poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1997 .



Tabu
proză [ ]

Colecţia: texte umoristice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Crin ]

2009-11-06  |     | 



Moartea se plimba prin fața primăriei și se plictisea de moarte avînd în vedere că în interior oamenii mureau de plictiseală, îi plăcea oarecum să stea pe acolo, se simțea importantă. Se învîrtea, se uita la lumea care trecea, uneori se materializa într-un bătrîn obosit, uneori într-o adolescentă și șoptea numărul de ani rămași ai trecătorilor. 5, doamna blondă platinată, extrem de frumoasă, cancer ovarian, dar nu încă, era trist dar erau și povești mai triste. 45 : alergător de cursă lungă. Doamna noastră mică, slabă, cocoșată purta ochelarii pe vîrful nasului și pășea calm, degajată. A auzit numărul rostit de către vînzătorul de ziare, însă l-a ignorat, ca pe orice frîntură de conversație care o inhalezi accidental pe stradă. Doamna va trăi mult, băbuțele trăiesc pentru totdeauna. Moartea vine cu toată pompa, fum, mîrîituri, coasa, tot tacîmul. Hai, gata! Ele nu. Stau să mai vorbesc aiurea vreo doi ani. Așa pînă la 90 de ani, cu strănepoți, nepoți și fii îngropați. Moartea îi privea însă cu încîntare pe oameni, îi mai și invidia, de aceea îi plăcea să se deghizeze în ei, să îi intercepteze, să se strecoare în conversațiile lor. Să-i pîndească, să le discute viața. Nu era nimic mai plăcut decît să discute cu bătrîneii, căci ei se supuneau ușor. Îi informa și hop, infarctul. Apoi se aliniau la raport.

Însă Moartea nu se amuza mereu, cum era cazul copiilor, iar aceștia mureau des. Dar nu moartea lor o deranja, căci ei se întorc în familiile din care pleacă, ci trecerea lor o deranja. Trecerea unui copil distruge. Moartea devenise atît de importantă. Dezmembra familii, crea anxietăți inutile, așa că Moartea ajunsese la concluzia că cu cît le merge mai bine, oamenii găsesc surse de suferință în lucruri tot mai mărunte. În evul mediu n-a fost niciodată atît de importantă. Oamenii chiar o căutau, în plină ciumă o așteptau. Durerea era un inamic mult mai de temut decît ea. Astăzi însă durerea era stăpînită. Ea nu, astfel că frica de moarte excaladase.

Ștefan Enache era primarul orașului Amarhelyi. Un om relaxat, la locul lui, la al doilea lui mandat în care pînă acum lucrurile merseseră bine. Pînă și lăuzele se externaseră pe propria răspundere din maternitate ca să îl voteze în al doilea tur. Așa că l-a învins pe adversarul UDMR-ist. Amarhelyi era un oraș de provincie unde de obicei viața avea propriul pas. Unul lent. Timpul aici pășea tacticos și rar îi deranja ceva ritmul. Chiar și comunismul s-a strecurat cu greu, căci atunci exista un singur telefon. Astăzi însă primarul Enache era agitat. Urma o mare desfășurare de forțe în piața centrală. Moartea era și ea de față deghizată într-un tînăr, se plimba pe coridorul lung, avînd o mimă obișnuită a unui om obișnuit. Printre jaluzele, îl pîndea pe Enache cum își trecea palmele peste fruntea transpirată, își aranja cămașa, verifica nasturii, ducea mîna de-a lungul cravatei, teleghidat, cu gîndul la demonstrație. Se adunau, îi simțea cum se adună. Au mai fost rebeliuni, dar asta era prea de tot. Presa se înghesuia în fața scenei amenajate în fața primăriei. Era sunat că tinerii se organizau sus, pe Farkas, un bulevard apropiat. Fiecare cuvînt putea fi călăul carierei lui. Iar dacă se temea de ceva, acel ceva era moarte. Moartea politică mai exact. Așa că înconjura biroul repetînd:

- Bună ziua, oameni buni, nici mie nu-mi convine situația, dar așa vin ordinele de sus, cu asta își îngropa cei 30 de ani de politică. Oameni buni, Bucureștiul ne pune să-nghițim rahat, iar cu asta intra-n istorie. Își freaca chelia, inspira și expira profund, dădea ture biroului ca un animal încolțit și spera ca un ceas deșteptător să sune în fiecare minut. Dar nu suna. Realitatea îl făcea sîngele să se coaguleze, să marșeze invers, ca o goană împotriva așteptărilor. Enache era un laș, iar asta îl chinuia cumplit. Doamnelor și domnilor, acest oraș a fost mereu sediul unei bune înțelegeri între romîni și populația minoritară maghiară, pe dracu' minoritară. O să-mi sară Borbely în cap. Să-mi sară.

