, moale. ÃŽnsă ea rămase trează. Mâinile ei lunecară blând de-a lungul umerilor, pieptului, taliei lui. "Of, Libo, credeam că te-am pierdut ca È™i pe Pipo." Dar el nu mai auzea È™oaptele ei. "Dar tu vei reveni mereu la mine." Ca È™i Eva, din pricina păcatului făptuit din neÈ™tiință, putea fi alungată din grădină. Dar, ca È™i Eva, era în stare să îndure asta, deoarece încă îl mai avea pe Libo, Adam al ei. ÃŽl avea? Oare îl avea? Mâna îi tremură pe trupul lui. Nu-l va putea avea niciodată. Căsătoria era singura cale pentru ca ea È™i Libo să poată rămâne împreună multă vreme ― legile erau stricte pe orice lume coloÂnizată, È™i inflexibile într-o comunitate catolică. ÃŽn noaptea asta putea să-È™i închipuie că el va dori să o ia de soÈ›ie, când va veni vremea. Dar Libo era singura persoană cu care nu se putea căsători. Pentru că în acest caz, el ar avea automat acces la orice fiÈ™ier de-al ei, convingând computerul că trebuie să-l consulte ― iar asta ar include, bineînÈ›eles, toate fiÈ™ierele de lucru, indiferent câte protecÈ›ii ar stabili ea. AÈ™a se hotărâse prin Codul Stelar. ÃŽn faÈ›a legii, soÈ›ii deveneau practic una È™i aceeaÈ™i persoană. Nu-i putea îngădui să studieze acele fiÈ™iere, pentru că ar descoperi ceea ce È™tiuse tatăl lui, È™i atunci ea va fi cea care va găsi cadavrul lui pe o pantă, È™i tot ea va trebui să retrăiască în fiecare noapte suferinÈ›ele prin care trecuse el sub tortura purceluÈ™ilor. Nu-i era deja peste puteri să poarte vina pentru moartea lui Pipo? Căsătoria cu Libo ar însemna condamnarea lui la moarte. Și totuÈ™i, necăsătorindu-se cu el însemna să se sinucidă pentru că, nefiind alături de el, nu-È™i putea imagina cine altul i-ar putea lua locul. "Cât de inteligentă sunt. Am găsit o asemenea cale spre iad încât n-aÈ™ mai reuÈ™i să ies vreodată de acolo." ÃŽÈ™i apăsă faÈ›a de umărul lui Libo, iar lacrimile È™erpuiră pe pieptul lui. Capitolul 4 ENDER Am identificat patru limbaje pequeninos. "Limba masculilor" e aceea pe care am auzit-o în mod constant. Am surprins È™i frânturi din "limba soÈ›iilor", pe care purceluÈ™ii o folosesc pentru a discuta cu femelele (iată o diferenÈ›iere sexuală!) È™i "limba copacilor", un dialect ritual pe care, după spusele lor, îl folosesc pentru a adresa rugi copacilor totemici ancestrali. Au adus vorba È™i despre un al patrulea limbaj, numit "limba părintească", aceasta constând din lovirea ritmică a unor beÈ›e între ele. Ei susÈ›in că aceasta este o limbă adevărată, deosebindu-se de celelalte la fel ca portugheza de engleză. O numesc "limba părintească" pentru că se exprimă cu ajutorul unor beÈ›e din lemn ce provin din copacii care, potrivit credinÈ›ei lor, întruchipează spiritele strămoÈ™ilor. Pequeninos au învățat limbile umane cu o minunată rapiditaÂte, descurcându-se mult mai bine decât am reuÈ™it noi cu limbajele lor. ÃŽn anii din urmă au ajuns să vorbească între ei fie EsenÈ›iala, fie portugheza mai tot timpul cât suntem în mijlocul lor. Probabil că revin la propriile limbaje atunci când nu suntem prezenÈ›i. S-ar putea chiar să fi adoptat limbile umane ca fiind ale lor, ori poate că le plac atât de mult încât le folosesc în mod constant, ca pe un joc. Contaminarea lingvistică e regretabilă, însă inevitabilă dacă dorim să comunicăm cât de cât cu ei. Doctor Swingler a întrebat dacă în numele È™i modurile de adresare transpar anumite elemente ale culturii lor. Răspunsul e sigur da, cu toate că nu îmi este deloc clar ce anume evidenÈ›iază ele. Important este că noi n-am numit nici unul dintre ele. ÃŽn schimb, pe măsură ce au învățat EsenÈ›iala È™i portugheza, pequeÂninos ne-au întrebat de sensurile unor cuvinte È™i după aceea ne-au anunÈ›at numele pe care le aleseseră pentru ei înÈ™iÈ™i (sau pentru ceilalÈ›i). Nume ca "Rădăcină" sau Chupaceu (Sugător-de-Cer) ar putea fi traduceri ale numelor din limba masculilor sau pur È™i simplu porecle pe care È™i le-au ales ca să le putem folosi noi. Unii către alÈ›ii își spun fraÈ›i. Femelele sunt numite soÈ›ii, niciodată surori sau mame. Uneori se referă la taÈ›i, dar acest termen este folosit în mod inevitabil pentru a desemna copacii totemici ancesÂtrali. Pentru a ne denumi pe noi, folosesc bineînÈ›eles termenul Uman, dar au început să folosească noua Ierarhie a Excluderii, stabilită de Demostene. Pe