poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2285 .



Nici eu nu te iubesc
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [alex_hazel ]

2009-06-28  |     | 



M-a privit nepăsător, după care mi-a spus calm:
- Nu te iubesc.
Cuvintele acelea trei mi-au traversat în fugă ființa, de ca și cum nu le-aș fi înțeles sensul, ci doar senzația de neputință în fața lor. Când mă gândesc că am repetat-o de atâtea ori în gând ca să iasă perfect și îmi suna atât de mieros și de simpatic, iar acum toate năzuințele mele au fost spulberate de-o negație plasată strategic în acea amiază mohorâtă. Nu știu de ce-s făcute expresiile astea, pentru cine și cu ce scop, oricum, când spui cuiva „te iubesc” se uită la tine ciudat și până să-ți dea un răspuns se comportă de ca și cum ar vrea să spună același lucru, însă nu înțelege de ce trebuie să o zică, până la urmă. Dar o spune până la urmă. Sau nu. Moment penibil oricum.
Nu m-am mai întâlnit cu Virgil mult timp după aceea. Am înțeles că m-a căutat, (și știam c-o să mă caute, că n-o să-mi dea niciun răgaz până nu o lămurim de tot) însă nu mi-am făcut vădit niciun pic de timp să-l întâlnesc sau să răspund la telefon, apeluri scurte și dese, la care n-am răspuns decât o singură dată. Mama mă îndemna să nu mai fiu așa arțăgoasă și să nu mă mai supăr din orice, însă când i-am spus de fapt ce și cum s-a întâmplat, a lăsat-o mai moale și și-a văzut de viața ei.
De altfel, Virgil nu era băiat rău. Îmi plăcea. Prima dată când l-am văzut mi s-a părut un băiat urât, ciudat și cu toate astea, interesant, tipul de băiat cu care ai ce vorbi, am descoperit eu, mult mai târziu. L-am întâlnit în clasa a cincea. Era înalt și bine făcut, parcă perfect solid și prea înalt, fără să pară o brută însă. Ochii verzi cu inflexiuni gri contrastau neplăcut cu îmbrăcămintea sa, însă pe vremea aceea îl îmbrăca maică-sa, nu avea posibilitatea de a-și alege hainele. Peste tricou își trăsese un pulover mov dintr-un material gros, care-i contura și mai bine silueta și purta pantaloni maro din velur, care scoteau sunete amuzante la fiecare pas.
Atunci, prima oară și multe săptămâni după aceea nici n-am vorbit, mă uitam sfioasă la el, ca nu cumva să mă observe, fiind prea orgolioasă și nepregătită pentru o discuție serioasă între patru ochi cu un băiat. Din când în când se uita și el la mine și eu nu ratam nicio ocazie să ridic privirea și să zâmbesc ironic din colțul gurii, fără nici un efort, fiind fericită că l-am prins uitându-se la mine. Însă lui, așa mi s-a părut mie, că nici nu-i păsa că l-am prins. Era destul de timid și deseori tăcea când mergeam cu toții în curtea școlii în pauză sau când mergeam în gloată acasă.
Însă odată a izbucnit și el, neașteptat. Dintr-un motiv necunoscut mie s-a iscat o bătaie între nații, cum îi ziceam noi și ca de obicei trebuia să trimitem câte un reprezentant al grupelor din care făceam parte. A fost ales el și cum nu știa maghiară, iar translatoarea din clasa noastră era plecată la magazin, m-am dus eu, pentru că și eu știu să vorbesc ungurește. Atunci pentru prima oară am vorbit și deși doar i-am tradus, i-am văzut chipul de-aproape, atât de aproape încât îmi părea ireal. Avea o voce pițigăiat-tăioasă, în curs de modificare și cum era el așa pătruns de eveniment, înverșunat, am rămas o clipă nemișcată, holbându-mă impudic la el, încât în loc să aibă reacția pe care mă așteptam eu să o aibă, violentă adică, mi-a zâmbit cazon.
De-atunci am început și noi să vorbim mai des și între patru ochi, intimități pe care orice fată la acea vârstă și le dorea, dar care de fapt nu erau mare scofală, vorbeam mai mereu despre documentare, cărți, diverse, banale. Uneori mă enerva cumplit. Vorbea prea mult și fără rost. Își pierdea tot farmecul acela juvenil când începea să dea din gură. Toată fizionomia i se schimba și nu mai era băiatul pe care l-am văzut prima oară. Câteodată îl mai și bârfeam din cauza asta, el o știa prea bine.
