În acest codru de oameni,
pe străzile poteci ale orașului,
prind din zbor cântecul vocilor
plecate din ochi care mă ciocnesc
și arareori îmi zgârâie indiferența.
Coaja copacilor-oameni
mi-ascunde circuitul unor suflete
la fel de preocupate de seva vieții
dulce, sălcie, amară sau sărată
risipită și amestecată în speranțe ascunse
sub umbrele frunților – coroane de spini.
Vuietul social de pădure
strică liniștea peisajului interior
și trec mereu umbrit, chiar dacă
mă spală picăturile de viață
care își preling privirea de arbori
pe fiecare rană a existenței mele.
Candid,descopăr scorbura din orice om
în care se-adună cu trudă rezerva de moarte
pentru generația următoare.
Și arborii mărșăluiesc invariabil
până-și înțepenesc umbra în amintire
sub codrul de lespezi.