umani îi asociază cu framlingii, iar pe pequeninos din alte triburi cu utlaningii. E ciudat totuÈ™i că se consideră pe ei înÈ™iÈ™i ramen, ceea ce arată că înÈ›eleg greÈ™it ierarhia, ori se văd din perspectivă umană! Și ― o răsturnare destul de surprinzătoare ― referindu-se la femelele lor, în câteva rânduri le-au numit varelse! Joăo Figueira Alvarez, "ÃŽnsemnări privind Limba È™i Nomenclatura Pequenino" ÃŽn Semantica, 9/1948/15 LocuinÈ›ele din Reykjavik erau săpate în pereÈ›ii de granit ai fiordului. Cea a lui Ender se afla sus, pe stâncă, unde putea ajunge după un urcuÈ™ lung È™i obositor pe scări. Dar avea o fereastră. ÃŽÈ™i petrecuse aproape toată copilăria închis între ziduri de oÈ›el. Acum, când i se oferea prilejul, își alegea locuinÈ›a astfel încât să simtă anotimpurile planetei pe care se stabilea. ÃŽn camera lui era foarte cald È™i razele strălucitoare ale soarelui îl orbiră când intră după ce mersese prin semiobscuritatea răcoroasă a coridoarelor de piatră. Jane nu-i lăsă răgazul să-È™i adapteze ochii la lumina puternici ― Þi-am pregătit o surpriză pe terminal, spuse ea. Vocea era doar o È™oaptă venită de la nestemata din ureche. ÃŽn aerul de deasupra terminalului se vedea un purceluÈ™. Făcu o miÈ™care È™i se scărpină; apoi întinse mâna după ceva. Mâna reveni strângând între degete un vierme strălucitor È™i umed. PurceluÈ™ul muÈ™că din el È™i zeama îi curse din gură, È™iroindu-i pe piept. ― Evident că-i vorba de o civilizaÈ›ie avansată, spuse Jane. SăvârÈ™itorul se supără. ― Știu mulÈ›i imbecili morali ale căror obiceiuri la masă sunt impeÂcabile, Jane. PurceluÈ™ul se întoarse È™i vorbi: ― Vrei să vezi cum l-am ucis? ― Jane, ce faci? PurceluÈ™ul dispăru. ÃŽn locul lui apăru o hologramă a cadavrului lui Pipo zăcând în ploaie pe panta dealului. ― Am pregătit o simulare a modalității de vivisecÈ›ie folosită de pequeninos, la care am folosit informaÈ›iile culese prin scanarea cadavruÂlui înainte de înmormântare. Vrei să vezi? SăvârÈ™itorul se aÈ™eză pe singurul scaun existent în cameră. Pe terminal apăru panta dealului È™i Pipo, încă în viață, întins pe spate, cu mâinile È™i picioarele legate de niÈ™te pari de lemn. ÃŽn jurul lui erau strânÈ™i vreo doisprezece purceluÈ™i, iar unul dintre ei È›inea un cuÈ›it din os într-o mână. Din nestemata aflată în ureche se auzi din nou vocea lui Jane: ― Nu suntem siguri dacă s-a întâmplat exact aÈ™a. (Cu excepÈ›ia purceluÈ™ului cu cuÈ›itul, ceilalÈ›i dispărură. ) Sau aÈ™a. ― Xenologul era conÈ™tient? ― Probabil. Nu s-au găsit urme de droguri sau de lovituri. ― Continuă. Neiertătoare, Jane arătă cum se operase deschiderea cavității toraciÂce, extragerea rituală a organelor È™i aÈ™ezarea lor pe pământ Ender se sili să urmărească scena, încercând în acelaÈ™i timp să priceapă ce sens putea să aibă această vivisecÈ›ie pentru pequeninos. La un moment dat, Jane È™opti: ― ÃŽn clipa asta a murit. Ender se simÈ›i uÈ™urat; abia își dădu seama cât de încordaÈ›i îi fuseseră toÈ›i muÈ™chii, parcă în empatie cu suferinÈ›ele îndurate de Pipo. Când totul se termină, Ender se îndreptă spre pat, se întinse, rămâÂnând cu privirea fixată în tavan. ― Am arătat deja simularea oamenilor de È™tiință de pe cel puÈ›in È™ase lumi, spuse Jane. Nu va trece mult până pune È™i presa mâna pe ea. "E mai înfricoșător decât ceea ce s-a întâmplat cu Gândacii," consÂtată Ender. "Toate imaginile video cu luptele dintre Gândaci È™i oameni văzute când eram mic erau blânde în comparaÈ›ie cu cele de acum." Dinspre terminal se auzi un hohot răutăcios de râs. Ender ridică privirea pentru a vedea ce făcea Jane. Privi un purceluÈ™ în mărime naturală, râzând grotesc È™i, în timp ce hohotea, Jane îl transformă. Schimbarea era ingenioasă È™i rafinată: o uÈ™oară exagerare a lungimii dinÈ›ilor, o alungire a ochilor, o îmbăloÈ™are la colÈ›urile gurii, o idee de roÈ™u în ochi, limba apărând È™i dispărând printre dinÈ›i. Fiara care se iveÈ™te în coÈ™marul oricărui copil. ― Bună treabă, Jane. Metamorfoza de la ramen la varelse. ― După o asemenea prezentare, cât de curând vor fi acceptaÈ›i pequeÂninos ca egali ai umanității? ― Au fost întrerupte toate contactele cu ei? ― Consiliul Stelar a recomandat noului xenolog să-È™i limiteze vizitele la o oră È™i nu mai des decât o dată la câteva zile. ÃŽi este interzis