e una din zilele acelea când încerci să-ți vorbești
plouă destul de tare
să nu îl auzi pe celălalt

ar putea fi și ziua
când lași un soare străin să-ți mănânce din palmă
o parte din destin
înlocuind-o

cât să poți mângâia încă o clipă în urmă

apoi
e bine să te poți despărți de toate astea
în tăcere

nu știu de ce
toată înțelegerea asta pe care ne-o datorăm la final
ne solicită mai departe

nu știu de ce mult timp după ce s-a oprit ploaia
tu continui să te izbești de umbrela craniului meu care se contractă
înghesuind totuși în creierul ăsta
o moarte ca oricare alta

nu știu de ce
mereu la sfârșit rămân cu aceeași mirare-
ce zgomot însoțește prăbușirea aceasta complet înăuntru
și cât de ușor îi acoperă gloria
chipul tău
cioplind cîteva cuvinte
în memoria mea