Ea :singură. El și ea :rar. Ea:singură. Ei Și viața :a mea , a ta , a celorlalți. Fragment.
În camera aceea imensă, goală, cu pereți inalti.
Marea Pusă pe panză. Tăcută, cuminte, timidă, chiar-în lumina plăpândă care aproape curgea... O mltitudine de griuri risipite dureros pe-o pânză neînrămată. Topite pe alocuri în nuanțe cețoase de albastru. Înmuiate fin în contururi de verde abia percepute, sau inundate copleșitor de-același verde, ceva mai dens, mai greu. Un haiku japonez nerostit. Si vântul. Griul se întuneca, rostogolind umbre de răcoare în jur. Se cufundă ochiul în adânc, jinduind după straveziul luminii. În van. Albastrul e acoperit de vânt, verdele piere sub spuma măloasa. Valul se rupe, plecând spre nicăieri. Apoi altul. Și iar Uși închise în același ritm. Una dupa alta. Cu zgomot. Cu furie. Și alt val. Și alta ușă. Întotdeauna la fel: un val, o ușă. "L"-am zărit azi. O trecere de pietoni undeva în centru. Soare mult. Cald. O stație. Apoi nimic. Toata viața mea ar fi fost alta, daca.... Au trecut ani. Și m-am lovit de-atâtea intâmplări. Frumoase. Dezgustatoare. Frumoase. Și iar. Un val. O ușă.
Era undeva o mare așternută pe-o pănză neînrămată. Totul depindea de felul în care cădea lumina . Freamat. Liniste. Niciodată ca atunci. Valul s-a rupt. Usa s-a inchis.