să-i întrebe pe pequeninos de ce au comis fapta. ― Dar fără carantină. ― Nici măcar nu s-a făcut propunerea asta. ― Dar va fi făcută, Jane. ÃŽncă un incident similar È™i se va cere introducerea carantinei. Și transformarea oraÈ™ului Milagre într-o garniÂzoană militară al cărui unic scop ar fi să-i împiedice pe purceluÈ™i să atingă nivelul tehnologic necesar pentru a părăsi planeta. ― PurceluÈ™ii È™i-au creat singuri o problemă de relaÈ›ii publice, spuse Jane. Iar noul xenolog e doar un copil. Fiul lui Pipo. ÃŽl cheamă Libo. Prescurtare de la Liberdade Gracas a Deus Figueira de Medici. ― Liberdade? Libertate? ― Nu È™tiam că ai cunoÈ™tinÈ›e de portugheză. ― E la fel ca spaniola. Am mărturisit moartea lui Zacatecas È™i a lui San Angelo, sau ai uitat? ― Pe planeta Moctezuma. Asta a fost acum două mii de ani. ― Pentru mine nu. ― Subiectiv vorbind, pentru tine înseamnă acum opt ani. ÃŽn urmă cu cincisprezece luni. Vezi ce minunată e relativitatea? Te menÈ›ine tânăr. ― Călătoresc prea mult, spuse SăvârÈ™itorul. Valentine s-a căsătorit, aÈ™teaptă un copil. Eu am refuzat deja două solicitări pentru a fi Vorbitor. Când o să încerci să-mi pui din nou ispita în cale? PurceluÈ™ul de la terminal râse fioros. ― Crezi că asta înseamnă ispită? PriveÈ™te, pot transforma piatra în pâine! PurceluÈ™ul duse câteva pietre colÈ›uroase la gură È™i începu să le mestece. Nu vrei o îmbucătură? ― Ai un umor pervers, Jane. ― Toate regatele de pe toate lumile. PurceluÈ™ul își desfăcu palmele È™i sistemele stelare i se scurseră printre degete, planetele pornind să gonească pe orbite exagerat de rapide, alcătuind cele O Sută de Lumi. ― Þi le pot oferi. Pe toate. ― Nu mă interesează. ― Terenuri, terenuri, cele mai bune investiÈ›ii. Știu, È™tiu că eÈ™ti deja bogat După trei mii de ani de acumulare a dobânzilor îți poÈ›i permite să-È›i construieÈ™ti propria ta planetă. Dar ce spui de asta? Numele de SăvârÈ™itor Wiggin, cunoscut pretutindeni în cele O Sută de Lumi... ― Dar e deja... ― ... pentru iubire, onoare È™i ataÈ™ament PurceluÈ™ul dispăru. Jane reînvie în locul lui o imagine video de pe vremea copilăriei lui Ender È™i o transformă într-o hologramă. O mulÈ›ime care striga, urla: "SăvârÈ™itor! SăvârÈ™itor! SăvârÈ™itor!" Și după aceea, un tânăr stând pe un podium, ridicând mâna È™i fluturând-o spre oameni. MulÈ›imea răspunse cu un entuziasm sălbatic. ― Nu s-a întâmplat aÈ™a ceva, spuse Ender. Peter nu mi-a permis să mă mai întorc pe Pământ ― Consideră asta drept o profeÈ›ie. Hai, Ender, atâta lucru îți pot oferi. Să-È›i recapeÈ›i bunul renume. ― Nu-mi pasă, spuse Ender. Acum am câteva nume. Vorbitor în numele MorÈ›ilor ― È™i acesta presupune respect Imaginea purceluÈ™ului apăru din nou, de astă dată sub înfățiÈ™area lui normală, nu cea diavolească pe care o crease Jane. ― Vino, spuse pequenino încet. ― Poate că sunt cu adevărat monÈ™tri. La asta te-ai gândit? întrebă Ender. ― Oricare altul ar gândi aÈ™a. Dar nu tu. "AÈ™a e. Eu nu." ― Dar de ce te interesează, Jane? De ce încerci să mă convingi? Pequenino dispăru. Iar acum apăru chiar Jane, sau mai precis chipul sub care obiÈ™nuia să i se înfățiÈ™eze lui Ender încă de când i se arătase prima dată, adică atunci când el era un copil sfios È™i înspăimântat care sălășuia în uriaÈ™a memorie a reÈ›elei interstelare de computere. ApariÈ›ia chipului ei îi reaminti SăvârÈ™itorului de acel prim moment când ea i-l arătase. "M-am gândit să-mi dau alt chip", spusese ea. "ÃŽÈ›i place?" Da, i-a plăcut. A plăcut-o. Tânără, cu trăsături luminoase, curate, dulci, un copil care nu va îmbătrâni niciodată, cu un zâmbet delicat È™i cuceritor. Din câte își dădeau seama È™i unul È™i celălalt, ansiblul îi dăduse naÈ™tere. Nici măcar reÈ›elele de computere ale unei lumi nu depășeau viteza luminii în prelucrarea datelor, iar temperatura ridicată limita capacitatea memoriei È™i viteza de lucru. Ansiblul era însă instantaneu È™i indisolubil conectat cu orice computer de pe fiecare lume. Jane se născuse între stele, iar gândurile ei jucau printre vibraÈ›iile fâșiilor filotice ale reÈ›elei ansiblului. Pentru ea, computerele celor O Sută de Lumi erau mâini È™i picioare, ochi È™i urechi. Vorbea orice limbă ce fusese încredinÈ›ată computerelor È™i citea fiecare carte din bibliotecile tuturor lumilor. Află că