Nu te clatini, lumea ta
a-mpietrit prăfos sub tălpile mele
ca-ntr-un sicriu de sticlă.
Robia am celebrat-o cu amprente de ruj
pe aburul geamului înghețat dintre noi
și ne-am jucat de-a fericire-ascunselea
ca doi nemuritori.
Dar precurând pasul mi-a rămas gol,
ciocănit nearticulat de oase
la care răspunzi ironic,
hlizindu-ți carnea spre putrezimile
ce nu vor trece niciodată dincolo.
Nu te clatini, doar aureola-ți căzută
își desenează cercurile pe caldarâm:
o sfarâm și o beau
dizolvată în alcool.