poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5287 .



Hojoki- Insemnări din coliba mea
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Kamo_no_Chomei_ ]

2005-06-14  |     |  Înscris în bibliotecă de




Acum, că am ajuns la vârsta de șaizeci de ani și mi se pare că viața se evaporă precum roua, mi-am înălțat un adăpost pentru ultima parte a vieții. Este o colibă în care un călător și-ar petrece o singură noapte; este ca o gogoașă țesută de un vierme de mătase bătrân. Această colibă nu are nici măcar a suta parte din dimensiunea căsuței în care mi-am petrecut tinerețea.
Anii au început să apese pe umerii mei fără să-mi dau prea bine seama și la fiecare mutare casa era tot mai mică. Coliba actuală nu are un aspect obișnuit. Este o colibă goală, de vreo zece metri pătrați și nu mai înaltă de doi metri și un pic. Nu am avut un motiv anume pentru a alege acest loc și nu altul și mi-am construit coliba fără să consult vreun profet. Am făcut fundația și am trântit un acoperiș de paie peste ea. Am fixat doar grinzile și balamalele, ca să pot pleca fără probleme în caz că nu-mi mai era pe plac. Nu mi se părea deloc greu să mă mut la nevoie. In fond îmi erau suficiente două căruțe ca să îmi car întreaga casă și în afară de ce i-aș fi plătit căruțașului, nu mă mai costa nimic altceva.
De când mi-am făcut urmele pierdute în inima muntelui Hino, mi-am mai adăugat și un mic șopron spre sud și o prispă din bambus. Inspre vest am construit un stelaj în care-mi țin apa sfântă și în colibă, pe peretele dinspre vest, am pus o statuetă ce-l reprezintă pe Buddha. Lumina soarelui la amurg strălucește printre sprâncenele lui. De ușițele cutiei cu relicve am atârnat imaginile lui Fugen și Fudo. Deasupra ușii glisante dinspre nord am făcut un raft mic pe care țin trei sau patru cutii negre din piele în care se află cărți de poezie și muzică, precum și fragmente din scrierile sacre. Lângă ele stau două instrumente: un koto care se pliază și o lăută.
De-a lungul peretelui dinspre est am împrăștiat pe jos frunze de ferigă și am întins rogojini din paie, care-mi servesc drept așternut. In peretele dinspre est am decupat o ferestruică și am pus o măsuță sub ea. Lângă pernă am un vas pătrat în care ard surcele ca să mă încălzesc. In partea de nord a colibei mi-am îngrădit sumar o parcelă de teren pe care cultiv multe specii de ierburi medicinale.
Cam așa arată coliba mea temporară. Am să încerc să descriu acum și împrejurimile. Spre sud am pus o țeavă de bambus prin care se scurge apa într-un bazin din piatră. Pădurea e aproape de căsuța mea și deci îmi e simplu să adun lemne de foc. Culmea se numește Toyama. Plantele agățătoare blochează cărarea și în vale este o vegetație abundentă, dar spre vest este un luminiș, așa că am tot confortul necesar. Primăvara se văd vițele de glicină precum norii purpurii. Vara aud cucul care-mi promite că mă va însoți pe Drumul de Apoi. Toamna îmi țârâie în urechi văicărelile jalnice de seară ale insectelor. Privesc cu profundă emoție zăpada ce se adună și-apoi se topește, ca opreliște în calea salvării.
Când nu am chef să îmi rostesc rugăciunile și nu mă pot concentra pe citirea sutrei, nimeni nu mă oprește să mă odihnesc sau să lenevesc și n-am nici un prieten căruia să-i fie rușine cu mine. Nu fac un efort deosebit ca să respect disciplina tăcerii, deoarece faptul că trăiesc singur mă face automat să mă abtin de la păcatul vorbirii. Deși nu mă străduiesc în nici un fel să respect Poruncile, negăsind nici o tentație în jur, cine sau ce m-ar putea determina să le incalc?
Diminețile, când mă simt efemer precum dâra pe care o lasă barca, mă așez pe malul râului și, în timp ce privesc bărcile alergând de colo-colo compun versuri în stilul preotului Mansei. Sau dacă aud serile vântul foșnind printre arțari, îmi amintesc de râul Jinyo și cânt la lăută precum Minamoto no Tsunenobu. Cânt singur și inima mi se umple de bucurie.