După un timp, relațiile dintre noi s-au redus din nou la tăcere și la saluturile seci matinale, când privirile ni se intersectau pentru câteva secunde, când treceam unul prin fața altuia. El jubila într-un mod nefiresc, eu – blazată, condescendentă. Și-odată, când mi-a cerut primul sfat despre cum să se comporte cu o fată la o întâlnire, am realizat faptul că eu nu-s decât o prietenă de-a lui, cu care vorbește pur și simplu, ca să-și mai omoare plictiseala; dar nici nu vroiam mai mult, eram alarmată de primul meu sărut, pe care-l vroiam viu pentru totdeauna.
Zilele treceau și răceala dintre noi se mărea, iar distanța aceasta era mai mult sau mai puțin vizibilă. El se comporta firesc, așa cum avea să se comporte mereu, pasiv și apatic, iar eu încercam să par cât mai puțin afectată, însă niciodată nu mi-a ieșit. Nu vorbeam niciodată nimic. Nimic important, ba uneori mă și lua peste picior, iar odată m-a și înjurat. El spune c-a glumit, însă nu văd ce-ar fi amuzant în asta și-n a spune cuiva să se ducă dracului sau mai rău de-atât. Dar el a știut că m-am supărat și că o să sufăr, pentru că mi-a zis: el ar fi suferit negreșit dacă i s-ar fi întâmplat așa ceva.
Și-a cerut și iertare, ce-i drept într-un moment neprielnic, total nepotrivit, așa că și reacția mea la realitate a fost una dură. Scena arăta cam așa: eu ieșeam din clasă grăbită la o oră care nu ne era comună, și el stătea proptit în calorifer, cu o mână în buzunar și cu chipul prăfuit de vină. Mi s-a făcut milă de el, de cum stătea acolo în tricou pe timp de iarnă și cum figura lui exprima aceeași nevoie obscură de compătimire și de afecțiune pe care nu le găsea aparent niciunde și o slăbiciune pe care nu se simțea pregătit s-o dezvăluie. Dar m-am înfuriat când mi-au zburat imperceptibil prin minte cuvintele pe care mi le-a zis cu câteva zile înainte. Așadar, cu o privire împăciuitoare, umilă și docilă mi-a cerut iertare pe un ton coborât, grav, de bolnav, și a așteptat în minutele următoare reacția mea. Eu am rămas puțin uimită, parcă mă și văd înțepenită la marginea coridorului slab luminat de-un soare cu dinți, bâțâind din picior, rotindu-mi capul neliniștită, sub privirile lui interogative. Într-un final i-am răspuns și eu: „Bine, și eu ce vrei să fac?” și-am făcut stânga împrejur, coborând scările în fugă, sărind câte-o treaptă pe lângă grămezile de puberi care erau atât de pasivi încât nici nu m-au observat fugind. Nu știu ce-a simțit Virgil atunci, însă mie mi-a venit brusc să râd, pentru că scăpasem de-o povară; îmi venea să-l cuprind în brațe și să-i mulțumesc că în sfârșit și-a recunoscut slăbiciunea. Însă n-am făcut-o niciodată.
De aceea poate că și amintirile mele legate de el nu sunt decât străvezii, pe-alocuri aproape inexistente, îmi par unele dintre ele niște plăsmuiri bolnăvicioase cu care îmi ocupam timpul zero, din camera mea mare și albastră, cu vedere largă spre mare.
Îmi amintesc apoi de primul meu sărut. Nu știu dacă al lui Virgil era primul, însă nu mi-a păsat deloc. Era într-o zi de primăvară ploioasă când aveam oră liberă și ne plictiseam, uitându-ne pe peretele cu ceasul, ale cărui ace se mișcau batjocoritor în disperarea noastră. Colegii plecaseră afară să joace fotbal și cum amândoi suntem firi plicticoase, sceptice, am rămas în clasă. Eu lângă calorifer, el la catedră, cu capul cuibărit în cuibul brațelor aruncate pe lemnul rece. Am început să vorbim, deoarece nu mai vorbiserăm serios de-aproape un an, iar eu am fost fericită de acest moment de respiro în care ne-am vorbit din nou. A venit vorba despre ce tipuri de oameni ne plac, discuții banale, stereotipuri ale vieții adolescentine la care ajunge oricare dintre noi. Atunci s-a apropiat de mine și m-a privit întâia oară profund, mai profund decât atunci când am fost translatoare și mai profund decât atunci când și-a cerut iertare. Eram speriată. Știam că avea să se-ntâmple ceva, orice, nu știam dacă va fi rău sau bine, de-altfel nici nu știam eu ce e aia rău și ce e bine, în definitiv. M-a întrebat deci ce fel de băieți îmi plac, iar eu am răspuns grăbită, bâlbâind neclar că-mi plac artiștii, că nu mi-au plăcut niciodată conformiștii și că nu contează cum arată, ce ochi și ce corp are băiatul, atâta timp cât are ceva sub înveliș, adică important e să aibă mintea și sufletul curate. În mare parte aveam dreptate, deși mințisem, pentru că-mi plăceau băieții cu corp lucrat și cu siluete interesante, am spus-o doar așa, ca să par interesantă.
