Revoltă de păsări plecate spre frig,
De foamete mare oamenii pleacă.
N-am pâine, nici ghete, păsări se sting,
Am o iubită și lacrimi pe geacă...

"Deseara", i-am spus ei, "să ne-ntâlnim.
Ne vom hrăni cu noi, ca ieri, ca mâine,
Admite însă de vrei să nu murim
Ca pâinea mea să fie dar spre tine.

Îți dau puțina mea mâncare
Ca tu să poți să mai trăiești,
Îți dau din duh și din suflare
Nou corp cu aripi îngerești.

M-au mușcat șacalii mergând spre tine,
Îți curge sângele din trupul meu,
Tare adâncă mi-e rana din tine,
Rău mă mai doare-acum sufletul tău.

Acrită-i mâncarea de trupuri,
Pe sus păsări doresc și decad
Să evoce virusul cărnii - pururi
E ivărul porții spre iad.

Du-o c-o zi măcar mai mult decât mine-
E blestemul cel sfânt al iubirii mele;
Nisip în văzduh voi fi, cu gâdul la tine,
Urechi îți voi da să n-auzi piezele rele.

Ne rămâne-un singur corp: tu, voi și eu,
Act în devenire, îmi simt capul mort și greu...
Se naște-n tine mine, doi vom fi mereu,
Reintru în ființă, în tine-al doilea eu"

El a coborât din alb în negru, dorind-o;
Patul e soclul trăirilor lor...
Ss!...Acum el moare pentru ea, iubind-o.