poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2805 .



Noaptea laiolului 1
proză [ ]
1. Arhitectul

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Kranich ]

2010-11-03  |     | 



I.
Nimeni nu îi cunoaște numele adevărat. Doar pseudonimul: Umbilicus Amundi.
S-a crezut că provenea dintr-o familie săracă de țigani, că mama lui fusese invitată la o emisiune, unde primise un televizor Diamant și o pereche de șosete, donație de la o pensionară filantropă, că bunicul său înfundase un lagăr nazist și se număra printre deținuții eliberați de aliați, așa cum o dovedeau cele trei minute de film în care el se distingea în plan secund, pe treptele unuia dintre cotețele botezate poate prea pompos de nemți “dormitoare”, ședea și scuipa din când în când bulgări negri și gelatinoși de flegmă, scenă folosită cincizeci de ani mai târziu în mesajul electoral al unui partid al minorităților, ca simbol al limbajului încifrat la care oprimații au fost nevoiți să recurgă de-a lungul secolelor, pentru a transmite, fără a se expune, sentimente de revoltă, așa cum bancurile despre dictatori și despoți maschează elegant ura.
Din același arbore genealogic, greșit atribuit lui, făceau parte un lăutar ce trăise la curtea regelui persan Bahram Gur, înainte de marea izgonire, un călugăr iezuit căruia i se domolise freamătul cărnii cu biciul, în timp ce ibovnica sa, o fetișcană cu ochi de pisică, se perpelea în taurul lui Falaris, nu înainte de a fi lepădat în temniță, asemenea dobitoacelor, în patru labe și mugind asudată, un copil cu tichie, cules mai târziu de o babă de pe maidanul unde se deșertau oalele cu pișat și fecale.
Despre acel prunc, rezultat dintr-un incest, mai mult se zvonea, nu exista ramură în arborele genealogic de care el să atârne, pârguit sau viermănos, doar în serile de iarnă, când focul se zgribulea în sobă, iar vinul era fierbinte și mai dulce ca de obicei, se trezea cineva să povestească despre tichia rău-prevestitoare, despre viața plină de necazuri, despre nevasta coborâtă devreme în groapă, despre boala ce rodea oasele, despre moartea care nu vroia să îl ia, ci adăsta în curte, așteptând să se întunece, apoi îl speria ivindu-se la fereastră, zgâriind încetișor, cu ochii luciosi în beznă și chipul alb ca laptele, despre pieptul în care el, sătul de chinuri, săpase cu unghiile, ca să ajungă la inimă și să o smulgă, vestind parcă tot ce avea să se întâmple, despre jalea din ziua înmormântării și vremea afurisită și cortegiul sărăcăcios, despre vizitele de după aceea, când el apărea, tam-nesam, în toiul nopții și scotocea prin odăi, fără odihnă și înfometat, deși îi lăsaseră pe pervaz colaci împletiți și apă, despre bărbații curajoși care s-au dus în cimitir și l-au dezgropat, l-au găsit răsucit în coșciug, au înfipt țărușul, i-au scos inima și au ars-o, au amestecat cenușa cu vin și au băut licoarea aceea rea și amară la o răscruce de drumuri.
Se pare că lui Amundi îi plăcea să descindă dintr-un așa “neam”. Se folosea de aerul mistic pentru a colecționa femei. Purta ochelari heliomatici cu ramele în formă de romb și se înfuria când i se spunea că mustățile lui seamănă cu ale lui Dali. Þipa că excentricul ăla eclozat nici nu apucase încă să-și împingă colegul de liceu în prăpastie, când el deja bătea bulevardul etalând o pereche falnică de iatagane piloase, răsucite, de o parte și de alta a nasului, tocmai sus, peste pomeți.
Iarna sau vara, se îmbrăca la fel, cu un pardesiu lung până la genunchi, negru, cu pantaloni la dungă și pantofi de lac. Aproape tot timpul, în afară de orele în care se încuia în atelier, și-l petrecea în compania femeilor, în parcuri, în paturi, la teatru sau în restaurante de lux.
Atunci când nici geniul său recunoscut de toți specialiștii în arhitectură, nici poveștile despre închipuita familie sau tinuta sa boemă nu convingeau vreo femeie să-și deschidă larg picioarele, Amundi folosea o armă secretă.
Se apropia intim de victimă, atât de aproape încât respirațiile lor se confundau, o privea fix și își lipea arătătorul de buzele ei, ca să o împiedice să tulbure vraja. Se lăsa un moment nesfârșit de liniște, pe care el îl savura cu nările dilatate. Uneori îl savura prea mult, destul ca ea să spună că vrea să meargă la toaletă. În cazurile fericite însă, după tăcere urma lovitura de grație.
Continuând să o privească fix, stăpân peste ochii ei, în care avea răgaz să se admire, răsturnat, tot pe el, clipea cu subînțeles, ca pentru a o anunța că e gata să reverse din adâncurile sale taina tainelor, misterul facerii și desfacerii. Îi mângâia mâna, cu mișcări leneșe, întârziind aluziv de-a lungul degetului ei mijlociu, suspina de parcă ar fi desferecat tocmai atunci din sufletul lui adevărul cel de pe urmă și șoptea, prelungind pauza dintre cuvinte:
“in secunda expeditione qua universa Dacia devicta est”
Dacă nici așa nu reușea să o aducă pe femeie sub el, cu penisul botezat “Victor” șezând, ca un câine bălos, în culcușul ei din păr pubian, Umbilicus făcea un gest a lehamite, înălța din umeri, iar de se afla într-un restaurant, se ridica de la masă, îi șoptea chelnerului că madam se oferise să plătească toată consumația, completa spusele cu o grimasă ironică (s-a emancipat, dom’le, feministă convinsă!) și, fără șovăire, se îndrepta spre separeul unde il aștepta (tocmai pe el!) studenta cu buze cărnoase, numai bune de... Iar acolo, singurul fragment de text în latină pe care îl cunoștea, cel care atesta cucerirea Daciei și făcea parte dintr-o inscripție de la Corinth, în cinstea unuia C. Caelius Martialis, nume în sine belicos și predestinat, acel singur fragment avea să dea roade, iar roadele se duceau întotdeauna în retortele cu spirt ale unui medic de încredere.
De la Umbilicus Amundi nu s-a mai păstrat decât această clădire. În rest, “epoca de aur” a șters totul. Una dintre ciudatele sale construcții a fost transformată într-un “circ al foamei”. După revoluție, neexistând fonduri ca să o restaureze, au simulat un incendiu devastator, au dărâmat-o și în locul ei au construit o biserică. Noul cuib de cult a intrat într-un circuit turistic al groazei, pentru că oricâte sobe, calorifere sau sisteme termoizolante s-ar fi montat, oricine călca înăuntru se alegea cu degerături severe și supurații bronhopulmonare. Indiferent de anotimp, povestea era aceeași. În plus, sfinții zugrăviți pe pereți se înnegriseră și își dublaseră proporțiile, de parcă pielea lor, adaptându-se frigului, se îngroșase nemăsurat. Semănau cu niște rinoceri sau elefanți bipezi și doar capul rămas mic, ridicol de mic în raport cu restul corpului, mai aducea a ființă umană, chiar dacă bărbile se geometrizaseră și deveniseră conice, precum țurțurii de la streșini.
Dar nu despre biserică mi-a vorbit doamna T. Sau mi-a zis și despre biserică, despre viața celebrului Umbilicus Amundi, despre sfârșitul său tragic, prin ‘47, când, după un simulacru de proces, în drum spre închisoare, a scăpat chipurile din duba miliției și a fost împușcat în ceafă, într-o pădure, despre “martelarea” lui din manuale timp de câteva decenii, până la revigorarea naționalismului, în momentul în care unui anume dictator i-a plăcut să se laude că este ultima buclă dintr-un neam glorios.
Ce m-a interesat cel mai mult din povestea ei, în care n-am crezut cu totul, pentru că doamna T. avea o problemă cu logoreea și se știe că forța șuvoaielor nu poate fi stăvilită, era descrierea clădirii acesteia și, cel mai important, faptul că m-a ajutat să îmi găsesc primul reper: cel spațial.

