femeie izvorul tău e lacrimă
între pașii ce-mi nasc lumea
tremură cuvântul albastru
acela dezlănțuit de vreme
cu care noi bărbații ne ascundem rănile
când plângem în brațele tale

dezvelită de rost îmi crești munții
până la vârfuri
înnozi patima în cuțite
cele ce cos fericirea pe cruce
știi când s-atingi clipa
cu un zâmbet electric
peste noroaiele albe

poate ești doar primăvară
alăptându-ne mugurii
apoi spectacol de măști
așezat în oglindă
culmile tale dezvăluie adâncuri
cu taine bizare

femeie numele tău e scris
pentru ca noi să credem în viață
în pulsul ce trece prin trăznete
și ne-nghite uimirea
balans între ploaie și lebede
întrebarea ce ne bea
flăcările
în setea iubirii regale

femeie
fără tine clipa mă mistuie
e numai din ape uscate
e numai cremene