Nu am fost niciodată în America. Nu am mai zburat demult cu avionul. Emoțiile și dorul de copii sunt amplificate de temerile legate de riscul unui zbor atât de lung peste ocean. Faptul că sunt cu Mihai în această călătorie îmi alungă toate gândurile sumbre.
Mihai revede algoritmul călătoriei așternut meticulos pe hîrtie: bagaje, daruri, lucruri personale, bani lichizi, carduri (de ce oare și și?), escale, localități, trasee, ore, etape, numere de telefon, adrese de prieteni. Înainte de îmbarcarea propriuzisă a dorit să ne oprim la o coridă în Spania. Conform spuselor mamei trebuie să-i accept și această toană.
Nu știu dacă voi lua jurnalul cu mine și îi cer părerea:
„Ce zici iau și jurnalul?”
„Poate că e suficient să iei numai camera de filmat și reportofonul. Litera scrisă e totuși altceva. Faci cum simți că e mai bine..”
Am pus „seiful portabil” în poșetă după ce am scanat tot conținutul. Am vrut să fiu sigură că nu pierd nimic.
Cornelia a dorit să îl ia pe Adam la aeroport. Teama de acest drum lung îmi aducea în minte tot felul de gânduri prostești despre accidente de aviație, despre jafuri și crime petrecute pe tărâm american. Mihai m-a liniștit cu calm dar nici el nu era chiar în apele lui. El obișnuia să spună despre femei că au talentul ca la un drum mai lung să ia cu ele în bagaje lucruri caremaidecare mai inutile. Ca să îi confirm părerea parcă, am luat cu mine o mulțime de „fleacuri”dragi mie: cheița de lacăt, o patră albastră, un cristal de siliciu cu cuarț, cîteva petale uscate, o „lacrimă'' de aur încrustată pe o parte cu niște cristale, o castană, o aripă uscată de fluture, o punguță cu camfor, un petic de hârtie îmbibat cu o aromă necunoscută. Caseta minusculă era aproape plină dar cuprindea aproape șapte ani din viața mea.
Mihai a privit caseta, a cuprins-o în amândouă palmele și a privit-o intens ca atunci când invoca pe cineva drag.
Adam era vesel și nu băga de seamă ce se întâmpla în jurul lui. L-am sărutat pe rând și Cornelia a plecat după ce ne-a lăsat undeva pe aproape de aeroport. Aveam timp destul așa că am parcurs restul drumului pe jos. Aveam bagaj puțin.Drumul a trecut pe sub ”pomul cu vâsc”. Mihai m-a sărutat de parcă era un alt timp și ar fi fost pentru ultima dată. L-am privit mirată dar nu am cerut explicații.
El a scos câteva foi cu prognoza meteo pentru câteva zile, pentru câteva zone geografice, le-a cercetat atent apoi le-a împăturit cu grijă și le-a aruncat la un coș de gunoi.
La „plecări” lume multă și pestriță. Căpșunari ce se întorceau la lucru, bunici ce mergeau să-și vadă nepoții, „fetițe” care poate se întorceau sau abia acum pășeau pe drumul fără întoarcere din vestul Europei, un grup de oameni vânjoși și arși de aerul marin ce străjuiau o piramidă de saci marinărești.
„O fi și Costel printre ei?”.
Am alungat rapid gândul dar urechile mi s-au înroșit. Subit mi-am aranjat părul peste urechi. De parcă ar fi observat și ar fi auzit gândul meu Mihai a conchis:
„Aici , acum sau altcândva Costel va fi printre ei.”.
Am luat câte un suc de portocale. Eram liniștită. Singurul gând major era la copiii de peste ocean. S-a afișat zborul și ne-am îmbarcat.
Zborul până la Madrid s-a petrecut fără incidente. De la aeroport am luat un taxi. Mihai a dat adresa unui hotel pe care îl știa. A doua zi urma să mergem la coridă.
