Punte între subiecte

Ea, coana Vasilica( Sili) nu este deloc un personaj fictiv, ci o piesă nouă în adagio, o țintă vie și cât se poate de autentică. Nu este deloc un personaj întâmplător, ci poate fi unul reprezentativ pentru cei din categoria ei, care a ținut în mână destinele unor oameni printre care m-am numărat și eu.

Circumstanțe de loc, de timp și de situație

La începutul anului‘90, instituția unde lucram mi-a sugerat să-mi depun singur o adeverință globală de 10 ani vechime sosită de la instituția unde lucrasem cu foarte mulți ani înainte, lucru pe care l-am și făcut. Acesta a fost momentul când am cunoscut-o pe coana Vasilica, protagonista unei balade vesele și triste, aș zice a unei tragedii optimiste care a durat 20 de ani.

Alura și decorul coanei Vasilica

Era un personaj cu alura unui mic tanc imobil, rigid și de modă veche, personaj care odată așezat pe scaun, acesta scotea o simfonie stridentă de scârțâituri supărătoare urechilor.
Era bondoacă, i se spunea grasa cu sânii mari cât casa, cu un cap imens, cu toate piesele faciale așezate asimetric, fără arhitectură în general și cu două fălci ca două aripi aerodinamice care descriu un personaj avar, lipsit de sensibilitate și cu substanță cenușie săracă.
Era în perimetrul suratelor ei de condei ( al cărților de muncă) un personaj rocambolesc, confuz, fără direcție și proporție, fără multe.
Suratele ei de condei erau fete școlite și stilate, cu ordine în gândire pe care le-am admirat pentru prestația lor profesională.
În 1990 când m-am pensionat, am aflat de la suratele ei că va veni vremea calculatoarelor care le va ușura munca, un viitor care prezenta tentație pentru profesia lor.
Coana Vasilica vorbea o moldovenească de cea mai înaltă ținută și cu accentul strălucitei juriste Monica Pivniceru le-a ras-o, citez:
"Pi mini nu mă interesează”, iar când a început s-o intereseze, era cum am spus confuză și anticalculator.
Nu știu ce-a făcut mai târziu, dar am înțeles că a înțepenit acolo printr-o pilă de care avea mare nevoie.

Drum crucial

În Februarie 2009 circumstanțele de care vorbesc mereu în scrisul meu au adus un nou argument în favoarea completării micei mele filozofii- timpul, cel despre care se spune ”că nu aduce anul ce aduce ceasul” și pe care-l găsim în fascinante imagini artistice în cartea numită: „Orele astrale ale omenirii” a celebrului scriitor Ștefan Zweig și asupra căreia o să mai revin.
Acest drum crucial se referă la pensionarea coanei Vasilica, moment în care a încetat iadul în care m-a ținut 20 de ani .
În acel moment am primit o scrisoare de la casa de pensii în care o porumbiță inteligentă și energică îmi face cunoscut că într-adevăr adeverința celor 10 ani a fost găsită și că-mi va recalcula pensia din urmă, lucru care s-a întâmplat recent.

Simfonia schimbărilor timpului

În acest orizont de așteptare de numai 20 de ani s-au produs orele astrale ale acestei adeverințe și anume:
-Coana Vasilica a uitat adeverința pe care n-a introdus-o în dosarul de pensie și a stat arestată 20 de ani.
-Această adeverință i-a servit drept scut de apărare coperții dosarului pe care l-a apărat de eventuale pete de grăsime.
-Nepoata mea s-a măritat și a dat naștere unui copil frumos pentru care spun: să-i și să-mi trăiască.
-Subsemnatului mi s-a crestat un sfert din pensie, fapt pentru care nu mi-am putut face la timp toate operațiile medicale, iar acum s-ar putea să-mi folosească acestui scop dar nu mai am capital de înmormântare.
Coanei Vasilica i-am dedicat un blestem de condeier care n-a văzut niciodată lumina tiparului și pe care-l dau acum, ca să mă răcoresc.

Blestem de condeier

Coană Vasilico, îți doresc să dai în boala scrisului, să faci și tu ca mine nod de pix la deget, neoperabil (chiar dacă n-ai talent), să dai și-n patima registratoarelor medicale de altădată când nu era calculatorul, să scrii atât de mult încât să-ți strici arhitectura și claritatea scrisului până nu mai înțelegi nici tu nimic și să înțelegi ceeace pățesc eu.
Norocul meu este că-mi rămâne muza-n cap și trec textul direct pe calculator, dar tu care n-ai nimic în bibilică n-o să ai acest noroc.
Îți mai doresc să scrii fără bancă de date, fără strategie, fără traiectorii și ținte artistice, încât să ai deziluzia că scrii degeaba, dar nici nu poți să te lași, c-ai intrat în acest sindrom.
Să n-ai coană Vasilico muze cu reflexe artistice, să n-ai nimic, nici măcar o țâră de fani care să-ți soarbă umorul pe care nu-l ai acasă înainte de a-l proiecta pe calculator.
Dacă rareori ai ocazia să intri pe rubrică în Academia Agonia.net, să n-ai nici dușmani nici prieteni și să-nțelegi coană Vasilico ce-nseamnă suferințele indiferenței.
În „creațiile tale de vârf” să dea peste tine regele cârcotașilor, marele Laurențiu Orășanu , să bage mitraliera rigurozității și acurateței tehnicii literare și să ai nefericirea de a-nțelege că ți-au rămas zile puține ca să ajungi măcar artistă a rigorilor literare. Că spirit și talent coană Vasilico…n-ai și ce dacă, în iad n-o să avem nevoie nici unul.