II.
Pe la începutul secolului, Amundi se înscrisese într-un partid. Au existat câteva scandaluri, ceva cu afacerea drumului de fier, în care erau implicați potentați ai vremii, printre care și el. Dar procesele au fost câștigate unul câte unul, cu sprijinul lui Delavrancea, care era curtat de toți împricinații cu dare de mână. Zvonurile însă, cum că Umbilicus nu mai era în stare să realizeze nimic, cum că o amantă din protipendadă îl purta, ca pe un bichon, prin societatea aleasă și îl îndopa cu nimicuri mondene, epuizându-i forța creativă, toată bârfa servită prin cafenele a ajuns, într-un târziu, la urechile lui.
Tot atunci s-a întâmplat poate cea mai oribilă crimă a acelor ani zbuciumați. Poliția a descoperit la marginea Bucurestiului un om spânzurat, cu ochii scoși; în găvane îi fuseseră puse două săgeți din silex. În pumnii desfăcuți cu ajutorul unui cuțit, au fost găsiți globii oculari. Picioarele erau legate cu sârmă. Pe o placă agățată de un cui înfipt în pieptul victimei era scris, cu caractere chirilice, numele “Adam”.
Doamna T. nu mi-a dat de înțeles dacă între Amundi și acea crimă ar fi existat vreo legătură. A relatat întâmplarea ca și cum și-ar fi amintit-o brusc, însă “madlenele” ei nu știu dacă au fost perioada evocată, cu cancanurile inevitabile, viața lui Amandi, inserțiile propriei sale memorii sau, de ce nu?, știrea de la televizorul dat la maxim, ce dezvăluia, bruindu-ne conversația, un proaspăt caz de omor în Bacău.
Într-un final, am realizat despre ce era vorba, însă abia când domnul de la următorul apartament la care am îndrăznit să bat a binevoit să îmi explice că...