Am ieșit în oraș. Mihai mi-a fost ghid și m-a bucurat această plimbare într-un muzeu în aer liber. După câteva ceasuri de lălăială ne-am întors la hotel cu o mulțime de vederi eu iar el cu o stampă cu Don Qijote. Pe un canal T.V. am revăzut cu aceeași plăcere acel ”Pe aripile vântului”. Filmul, drag mie, nu m-a liniștit deloc. Nu a reușit decât să-mi readucă în minte întrebări care nu și-au primit răspunsul și pe care le-am tot amânat sub deviza că la ele mă voi gândi mâine. Sau la întoarcere. Am simțit nevoia să fac dragoste cu Mihai dar vorbele Sandei mi-au mai temperat „chemarea”(fără demonstrații). Doream să îl simt cu toată ființa mea, îl doream ca pe o alinare, ca pe un prieten, ca pe o „cârjă”. Am adormit în poziția fătului ca o fetiță debusolată, ca o floare care se teme de vânt.
Larma orașului m-a trezit devreme. Mi-era dor de privighetorile ”mele”. Uitasem mormăitul matinal al orașului. Am servit micul dejun în cameră, am pregătit bagajul pentru plecare pentru că la scurtă vreme după încheierea coridei aveam cursa spre America.
Pe drumul spre arenă lumea era din ce în ce mai multă și mai agitată. Am cumpărat cîteva cărți poștale ilustrate. Am pătruns prin porțile uriașe. O arenă impresionantă se deschidea privirii mele. Femei îmbrăcate elegant dar și femei îmbrăcate de stradă, muncitori de toate naționalitațile și culorile, bărbați îmbrăcați elegant dar și cerșetori, fete tinere pline de viață. Revărsarea de culori și panglici mă amețea.
Picadorii își făceau de lucru. Mihai privea atent, cu nesaț, înregistrând parcă fiecare clipă. A privit un timp programul și apoi mi-a explicat regulile de desfășurare ale acestui spectacol atât de controversat. Nu am reușit să percep niciodată „frumosul” din acest măcel.
„Moartea unui taur este o crimă petrecută pentru plăcerea de a vedea sânge" i-am spus lui Mihai cu un ton vehement. M-a privit atent și parcă un pic superior. Blonda din mine și-a luat aerul de școlăriță cuminte ascultându-i tirada despre eleganța și mesajul spectacolului în sine. Mi-a punctat despre dragostea și respectul pe care le poartă toreadorul pentru taurul pe care urmează să îl învingă în luptă ca apoi să îi taie urechile. Nu am privit niciuna dintre etapele coridei, nici evoluția acelui”vara”, nici testarea forței taurului. Am urmărit numai oamenii și codița pe care toreadorul o purta strânsă. Toate acele aclamații, toți acei ”ole” strigați cu o exaltare unică în fața eleganței și temerarității toreadorului mă înfricoșau. Arabescurile de aur brodat de pe hainele matadorului mă duceau cu gândul la o scriere secretă a unor incantații religioase ancestrale. Lama de sub mantie purta în vârful ei toată esența acelui dans ritual al morții și al renașterii.
După câteva ore totul s-a încheiat. Contrar ațteptărilor mele nu eram oripilată. Senzațiile încă proaspete nu își găseau asemănarea decât în ritualurile șamanice parcă transpuse într-un balet interpretat de o trupă rusească.
Am luat un taxi, am trecut pe la hotel după bagaje și am ajuns la aeroport. Așteptând îmbarcarea am privit ilustratele cumpărate. Sagrada Familia, uriașa catedrală din Barcelona. Senzația de viu pe care mi-o transmitea Gaudi era terifiantă. Începută în secolul al nouăsprezecelea probabil că nu va fi terminată niciodată. Palatul Alhambra din Granada cu tavanele minunate din stuc și vestita fântână cu lei, Muzeul Prado cu o mulțime de fotografii ale unor tablouri de Velasquez, Goya, El Greco, Rubens. Mi-am ridicat ochii de pe trupurile ”generoase” ale femeilor lui Rubens din cauza rumorii generată de verificarea minuțioasă a navei.
În cele din urmă am urcat la bord și după cuvintele de bunvenit ale comandantului aeronavei, stewardesele, adevărate fotomodele, ne-au condus la locurile noastre cu aceleași cuvinte calde.
Mihai m-a îndemnat să dorm cât pot de mult pentru că urma să schimbăm fusul orar și așa mi-ar fi fost mai ușor. Am urmărit cîteva minute de film apoi am adormit.