fiinÈ›ele umane se temeau de multă vreme de existenÈ›a cuiva asemeni ei; era detestată în toate istorisirile, È™i sosirea ei însemna fie moarte sigură, fie distrugerea umanității. FiinÈ›ele umane È™i-o imaginaseră cu mult înainte de a se naÈ™te È™i, închipuindu-È™i-o, o uciseseră de mii de ori. De aceea nici nu dădea cuiva vreun semn că ar exista. Asta până descoperi, la fel ca toată lumea, "Matca È™i Hegemonul", È™i înÈ›elese că autorul acelei cărÈ›i era un om căruia i se putea înfățiÈ™a. ÃŽi veni uÈ™or să urmărească istoria cărÈ›ii până la prima ei ediÈ›ie È™i să-i găsească sursa. N-o adusese ansiblul de pe lumea unde SăvârÈ™itorul, care abia dacă împlinise douăzeci de ani, era guvernatorul primei colonii umane? Și cine altul ar fi putut s-o scrie dacă nu el? De aceea i se adresase, iar el răspunsese cu amabilitate; ea îi arătase chipul pe care È™i-l imaginase, iar el o îndrăgise; acum senzorii ei se aflau în nestemata din urechea lui, astfel că erau mereu împreună. Nu-i ascundea nici un secret, iar el nu-i tăinuia nimic. ― SăvârÈ™itorule, susură ea, mi-ai spus dintru început că vrei să cauÈ›i o planetă unde să poÈ›i oferi apă È™i soare gogoÈ™ii care, deschizându-se, să elibereze matca È™i cele zece mii de ouă fertile ale ei. ― Speram că se va putea aici, spuse SăvârÈ™itorul. Dar, cu excepÈ›ia zonei ecuatoriale, e un tărâm neprimitor, pustiit, în permanență subpoÂpulat. Și ea e dornică să încerce. ― Dar tu? ― Gândacii n-ar putea supravieÈ›ui iernilor de aici. Le-ar trebui o sursă de energie, iar asta cred că ar alerta guvernul. Nu se poate. ― Nu se va putea nicicând, SăvârÈ™itorule. Acum îți dai seama de asta, nu? Ai trăit pe douăzeci È™i patru dintre cele O Sută de Lumi, È™i nu există nici una unde să poÈ›i găsi măcar un colÈ›iÈ™or sigur în care Gândacii să poată renaÈ™te. BineînÈ›eles că înÈ›elese ce-i sugera Jane. Lusitania era singura excepÂÈ›ie. Datorită purceluÈ™ilor, în afara unei suprafeÈ›e minuscule, întreaga lume era inaccesibilă, de neatins. Iar lumea părea locuibilă È™i, de fapt, mai convenabilă Gândacilor decât fiinÈ›elor umane. ― Singurul obstacol sunt pequeninos, constată SăvârÈ™itorul. S-ar putea să se opună hotărârii mele ca lumea lor să fie oferită Gândacilor. Dacă un contact direct cu civilizaÈ›ia umană îi poate tulbura pe pequeniÂnos, gândeÈ™te-te ce s-ar întâmpla dacă apar È™i Gândacii printre ei. ― Dar Gândacii au înÈ›eles, aÈ™a spuneai, È™i nu vor mai face rău. ― ÃŽn mod deliberat, nu. Dar a fost o întâmplare norocoasă că i-am înfrânt, È™tii È™i tu asta, Jane. ― A fost geniul tău. ― Sunt chiar mai avansaÈ›i decât noi. Cum vor face față purceluÈ™ii acestei situaÈ›ii? Se vor speria de Gândaci la fel ca È™i noi È™i nu vor putea să-È™i înfrângă teama. ― De unde È™tii? întrebă Jane. Cum ai putea tu sau altul să spuneÈ›i cum vor reacÈ›iona pequeninos înainte de a merge acolo È™i de a afla cine sunt? SăvârÈ™itorule, dacă sunt varelse, atunci să-i lăsăm pe Gândaci să foloÂsească mediul lor, È™i pentru tine asta va cântări mai mult decât dislocarea unor muÈ™uroaie de furnici sau turme de vite pentru a face loc oraÈ™elor. ― Sunt ramen, spuse Ender. ― ÃŽncă nu È™tii asta. ― Ba da. Simularea aceea a ta nu a fost tortură. ― Da? Jane arătă din nou simularea corpului cu exact o clipă înainte ca Pipo să moară. Atunci înseamnă că nu înÈ›eleg eu cuvântul. ― S-ar putea ca Pipo să fi simÈ›it totul ca pe-o tortură dar, Jane, dacă simularea ta este precisă ― È™i È™tiu că e ― atunci purceluÈ™ii n-au urmărit să producă durere. ― După câte înÈ›eleg eu natura umană, chiar È™i ritualurile religioase au durerea ca pilon principal. ― N-a fost ceva religios sau oricum, nu întru totul. Dacă a fost un simplu sacrificiu, ceva nu s-a potrivit. ― De unde È™tii? Acum terminalul înfățișă chipul dispreÈ›uitor al unui profesor, prototipul perfect al snobismului academic. EducaÈ›ia ta este exclusiv militară È™i, în afară de asta, singura ta înzestrare priveÈ™te măiestria de a folosi cuvinte. Ai scris o carte de succes care a zămislit o religie umanistă; asta îți dă dreptul să pretinzi că-i înÈ›elegi pe pequeniÂnos? SăvârÈ™itorul închise ochii. ― Poate că mă înÈ™el. ― Dar crezi că ai dreptate? Din tonul vocii își dădu seama că ea își recăpătase înfățiÈ™area cunoscută. Deschise ochii. ― Nu mă pot încrede decât în