Ploaia a fost cea dintâi iubită
Care m-a curățat
De praful rătăcirilor hai-hui
Și care m-a acceptat
Așa cum SUNT,
Lăsându-mă senin și SIGUR
Că acum am sufletul ușor.

Ploaia a fost cea care m-a sărutat ca nimeni alta,
Fără să-i pese că sunt urât și murdar
De atâtea resentimente
Și frică.

Insă, de ce ?
De ce acum ?
Când nici nu mai știu cine sunt,
Decât că SUNT.
De ce ea ?
De ce ploaia ?

Eram panicat.
Cu mâinile către ea,
Parcă vroiam s-o sugrum.
Și-atunci mi-a răspuns:
Întețindu-și stropii,
Dăruindu-se toată,
Învăluindu-mă ca un păianjăn
Care-și protejează prada.

Eram paralizat.
Frica imi anihilase simțurile,
Până când, stropii s-au rărit
Și am început SÃ SIMT
Cum în căderea lor,
ÃŽmi aduc,culmea,
Liniște.
Ca după botez.

Simțeam cum îmi mângâie fața
Și mâinile-mi suspendate parcă primeau,
Sărutări.
M-am întins pe asfaltul rece și umed,
Ca să mă trezesc
Și ca să mă sperii că răcesc
Dar, culmea,
Simțeam că plutesc.
Și asta chiar era ceva
Era un sentiment nou
Care, nu mă mai speria
Ci chiar îmi plăcea.
Era atât de intens,
Iar eu,
Eram atât de fericit,
Incât râdeam,
Da’ râdeam isteric,
Fără să mă opresc.
Pentru că vroiam să dureze,
La nesfârșit.

Apoi am simtit,
Că și ea era fericită,
Chiar împăcată...
Acum mă săruta cu stropi mici,
Era blândă cu mine...
Simțea că terapia de șoc trecuse
Și era liniștită...
Se bucura, pur și simplu,
De mine,
Așa cum SUNT.