poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1704 .



Imperiul Fanteziei
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
( fragmente din jurnalul unui călător )

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Victor Bolintineanu ]

2005-02-27  |     | 



Cu toții ne punem o seamă de întrebări ale căror răspunsuri tot în noi le căutăm,fiind singurii apți să ni le dăm.Cine suntem? Ce vrem de la viață,de la cei ce ne înconjoară și mai ales,de la noi înșine? Iată doar câteva din întrebările ce bântuiesc prin labirintul întunecat al minții noastre.
Cine sunt eu?...Un om,doar un om.Un om care ar vrea să pătrundă toate misterele lumii,dar a cărui viață e prea scurtă pentru a afla tot ce ascunde această cortină.Sunt un rătăcitor pe căile lumii și ale vieții.N-am casă și n-am țară.Din zori și până în noapte bat drumurile și mă adăpostesc în case străine și primitoare.Uneori,pentru dorința mea de a străbate necunoscutul,îndur foametea și setea,dar niciodată nu am dat înapoi în fața piedicilor ce mi-au ieșit în cale.



După o zi de mers neîncetat,obosit și înfometat,am bătut la porțile castelului.Era noapte,vântul bătea încet,pădurea își scutura ramurile.Pe bolta nopții doar luna în întreaga sa măreție,strălucea printre nori.
Un bătrân mi-a deschis poarta și m-a primit cu un zâmbet înnăuntru.
- Nu vreau să deranjez.Stau doar o noapte.
- Intră.Presimt că vei sta mai mult decât o noapte.
- Nu,doar o noapte.



Adunați în jurul mesei serveam tăcuți cina.Îi priveam curios pe misterioșii locuitori ai acestui castel cocoțat în vârful unei coline și înconjurat de păduri ca de niște metereze puternice,de nepătruns.
Nimeni nu vorbea,nimeni nu-și ridica chipul din farfurie,ca niște străini.O fată frumoasă,dar cu chip palid,cu ochii albaștrii,dar triști,stătea tăcută fără să guste măcar o înghițitură din porția-i de mâncare.Chipul ei pierdut parcă într-o altă lume m-a atras îndată ca un magnet și din acea clipă nu mi-am mai desprins privirea de la ea.Tristețea ei mă fascina,suferința ei necunoscută mie mă atrăgea.
Bătrânul a observat curiozitatea mea pentru fată și,zâmbindu-mi,mi-a spus:
- Degeaba o privești cu atâta insistență,nu vede și nu aude nimic...E moartă!
- Cum să fie moartă?
- Nu întreba nimic.E unul din multele taine ale acestui castel.



Un ceas îndepărtat a bătut miezul nopții.Mesenii,la fel de tăcuți,s-au ridicat de la masă și au dispărut pe holurile întunecate ale castelului.M-am sculat și eu,căci era târziu și doream să-mi întind oasele obosite într-un pat călduros.
- Permite-mi să te conduc,s-a oferit bătrânul.
Am dat să urc treptele de piatră,dar bătrânul m-a oprit.
- Nu,acolo nu ai voie.Nimeni nu are voie să urce acolo.
- De ce?
- Acolo locuiește Demon.
- Cine este Demon?
- Stăpânul castelului și al nostru.



S-a pornit din senin furtuna,cerul e furios,fulgere îl sfâșie de la un capăt la altul,iar tunetele mă asurzesc.Întotdeauna am iubit furtunile,astfel am stins lumânările și,culcat în pat,ascultam urletul fioros al furtunii,uneori mi se părea că vântul plânge.
După un timp am fost cuprins de un sentiment sumbru,nu știu de ce,dar mi se părea că-n camera aceea s-a întâmplat ceva tragic,de negândit.Vântul îmi lovea ferestrele,mobilele trosneau;zgomote sinistre se auzeau din toate părțile,furtuna s-a transformat într-un coșmar.Mi s-a făcut frig,tremuram tot și mi-am dat seama că eram înspăimântat.Am vrut să mă ridic și atunci am rămas înlemnit cu spaima-n suflet.Acolo,acolo lângă fereastră se afla silueta unui om,trupul unei fete.
- Cine ești? Pe unde ai intrat? Ce cauți aici? am urlat.
Mi-era frică,vroiam să fug,dar nu aveam unde.Un fulger i-a luminat chipul și atunci am zărit-o.Un chip alb ca de mort și doi ochi fără pic de viață în ei.Am recunoscut-o pe fata cu ochi albaștrii și triști despre care bătrânul mi-a zis că este moartă.
Nici o mișcare,năluca mă privea fix.
-Nu cred în fantome,am țipat crezând că astfel o alung.Nu vroiam să cred că e reală,acest mister mă înfricoșa.Dar nu a plecat.A rămas acolo,lângă fereastră ca o statuie,privindu-mă neîncetat.
- Scapă-mă de Demon.
Am înghețat.De unde vine glasul acesta? Din ce abisuri întunecate?
- Scapă-mă de Demon,a repetat năluca.
- Dar cine e Demon?
- Scapă-mă de Demon.
Atât a spus și a dispărut.
Cine e Demon? Cum te pot scăpa eu de Demon?
Dar tu,tu cu ochii triști și morți,cine ești? Care ți-e trista poveste?



