poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1340 .



Poiana Narciselor-Capitolul VII
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [gmilescu ]

2011-01-22  |     | 



VII

Se apropia Paștele. Un soare călduț de primăvară invadase întrega natură. Dacă n-ar fi bătut vântul totul era perfect. Florile din grădina coanei Nina înfloriseră. La fel și pomii. Era un parfum de narcise și zambile care-ți răscolea sufletul. Doar vântul era dușmanul lor. Parcă era gelos pe atâta frumusețe. Căuta să fie și el băgat în seamă, așa cum se pricepea de atâtea secole încoace. Ema era îngrijorată că va rupe florile prin suflul lui necontrolat. Îi și era milă de ele, dar se gândea că proprietăreasa va crede că frații ei au făcut acest rău. Vântul îi sufla rochița, care i se ridicase până în cap. O avea din primăvara cealaltă, era cusută de mână de Meri, dar cum nu avea multe, nu mai arăta bine.
Proprietareasablestema și ea vântul, care îi făcea stricăciuni în grădină.
- Uite, Ema, aici mi-a rupt o groază de zambile și narcise! Nu se potolește deloc! Nu știu ce să fac! Toată munca mea se duce de râpă.
- Nu fiți supărată, aveți destule! Trebuie să înceteze odată. Ați văzut dumneavoastră primăvară fără vânt? Așa se întâmplă în fiecare an, dar ele sărăcuțele rezistă.
- N-ai venit pe la mine de mult timp. Îți sunt datoare să-ți cos o rochie. Uite, se apropie sărbătorile! Pot să‑ți fac o rochie frumoasă; și tu ai fost corectă cu mine.
- Am s-o rog pe mămica să-mi cumpere un material. Mi-ar plăcea unul alb cu buline albastre. Îmi plac mult bulinele.
- Bine, poate mă ajuți în continuare, ai făcut treabă bună.
- Nu pot, doamnă, am lecții multe, pictez, citesc, învăț. Nu stau bine cu timpul.
- Cum vrei !
Seara când George lua masa, Ema o roagă pe Meri să-cumpere un material alb cu buline albastre.
Bine roagă-l pe taică-tu, știi, el este cu cumpărăturile. Dar cine vrei să-ți coasă rochița?
- Tu, spune George repede. Nu i le-ai cusut tu de mână până acum?
- Nu tăticule, vrea coana Nina.
- Asta este croitoreasă cu ifose de la Paris noi nu dispunem de atâția bani cât cere ea. Nu-ți ajunge toată bursa pe un an. Nu categoric, ți-o face mă-ta.
- Fata nu plătește nimic, intervine Meri. Tot anul a ajutat-o la lucru, îi e datoare.
- Cum tu ai lăsat fata noastră s-o servitorească pe zâmbata aia ? Unde ți-a fost capul? Să nu aud în casa mea asemenea vorbe. De-aia muncesc de-mi iese sufletul, copiii mei vreau să ajungă oameni cu carte. De ce nu a pus-o pe fii‑sa? Þi-ar trebui o mamă de bătaie și ție și fetii. Și George s-a sculat de la masă enervat.
- Tăticule, dar materialul tot mi-l iei, pentru că îmi este datoare, altfel am trudit din greu atâta amar de vreme!
- Pentru că ați făcut pe la spatele meu, nu ar trebui să-ți iau! Mă mai gândesc!
A doua zi George a venit cu materialul promis, întinzându-l Emei fără cuvinte. Ea s-a grăbit să-l ducă proprietăresei. I-a făcut o schiță de parcă era un fluturaș cu aripioare în buline albastre. Se minuna de ce bine arăta. S-a dus la școală îmbrăcată, n-a avut răbdare s-o îmbrace în ziua de Paști.
Zilele se încălzeau. Natura în mărinimia ei înverzea tot. Strada era plină de pomi fructiferi și mulți, foarte mulți duzi. Seara, miresme de toate florile formau parfumul cel mai rafinat. În curte era o bancă zidită, unde stătea proprietăreasa până târziu în noapte și citea. Ema se așeza lângă ea și îi respecta cititul. Acum știa și ea ce înseamnă să citești. Rezerva bătrânei față de ea, care după o zi de muncă (ca femeie în casă) mai și citea, o impresiona în mod plăcut pe fată. Să fii atât de bătrână și să-ți placă cărțile, e un lucru minunat! Își ia inima în dinți și intră în vorbă cu ea:
- Doamnă Fernandia, în ce limbă e scrisă cartea dumneavoastră ? Eu mă uit și nu înțeleg nimic!
- Este în limba germană.
- Ce rău îmi pare, nu cunosc decât limba română! Cred că este minunat să știi și altă limbă.
- Da, fetițo, pentru că multe cărți nu sunt traduse. Iar cele în limba maternă, în țara noastră unii le-au ars de frică, după război. N-am înțeles de ce s-a dat voie să se facă această crimă. Noi nu avem cărți, au dispărut, generația ta poate apucă să citească din literatura universală. Eu le-am citit când eram tânără, dar cei de vârsta nepoatei mele, Nina, nu cred că vor pune mâna curând pe o carte bună. Și de altfel ea nu prea citește.
