Lungită într-o umbră de albastru
priveai, zămbind, cum moartea ne desparte,
iar dinții tăi, lucind a alabastru,
schițau o acuarelă ca de lapte.

Apoi te-ai ridicat, dreaptă, diafană -
păreai o adulteră din aveste;
și, fluturându-ți mâna ca o pană,
m-ai expediat din viață in poveste.

Eu nu mai sunt, a mai rămas din mine
o vagă licărire-a unui astru,
plutind speriat, pierzându-mă de tine
în infinita mare de albastru.