Am început să privesc imposibilul ca pe ceva real fără teama pe care am avut-o la început.Tot ce mă înfiora înainte,acum mă făcea să zâmbesc.Așa l-am întâmpinat pe Demon când l-am întâlnit prima oară,cu un zâmbet.
Era o noapte deasă,dealtfel ca toate nopțiile eterne în care s-a cufundat acest tărâm al groazei,luna domina sinistră întreg cerul negru fără de stele,aruncând în sufletul meu un sentiment demonic.Am ridicat privirea spre cer și atunci l-am zărit pe el,pe Demon,planând lin deasupra castelului cu aripile sale de liliac și privindu-mă cu ură.I-am susținut privirea,arătându-i astfel că nu mi-e teamă de el.
O bufniță a urlat în noapte.



Am încercat să evadez,să fug cât mai departe de această lume oribilă.Am trecut neobservat pe porțile negre și uriașe ale castelului întunecat și m-am afundat în pădure.Fugeam.Fugeam cât puteam de repede.Inima-mi bătea speriată.Vântul sufla înfiorător,ramurile pomilor uriași și întunecați se zbăteau,urlete lugubre se auzeau în pădurea înfricoșătoare.La fiecare cotitură tresăream,picioarele nu mă mai ascultau,frica mă împingea de la spate,șoptindu-mi cu vocea-i înfiorătoare:”Fugi.E singura ta scăpare!”.
Dar deodată m-am simțit apucat,ridicat în văzduh de o pasăre gigantică,cu gheare puternice.Nici o șansă să mai scap.Era Demon.Ajuns deasupra turnului mi-a dat drumul să cad pe lespezile dure.
- De ce ? l-am întrebat întorcându-mă spre el.Tu,Demon...Știi să-ți păzești victimile foarte bine...Nu ne omori,nu ne faci nici un rău,ai grijă de noi.Spune-mi de ce?...Ce plăcere simți să ne ți închiși în pușcăria ta?Ce vrei să faci cu noi,cu cei căzuți în capcana ta asemeni unei insecte ce se zbate zadarnic în plasa păianjenului ce o va ucide?
- Eu nu omor trupuri,eu ucid suflete.Mă hrănesc cu energia lor,cu răutatea lor,fiindcă fiecare om poartă în sufletul său ură și răzbunare.Nu-i nevoie să cădeți în capcana mea,lumea voastră e întreaga mea pânză de păianjen.Pe voi vă țin,însă,închiși aici fiindcă vreau să mă amuz.
- Din sufletul meu nu ai să te hrănești niciodată.
- Din sufletul tău am să mă înfrupt cu cea mai mare plăcere.



Neputând să dorm,m-am suit în turnul castelului,Demon mă aștepta.
- Vino,nu-ți fie teamă.
Strâns în brațele lui puternice,am zburat deasupra pădurii dese și întunecate.
- Unde mă duci?
- Ai să vezi.
Am zburat în tăcerea nopții,străpungând vântul și întunericul până când Demon și-a încetinit zborul și a coborât din înălțimi,aterizând lin pe un mormânt.
- Într-un cimitir ?
- Da...Privește.
Am privit și am rămas cutremurat.Doi bărbați siluiau o fată sărmană pe un mormânt.
- Salveaz-o.Te rog,salveaz-o.
Dar Demon privea cu plăcere pe cele două fiare turbate.
- Cum te poți bucura de asemenea priveliște ? Cum poți fi nepăsător la această nedreptate ?
- Mă hrănesc cu crima lor,cu răutatea lor,cu pofta lor turbată de a poseda acel trup nevinovat...Nu-ți fie milă de oameni,în ciuda înfățișării lor blânde,ei sunt fiare...Uneori sunt mai răi decât mine.Crede-mă,odată am fost ca ei.
- E nedrept.
- Ce este drept în lumea asta ?...Hai să mergem!



