Parcă abia ce m-am trezit
dintr-un straniu și cumplit
vis
si simt cum parca am fost
lepadat de ochiul cerului,
smuls din eternitate,
pedepsit,
cazut, într-o lume atât de tristă,
nedreaptă, nepăsătoare,
ucigașă de vise,
risipitoare
de cuvinte,
lume uitată parcă de Stăpân
într-un colț pustiu, stingher al universului.
Ah! de ce? de ce aș uda cu lacrimi sfinte
un pamânt profan, neroditor;
picioarele acestui loc
al veșnicelor necuvinte,
cuib de morți și decadență?
Ce-mi va oferi în schimb dacă aș face-o?
Pamant? O, nu! În el mi-e sufletu-nvelit!
Din el mi-e trecătorul trup zidit!
O, Cerule, ia-mă 'napoi.
N-am loc de ei să-mi odihnesc
nici trupul meu trudit
nici sufletu-mi ce-i ars de suferință!
Dar nu am să mai plâng secunda trădătoare!
Ci cu-n buchet de frunze-n buzunare,
cu lacrimi dulci-ușor amare
ma-ndrept visând nestăpânit
spre casa mea din amintire.