poeții sunt niște chei pe care lumea le uită în costumul de mers la biserică duminica în liniște
Numai la început te închini din teamă pe urmă totul devine rutină și Domnului cred că îi plac muncitori cu zorile pe șantierul său dimineața

Vezi tu Femeie uneori îmi ești ca o soră apoi brusc dispari ca și când Timpul sosit de la muncile cu ziua îți strigă să pui masa iar tu neavând încotro tulburată începi să miroși a pâine

uneori plângi fiindcă aerul nu mai doare nici nu știai despre asta de abia acum cazi pe gânduri și te întrebi nu cumva e duminică nu cumva bărbatul acesta e chiar preotul umbrei care numai odată în viață pășește înainte?

femeia pe care o iubesc a lăsat ușa deschisă. Pe fereastră numai gândul stând la priveghi. Ea știe că îți scriu un poem...eu încă doar sunt