La poale se află o căsuță nefinisată, în care locuiește paznicul muntelui. Când mă plictisesc de ceea ce fac, merg la plimbare cu acesta. El are șaisprezece ani, eu am șaizeci și cu toate că diferența de vârstă este mare, ne face plăcere să ne petrecem o parte din timp împreună.
Uneori culeg trestie înflorită sau mere pădurețe, sau îmi umplu coșul cu fragi și brâncuțe. Alteori o iau spre orezăria de la poalele muntelui și împletesc coronițe din spice. Sau când e vreme frumoasă, urc până în vârful muntelui și privesc în zare, departe, spre Kyoto- vechiul meu sălaș. Peisajul ce mi se deschide înaintea ochilor nu are stăpân, așa că nimic nu îmi strică bucuria de a privi după pofta inimii.
Când mă simt plin de energie și am chef de o călătorie, o iau de-a lungul culmii până spre templele Iwama și Ishiyama. Sau traversez câmpia Awazu ca să-i aduc un omagiu poetului Semimaru și trec râul Tanagami ca să ajung la mormântul poetului Sarumaru. La întoarcere, în funcție de anotimp, admir florile de cireș sau frunzele îngălbenite, culeg ferigi sau fructe, fie să i le ofer lui Buddha ca ofrandă, fie să le folosesc eu personal.
Seara e liniște și la lumina lunii ce-mi bate în fereastră tânjesc după vechii mei prieteni și-mi ud mânecile de lacrimi când aud cum plâng maimuțele. Licuricii din tufișuri arată precum lampioanele pescarilor aflați în larg. Și când aud câte un fazan, mă-ntreb dacă-și strigă tatăl sau mama. Când se apropie de mine căprioara sălbatică, fără să-i fie deloc teamă, îmi dau seama și eu cât sunt de departe de lume. Uneori, așa cum se întâmplă la bătrânețe, mă trezesc în toiul nopții, zgândăresc tăciunii și mi-i fac tovarăși de singurătate.
Nu este un munte impresionant, dar peisajul pe care mi-l oferă îmi face o nemărginită plăcere, indiferent de anotimp, chiar când mă trezesc ascultând urletele bufniței. Ce mult ar însemna toate acestea pentru cineva care gândește mai profund și știe mai multe!
Când m-am mutat aici, am crezut că o să stau doar o vreme, dar au trecut deja cinci ani. Coliba mea s-a cam învechit, așa cum se întâmplă și cu casele: frunzele de la streșini s-au veștejit și dușumeaua s-a acoperit de mușchi.
Când mi se mai întâmpla să mai aud vești din capitală, aflam câte persoane importante și-au mai pierdut viața. Dar cine stătea să-i numere pe cei de rând? Câte case or mai fi fost distruse în conflagrații? Se poate trăi liniștit și într-o colibă construită temporar. E extrem de mică, dar am un așternut în care mă pot întinde noaptea și un locșor unde să stau ziua. De fapt nu-mi lipsește nimic. Și melcul stă în cochilia lui, căci se știe cât e de mic. Vulturul-de-mare stă pe maluri părăsite pentru că îi e teamă de oameni. Și eu sunt la fel. Cunoscându-mă pe mine, dar și pe alții, n-am nici o ambiție să trăiesc în rândul lumii. Mă bucură lipsa de necazuri.
Mulți nu-și construiesc casele pentru ei înșiși. Unii le construiesc pentru familie sau pentru rude; alții, pentru prieteni sau cunoștinte. Unii le înalță pentru stăpânii lor sau pentru profesori, iar alții ca să-și ascundă averile sau ca să-și țină animalele acolo. Eu am construit pentru mine, nu pentru alții. Și asta pentru că, în vremuri ca acestea, eu nu am nici un tovarăș de viață, nici servitori. Să presupunem că aș fi construit o casă mai mare: cui i-ar fi folosit? Pe cine aș fi găzduit în ea?
Prietenii te stimează mai mult pentru bogăție și arată mai multă afecțiune celor care le fac favoruri. Nu neapărat îi iubesc pe cei care le arată prietenie sinceră sau care sunt cinstiți. Este mai bine să ai drept prieteni muzica și priveliștile naturii. Servitorii se dau în vânt după cadouri și sunt foarte respectuoși cu cei generoși. Dar oricâtă atenție li s-ar acorda, nu le pasă câtuși de puțin de liniștea sufletească și de fericirea stăpânilor lor. Cel mai bine este să nu apelezi la serviciile nimănui.
