E camera prea strîmtă
și prea puține tablouri pe pereți,
ca să-mi absoarbă sufletul
ruginit în plămîni
de atîta aer străin,
de mîini degerate,
care, de cînd m-am născut,
îmi țin deschisă fereastra inimii
deasupra unei mereu alte ierni lucide
ce-și trage delicat același voal
peste trup
și încă mai mușc cu dor
din țesătura ei.