poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2396 .



Teddy
proză [ ]
Povestea cățelușului care nu era

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Emil Carageorge ]

2005-06-18  |     | 



— …locul în care stau este într-un bloc aflat nu tocmai în centrul orașului, mai degrabă înspre periferie, dar este unul curat, cu multe etaje. Majoritatea oamenilor sunt sufletiști și iubitori de animale. Nu toți. Adela, nepoata bătrânilor de la șase, mă bate mereu. Dar nu îi port pică și mă bucur când o văd. În primul rând pentru că e tare frumușică, și apoi… știu că nu toți copiii sunt la fel. Ceilalți copii de pe scară mă iubesc și se joacă cu mine… nu mereu… Cred că părinții nu-i lasă să se apropie de mine, zic că sunt murdar și îi îmbolnăvesc. Dar nici oamenii mari nu sunt toți la fel. Uite, la etajul 3 de exemplu, stă familia Popa. Nu au copii, dar au un labrador drăguț, Rex. Rex e prietenul meu. Chiar dacă e un răsfățat și are mereu ce-și dorește, nu uită de mine. Cel mai mult îmi place când vine și împarte mâncarea cu mine. Nu e egoist… Când are un os cu mai multă carne, deschide ușa apartamen-tului, coboară în fugă pe scări și vine să mi-l aducă mie. A, uitasem să vă spun, eu stau la subsolul blocului de care vă povesteam…E așa drăgălaș! Cum ajunge la mine latră într-un anume fel cum numai noi știm să ne înțelegem și lasă osul jos, împingându-l cu botul și uitându-se în ochii mei rugător… Când îi vezi ochii ăia umezi și boticul haios îndreptat spre tine, nu l-ai refuza nici dacă ai fi sătul. Eu mănânc atunci și Rex dă bucuros din coada aia a lui enormă. Așa tare îl invidiez pentru ea! Aș vrea și eu să arăt așa țanțoș ca el. Dar mai mult îl invidiez pentru zgarda antipurici. Nu sunt prost, cine-și dorește să fie ținut în lesă, dar noaptea nu pot să dorm în cușca mea, mă scarpin într-una, puricii ăștia pur și simplu mă omoară! Glumeam cu „cușca mea”, așa îmi place mie să-i spun, deși mereu mă gândesc că un câine ca Rex o duce mai bine ca mine… Cât mănânc eu, Rex ține de șase și mă păzește, pentru că ceilalți câini de pe stradă miros rapid că-i rost de ros vreun os și mă lasă fără mâncare.
Teddy! Așa îmi spun mai toți în cartier. Nu știu exact de când, dar țin minte că odată, când eram foarte mic, așa m-a strigat un băiat și așa mi-a rămas numele. Alții îmi spun Șchiopu, pentru că șchiopătez puțin la un picior, dar îmi place și așa.
Uneori îmi pare rău că n-am învățat de la Rex să latru ca lumea. El are un lătrat… îți îngheață sângele în vine. Nimeni nu se apropie de el. Odată au venit la cușca mea niște copii, nu erau din cartier, că nu-i cunoșteam. Nu m-am speriat, credeam că sunt ca toți ceilalți, o să mă mângâie pe cap sau o să-mi tragă un șut în fund și o să plece… Dar n-a fost așa. Aveau chef să se distreze pe seama mea. Mi-au legat o sârmă de gât și m-au târât pe stradă. Râdea toată lumea, și nimeni nu s-a băgat, deși toți mă cunoșteau. La urmă au dat cu pietre după mine și m-au pus să alerg legat la picioare… Acum îi știu cine sunt. De câte ori îi văd, fug mâncând pământul, iar ei râd de se prăpădesc.
