dimineață a fost o declarație
un obraz ud,
lapte în apă,
când o carie a sufletului
mușcă din cadrul putred
al imaginii lăsând-o risipă,
un alt nemuritor strânge în dinți
o miză mult mai mare,
autonomia de a te priza de
pe unde ești,
a fierbe o lacrimă și-ai da drumul,
când tot lemnul de amestecă
într-o mască,
tot drumul mers
își întinde nopțile în mine,
căci fiecare copil se naște,
și dacă genele mele nu țipă,
nici o oglindă nu va întreba de tine.
Memoria ta proscrisă
cade în ritm cu poezia,
e ca și cum ai stinge scrumul într-o baltă
și m-aș așeza la capăt să privesc
și am porni tăcuți,
cu ochii sentință,
cuvântul ud sub noi -
eșarfa ta o culoare pierdută.
O plimbare scrisă pe plăcuța unui câine nebun,
care fuge visându-ne,
pe ceafa lui să ni se întânlească mâinile,
să ne citim trecutul printre degete,
cândva.