În odaia întunecată stăteam gânditor,când,deodată,am auzit în tăcerea nopții strigătul jalnic al lui Demon.
„Plângeți oameni,plângeți,dar nu pentru alții,ci pentru voi,căci v-ați pierdut pe o cale rea fără de întoarcere.
Plângeți,fiindcă doar plânsul v-a mai rămas.Speranțele vă sunt deșarte,iar visele himere.
Plângeți,fiindcă la capătul drumului nu vă așteaptă fericirea.
Plângeți,fiindcă e prea târziu să mai așteptați milă.V-ați distrus viețiile cu propriile voastre mâini.
Plângeți,fiindcă iubirea voastră e falsă și trecătoare.
Plângeți,fiindcă nimeni nu plânge pentru voi,nici Universul,nici pământul,...nici eu.”
- De ce plângi,Demon? l-am întrebat de la fereastra odăii.Cine ești tu,Demon ?
- Sunt Îngerul Întunericului.
- Chiar și Îngerul Întunericului suferă ?
- Îngerul Întunericului e un poet.



- Care e povestea ta,Demon ?
- Povestea mea ? ... Eu nu am poveste.Dar dacă,totuși,vrei să afli ceva,ascultă ce îți voi spune...
„Odată am iubit,am iubit enorm o fată cu ochii albaștrii,o fată timidă,tandră,sentimentală,minunată.Ori de câte ori o priveam în ochi vedeam râurile șerpuind în măti,fluviile revărsându-se în mări,imensitatea oceanului albastru.În ochii ei plini de viață,îmi aflasem fericirea și liniștea.Ochii ei mă purtau în lumi de vis,mă înălțau spre abisul cerului nemuritor.Pentru o clipă am fost fericit,apoi am descoperit că-n ochii ei se ascunde o taină înfiorătoare:taina trădării.
Blestemată a fost ziua în care am descoperit necredința ei.Toată iubirea ce o purtam în suflet s-a transformat în ură ucigându-mi sufletul și transformându-mă în demon... De atunci rătăcesc în bezna nopții mele nesfârșite.”



Era noapte târzie și somnul nu mă cuprindea,căci mintea mea era frământată de gânduri neînțelese.Astfel,întorcându-mă de pe o parte pe alta, gândindu-mă la Demon,m-a cuprins o curiozitate,curiozitatea de a-i vizita odaia.La aceea oră târzie din noapte când toți ceilalți dormeau cufundați în visele lor sumbre,eu pătrundeam acolo unde nimeni nu a avut curajul de a pătrunde vreodată.În odaia aceasta am descoperit rămășițele unui trecut de mult apus.
Pe un perete se afla portretul unui tânăr luminat de razele lunii,m-am apropiat de el și l-am privit.Pentru o clipă am crezut că-i viu și m-am dat înapoi înspăimântat,căci ochii tânărului mă priveau în ochi.
- Acela am fost eu pe vremea când credeam în iubire,o voce tristă a răsunat în spatele meu.M-am întors speriat și l-am zărit pe Demon în mijlocul odăii cu aripile strânse lângă trup.
- De ce ai intrat aici ? Nu știai că nu ai voie ?...Altă dată te-aș fi ucis fără nici un cuvânt,dar azi...Nu știu de ce,dar pe tine nu te voi ucide...Poate fiindcă simt în tine același destin tragic ca al meu.
Demon s-a apropiat de propriul lui portret.
- De mult am vrut să distrug acest tablou,dar nu știu ce m-a oprit.
Întorcând spatele tabloului,Demon s-a îndepărtat oprindu-se în fața ferestrei și întorcându-și puțin capul spre mine,ce asistam tăcut la această priveliște,continuă:
- Ce este iubirea ,prietene?... O altă minciună în deșertăciunea omenească.În noaptea aceasta tristețea mi-a cuprins sufletul și gândurile.Vreau să părăsesc această lume infectă ce mă înconjoară,vreau să fiu singur...,defapt...sunt singur.Nu mă condamna prietene,nu sunt chiar atât de rău;oamenii,aceste adieri palide de vânt,fără pic de credință în ele,sunt mult mai răi decât mine.
Demon tăcu,dar pe brajii lui desfigurați de atâta ură,se prelinseră două lacrimi.
- Nu te mira,am fost odată om și am învățat să plâng când suferința îmi sfâșie sufletul.
- Înseamnă că-n cuibul sufletului tău se mai găsește un pic de umanitate.
- Uneori,dar nu mult.
Demon se apropie de un scrin și luând dintr-un sertar un papirus se întoarse spre mine:
- Ai venit aici să afli taina mea cu toate că ți-am spus că nu am nici o taină.Totuși ca să nu pleci dezamăgit,îți voi da să citești gândurile ce mi-au ținut de urât în nopțiile de singurătate...Acum iartă-mă,dar trebuie să plec.



