Era odată, că de n-ar fi...nu s-ar povesti, o pădure mare și bogată la marginea unei cetăți minunate, stăpânite de un mare vrăjitor. Și era un vrăjitor bun, care tot timpul se gândea cum să ajute pe oamenii din cetate să trăiască zile mai bune și mai îmbelșugate. Nu le lipsea nimic oamenilor de aici, dar dacă ei erau cuprinși de vreo lipsă, vrăjitorul cel bun, pe loc o rezolva, cu puterea lui cea mare. Și trăiau în liniște și pace deplină, netulburați de nimeni, neîncercați de nici un război sau de vreun cuceritor.
Vrăjitorul cel bun, stăpânul cetății avea însă un mare secret, pe care îl ascunsese atât de bine, încât nimeni nu i-l aflase. Puterea magică ce o avea era concentrată într-o crenguță fermecată din pădurea minunată de lângă cetate. Tatăl său, în timpuri de demult un alt vestit vrăjitor, îl sfătui să nu se încreadă în oameni, cu care “oricât de bine te-ai comporta, nu știi la ce să te aștepți”. De aceea, când îi lăsă ca moștenire puterea magică pe care o avuse el, îl sfătui să-și ascundă puterea departe, în mijlocul pădurii, într-un copac înalt, veșnic verde. Acolo, sus, atârnată pe cea mai înaltă creangă din copac, stătea crenguța fermecată, în care era pusă toată puterea vrăjitorului:
- Vântule, vântule de ce bați așa de tare? striga crenguța fermecată.
- Pentru ca tu să stai ferită acolo sus, crenguță fermecată !
- Vântule, vântule, dar când e liniște și pace, tu unde ești atunci ?
- Mă odihnesc puțin, căci mă dor aripile mele lungi, pe care trebuie să le întind până departe !
Sta crenguța netulburată nici măcar de adierile vântului, în copacul mare și înalt, privind ca prin ceață spre turlele cetății din vale. Vrăjitorul, păzind porunca tatălui său, stăpâni ani îndelungați cetatea și toate le făcuse cum nu se poate mai bine. Se mai clevetea la ceas de taină, prin cotloanele ascunse ale palatului, că puterea vrăjitorului stă atârnată în copac, ferită de privirile oamenilor. Dar nimeni din cetate nu era interesat de acest lucru, știind doar că vrăjitorul nu făcuse decât bine cu puterea lui.
Și toate acestea până când, mergând în călătoriile sale, vrăjitorul găsi într-un șanț, de pe marginea drumului, un prunc, abandonat de părinți, goluț și înfrigurat. I se făcu tare milă de el și din acea zi, luându-l la palat, fu întronat ca prinț moștenitor și chemat Iulian. Cu grijă mare crescu copilul la palat, oferindu-i-se cea mai aleasă educație, cum nici prinții cei adevărați nu primesc, în toată măreția lor.
- Ia spune-mi, Iulian, câte planete sunt pe cerul nostru, oare știi? Cum se cheamă planeta mamă?
- Mărite stăpâne, planete sunt nouă, pe cerul cel mare și albastru! Casa noastră este Pământul.
- E bine, dar spune-mi te rog, prin ce galaxie călătorim noi?
- Prin Calea Laptelui, stăpâne ! zise Iulian.
- Prea bine, fiule, te du acum și te joacă în curtea de flori plină, în care se țes umbre și lumini!
Și cum timpul trecea la vale cu vuiet amețitor, Iulian crescu, era deja o minune să-l privești și să te măsori cu istețimea lui. Un singur lucru îl rodea pe băiat : de unde avea tatăl lui atâta putere ? Ar vrea și el să fie puternic, așa ca el. Ba, ar dori să fie mai puternic. Și azi așa, mâine așa, începu Iulian, ros de îndoieli, să descoase lumea de la palat, despre puterea tatălui său. Nu mult îi trebui, pentru că limbile, cu bani, lesne se dezleagă, să afle de puterea tatălui său și de crenguța minunată, din pădurea cea mare. Se spunea că o dată crenguța ruptă, puterea era a celui ce o rupea, iar vrăjitorul devenea un om obișnuit.
Într-o zi, dis-de-dimineață, porni Iulian, în mare taină către pădurea aceea, în care sălășluia puterea cea mare a vrăjitorului. Găsind copacul cu pricina, se urcă în el, cu mare îndemânare și ajunse în câteva clipe lângă crenguță.
- Crenguță minunată, poți oare vorbi cu mine ?
- Să stai unde ești, să nu te apropii ! Ce dorești de la mine? zise crenguța, speriată de moarte.
- Vreau doar să te ating, crenguță, nu-ți fac nici un rău ! o liniști prințul Iulian.
- Dar oare tatăl tău știe unde ești tu acum și, mai ales, știe de răul pe care vrei să i-l faci ?
- Nu, nu știe, dar a sosit vremea ca eu să fiu cel mai puternic din cetate, tună plin de furie oarbă Iulian.
- Nu trebuie decât să aștepți și vei fi cel mai puternic. Adu-ți aminte cât de bun e vrăjitorul cu tine. Cât de multe a făcut el, din clipa în care te-ai născut !
Și așa, prinsă în horă, crenguța vorbi, în cuvinte meșteșugite despre vrăjitor, încât inima lui Iulian se topi, ca ceara unei lumânări, gândind la tatăl său cel bun. Rușinat de cele ce auzise, și pentru că își ascultase inima, Iulian coborî în fuga mare și în câteva clipe ajunse la palat. În sala mare de cristal, vrăjitorul, privind în globul său magic, îl aștepta, întristat și cu lacrimile curgându-i pe obraz.
- De ce Iulian, de ce ai vrut să îmi iei puterea?
- Dar, tată, eu nu vreau să-ți iau puterea, vreau doar să fiu puternic ca și tine !
- De ce m-ai dezamăgit, tu, chiar tu, copilul meu frumos și bun? Ce rău ți-am făcut de mă urăști ?
- Iartă-mă, tată ! Nu știu ce m-a apucat, oare mă poți ierta vreodată ? N-am vrut decât să fiu ca tine !
- Iulian, copilul meu, puterea mea este deja a ta. Þi-o voi lăsa moștenire, întreagă și mai mare decât este acum. Vei fi mai puternic, mult mai puternic decât mine, dar clipa puterii nu ți-a sosit încă! zise vrăjitorul tulburat. Și pentru că te iubesc, te iert. Să nu uiți de asta și să nu mă mai dezamăgești, niciodată !
- Bine, tată, îți mulțumesc pentru infinita-ți bunătate, te iubesc și te admir, mă iartă, te rog !

Și din acea zi la curtea palatului era din nou liniște. Nu peste mult timp, Iulian deveni...cel mai puternic om din cetate, cu puterea strânsă într-o crenguță minunată.