Se calcă la dungă îngerii dresați pentru Serbarea cea Mare,
Asfințitul scuipă cu umbra-i peste fățărnicia lumii,
Deșeuri de lacrimi put a vise mototolite și goale,
Din desuuri drăcușorul cauciucat încinge sub cazane cărbunii.

Omul, cuprins de spaima deschiderii întru realitate, bate
Cu palma în țărână, plescăie măselele pământului a horcăit înfundat.
Din cariile icoanelor de lemn se scurg clemențe masticate,
Pruncul cerșește un suflet când deja ultimul demult s-a dat.

Rana deschisă întru viață a reprins crustă, și doare,
Valurile timpului ostenite renunță negăsind un atol
Ciocănește Moartea la ușa întredeschisă să ceară de mâncare,
Dar nu e nimeni să-i vândă o agonie, un suicid, un pasional omor.

Îmbrățișați Soarele și Luna se pierd rostogoliți spre neant,
Somnul cuvintelor luminează bezna umplând vastul de purpuriu,
Coarda deșertăciunilor se rupe, ca un spectacol restant,
Gata să astupe sub maldăre și ultima fărâmă de sentiment viu.

Frig și dezolare în mansarda ruginii lucrurilor,
Catastifele cu nume sunt răvășite de vântul cu chef de șoaptă,
Degetele Domnului presară uitare peste podeaua îngrășată de carnea mucurilor
Din sânge și ceară.... acum mâna Lui blajin ne iartă.

(30-aug-2002)