poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2762 .



Nu vă luați telescop!
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Benedictus ]

2010-03-28  |     | 



Ajunsesem în urmă cu vreo cîțiva ani la mari probleme financiare. În criză de bani am fost toată viața dar atunci ajunsese „cuțitul la os”. Așa că am fost nevoit să-mi iau lumea în cap și să lucrez un an în Austria. Am cîștigat ceva bani. Din banii cîștigați, cu toate că aveam de acoperit datorii foarte mari, am făcut un gest nebunesc: mi-am cumpărat un telescop! Destul de scump la banii mei și destul de performant pentru mine ca amator. Dar eram „în al nouălea cer”, la propriu și la figurat. Încît puțin mi-a păsat de scandalul monstru pe care l-am avut la întoarcerea acasă pentru faptul că am dat o groază de bani pe o „prostie” ca un copil inconștient care-și ia o jucărie scumpă în loc să-și ia haine și mîncare. Dar îmi împlinisem un vis din copilărie și eram fericit. De copil eram fascinat de marele univers, straniu și misterios și visam să-l pot scruta cîndva cu un telescop performant pe care speram să-l pot cumpăra cînd voi crește mare și cînd voi avea bani suficienți. Așa că a fost de-ajuns să mă văd cu o sumă frumușică în buzunar ca să nu mai stau pe gînduri și să uit de toate datoriile. Copil fiind, stăteam nopțile cu ochii pironiți în cer și încercam să-i pătrund tainele doar cu puterea slabă a ochilor mei. Simțeam fiorul adîncurilor astrale, vedeam mișcare în cer, simțeam că cerul pulsează de o viață a lui, lumini stranii deplasîndu-se în toate direcțiile și mă miram cum oamenii cred că cerul e doar o boltă fixă pictată cu luminițe strălucitoare numite stele… și-atît. Eu simțeam imensitatea și viața ciudată cu toate formele ce populau acea imensitate pe care oamenii obișnuiți o ignorau și socoteau cerul doar o cupolă așezată temeinic deasupra noastră de către Creator, ziua albastră iar noaptea împestrițată de „licurici”, așa, ca să fie ea frumoasă. Într-un fel îi compătimeam pentru ignoranța lor.
Mi-am instalat instrumentul, destul de mare de altfel, în balconul casei mele și de atunci nopțile mele au devenit „de-un farmec sfînt”, vorba poetului. Plonjam cu o emoție copleșitoare în străfundurile Universului și vagabondam printre galaxii și nebuloase, încremenit de uimire, cu o bucurie ciudată amestecată cu spaima de misterul de-a dreptul „monstruos”… încît uitam de mine însumi și de lumea în care trăiam. Așa mă prindeau zorile și umblam apoi toată ziua buimac de oboseală și cu ochii cîrpiți de nesomn. Priveam oamenii din jur cu nesfîrșită milă și mă simțeam superior tuturor prin accesul meu special la misterul existenței, mă simțeam ca făcînd parte dintr-o elită, din cei puțini și aleși de pe Pămînt. Abia așteptam să vină noaptea și să mă cufund iar în lumea formelor stranii și îndepărtate, să sondez iar spațiile incomensurabile, in bună măsură pustii, dar și cu aglomerări colosale de materie fierbinte, nori uriași de materie într-o dezordine desăvîrșită, într-un vîrtej haotic și fără sens. Vedeam pustiuri imense de miliarde de ani lumină fără nici o… lumină! Pustii cu totul. Apoi alte miliarde de ani lumină cu mii de miliarde de galaxii împrăștiate fără noimă ca după o explozie încremenită. Încercam să înțeleg…dar nu reușeam, parcă mă izbeam de un zid de netrecut unde mintea mea cădea precum o pasăre în zbor cînd se lovește de zidul unei clădiri. Încercam să înțeleg după logica noastră omenească. Logică ce se fundamentează pe principiul „cui prodest?” Cui și la ce folosește? Ce rațiune putea să aibă tot ceea ce vedeam, cui și pentru ce foloseau spațiile infinite pustii și aglomerările colosale de materie haotică? Și mai cu seamă haosul!Ce rațiune poate avea haosul? La ce folosește nașterea în chinuri a unei stele și apoi explozia ei spectaculoasă distrugînd totul pe o rază de miliarde de ani lumină?! Dar ciocnirile și mai grozave între galaxii? Dar faptul