Romînii și maghiarii s-au războit pe viață și pe moarte, iar asta o știa primarul, toată lumea, Moartea inclusiv. La revoluție au găsit pretextul perfect să se cotonogească în piața centrală, unde un medic, pe atunci voluntar, povestea cum romînii ridicați de salvare, pînă la spital mai trăgeau o bătaie în salvare cu brancardierul, care se întîmpla să fie ungur. În antecedente zăceau dospind conflicte. Reale și acum, de ce romînii nu le aduceau la suprafață? „Că-s mămăligi”, așa explicau ungurii galbenul din drapelul romînesc. Cine-i putea condamna? De fapt, Enache credea că romînilor nu le-a prea păsat pentru că agitatorii, în fond, erau minoritari. I-au tratat ca pe un vîrtej într-un pahar cu apă. Indiferent. Au așteptat să se linistească apoi l-au dat pe gît. Dar acum vîrtejul cobora pe Mureș, pe Someș, pe Tîrnave, pînă în Amarhelyi, și de venea imposibil de băut, ori înotat.

Enache, ca orice haimana politică, știa că trebuia să înghită ultimul excrement emis de București și să dea impresia că-i face și plăcere. De data aceasta însă îi venea greu. Se lamenta în cușcă, își netezea discursul cu diplomații: „populația romînă și cea maghiară au trăit în consens în ultimii ani, ne gospodărim împreună (ne sabotăm economic și etnic), ne dezvoltăm împreună (Transilvania mai mult decît alte zone...) dar trebuie să ne respectăm ca și culturi și să înțelegem importanța învățămîntului în limba maghiară în cadrul liceului Farkas. (adică, importanța unei enclave ungurești în sufletul orașului, ca o pepiniera de purități). Uniunea Europeeană ne laudă buna conviețuire, suntem priviți ca un exemplu de bună coexistare etnică (ăia cu Ungaria mare, unde vă ascundeți?). În această lumină acordarea autonomiei ar părea un gest firesc...” Ușa biroului se deschide (Vadim Tudor călare, nu, glumesc, dar ar fi fost în stare) capul blond al Violetei, secretara, nu tocmai ceea ce doamna primar ar fi ales, se ivi după ușă :
- Pot?
- Da, sigur.
- Au venit.
Enache își aminti un banc cu lorzi englezi. Cînd servitorul John dă buzna în apartamentele domnului :
John: Sir. It’s the rebels, sir... They’re here.
Sir : My God, John! Well, do they want tea?
- Afară... îngînă ușor Violeta rămînînd în aceeași poziție, de după ușă observîndu-se distinct un vîrf de pantof verde.

Străzile gemeau. La balcoanele blocurilor orientate către piață, peste balustrade se atîrnau oameni așteptînd să vadă ce se întîmplă. Se instalaseră acolo cu televizoarele pornite, ciuleau urechile la ca revoluție. Dar nu era nici o revoluție, doar o maimuțăreală care urma să genereze fenomenul de bulgăre care ducea la o baie de sînge. Moartea se integra bine în peisaj, în mulțimi mai ales, căci îi venea ușor să pună întrebări.
- Ce crezi că se va întîmpla?
Interceptă o blodină care se ridica pe vîrfuri la răstimpuri căci nu vedea nimic din ce se întîmpla cu mulțimea.
- Mit?
Era unguroaică. Melinda. Dar Morții nu-i păsa în ce limbă vorbea. O întreabă din nou, în ungurește, iar ea s-a întors spre Moarte cu ochii mari, albaștrii atît de austrieci încît, pe loc, ar fi ucis un ungur.
- Nem tudom... și dispăru în mulțime.
Părea îngrijorată. Duios, găsi Moartea. Avea să moară bătuta de soț, dar înainte de asta avea să se bată în piața aceasta. Deși nu știa exact de ce. Nimic nou. Instinct crud. Iar Moartea-l savura, căci era ultimul lucru înainte ca oamenii să dea piept cu ea.


În cancelaria liceului Farkas spiritele se agitau, în timp ce privind la răstimpuri în stradă, Moartea prepara un ceai. Directorul liceului, Laszlo Ferenc, se confrunta cu o durere în piept care îl imobiliza la birou, și pe care Moartea se pregatea să i-o ia. Între tînguielile de cadiac, directorul răspundea la telefon disperat să audă ce mai dicta Bucurestiul. În cursul nopții alegerea fusese făcută. UDMR-ul a fost în poziția potrivită, a fost pionul care a decis lupta. Lupta a fost cîștigată, iar aceasta era răsplata. Directiva de la București se răspîndi ca o boală între romîni și ca euforia între maghiari. O palmă imensă peste obrazul bleg de mămăligar. Liceul Farkas avea să devină în întregime unguresc. Clasele romînești să fie mutate la un alt liceu, care în consecință avea să devină în întregime romînesc. Laszlo s-a întins în fotoliul personal, în glorie.