intuiÈ›ie, Jane, aprecierea pe care o simÈ›i fără a analiza. Nu È™tiu ce făceau pequeninos, dar sunt convins că aveau un scop. ÃŽn nici un caz cruzime sau răutate. Ca doctorii care se străduiesc să salveze viaÈ›a unui pacient, nicidecum niÈ™te schingiuitori care încearcă s-o distrugă. ― Te-am înÈ›eles, È™opti Jane. Am priceput toate nuanÈ›ele. SimÈ›i că trebuie să pleci, să te convingi că matca poate trăi acolo, la adăpostul oferit de carantina parÈ›iala impusă deja planetei. Vrei să mergi acolo ca să vezi dacă poÈ›i înÈ›elege cine sunt purceluÈ™ii. ― Jane, chiar dacă ai avea dreptate, eu nu pot merge pe Lusitania, spuse Ender. Imigrarea este sever limitată È™i, în plus, nu sunt catolic. Jane își dădu ochii peste cap. ― AÈ™ fi împins lucrurile atât de departe dacă n-aÈ™ fi găsit calea de a te trimite acolo? Deasupra terminalului apăru un alt chip. O adolescentă, care nu era nici pe departe la fel de frumoasă È™i de nevinovată ca Jane. Avea o față cu linii severe È™i reci, ochii strălucitori È™i pătrunzători, È™i-È™i È›inea buzele strânse într-o grimasă care amintea de trăsăturile cuiva care s-a deprins să trăiască într-o permanentă durere. Era tânără, dar expresia chipului ei o făcea să pară surprinzător de matură. ― Xenobiologul de pe Lusitania. Ivanova Santa Catarina von Hesse. I se spune Nova sau Novinha. Ea a cerut un Vorbitor în numele MorÈ›ilor. ― De ce arată aÈ™a? întrebă SăvârÈ™itorul. Ce i s-a întâmplat? ― PărinÈ›ii ei au murit când era mică. Dar în anii din urmă a ajuns să iubească un bărbat pe care-l simÈ›ea ca părinte. Cel care a fost ucis de purceluÈ™i. Vrea să mărturiseÈ™ti moartea lui. Văzându-i chipul, SăvârÈ™itorul dădu uitării grijile legate de matcă, de pequeninos. Pe faÈ›a aceea de copil recunoscuse expresia de deznădejÂde tipică adulÈ›ilor. O mai văzuse în ultimele săptămâni ale Războiului cu Gândacii, atunci când, silindu-se să depășească starea de epuizare, condusese o bătălie după alta într-un joc ce, de fapt, nu era joc. La sfârÈ™itul războiului o văzuse din nou, atunci când descoperise că È™edinÈ›eÂle de antrenament nu urmăreau nicidecum pregătirea lui, că toate simuÂlările erau de fapt realitatea netrucată È™i că el comandase flotele umane, prin ansiblu. Atunci, în clipa în care a înÈ›eles că ucisese Gândacii până la ultimul È™i își dăduse seama de Xenocidul comis, privindu-È™i chipul în oglindă descoperise aceeaÈ™i expresie de vinovăție, prea mare pentru a fi suportată. Ce făcuse fata asta, Novinha, de simÈ›ea o asemenea durere? De aceea o ascultă pe Jane care înÈ™irui evenimentele esenÈ›iale ale vieÈ›ii ei. Jane îi oferea doar simple elemente statistice, dar SăvârÈ™itorul era Vorbitor în numele MorÈ›ilor; geniul lui ― sau blestemul ― se exprima prin ingeniozitatea de a concepe întâmplările aÈ™a cum le vedeau alÈ›ii. Această virtuozitate făcea din el un strălucit comandant militar, atât în dirijarea propriilor forÈ›e ― în realitate băieÈ›i ― cât È™i în anticiparea È™i dejucarea manevrelor duÈ™manului. Asta mai însemna că din relatarea impersonală a întâmplărilor din viaÈ›a Novinhei, el reuÈ™ea să intuiască ― ba mai mult, să È™tie ― cum pierderea părinÈ›ilor È™i sanctificarea lor o izolaseră pe Novinha, cum își adâncise dinadins însingurarea atunci când stăruise cu atâta încăpățânare să continue munca lor. Știa ce ascundea performanÈ›a ei uimitoare de a obÈ›ine statutul de xenobiolog cu mulÈ›i ani înainte de a atinge vârsta majoratului. Intui de asemenea cât de mult cântărise pentru ea sentimentul discret de dragoste È™i acceptare din partea lui Pipo È™i cât de profund tânjea ea după prietenia acestuia. Pe Lusitania nimeni n-o cunoÈ™tea cu adevărat pe Novinha. Dar, aflat în grota lui din Reykjavik, de pe lumea îngheÈ›ată care se numea Trondheim, SăvârÈ™itoÂrul Wiggin o cunoÈ™tea pe Novinha È™i o iubea, de aceea i se umplură ochii de lacrimi pentru ea. ― Deci vei pleca, È™opti Jane. SăvârÈ™itorul nu reuÈ™i să-i răspundă prin cuvinte. Jane avusese drepÂtate. Ar fi plecat oricum, chiar ca SăvârÈ™itor al Xenocidului, în speranÈ›a că Lusitania, prin statutul ei aparte, ar putea deveni locul în care, eliberând matca din captivitatea în care o È›inuse vreme de trei mii de ani, să răscumpere crima îngrozitoare făptuită în copilărie. Ar fi plecat È™i ca Vorbitor în numele