Renunță-mă în haosul ordonat al simțurilor mele!
Deschide-mi porțile surpinse ale dezgustului de lume
Înspre sens unic de iubire cruntă și profundă!
Înmormântată-n trainicul moment de adiere,
Lângă ultimul surâs uitat peste inima ta
Þi-am acoperit sens pentru mirajul meu.

Întinde-ți suspinele-nspre mine
Ca doua brațe ce-așteaptă a fi mângâiate.
Ca doua brațe ce-asteaptă să-mbrățiseze sânul ploii!

Traseză-mi litere pe fiecare trunchi de copac
Ce-l surprinzi gustând ploaia după buzele mele!
Întrezărește-mi apoi surâsul cu luna ce mișună
Pe trupul meu dintre brațele tale.

Sub fiecare frunză găsește-mi curcubee sub lună,
Să învăț să te nasc lumii sub semnul sacrului!
Astfel fiecare zimbru cu semn în frunte îmi va descoperi inima în el
Alergând în câmpii cu maci!

Desfă-ți orizontul brațelor și lasă-mă să fiu zimbru ce doboară orice,
Desfă-ți suspinele și lasă-mă să dizolv sarea
În fiecare rană ce există pe trupul macilor peste care aș putea sălta
Vie și necredincioasă efemerului!
Lasă-mă să fiu trunchiul ce trebuie să-l îmbrățișezi
Ca un orizont ce se micșorează până la moartea cea mai plăcută,
Ce-mi ești tu,
Ca un inevitabil duios...