III.
Amundi s-a retras din partid și s-a încuiat în locuința de pe Strada Cireșilor Amari. Doar servitoarea lui mai strecura, pe furiș, un zvon sau altul, despre o carte într-o limbă ciudată, pe care maestrul o traducea, despre nopțile insomniace în care Magda auzea în atelierul din turn pașii egali ai boierului, pași ce trasau un careu identic, la nesfârșit, un-doi-trei-pauză-patru-răsucire din călcâie-un-doi-trei-pauză-patru-răsucire din călcâie și tot așa, până ce slujnica începu să se vaiete că stă prost cu nervii și ceru învoire pentru o săptămână de cură la o stațiune montană.
Despre carte s-a aflat că era “Malleus Maleficarum”, faimos tratat de condamnare a vrăjitoriei de prin secolul XV. S-a aflat că limba ciudată era latina, din care arhitectul nu cunoștea decât fraza despre cucerirea Daciei (repetând-o ca un papagal doct cu fiece ocazie) și, de aceea, se chinuia să descifreze folosind un dicționar rufos, cumpărat din anticariatul unui evreu de pe Lipscani.
La un an de la izolarea în turnul de pe Strada Cireșilor Amari, într-o după-amiază în care caleștile se perindau pe sub bolțile castanilor și viața curgea lent pe ulițele Bucureștiului, amestecându-se cu zoaiele vărsate, peste gard, de gospodinele harnice, Amundi a reapărut. Nu oricum. Avea tot ochelarii romboidali și pardesiul negru, însă își lăsase o barbă de patriarh și slăbise, obrajii i se scofâlciseră, își tăiase părul până aproape de creștetul capului, ca fruntea să pară mai mare și mai lată, buza de jos îi tremura, la fel mâinile, dintre care una o sprijinea pe măciulia unui baston înfășurat în foiță de aur.
Þinea la subsuoară un teanc de foi și pândea împrejur, de parcă i-ar fi fost frică să nu i le fure careva. Mergea anapoda, pe lateral, învârtindu-se pe loc sau împiedicându-se.
Unui țăran pe care îl dărâmase, urcându-i-se din greșeală pe ghetele sparte și trântindu-l pe caldarâm, i-ar fi șuierat printre dinți, la ureche:
“Și pentru că necredința la o persoană care a fost botezată este tehnic numită erezie, rezultă că astfel de persoane sunt pe deplin eretice.”
Ziua aceea a fost intitulată în istoria arhitecturii “La Vraie Naissance”. A fost elogiată de critici, comentată în documentare, s-au montat filme ce au câștigat Oscar-uri. E de prisos să insist asupra ei. Eu aș fi vrut să insiste, dar de data asta șuvoiul lingvistic al doamnei T pare-se că secase.
N-am mai obținut amănunte, în afara unui plan desenat pe un colț de hârtie. Cu acea hartă, pentru că până la urmă hartă a fost, am priceput cum arăta, din afară și pe dinăuntru, faimoasa clădire:
Imaginează-ți un tort în formă de piramidă cu trepte, de 88 de metri înălțime, alb strălucitor, răsturnat. Fiecare dintre feliile tortului reprezintă unul dintre etaje. Cea mai mare felie, a treia, este deasupra, iar cea mai mica reprezintă primul etaj. Tortul ar fi suspendat cu totul, dacă primul etaj nu s-ar propti într-un con înalt de 10 metri, cu vârful, subțire ca un ac, înfipt în asfalt. Două turnuri laterale, prevăzute cu lift, încadrează constructia ca doi gigantici bodigarzi. Turnurile comunică doar cu două apartamente de la etajul trei. Altă cale de acces spre lift nu ai. De altfel, acelea sunt singurele posibilități de ieșire din clădire. Toate etajele sunt circulare. La ultimul nivel sunt 7 apartamente, numerotate de la 5 la 11. Pe felia de mijloc a tortului sunt 3 apartamente, iar la etajul unu este o garsonieră. Există o scară spiralată ce trece prin centrul etajelor și, probabil, un sistem bazat pe scripeți între primul cat și subsol; subsolul este de fapt spațiul dinăuntrul conului de zece metri ce atinge pământul. Acum poate că sunt doar zvonuri, însă se crede că tija nu mai lată de un metru, un metru jumate, ce pleacă de la același nivel cu baza conului și nu se oprește în stradă, ci pătrunde în subteran, este:
1. un puț conectat, zice-se, la stația Zvrncul Pyt; părerea aceasta face parte din legenda urbană a tunelurilor construite de la Casa Poporului spre toate cartierele Bucureștiului, dar unite și cu rețeaua de galerii a metroului, ca un anume dictator să fi putut scăpa ușor în cazul unei revolte;
2. un simplu element de susținere;
3. pentru cei interesați de ocultism, un culoar prin care Amundi avea acces rapid în lumea de dincolo, mai exact în Iad, de unde și-ar fi procurat adesea muzele;