Mi-aș fi dorit să fiu pisică. Șoarecii aleargă în jurul meu și nu mă lasă să dorm noaptea de frică. La cât de mulți sunt, nu aș mai fi răbdat niciodată de foame. De fapt, cred că nu vreau să fiu pisică. Nu suport pisicile. Oriunde le văd, le fugăresc și ele îmi știu de frică. Vecinii strigă după mine „Teddy răule!“, „Teddy, ești rău băiatule!“, dar pun pariu că se distrează în sinea lor așa cum se distrau pe seama mea când mă alergau câinii mari din cartier. Odată chiar am prins una și mi-am dat și eu seama cât de bine se simt cei care mă chinuiesc pe mine. Am avut un sentiment ciudat, pentru prima dată în viața mea m-am simțit și eu puternic.
Într-o zi l-am cunoscut pe Karl. Karl este un ciobănesc mioritic care vroia să mă sfâșie. Mi-era atât de foame, încât am vrut să sar gardul la cotețul vecinilor de la casă și să fur un pui. Afară era zăpadă, o iarnă cum nu-mi amintesc să mai fi fost, un ger cumplit. Mic cum sunt, m-am ridicat cât am putut dar n-am văzut nimic prin gard. Când am aterizat în curte, era prea târziu. Karl mă simțise de dincolo de gard, dar mă pândea în liniște. M-am trezit atunci în față cu o gură mârâind, plină de colți imenși, de oțel. Am luat-o la goană cu Karl pe urmele mele. Þin minte că mă gândeam, pentru prima dată în viață, că am să mor. Ajunsesem la gard, dar nu mai aveam timp să mă cațăr. Îi simțeam deja răsuflarea lui Karl în spate și așteptam să mă sfâșie. Am închis ochii și lacrimile mi-au înghețat. Atunci am auzit un lătrat. Lanțul! Karl era legat și lanțul nu ajungea până la gard… Am sărit gardul repede și am fugit până la cușca mea. Þevile de apă caldă erau fierbinți, dar eu nu le simțeam. Tremuram până în vârful urechilor. În noaptea aia am visat că aveam o blană lânoasă și albă ca a lui Karl și că mă tăvăleam prin zăpadă ca el, fără să-mi pese de nimic. Când m-am trezit, tremuram încă…
Acum vreo doi ani, în viața mea s-a întâmplat un mic miracol. Lângă blocul în care stau s-a făcut un loc de aruncat gunoiul. La început, nu știam ce e acolo, așa că m-am dus curios să mă uit. Când am văzut pubelele pline, am înțeles… Există un Dumnezeu și pentru noi! Adio foame, adio zile întregi de mațe ghiorăite, în sfârșit am scăpat și eu de grija vieții mele! N-am mai stat pe gânduri și m-am cocoțat pe mormanul de gunoi, căutând orice se putea băga în gură. Gălețile pline ale vecinilor și nepăsarea gunoierilor erau mana mea cerească. Aveam parte pentru prima dată în viață de o masă copioasă. Când am dat să plec, luând cu mine resturile gustoase și mirositoare, s-a întâmplat miracolul de care vroiam să vă povestesc. În fața mea stăteau doi maidanezi, uitându-se cu interes la mine. Mi s-a făcut frică. Am crezut ca le-am încălcat teritoriul și că o să sară să mă muște. Mi-am dat seama însă rapid că erau la fel de nemâncați ca și mine și am împărțit cu ei tot ce găsisem în tomberon. Mâncam împreună și mă gândeam că uite, noi vagabonzii avem ceva în comun, ne unește viața asta amară pe care o ducem pe străzi, mizeria și batjocura de care ne lovim zi de zi. Din clipa aceea am început să-l privesc pe Rex cu alți ochi, adică era și el prietenul meu în continuare, dar ceea ce mai simțeam pentru el era doar un fel de respect amestecat cu teamă față de un domn care nu ar fi înțeles niciodată un vagabond. Adevărații mei prieteni au rămas cei doi maidanezi fără nume, cu care și astăzi împart toată mâncarea de la ghenă.
