Călăul meu, uită-te la mine !
Privește-mi ochii să vezi frigul, foamea, întunericul
Încercând să spargă cristale de speranță
Și să le culeagă bucată cu bucată,
Până când nu mai e nimic.
Ai tu curaj să faci asta ?
Ne-am întâlni să 'vorbim',
Măcar o clipă, sau, cel mult o clipă.
Am putea deveni prieteni !
Dar nu, prieteni nu vom deveni niciodată,
Pentru că unul din talerele balanței
Înclinat va fi până la 'sfârșit'.
Încearcă să 'mă' ucizi, dacă poți,
Nu să ucizi pe 'cineva'
Și vei vedea că, lumina ce se reflectă din oglindă, orbește.
Nu e ca ferestrele prin care
Te-ai uitat ceas de ceas, clipă de clipă.
Un urlet îmi doboară gândurile,
E apăsarea vieții, sau a morții, sau a securii tale ?

Călăul meu, mă uit la tine !
Dar nu voi să te văd,
Căci râsul, plânsul, încă nu le știu,
Iar zgomotele pot strica liniștea
De care sunt legat de la 'început'.
Curaj în lumea asta nu poate fi,
Și curaj nu pot pretinde cei ce nu-s în joc.
Bucură-te, că încă eu cu tine sunt,
Când însăși umbra ta ar vrea să plece.
Dar ce răspuns aștepți tu de la mine
Când eu nu pot da decât un singur răspuns ?