Îmi cerne clipa asta adevărul prin oase,
se scurge tăcerea, bate ca un ciocan străpuns
de rugină- miza a fost odată,
acum e doar pionul spânzurat de o pătrățică
oranj.
Îmi cerne, pe clipa asta, frunzele tale, copacule!
viermișorii purpurii și ceața ce-ai lăsat-o
prin pădure să aștearnă pacea.
Miza ei a fost odată, astăzi doar pionul mai
privește în urmă ca un joc în sine
- stă spânzurat cu șiretele de puhoiul ăsta de
fluturi aduși în groapa comună.
Îmi cerne din clipa asta săgețile de foc, otrava
și cărbunele ce-au dedus cu funinginea lor
steagul de cârpe și mână arsă,
mestecenii lăptoși și ghiulul înfășurat în jar
- miza a fost odată, astăzi pionul se spânzură
ca un dop stricat în războiul acesta de flori
subțiate- de nări bătucite și canale care
nu mai înghit decât ceața ce se pune ca o palmă
peste copilul ei.