că un roi imens de galaxii, printre care și a noastră, se îndreaptă fatal spre un „nucleu” și mai dens numit „Marele Atractor”, acolo unde probabil toate aceste galaxii se vor prăbuși cîndva ca-ntr-un ocean de foc?! Tot mai mult mă cuprindea o spaimă „metafizică”și o angoasă care mă făcea să-mi pierd liniștea și echilibrul de la o zi la alta. Coboram dimineața în lumea pămînteană cu un tot mai acut sentiment al nonsensului. Priveam lucrurile din jur și oamenii ce se mișcau printre lucruri, zbătîndu-se să le posede, cu orice preț, chiar cu prețul vieții, pe orice căi, prin orice mijloace. Îmi răsuna tot mai des în creier o întrebare ca un memento obsedant :”La ce bun? La ce bun toate astea? Ce rost mai au toate cele ce alcătuiesc viața noastră de pe pămînt? Ce mai înseamnă ele în Univers? În Univers suntem… nimic! Pămîntul nostru e ca și cum nu ar exista, nici cît un fir de nisip pe o plajă imensă! Poate fi spulberat într-o fracțiune de secundă și nici nu s-ar simți vreo mișcare la scara universului, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat! Și noi?...Și viața noastră pe pămînt? Nici cît aburul ce se ridică de pe o frunză dimineața! Viața însăși a început să mi se pară un joc ridicol. Un joc de umbre. O închipuire ca fumul.
Căci ce mai contează? Ce mai contează că ai? Sau că ai sau nu ai ceva, orice?! că-ți atingi sau nu un scop, oricare scop? că-ți iei cutare examen sau nu?! că-i pace sau război? că te-ai certat ori te-ai împăcat cu cineva, oricine? că te-a criticat directorul?că ți-ai pierdut funcția? sau ai cîștigat o alta mai mare și… ești „mare”, nu?! că ai sau n-ai cont la bancă, ai sau n-ai mașină și vilă cu piscină? că ți-a intrat sau nu copilul la nu știu ce liceu ori la nu știu ce facultate? că te iubește ori nu te iubește X? că te-a trădat cu Y? că te-a părăsit ori tu ai hotărît asta… ori trebuie să hotărăști aici și acum, hotărîre „importantă”! „ de viață și de moarte!” dar ce ar putea însemna orice hotărîre a ta, indiferent care? ce însemnătate are dacă trăiești sau mori? „A fi sau a nu fi!”… Nici un fel de însemnătate! Nimic e totul!
Ajuns aici am început să întrevăd grozăvia. Am realizat tot mai mult că încep să alunec pe o pantă foarte primejdioasă. Riscam să intru tot mai mult într-un fel de „eclipsă totală”, într-un fel de „întunecare”, de tunel în care să nu mai gîndesc și să nu mai simt omenește, să nu mai am vise, dorințe și speranțe, să-mi anulez viața socială, să mă închid definitiv în „turnul meu de fildeș” cu pesimismul meu absolut și încremenit în spaima mea metafizică privind la nesfîrșit prin ochiul meu magic în străfundurile Universului… Și mai cu seamă să mi se întîmple lucrul cel mai grav care i se poate întîmpla unui om : să nu mai simt rostul și frumusețea Iubirii! Să încep să mă întreb: pentru ce să iubești, pe cine să iubești? ce folos să iubești? ce se alege din iubire? doar praful și pulberea la fel ca din tot ce există!...
În acel moment am hotărît că e cazul să revin „cu picioarele pe pămînt”!
Să mă reîntorc precum fiul risipitor la lumea noastră minusculă și neînsemnată dar singura pe care o avem. Lumea noastră omenească, draga de ea! Cu tot ce are ea urît dar și frumos! cu bune și cu rele! cu ură dar și cu dragoste! Mai presus de orice trebuia să revin la Iubire! În acea clipă am hotărît să-mi vînd telescopul! Ceea ce am și făcut. De atunci am reînceput să privesc cerul ca un om normal, ca pe o boltă superb arcuită deasupra lumii noastre, ca pe tavanul mai înalt al casei noastre comune, ca pe o capsulă care închide micul nostru univers, micul nostru fir de nisip pe care călătorim bezmetic și fără nici o țintă prin Spațiul infinit…
De aceea vin și vă spun, ca unul pățit: nu vă luați telescop! Nu aveți nevoie să priviți prea departe. Nu aveți nevoie să priviți lumea printr-un telescop. Mai bine priviți-o… prin ochii iubitei…







.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!