s-a dus vremea păsărilor
călătoare din sufletul meu!
s-a dus ea,
mă sting și eu.

plutind agale spre orizont
visul își închide ochii
să nu fie treaz
la prăbușire!

granițele-mi strâng carnea
în geniul meu pierdut:
încearcă să-l sufoce
să nu mai bântuie!

și uite-așa am rămas zidit
în propriul “eu”
nereușind s-ating
Soarele,
Sânul,
Seara!