Dacă este ceva de făcut, normal că fac singur. Uneori mă satur de muncă, dar consider că e mult mai simplu să muncesc singur decât să angajez un servitor și apoi să am grijă și de el. Dacă am de mers undeva, merg și pace. Ce complicat e să înhami caii sau să pregătești carul cu boi! Eu îmi împart trupul și îi folosesc părțile componente: mâinile sunt servitorii, iar picioarele vehiculele și vă spun cinstit că mă descurc grozav. Când îmi obosește mintea sau trupul, simt imediat și mă odihnesc. Eu mă folosesc de servitorii mei când sunt în formă. Spun “folosesc”, dar nu îi suprasolicit prea des. Dacă n-am chef de muncă, faptul nu mă deranjează câtuși de puțin. Și dacă mă gândesc bine, și umblatul și muncitul fac bine la sănătate. Ce rost ar avea să lâncezesc?
Hainele și mâncarea nu-mi ridică nici ele nici o problemă. Imi acopăr goliciunea cu ce găsesc la îndemână, haine sau pleduri, și-mi umplu stomacul cu fructe de pădure și alune. Nu e cazul să-mi fie rușine de cum arăt pentru ca nu mă amestec printre oameni, iar mâncarea puțină are și ea farmecul ei.
Nu vreau să impun felul meu de viață celor ce sunt fericiți și bogați. Vreau doar să arăt diferența dintre cum trăiam înainte și cum o duc acum. Chiar din clipa când am părăsit lumea și m-am făcut preot, n-am știu ce-i ura și teama. Numai Cerul mai știe cât am de trăit, dar eu nici nu mă cramponez de viață, nici nu mi-e teamă de sfârșit. Trupul meu este ca un nor plutitor- nu cer nimic, nu vreau nimic. Cea mai mare bucurie a mea e somnul liniștitor de la prânz. Cea mai mare dorință în această viață este să gust frumusețea anotimpurilor.
Cele Trei Lumi sunt cuprinse de o singură minte. Dacă mintea nu e liniștită, nici averile, nici palatele nu-ți aduc nici o bucurie. Locuința mea e doar o biată colibă, dar eu o iubesc. Normal că mă simt rușinat când merg în capitală și trebuie să cerșesc, dar când revin aici, îi compătimesc teribil pe cei care se simt legați de lumea aceea plină de mizerie. Dacă se îndoiește cineva de adevărul vorbelor mele, să privească peștii și păsările. Peștii nu se satură de apă, dar dacă nu ești pește, nu înțelegi de ce. Păsările tânjesc după păduri, dar dacă nu ești pasăre, nu știi de ce. Bucuriile singurătății sunt similare. Cine să le înțeleagă dacă nu le-a trăit?
Luna mea e în declin pe cer și se apropie de muchia muntelui. Trebuie să mă îndrept spre întunecimea Celor Trei Căi. Buddha ne învață să nu ne atașăm de obiecte. Păcătuiesc acum că-mi iubesc coliba și dragostea de singurătate poate fi și ea o piedică în calea mântuirii sufletului. De ce să mai pierd timp cu relatarea unor asemenea fleacuri?
Intr-o dimineață însorită m-am gândit la toate slăbiciunile mele și mi-am zis că am fugit de lume ca să trăiesc într-o pădure de munte cu scopul de a-mi disciplina mintea și sufletul. Și în ciuda înfățișării de călugăr, s-ar putea ca inima să îmi fie plină de păcate. Chiar dacă seamănă coliba mea cu cea a lui Jomyo, mă comport mai rău decât Handoku. Dacă am ajuns acum aici, din pricina unor păcate săvârșite în existențe anterioare, de ce îmi mai fac atâtea probleme? Sau e mai bine să mă amăgesc singur? N-am fost capabil să răspund la asemenea întrebări. Tot ce-am putut face a fost să-mi folosesc limba și să spun nembutsu de două sau de trei ori, lucru totuși inacceptabil din partea unui suflet pângărit.
E sfârșitul celei de-a treia luni din anul 1212 și am scris toate acestea în coliba mea de pe culmea Toyama.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!