Și-atunci, neașteptând să termin răspunsul, la care nu m-am gândit foarte mult, s-a lăsat în genunchi și m-a apucat pasional de față cu amândouă mâinile, încât îmi simțeam fața ca un triunghi șlefuit la colțuri, și m-a sărutat scurt și apăsat pe buze, după care s-a desprins violent de mine, așezându-mi la loc părul, mângâindu-mă fugar pe creștet. „Asta rămâne între noi” a spus el, cu un gest de reținere; și așa a și fost. Asta e prima consemnare a evenimentului, nimeni n-a știut vreodată de acest sărut, ale cărui intenții nu le-am aflat nici până azi, poate pentru că mi s-a părut că n-are rost să vorbesc despre el, poate pentru că mi-a părut penibil și-am preferat, ca de obicei, să tac.
De altfel, nici lui nu i-a plăcut când i-am amintit de sărut, fiind pregătită să-i spun că-l iubesc, deși nu aveam idee de ce-i aceea dragoste, însă bănuiam că ceea ce s-a întâmplat putea fi numită „dragoste”. Așa că după un an de la acea întâmplare, după care ne-am mai sărutat, dar în joacă, fără intimități creatoare de senzații din acelea ucigaș de frumoase, au fost numai săruturi prostești, automate, promovate de jocuri puerile pentru gloata de adolescenți, ne-am întâlnit din nou și l-am întrebat dacă mai ține minte cum a fost atunci într-a șaptea, când ne-am sărutat. Nici n-a vrut să audă. M-a respins și s-a enervat, m-a privit nepăsător, după care mi-a spus calm:
- Nu te iubesc.
Am vrut să-i spun că nici eu nu-l iubesc și că nici eu nu am avut nicio intenție de-acest tip, însă am tăcut, am tăcut, ca întotdeauna. N-am mai vrut însă să-l văd, să-i văd chipul acela de care sigur mi-ar fi fost milă, n-am răspuns la invitațiile în oraș, care erau doar un pretext pentru discuția pe care n-o mai puteam amâna pentru mult timp.
Așa că m-am hotărât să-l întâlnesc. Am crezut că vom lămuri o dată pentru totdeauna problema asta a mea, pe care el vroia să mi-o înlăture, în același timp cu mine. Dar atunci nu mi-a mai spus nimic de asta. M-a țintuit cu o privire caldă, vegetativă și a-nceput să torăie despre iubitele sale fantastice, și-am avut iar revelația că n-are rost să-l mai ascult și că e un idiot. Începuse să vorbească precipitat, cu o doză de snobism în toate gesturile și mișcările năuce pe care le făcea. Vorbea mult și prost și devenise iar băiatul banalissim cu farmecul gimnazial slăbuț, care m-a făcut să-mi pierd mințile. Pentru prima oară, am stat și eu la rândul meu liniștită, fără să sorb cuvintele care altădată mă răscoleau, m-am ptoptit pur și simplu pe marginea mesei și-am rânjit prostește încontinuu. Priveam prin ochii lui și nu mai vedeam nimic decât fum de țigară, el însuși era învăluit de fum, mirosea a fum, era o mare de fum, care din când în când mai zâmbea superior și colțul gurii i se încovoia într-o poziție înspăimântătoare, ceea ce-l făcea să arate ca un bărbat trecut de douăzeci de ani.
Însă mie nu-mi mai păsa, nu mai auzeam nimic, nici despre iubitele lui, nici muzica din local și nici vorbele vecinilor de local, care se lamentau zgomotos, învăluind tot locul. Doar îmi treceau lent prin fața ochilor, cuvinte scrise cu fum pe un fundal negru, care se mișcau din ce în ce mai încet, din ce în ce mai provocator, umezindu-mi ochii, neobișnuiți cu atâta fum. Și-mi subzistau tăcut în minte și eu repetam încet, ca pentru mine, cu o ură nesfârșită: „Nu te iubesc!”, „Nu te iubesc!”…


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!