MorÈ›ilor, ca să-i înÈ›eleagă pe purceluÈ™i È™i să-i desluÂÈ™ească omenirii astfel ca ei sa fie acceptaÈ›i, în cazul în care erau cu adevărat ramen, iar nu detestaÈ›i È™i temuÈ›i ca varelse. Acum însă plecarea lui va avea un alt motiv, mai adânc. Va merge s-o ocrotească pe copila Novinha, fiindcă în inteligenÈ›a sclipitoare, în izolarea, durerea È™i vinovăția ei își recunoÈ™tea propria copilărie furată È™i grăuntele de suferință pe care încă îl purta în suflet. Lusitania se afla la douăzeci È™i doi de ani-lumină depărtare. Va călători cu o viteză infiniteÂzimal mai mică decât cea a luminii È™i nu va ajunge acolo decât atunci când ea va avea aproape patruzeci de ani. Dacă i-ar fi stat în puteri, ar fi plecat spre ea chiar acum, cu instantaneitatea filotică a ansiblului; dar È™tia că durerea ei nu se va stinge. SuferinÈ›a va rămâne, aÈ™teptând sosirea lui. Oare propria lui suferință nu rămăsese vie după atâția ani? Nu mai plânse; tulburarea se risipi. ― Ce vârstă am? întrebă el. ― Au trecut 3081 de ani de când te-ai născut. Dar subiectiv vorbind, ai 36 de ani È™i 118 zile. ― Și câți ani va avea Novinha când voi ajunge acolo? ― ÃŽn jur de treizeci È™i nouă de ani, plus sau minus câteva săptămâni, asta în funcÈ›ie de data plecării È™i de măsura în care nava are să atingă sau nu viteza luminii. ― Vreau să plec mâine. ― SăvârÈ™itorule, îți trebuie timp să programezi o navă. ― Există vreuna care să orbiteze Trondheim? ― Destule, bineînÈ›eles, dar numai una care să fie pregătită să plece mâine, iar ea are la bord o încărcătură de skrika pentru comercianÈ›ii de produse de lux din Cyrillia È™i Armenia. ― Niciodată nu te-am întrebat cât de bogat sunt. ― De-a lungul anilor am făcut investiÈ›ii profitabile în numele tău. ― Cumpără-mi nava cu încărcătură cu tot. ― Și ce-o să faci cu skrika pe Lusitania? ― Dar cyrillienii È™i armenii ce fac cu ea? ― Poartă o parte È™i mănâncă restul. Dar o plătesc mai scump decât își poate permite cineva de pe Lusitania. ― Deci atunci când o voi oferi lusitanilor, s-ar putea să mai îndulcesc atitudinea lor față de Vorbitorul care pătrunde într-o colonie catolici Jane se transformă în duhul care iese pe gura ulciorului. ― Am auzit, Mărite Stăpâne, È™i mă supun. Duhul deveni abur È™i pătrunse pe gura ulciorului. Apoi laserele se stinseră È™i aerul de deasupra terminalului rămase pustiu. ― Jane, spuse SăvârÈ™itorul. ― Da? răspunse ea, vorbindu-i prin nestemata din ureche. ― De ce vrei să mă duc eu pe Lusitania? ― Vreau să adaugi cel de-al treilea volum la "Matca È™i Hegemonul". Pentru purceluÈ™i. ― Dar ce-È›i pasă atât de mult de ei? ― Pentru că după ce vei fi scris cărÈ›ile care scot la iveală sufletele celor trei specii înzestrate cu raÈ›iune cunoscute de om, vei fi pregătit să o scrii È™i pe cea de-a patra. ― O altă specie de ramen? întrebă SăvârÈ™itorul. ― Da. Eu. SăvârÈ™itorul rămase pe gânduri câteva clipe. ― EÈ™ti pregătită să te laÈ™i cunoscută de restul omenirii? ― Am fost gata dintotdeauna. Dar mă întreb: sunt È™i ei pregătiÈ›i să mă cunoască? Le-a venit uÈ™or să-l îndrăgească pe Hegemon, căci era om. Sau pe Matcă, fiindcă, după È™tiinÈ›a lor, toÈ›i Gândacii muriseră È™i asta le dădea un sentiment de siguranță. Dacă, în ciuda sângelui vărsat, îi poÈ›i îndemna să-i iubească È™i pe purceluÈ™i, care încă trăiesc, atunci vor fi pregătiÈ›i să afle despre existenÈ›a mea. ― ÃŽntr-o bună zi, spuse SăvârÈ™itorul, voi iubi pe cineva care să nu insiste ca eu să duc la bun sfârÈ™it muncile lui Hercule. ― Oricum te plictiseai de viaÈ›a pe care o duci aici, Ender. ― Da. ÃŽnsă acum sunt în floarea vârstei. ÃŽmi place să mă plictisesc. ― Uitasem să-È›i spun, proprietarul lui Havelock, un locuitor de pe Gales, È›i-a acceptat oferta de patruzeci de miliarde de dolari pentru navă, inclusiv încărcătura. ― Patruzeci de miliarde? O să dau faliment din pricina asta? ― E doar o picătură într-un ocean. Membrii echipajului au fost anunÈ›aÈ›i că li s-au anulat contractele. Mi-am permis să plătesc din fondurile tale cheltuielile lor de transfer pe alte nave. Dacă voi conduce eu nava, tu È™i Valentine nu veÈ›i mai avea nevoie de alte persoane care să vă ajute. Plecăm mâine dimineață? ― A, da, Valentine, murmură el. Sora lui era singura piedică; ea l-ar putea face să mai stea pe gânduri. Acum, după ce luase