Dar nu toată viața mea este așa. Odată au venit niște oameni ciudați, cu o mașină mare și colorată. Vorbeau altfel decât cei din cartier și cineva spunea că vor să mă ajute. S-a iscat atunci o zarvă mare, pe care eu nu o înțelegeam. Toți copiii din cartier s-au strâns să-i aducă imediat la cușca mea și tot arătau spre mine. Ziceau că sunt de la o fundație și că vor să mă ducă la ei în țară să aibă grijă de mine. M-am speriat foarte tare. Mă înconjuraseră și încercau să-mi vorbească încet, ca să mă prindă. În spatele lor, vecinii din bloc făceau un zgomot de nedescris, râdeau și țipau la mine „Teddy, hai Teddy, cuminte băiatule, că n-o să te doară!” Ecoul numelui meu răsuna în subsolul plin de lume. Eram îngrozit. Imaginea ce mi se oferea îmi aducea în fața ochilor gura rânjită cu dinți a lui Karl. M-am ridicat într-o clipă și am fugit. Unul dintre străini m-a prins, dar l-am mușcat de braț și imediat în jurul meu toți s-au dat la o parte, înfricoșați. Am zbughit-o pe ușă cu inima bătându-mi nebunește. M-am întors la cușca mea abia spre seară, uitându-mă mereu în spate… După câteva zile mi-am dat seama că nu mai am de ce să mă tem: copiii povesteau râzând că străinii au zis despre mine că-s sălbatic și că nu mai vor să mă ia.
Cel mai mult îmi place să mă duc și eu să mă uit la luptele de câini din spatele blocului. Când se lasă întunericul, îi vezi că apar… au niște fețe dubioase, nu știu de unde vin, dar de fiecare dată au câte un câine în câte o cușcă mare, pe care o lasă jos, apoi duc mâna la buzunar și încep să numere banii. Vin și cei din cartier. Se salută zgomotos și încep să bea. Pun cuștile în formă de cerc, și aruncă înăuntru doi câini. Nu mi-e milă de ei, îi văd cum se uită unul la altul mârâind, apoi iși dezvelesc colții, iar cei din jur îi întărâtă. Câțiva umblă prin public și adună banii. Apoi stăpânii le scot lesa și ei se aruncă unul pe altul. Mereu mă gândesc că în clipele acelea unul îl mănâncă pe celălalt, nu doar se mușcă. În câteva secunde unul cade schelălăind, acoperit de hărmălaia din jur, apoi nu mai mișcă deloc. Stăpânul îl apucă de picioare și îl aruncă undeva, lângă mulțime, înjurând. Aseară au vrut să se distreze și, după o partidă, m-au împins în arenă cu câinele care tocmai câștigase, un pitbull îndesat, cu botul plin de sânge. „1000 de dolari pe Teddy!“ a strigat cineva în spatele meu și toți au izbucnit în râsete și fluierături. Am căzut înăuntru în patru labe. Pitbullul se uita direct în ochii mei, mârâind. Nu știam ce să fac. Mi-am dat seama că nu pot să fug. Frica îmi paralizase corpul și gândurile. Fiara din fața mea mă privea încă și nu înțelegeam de ce nu atacă. Cred că nu mai văzuse niciodată așa ceva în arenă. Ce a urmat mi s-a șters aproape complet din memorie. Nu-mi mai amintesc decât că pitbullul s-a transformat în Karl și s-a năpustit asupra mea. Într-o clipă totul s-a umplut de sânge: copacii, blocurile, oamenii, blana alba a lui Karl. Toți au început să țipe, eu nu mai simțeam nimic și cineva m-a luat în brațe , m-a scos pe sus și apoi…
— Ajunge! spuse directorul. Într-adevăr, foarte emoționantă povestea ta, dar din păcate nu te putem primi în orfelinatul nostru. Au venit prea mulți copii anul ăsta și nu mai avem locuri. Îmi pare rău, Teddy…

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!