Cântă ploaia monoton!
Un refren. Atâta știe.
Trista, uda melodie,
Face viața un infern.

Vara caldă și curată
A rămas în amintire.
Plouă-ntr-una, în neștire,
Peste noi, ca un blestem.

E de-a dreptul obsesiv
S-auzi picurii căzând.
E aproape fără sens,
Toate par în jur plângând.

Soarele? O amintire
Depărtată și confuză.
Prin perdelele de apă,
Lumea toată e mofluză.

E tristețea generală!
Guguștiucii plâng în zbor.
Păsărele zgribulite
Strigă după ajutor.

Câinii latră tremurând,
Obosiți de atâtea ape.
Își fac public tristul gând:
S-ar putea să nu mai scape.

Trec mașinile în zbor
Nori de stropi lăsând în spate.
Picături înnoroiate ,
Ambianță și decor.

Că-i lumină, întuneric,
Uda ploaie e la fel.
Intră-n trup, rămâne-n suflet
Și băltește-adânc în el.

Doar reflexii de tristețe
Simți în minte licărind
Și te vezi ca și cățelul,
Înotând și-apoi murind.

Dor îmi e de-o zi cu soare,
De o umbră de stejar,
De un vin ce stă la gheață,
Lume-n slipuri și grătar.

Trista melodie-a ploii,
Aș dori s-aud în gând,
Când sub arșiță, la umbră,
Beau paharul pân - la fund.

Ce mă chinuiți iar gânduri,
Despre viața minunată?
Dacă nu-s atent cum merg
Am să calc în altă baltă.

Ploaia, monotona ploaie,
Cade-aiurea peste noi,
Anunțând o iarnă lungă,
Cu suita-i de nevoi.