- Doamnă, îmi place să stau de vorbă cu dumneavoastră, nu vreți să-mi povestiți și mie din cărțile pe care le-ați citit? Dumneavoastră din germană, iar eu să vă povestesc din cărțile pe care mi le aduce fratele meu de la colegii lui. Nu toți oamenii și-au ars cărțile, eu cred că numai cei cărora nu le-a plăcut să citească au făcut așa ceva. Eu nu am nici o carte a mea, citesc numai din împrumut. Când voi fi mare o să-mi cumpăr toate cărțile care vor apărea și o să le iubesc ca și când ar fi copiii mei.
- Ești o fetiță deosebită, e frumos cum gândești ! În fiecare după-amiază după ce termin treaba și tu lecțiile, vino aici pe băncuță să ne povestim fiecare ce am citit!
Prietenia lor era sufocată doar de răutățile și gelozia Vioricăi, care făcea tămbălău cât era curtea de mare pentru ca cele două să nu se poată auzi când vorbeau. Din când în când bătrâna striga:
- Mare pesevenghi ești, Viorica... Rău copil! Nu semeni cu sora ta!
- Lăsați-o, doamnă! Nu aveți cu cine vorbi. Ea face totul împotrivă. De când era mică mă chinuiește. Am mâncat o bătaie din cauza ei de era să mor! Poate cu timpul se va transforma.
- Nu, fetițo! Oamenii se nasc fără să semene între ei. Fiecare își are cursul vieții dinainte stabilit. Ea nu va fi niciodată ca tine, iar tu nu vei fi ca ea. Eu am citit în cărți că mulți copii au fost furați de borfași și puși să învețe meseria lor. Pe unii îi băteau de-i omorau, dar refuzau să fure, să dea la alții în cap, să fie altfel decât le era firea. Preferau să moară! După cum v-am studiat eu, tu și Nelu sunteți niște copii deosebiți, asta o să ajungă rău iar Constantin parcă n‑are suflet! Nu-l interesează decât corcodușele și dudele doamnei Dumitrescu. De când e omul copil îți dai seama câte parale face!
- E sora mea și o iubesc! Dar în momentele mele cele mai plăcute, hop apare și ea stricând tot farmecul, îmi este rușine cu ea!
Bătrâna a dat din cap luându-și cartea să-și facă lectura de după-amiază. Ema s-a ridicat rușinată, plecând spre casă. Viorica rânjea în urma ei, că i-a făcut-o și de astă dată.
- Da! Poate bătrâna avea dreptate. Și atunci eu n-o să simt dragostea din partea ei niciodată! Îl iubesc pe Nelu! El la fel! Dar cu un băiat nu poți discuta ca între fete. Doamne, de ce ne-ai dat calvarul ăsta? Nu am suferit destulă foame și sărăcie, trebuia să ne dai și o soră care nu ne iubește? Oare avea motivele ei? Măcar știe pentru ce nu ne consideră frații ei? Sau din cauza războiului? A fost născută tocmai în momentul când lumea era răvășită, când tăticul fugise de la regiment și se ascunsese în podul casei, unde era țuica și vinul. Ema era răvășită; toate aceste amintiri o îmbolnăveau și atunci i se declanșa hemoragia pe nas. Așa pățise și de data aceasta. A intrat în casă cu pumnul plin de sânge, s-a spălat, s-a așezat în pat, a ridicat o mână în sus și a început să plângă încetișor. Ce bine că nu era nimeni acasă...
Meri era mereu plecată la o vecină și o ajuta la treabă. Venea seara târziu, înaintea lui George, cu câte ceva de mâncare pentru copii și cu o brumă de bani. Sosea istovită. Cum să-i spună Ema incidentul avut cu Viorica? Prefera să închidă în sufletul ei toate aceste întrebări fără răspuns. Simțea că face parte dintr-o lume pe care nu o înțelegea. Poate s-a născut prea devreme sau prea târziu. Nu se simțea bine în lumea în care era. Oamenii ar trebui să fie buni, să-și unească forțele, să nu fie săraci și bogați. Nici numai săraci sau toți bogați. Ci o medie de a trăi și a face fiecare ce știe că va aduce progresul omenirii. Să nu fie hotare între țări, invidie între popoare, să vorbească aceeași limbă și fiecare, în oricare parte a globului s-ar afla, să cunoască necazurile altor popoare și să le ajute, nu să le trimită bombe. Ei i se părea că nimic pe lume nu este mai minunat decât omul. Că nimeni nu are dreptul să dispună de viața altuia. Omul trebuia să se nască și să moară de bătrânețe, nu cum au murit cei doi frați dinaintea ei. Oare cine dispunea de sufletele lor nevinovate? Cine și pentru ce avea nevoie de viața acestor micuți? Sunt întrebări la care nimeni nu se încumeta să dea răspunsuri. Bătrâna ei prietenă doar dădea neputincioasă din cap și nu se încumeta să discute lucruri atât de complicate cu un boț de copil îmbrăcat în rochiță albă cu buline albastre.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!