În viața ce-a zburat grăbit
E atâta nedreptate,
Încât îți vine să te-ntrebi
Gândind la strâmbătate:

Ce este omul pentru zei
De-l lasă să greșească,
Ca prin regrete, mai apoi
Și chin să-l pocăiască?

Nu ar fi simplu și corect
Să-l facă a face bine?
În binele făcut la timp
Nu-i loc pentru suspine.

Iar omul, prin purtarea sa
Lipsită de trădări,
Să nu mai sufere nicicând
A zeilor mustrări.

El, renunțând la ce-i greșit,
Întors mereu din drum,
N-apucă viața a-și trăi,
Iar toate-n urmă-s fum.

Nu știe-a face viitor
Trecutu-abandonând,
Sau corectând prezentul strâmb,
Cu sufletul plângând.

Și-așa, mereu, oprit în loc,
Mereu neștiutor,
O tristă viață consumând
În spațiu-i incolor.

Fi Doamne bun și nu-l lăsa
Să caute-n neștire!
Dă-i Doamne minte și curaj,
Dă-i marea Ta iubire!

Ce-nseamnă zeii mai apoi
În mintea răvășită,
Când din speranțe, rugăciuni,
Ea iese păcălită?

Iluzii, doruri, adevăr,
De neatins într-una.
Succesiune de trădări,
Într-un cuvânt, minciuna.