IV.
Atât mi-a povestit doamna T, repetându-mi exasperată că nu mă cunoaște și nu m-a mai văzut în viața ei. S-a uitat la ceas, s-a scuzat că începe telenovela și m-a expediat, încă politicos, pentru mai multe informații, la vecinul de la 10. Apoi a închis ușa.
Aș fi vrut să îi zic idioatei că minte, că prea multe lucruri se bat cap în cap, că e hilar de ilogic să pomenească despre presupusa mamă a lui Amundi, cea invitată la o emisiune, posesoare a unui televizor Diamant, ca apoi să-mi dea pe la nas cu un șir evenimențial din biografia arhitectului, ce se încadra în anii dintre războaie, iar pe urmă, ce tupeu!, să menționeze că bunicul probabil al acestuia zăcuse într-un lagăr nazist. Ce dracu, doar n-o fi fost vreun nemuritor, vreun sburător, vreun highlander Umbilicus ăsta!
Iar fraza magică de care “maestrul” se folosea ca să agațe curve, cea din inscripția de la Corinth, parcă fusese descoperită de americani abia prin ‘30 și ceva. Dar nu eram sigur și n-aș fi dorit să insist pe acest aspect.
În fine... Măcar mă dumirisem unde sunt. Habar n-aveam în ce fel ajunsesem aici, de ce, dacă locuiam în vreunul dintre apartamente, cum mă numeam, dacă profesam în vreun domeniu, dacă aveam vreo rudă.
Tot ce îmi aminteam era că, din senin, după un blanc de memorie, panicat peste măsură, mă trezisem în această clădire. Oricât încercasem să mă liniștesc, să respir regulat, să îmi masez tâmplele, să mă ciupesc, ca să elimin ipoteza visului, să gândesc la rece, în mintea mea nu era decât un gol.
Am început să bat la usa fiecăruia dintre apartamente, sperând că se va găsi cineva care să-mi explice cine sunt și ce caut aici.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!