Demonii mei mă silesc să-ți gist veninul,
ce-mi transformă în scrum aripile îngerilor care
mă târăsc spre o nouă zi.
Între aceleași gratii ale orizontului la care mă așteptai,
cu o cometă în palmă.
Pluteau sunete insuportabile ale durerii ce radia,
în jurul ochilor noștri.
Oare el ne privea?!
Mirosul cărnii fragede te-a făcut să-ți ascuți colții,
în vălul naivității ce radia în jurul tău.S-a stins.
S-a transformat la fel ca tine,
în tot ceea ce disprețuiai cândva.
Totul era ceea de ce te temeai...
și nu s-a adeverit.
Ai strivit furnicile și nici n-ai simțit.
Te jucai cu ele cum el se juca cu tine,
ca la rândul lui să fie și el jucaria altcuiva.
Patetic,totul se învârte într-un cerc vicios,
din care nu vei ieși nici tu!
Până și lumina soarelui se va stinge.
Degeaba alergi!
Ne întoarcem de unde am plecat
și nu mai ajungem niciodată.
Totuși ne mai hranim cu iluzii,
că nu vrem să fim ceea ce suntem.
Nici azi,nici mâine,dar ieri?
Ești peste tot când am nevoie de tine,
dar mă lași să mă ajut singură.
Durerea care am gustat-o prin el ți-a stârnit invidia.
Neștiind că ești tu,m+ai pierdut pentru totdeauna.
Acum eu sunt cea care nu mai știu cine sunt,
sau măcar cine aș putea fi.
Pentru cât timp?
Ce este timpul?
Dorința de a cuprinde ceva în inexactitatea sa.
Suntem măcinați de speranța salvării.
Tu totul,eu nimic.
Tu nimic,eu totul.
Tu,eu,noi și El.
Patrunde prin mine ca razele prin nori
și ajută+mă să nu mă mai ajut singură,
de dorul de a te ști că exiști.
În egoismul și teama imposibilității
de a te avea doar pentru mine,
fără să mă simt sufocată
în micimea secundelor de luciditate,
încetez să te caut când nu mă găsești.
Aș vrea să ne întoarcem cu totii de unde am plecat,
pentru a putea începe o nouă căutare,
în care să ne găsim,fără a ne mai pierde,
pentru a nu ne mai căuta.