La vremea aceea, Melinda nu știa multe despre politică iar despre șovinism doar de acasă, însă asta n-a împiedicat-o să-și facă prieteni romîni. Gîndirea părinților era învechită, generatoare de conflicte inutile. Era la liceu, ce puteau să-i facă. Rupea și trei cuvinte în romînește, deși nu prea multe, însă în societate se prefăcea că nu înțelege romîna. Așa. Tîmpit. Inoculat. Dar romînii făceau la fel cu maghiara.

Își salută colegii, trecu printre rîndurile de bănci pînă ajunse în fața clasei unde subiectul era deja cunoscut. Se discuta și afară, pe scări, în curte, la țigară, între fumuri. Romînește, ungurește, ei nu voiau să se despartă. Își creaseră prieteni. Nici nu vroiau s-audă. Lîngă Melinda, Elena participa la discuție cu sufletul îndoit, nu voia nici ea, politicienii nu înțeleageau că ei ar fi trebuit să se urască, dar n-o făceau. Politicienilor puțin le păsa.
- Facem pancarte! Hai afară să țipăm!

Elena avea atunci 17 ani și Moartea o găsi excepțional de vie. Era roșcată, cu nasul în vînt. La fiecare întoarcere a capului, la fiecare zbatere de gene, convingea că totul este posibil. Că Dumnezeu nu putea lăsa o făptură ca ea să n-aibă idei. Moartea ofta însă căci norocul ideatic n-o va ține toată viața, urma să se mărite cu un idiot, care-i va face viața fericită, și-o va ofili în cotidian. O viață fericită socotea Moartea, dar omul modern avea noi concepte legate de suferință.

- Haideți afară. Se-ntîmplă ceva...
În fața liceului o coloană de patru mașini negre se opri încurcînd circulația. Poliția la celălalt capăt se ocupa s-o încurce și mai mult. Elevii ieșiră la ferestre agățînd pancartele de ce găseau la îndemînă. Directorul Laszlo, doborît fiind din momentul de glorie politică de către protestul elevilor, era din nou pălmuit cu sete de realitate. Bucureștiul îl informase greșit. Ministrul ajunsese mai devreme. Și-a întins cămașa pe burtă și și-a îmbrăcat sacoul în grabă. Valul politic urma să treacă. Trebuia doar să aibă grijă ca el să rămînă.

- Bună ziua, Laszlo Ferenc, directorul liceului Farkas, ne bucurăm să vă avem aici! o întîmpină pe doamna ministru Danielescu, care n-a catadicsit decît să-l privească cu greță. Moartea surîdea între studenți. Știa ce urmează. Doamna Danielescu avea să facă greșeala vieții ei în următoarele secunde. Delegația opri în curtea înterioară unde elevii scandau, țipau de la etaje, agitau pancarte și aruncau cu hîrtii în curte. Solidaritatea era impresionantă, atît de impresionanta încît doamna ministru trebui să exclame pe loc:
- Înduioșător, dar sunteți niște marionete.

Și așa s-a încheiat cariera doamnei ministru. Bătrînul Laszlo se prăbuși exact acolo unde era, iar odată cu asta Moartea își luă tălpășița. Secțiile s-au separat, unguri puri au crescut neconditionați, ocazional cumpărînd la comun un Matiz comisiei de limba romînă la Bacalaureat.


Gîndindu-se la asta Enache, primarul, mai rumegă trei ture de birou și cîntări oarecum confuz cum să treacă peste banii ungurești investiți în universitatea privată maghiară din oraș, din care o bună, chiar bunicică... parte s-a virat în contul lui, personal. Dar ce replică dai pentru îndrăzneala de a cere autonomie? Cum să accepte Bucureștiul asta?! Fac presiuni. Una onorifică? Ce-i aia? Umilire! Umbla furios, din ce în ce mai furios, Violeta băgă capul pe ușă și ieși rapid, căci îi plăcea viața. Chiar și cea de secretară.

