Vântul sorții
suflă aspru prin grădina vieții mele
și îmi scutură speranțele
cuibărite pe florile de cais.
Gândurile purtate de fluturi pe spate
pribegesc în căutarea ta prin vis,
fiind mângâiate în fiecare noapte
doar de stelele ce strălucesc în paradis;
le însoțește îmbătrânitul dor
ostenit de atâta tulburare
ce s-a prăbușit ca Ikar din cutezătorul zbor
când a îndrăznit să se apropie prea mult se soare.
De te văd,
inima îmi este străpunsă de un fior
căci te învălui toată într-un nor de nepăsare
și atunci chiar îmi doresc să mor
să nu mai fiu bătaia ta de joc,
dar îngerii îmi urează în cor
să am parte de fericire
și să mă scald alături de altcineva în noroc.