tăcerea mea — o torță mută în creierul convenției —
pârjolește lanțurile simțului de apartenență,
topind nevoia de a mima zâmbetul mulțimii.
în lipsa aprobării, crește o libertate
cu nervi de aur lichid și pulsuri autonome


când încetezi să-ți mai împarți esența în explicații,
inima — acea cameră de ecou a sinelui neglijat —
își rostește numele cu vocea unui strămoș uitat
mai clar decât o mie de cuvinte
care se zbat în anxietate fonetică.


privirea mea, verticală, fără decorații,
devine o vizieră de sticlă cu memorie,
unde fricile altora vin să se frângă
ca niște insecte oarbe în ploaia unei gândiri nealiniate


eu nu datorez nimic nimănui:
nici cicatricilor care mi-au săpat harta din piept,
nici halucinațiilor care-mi hrănesc insomnia blândă


durerea m-a învățat dialectul tăcerii —
un coral al abisului, necultivat, dar viu.
mulți îl confundă cu gheață
și își caută alt foc


iar când pașii străini se sting
ca niște păianjeni lucizi în aburul dimineții,
rămân eu —
nucleul unei liniști radiante,
mai sonoră decât o orchestră de strigăte,
mai terapeutică decât brațele
care m-au ținut fără să mă înțeleagă.