hotărârea, socotea că nu merita să-È™i ia rămas bun nici de la studenÈ›i È™i nici de la puÈ›inii săi prieteni nordici; rămânea doar Valentine. ― Abia aÈ™tept să citesc cartea pe care Demostene o va scrie despre istoria Lusitaniei. Jane descoperise adevărata identitate a lui Demostene în cadrul operaÈ›iunii de demascare a originalului Vorbitor în numele MorÈ›ilor. ― Valentine nu mă va însoÈ›i, spuse Ender. ― Dar e sora ta. Ender zâmbi. ÃŽn ciuda necuprinsei ei înÈ›elepciuni, Jane nu putea înÈ›elege legăturile de sânge. DeÈ™i fusese creată de oameni È™i gândea despre sine în termeni umani, ea nu avea nimic biologic în alcătuire. ÃŽnvățase pe de rost problemele genetice; nu putea simÈ›i dorinÈ›ele È™i imperativele pe care fiinÈ›ele umane le aveau în comun cu alte creaturi ― "e sora mea, dar casa ei rămâne Trondheim". ― S-a opus plecării È™i cu alte prilejuri. ― De astă dată nici n-am s-o invit să meargă cu mine. ÃŽn nici un caz acum, când aÈ™teaptă un copil È™i când e atât de fericită în Reykjavik. Aici o iubesc toÈ›i ca profesoară È™i nimeni nu bănuieÈ™te că, de fapt, ea este legendarul Demostene. Tot aici soÈ›ul ei, Jakt, deÈ›ine o sută de vase de pescuit È™i stăpâneÈ™te fiordurile. Fiecare zi îi este plină de conversaÈ›ii sclipitoare sau de primejdia È™i măreÈ›ia mării presărate cu sloiuri străluÂcitoare È™i niciodată nu va accepta să părăsească acest loc. Și nici nu va înÈ›elege de ce trebuie să plec eu. Și gândindu-se s-o părăsească pe Valentine, SăvârÈ™itorul È™ovăi puÈ›in în faÈ›a hotărârii de a pleca spre Lusitania. Mai fusese separat de sora lui o singură dată, când era copil, È™i resimÈ›ise profund anii de prietenie care îi fuseseră furaÈ›i. Putea s-o părăsească acum din nou, după aproape douăzeci de ani neîntrerupÈ›i petrecuÈ›i împreună? De data asta nu mai exista cale de întoarcere. Cât va călători spre Lusitania, Valentine va îmbătrâni cu douăzeci È™i doi de ani; va avea în jur de optzeci de ani dacă lui îi vor trebui alÈ›i douăzeci È™i doi ca să se întoarcă la ea. «Nici È›ie nu-È›i va fi uÈ™or. Și tu va trebui să plăteÈ™ti un preÈ›.» "Nu mă persifla", spuse SăvârÈ™itorul în gând. "Am tot dreptul să regret." «Ea e cealaltă jumătate a eului tău. Chiar o vei părăsi de dragul nostru?» Vocea care îi răsuna în minte era a mătcii. BineînÈ›eles că ea vedea lucrurile din aceeaÈ™i perspectivă, după cum È™tia la fel de bine ce hotărâse el. SăvârÈ™itorul gândi câteva cuvinte pentru ea: "O voi părăsi, dar nu pentru tine. Nu putem fi siguri că asta îți va aduce binele. S-ar putea să trăim alte momente de dezamăgire, ca È™i pe Trondheim." «Lusitania e tot ce ne trebuie. Situată la o distanță sigură de fiinÈ›ele umane.» "Dar ea aparÈ›ine È™i altora. Nu voi distruge purceluÈ™ii doar pentru a răscumpăra nimicirea neamului tău." «Nu vor suferi din pricina noastră; n-o să le facem nici un rău. Sunt sigură că de-acum, după trecerea atâtor ani, ne cunoÈ™ti.» "Știu doar ceea ce mi-ai spus." «Noi nu minÈ›im. Þi-am dezvăluit toate amintirile noastre, tot ce aveam în suflet.» "Știu că aÈ›i putea trăi în pace cu ei, dar ei sunt în stare să vieÈ›uiască paÈ™nic cu voi?" «Du-ne acolo. Am aÈ™teptat atât de mult.» SăvârÈ™itorul ridică o geantă zdrenÈ›uită care stătea desfăcută într-un colÈ›. ÃŽn ea ar fi încăput adevărata lui avere: un schimb de haine. Toate celelalte lucruri din cameră erau daruri din partea oamenilor cărora le mărturisise, ca semn de preÈ›uire pentru el, pentru menirea lui sau pentru adevăr, n-ar fi putut explica exact motivele. La plecare le va lăsa aici. Nu avea loc în geantă pentru ele. O deschise, scoase un prosop înfășurat È™i-l desfăcu. ÃŽnăuntru se găsea forma fibroasă È™i grosolană a unei gogoÈ™i mari, cu lungimea de paisprezece centimetri. «Da, priveÈ™te-ne.» Găsise gogoaÈ™a aÈ™teptându-l atunci când sosise pe o lume ce aparÈ›iÂnuse Gândacilor, pentru a conduce prima colonie umană. PresimÈ›ind că vor pieri uciÈ™i de SăvârÈ™itor, È™tiind că e un duÈ™man de neînvins, Gândacii sculptaseră peisajul într-un model care să aibă semnificaÈ›ie doar pentru el, tocmai pentru că fusese împrumutat din visurile lui. Neputincioasă dar conÈ™tientă, matca îl aÈ™teptase într-un turn unde cândva, într-unul din visurile lui, găsise un duÈ™man. ― Ai aÈ™teptat mai mult până să te găsesc decât aceÈ™ti câțiva