motto: "și se tocmeau în alb cuvânt spre vară
prea despicatul gând al omului ce nu știa să moară
cu firav glasul celui ce și-a murit lumina spre departe"-Elian Cosima


întâia zi

de-ar fi să moară toți poeții acestei lumi de rumeguș de pâslă sau de scrum
desigur Lumea Preafrumoasa ar mai scădea în greutate
puțin mult prea puțin
doar cât să treacă-alene înspre o vale seacă
târziul preatârziul
vreun inorog de pluș
și-o mască împărătească
bună de pus aleanul în grinda șuie-albastră a casei

femei învolburate în negre catifeluri
însingurate muze
prea aprigi demoazele
și-ar scrie epitafuri de zor și fără trudă
sictirul ar cuprinde în zbor tramvaie gri
o rimă dezlânată ar naște-n chinuri grele
3 versuri diafane și printre ele
vajnic zbierând spre nopțile pierdute
1000 și-ncă unul de monștri fumurii

......................................................

a doua zi dar nu ultima

dragă mutti
voiam să îți spun despre culoarea munților care îmbătrânesc
ea are lumina firului de păr alb
pe care îl lași să crească
sperând că vei învăța de la el
răbdarea

(să știi că uneori desenez pe foi volante pământul
să știi că uneori oamenii devin mici și încap toți în cutia mea de lemn primită în dar de la anticarul matei
cred că ar trebui să punem la ușa lumii un clopoțel de argint cu clinchet strident enervant și sever
să ne dea el deșteptarea când mai pleacă vreunul sau când altul intră prin casa vraiște a sufletului nostru mult prea stingher)

dar nu mai știu nimic despre munți
nu le-am mai scris de mult și ei m-au uitat
mi-e milă și tare aș vrea ca să plec cu barca mea de hârtie cu tot cât mai departe
e a doua zi fără de noapte
în cercuri și-n cer aleargă o întâmplare și nu-i niciun rost chiar niciunul să o mai prindem din urmă
am aprins un chibrit
dar
s-a stins

................................................................

a treia zi și ultima

se făcea că eram în podul casei printre cutiile acelea pline cu poze alb-negru
tot veneau dinspre niciunde păsări uriașe
eu spuneam că sunt avioane tu spuneai că sunt doar niște solidificate lumini
le desfăceam ca pe niște felii de portocale nici nu mai știam dacă toate și Totul mai aveau vreun sens
visam ca întotdeauna la o pereche de pantofi aurii sau hai să fim serioși
la aceeași pereche de teniși albi cu șireturi de sfoară
visam că lumea era o minge roșie mică ascunsă în buzunarul rochiței de casă
visam dar era la amiază
era doar un țipăt aruncat înspre umerii lumii rotunzi
nimeni nu ni-l va mai aduce înapoi
niciodată
....................................................

noaptea

dragă mutti
nu mai știu nimic despre tine
cred că voi pleca
încet încet
pe jos
ca să fie drumul cât mai prelung
către dimineață voi ajunge
nu uita să îmi lași o lumină aprinsă
dinspre acasă


ascultă poezia în lectura autoarei