Așezat pe marginea patului,la lumina unei singure lumânări,am desfăcut papirusul și am descoperit un suflet trist și singur.
„A fost o vreme când mi-ai înălțat sufletul,când mi-ai redat speranța și voința de a trăi.
Când ai readus lumina în viața mea ce orbecăia în întunericul morții și mi-ai salvat trupul ce se îneca în mlaștina pierzării.
A fost o vreme când m-ai învățat să iubesc și să visez.
M-ai învățat să cred,să mă bucur de fiecare clipă ce mi-e dată.
Când ai readus poezia în sufletul meu și m-ai vindecat de boala mea.
Când ai alungat singurătatea și lacrimile din ochii mei triști.
A fost o vreme când pentru toate acestea am vrut să te răsplătesc și nu știam cum.
Aș fi vrut să-ți fac un colier din stele și din raze de lună o coroană.
Aș fi vrut să-ți dăruiesc soarele și odată cu el să-ți spun:ia-mă și pe mine.
Aș fi vrut să-ți dau întreg universul,să-l transformi într-o împărăție.
Și tronul acelei împărății,să ți-l ofer ție,regina mea.
Dar vezi ? Eram doar un poet.
Un poet ce-și așternuse la picioarele tale sufletul romantic.
Și tu ce ai făcut cu el ?
Te-ai jucat cu sufletul meu asemeni unui copil ce se joacă cu o jucărie pe care după ce o strică,o aruncă.
La fel ai procedat și tu,aruncându-mă în bezna nopții și a durerii.
Te-am urât pentru aceasta,și orbit de propria-mi ură,m-am transformat în demonul ce sunt.
Și te-am ucis mai întâi cu plăcere,apoi,cu regret și durere în suflet,am mușcat din sufletu-ți trădător.
Azi te privesc din înălțimea mea cum străbați cu privirea pierdută,camerele pustii ce au adăpostit odată iubirea noastră și apoi trădarea ta.”



Zadarnic caut să scap.Totul mi-e de neînțeles.Înpotriva cui lupt ? Înpotriva lui Demon sau înpotriva mea ? Dar cine-i Demon ? ... Uneori cred că sunt eu.
M-am îndreptat spre singurul om care îmi poate spune ce se întâmplă cu adevăărat aici.
- Spune-mi,bătrâne,ce caut eu aici ?
- Ceea ce căutăm cu toții,adevărul.
- Care e adevărul ?
Bătrânul m-a privit în ochi și mi-a zâmbit trist.
- Nu știu !...Descoperă-l singur.
- Cum ? De când am bătut la poarta acestui blestemat de castel,tot caut să aflu adevărul.
- Curaj...Adevărul e în inima ta.
- Cine e Demon ?
- De ce îți pui atâtea întrebări ?... Nimeni nu știe cine este Demon.
Atunci am zărit-o pe fata cu ochii triști;stătea nemișcată la fereastră urmărindu-l pe Demon planând deasupra castelului.
- Și ea ?...Cine este ea ?
- Ea ? ... E prima lui victimă...A fost iubita lui.A iubit-o enorm,dar l-a trădat.
Am tăcut.Bătrânul s-a îndepărtat,dar aruncând o ultimă privire înapoi,mi-a spus:
- Bine ai venit în Împeriul Fanteziei.
Apoi a dispărut pe holurile întunecate.
De ce Imperiul Fanteziei ?
N-am să înțeleg niciodată,dar cum cale de scăpare nu am,va trebui să mă resemnez și să-mi accept destinul.

Septembrie – octombrie 1999

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!