Nu am manual de utilizare,
dar am un suflet plin.
Plin
de zdrelituri nobile,
de doruri neterminate,
de iubiri ce n-au cerut niciodată garanție,
de vise ce se sting greu,
de ambiție ce nu cunoaște sfârșit,
de pași ce nu se lasă doborâți,
de întrebări care nu știu să dispară,
de umbra lucrurilor nespuse,
de metafore neinventate,
de gânduri ce nu încap în cuvinte,
de lumină care nu vine din soare –
și de oameni
care m-au preferat
în fiecare clipă
a nebuniei universului.

Sunt un colaj
de întâmplări și oameni,
de timp care mă poartă
ca o frunză în alfabetul vântului.

Mereu îndrăgostit
de imposibil,
de idei profunde,
de nopți înstelate,
și de iremediabila clipă –
îmblânzită de cei
care m-au privit cu inima deschisă.
Am fost
misiune imposibilă – și totuși,
uite-mă:
jumătate greșeli,
jumătate artă.

Am fost greu de iubit,
greu de modelat,
dar am iubit cu patos –
ca și cum fiecare sărut
era ultimul vers.
Și încă iubesc -
în taină și în plin.
Poate că nu voi avea niciodată
instrucțiuni clare,
dar am un suflet
care bate în poezie –
ca o stea ce nu încape
în constelație.
Mulțumesc
celor ce m-au făurit,
celor ce m-au învățat
să tac,
să ard,
să exist –
așa cum doar o singură privire
aprinde văpaia inimii.

Trăiesc,
scrâșnesc,
iubesc,
și crăp norma –
mă scriu ca un vers
care nu se mai termină,
care umblă desculț
prin sufletul celuilalt.
Prefer să rămân
o metaforă
în sufletul oamenilor.

N-am devenit perfect,
doar freamăt neîmblânzit –
și asta e tot ce contează.

Și tot ce pot spune,
cu liniștea unui vers neșoptit,
e:
Mulțumesc!