ascuns într-o coajă de duminică
dorul de împreună scutură fumurile
cu care temple nerugate își țes
amintiri interzise la mal deschis,
departe unul de altul îngânăm poezia
smucirii din nuferi, căutându-ne,
încercând să ne deosebim de fluturii
ce-și ard clipa lângă focuri aprinse

uneori pleci cad toamnele
cu lacrimi ruginii dor sâmburii
ce-i mestecăm intre dinții zilei
mai mult de-o rătăcire însetată de alb
mai aproape de pruncii respinși
în lapte amar, în ziua nenașterii
îngerilor cromaticii inimilor însetate

acum întinderile din noi au părțile
despletite-n miresme așteptând semn
pentru topirea finală
știm cupid despre simțul apropierii
cu care pasul zilei ne-mbie
ne strigă din muguri ne-ntinde
fiori încleștați în vitrine deschise,
ne cere sa-i fim simfonii nedespărțite de ritm
împreunări ale paralelelor
cu care îngeri ascunși ne scriu farmecul,
ne caută-n aripi semnul acela
unicul eternul ce lasă ca-n spatele
vieții ce doare mirarea
să nască tainic, încet, ireal
sentimentul de doi, speranța din marmură vie
locul in care curând vom fi iarăși
pete-mpreună pe albul iubirii