Știi,
Morile de vânt...
Au fost sădite din durerea vântului,
Au pus stăpânire peste sufletul lui
Și acum zac înfipte în inma lui,
Îl macină cu vuiete fierbinți
Zi și noapte strigătul lui de durere
Ascunde șoapte și clipe pustii,
Și cât e de răbdător...
Alteori se mai vaietă,
Își plânge tânguitor nesfârșirea,
Cu ploi nesecate...
Fără de rod e făptura lui!
Uneori râde și valsează cu marea,
Cu stelele și luna, care-i sunt prieteni;
Dar n-a iubit niciodată
Și nici nu știe ce-i iubirea
E-atât de trist uneori încât pârjolește câmpia,
Stelele-l mai mângâie atunci, usor, prin puful norilor;
Dar nu-l pot nici ele iubi...
Ele s-au logodit cu luna; se iubesc tăinuit, mai pe-ascuns,
Cerul le poartă măreț prin mantia lui de simfonie;
Le-a promis să le fie sfeștnic,
Și le-a dăruit numaidecât albul cristalelor,
Dar ,
Nu prea mult,
Iar, ca să nu fie văzute pe deplin,
Le-a înconjurat trupul numai cu perlele mărilor...
.....................................................
Acolo, sus, domnește pacea trupurilor veștnice,
Aici, jos, vântul a pus stăpânire peste iubire!