Sa-mi spui mama, ce drum te-a facut
sa pleci atit de departe ca sa-i infig in
timpla o cruce pentru fiecare zi.
Sa-mi spui pe ce limba iubesti tu acum
ca s-o invat din vreme,
sa afli si tu ce ciudat e sa fii orfan infiat,
ce musuroaie imi cresc pe brate de-atita
necuprins si cite rindunele am bandajat
cu fisii din suflet.

Si sa nu uiti, mama, de rochia rosie tivita
cu dor de copil,
de intunericul de zece ani in care
m-au scaldat precum mortul,
de capul scarilor in care, iata, crescusem
dintr-o data,
de cel dintii cu care ti-ai impartasit
chinurile facerii.

Mama, sa-mi raspunzi cind iti atingi
pintecul gol,
sa taci cind sub pleoape
suiera vintul,
sa dansezi cind uitarea iti ia pulsul,
sa te-mbeti cind stii ca te culci pe-o
scindura uda,
sa plingi daca in loc de galbenus
gasesti fiere de lebada.
Dar in nici un caz sa nu mori.