În fața scenei se adunase o masă compactă și calmă de oameni. În general erau adulți, cu fețele brăzdate de riduri, cu ochii avizi de realitate, care nu trebuiau să articuleze un cuvînt. Vroiau Ungaria Mare. Iar Ungaria Mare începea așa. Le mersese pînă acum și sperau ca tactica să funcționeze în continuare. Tot acolo, între ei erau romîni cu aceeași privire, cu o îndărătnicie nebună, cu o posesivitate primitivă, cu un drept lăuntric care domina tăcerea. Acești oameni nu scandau, nu strigau, ci se ridicau ca dintr-un mormînt, cu privirile încărcate de secole ce răscoleau prezentul într-un conflict mut, înnăbușitor, care plana, și se ridica deasupra pieței. Un conflict care nu necesita afirmare. Pur și simplu exista.
Efervescenți, studenții se adunaseră în spatele mulțimii, iar jandarmii îl informaseră pe primar că printre ei erau tineri care împărțeau fumigene. Marea majoritate erau băuți și nu așteptau decît un pretext îmbrîncindu-se, înjurînd din toți plămînii, înjurau toți, în ambele limbi, înțelegînd ambele tabere, deopotrivă, tot. Uniți într-o ironie palpabilă. Căci erau împărțiți în două tabere care abia așteptau cuvîntul ”Autonomie„. Enache îi privea exasperat. Ce prostie. Cum dracu` ieși din asta?

Mulțimea amuți în momentul în care primarul urcă pe scenă. Ce așteptau? Semnalul de start? Liber la lovit? Semnalul de aplecat capul? Da, am luat-o încă odată, la noi acasă. Semnalul comunist? „Nu se întîmplă nimic”. Semnalul democrat? Habar n-aveau ce-i ăla. Moartea se distra de minune, lîngă ea stăteau Schimbarea, Speranța, Mentalitatea, foarte moarte evident, nu și Politica, care în floare, își desfăcea pieptul pe scenă în fața a cîteva mii de oameni.

- Oameni buni, o liniște deplină se instală în piață, o secundă numai clicăitul cuiului unei grenade mai putea detona tăcerea. Ce așteptați, oameni buni? Romînia... e un stat. Unul. Unitar, autonom, indivizibil. Singura autonomie pe care o recunoaște acest stat e autonomia individuală, sunteți liberi să plecați!

În spate huiduielile, îmbrîncelile și călcările-n picioare începură. Cineva, probabil un student ceva mai aburit , apucă să arunce o fumigenă iar Moartea se încîntă teribil cînd Melinda se-mpiedică și căzu peste jandarmii postați între taberele studențești. Jandarmii însă n-au susținut-o, și ea căzu cu un țipăt sfășiind tăcerea, iar odata cu tăcerea, a tras perdeaua de peste ani de colți strînși, de buze căznite și de inoculări. O ploaie de fumigene împînzi cerul, în timp ce studenții și-au luat avînt unii spre alții, descreierati, confuzi, amenințători. În tabăra vecină, Melinda o recunocu imediat pe Elena, desfigurată de frică și nerăbdare. Și așa vacarmul se dezlănțui. Primarul fu escortat în cîteva secunde de gărzile de corp în primărie, și nici nu reuși să facă legătura cu Bucurestiul, căci Bucureștiul făcu legătura cu el, între telefoanele ce tîrîiau frenetic, se auzeau doar capete rostogolindu-se sacadat. Problema etnică fabricată de capitală tocmai pleznise precum o pustulă-mpuțită cu germen rezistent la timp. Și nu doar în Amarhelyi, ci peste tot. Oamenii erau în stradă, mămăligarii băuseră vîrtejul din pahar.

În urma acelei zile, delegații Uniunii Europene au făcut o vizită de îmbărbătare și tragere la răspundere, la București. Intrarea în Parlament a fost încadrată estetic cu piramide de capete, majoritatea ungurești. UE a închis ochii atît timp cît romînii au mutat scăfîrliile în ograda din dos, transparența democrației miroasea îngrozitor. În încăierări, doi tineri fuseseră uciși. Unul călcat în picioare, celălalt lovit accidental în învălmășeală de un ciob de sticlă direct în carotidă. În rest, multe echimoze pe care nici Dumnezeu nu le mai știe. Enache, ajuns în biroul lui, a fost surprins să găsească acolo un tînăr cu chip obișnuit, îmbrăcat obișnuit, care într-un glas obișnuit i-a spus „tu vii cu mine”. Iar Enache îl urmă docil, tocmai încheiase 30 de ani de diplomație și ceva mai mulți de lașitate, iar pe ultima sută de metri, cîștigase. Așa că, socotea el, un moment mai bun nici că se putea, hop, infarctul și se înșiră la raport. Aici, în lumea de jos, l-au făcut ulterior erou. Local, căci n-auzise nimeni de Amarhelyi la București. Asta se-ntîmpla în vara lui 2030, cînd în sfîrșit presiunile exacerbate prin ordine politice au dus la un cutremur. Iar de atunci liniște, pentru încă patruzeci de ani.
Probabil. Să sperăm.

Ssst.




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!