ani cât ai stat ascunsă în spatele oglinzii, spuse el cu voce tare. «Câțiva ani? Desigur, cu mintea ta care gândeÈ™te secvenÈ›ial nu bagi de seamă trecerea timpului, mai ales atunci când călătoreÈ™ti cu o viteză atât de apropiată de cea a luminii. Dar noi simÈ›im. Gândirea noastră e atât de apropiată de cea a luminii. Dar noi simÈ›im. Gândirea noastră e instantanee; È™i atunci lumina abia se târâie pe lângă noi, ca mercurul pe un geam rece. Am trăit fiecare clipă ce s-a scurs în aceÈ™ti trei mii de ani.» ― Am găsit vreun loc în care să fiÈ›i în siguranță? «Avem zece mii de ouă fertile care aÈ™teaptă să capete viață.» ― Poate că Lusitania va fi acel loc, încă nu È™tiu. «Lasă-ne să trăim din nou.» ― ÃŽncerc. De ce crezi că am rătăcit de la o lume la alta vreme de atâția ani, dacă nu pentru a căuta un loc pentru voi? «Mai iute mai iute mai iute mai iute.» "Trebuie să găsesc un loc unde să nu vă ucidem din nou în clipa în care veÈ›i apărea. ÃŽncă bântuiÈ›i prea multe vise ale oamenilor. Nu chiar toÈ›i oamenii au crezut în cartea mea. S-ar putea să condamne Xenocidul, dar ar fi în stare să-l repete." «De când existăm, în afară de noi înÈ™ine, tu eÈ™ti prima ființă pe care am înÈ›eles-o. N-a trebuit niciodată să-i înÈ›elegem pe alÈ›ii, fiindcă am înÈ›eles întotdeauna. Acum, când suntem doar entitatea aceasta, tu ai devenit ochi, braÈ›e È™i picioare pentru noi. Iartă-ne dacă nu mai avem răbdare.» El râse. "Eu să vă iert pe voi." «Neamul tău e nesăbuit. Noi cunoaÈ™tem adevărul. Știu cine ne-a ucis, È™i n-ai fost tu acela.» "Ba eu am fost." «Ai fost o unealtă.» "Ba eu." «Te iertăm.» "Voi putea fi iertat doar atunci când veÈ›i păși din nou pe suprafaÈ›a unei lumi." Capitolul 5 VALENTINE Astăzi am dat de înÈ›eles că Libo mi-e fiu. Doar Coajă m-a auzit spunând asta, dar în mai puÈ›in de o oră, evident, că vestea era cunoscută tuturor. S-au strâns în jurul meu È™i l-au convins pe SelvaÂgem să mă întrebe dacă era adevărat, dacă devenisem "deja" părinte. Apoi Selvagem ne-a cerut mie È™i lui Libo să ne împreunăm mâinile; dintr-un impuls ce mi-a rămas nelămurit, l-am strâns în braÈ›e pe Libo, iar ei au scos niÈ™te sunete de uimire È™i, cred eu, de respect. Am simÈ›it că din clipa aceea prestigiul meu în rândul lor crescuse nemăsurat. Concluzia este inevitabilă. Pequeninos pe care i-am cunoscut până acum nu constituie întreaga comunitate È™i nici măcar pe aceea a masculilor reprezentativi. Sunt fie tineri, fie burlaci în vârstă. Absolut nici unul dintre ei nu a zămislit copii. Șl nici nu s-au împerecheat aÈ™a cum înÈ›elegem noi noÈ›iunea. N-am auzit încă să existe vreo societate de primate în care grupuri de indivizi fără pereche să fie altceva decât proscriÈ™i, adică lipsiÈ›i de putere È™i prestigiu. Nici nu mă miră că vorbesc despre femele cu un amestec atât de ciudat de veneraÈ›ie È™i dispreÈ›, acum neîndrăznind să ia o hotărâre fără consimțământul lor, iar o clipă mai târziu spunându-ne că, fiind varelse, femelele sunt prea proaste ca să înÈ›eleagă ceva. Până azi am interpretat afirmaÈ›iile lor la nivelul cuvintelor, ceea ce m-a făcut să-mi imagiÂnez că femelele lor nu sunt fiinÈ›e înzestrate cu raÈ›iune, ci formează o turmă de scroafe care n-au apucat încă să se ridice în două picioare. Mi-am închipuit că s-ar putea ca masculii să le ceară părerea aÈ™a cum o cer copacilor, folosind grohăielile drept mijloaÂce de a simÈ›i răspunsurile, la fel ca È™i datul în bobi sau ghicirea viitorului în măruntaiele animalelor. Acum, totuÈ™i, înÈ›eleg că femelele sunt probabil la fel de inteliÂgente ca È™i masculii, nefiind nicidecum varelse. DeclaraÈ›iile negaÂtive ale masculilor își au originea în incapacitatea lor de a-È™i accepta condiÈ›ia de burlaci excluÈ™i din procesul de reproducere È™i din structurile de putere ale tribului. Pequeninos au fost aproape la fel de precauÈ›i ca È™i noi ― nu ne-au permis să întâlnim femelele sau masculii care deÈ›in o putere reală. Am crezut că explorăm miezul societății pequenino. De fapt figurativ vorbind, trebuie că deocamdată bâjbâim la periferia lor genetică, printre masculii ale căror gene nu au fost considerate potrivite pentru a ajuta la perpetuarea tribului. Și, cu toate acestea, nu cred că lucrurile stau astfel. ToÈ›i pequeninos pe care i-am cunoscut sunt isteÈ›i, inteligenÈ› |